Dragi prieteni,

La Mulți Ani !  tuturor celor ce poarta numele Sfintilor Arhangheli Mihail si Gavriil.

Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil

material preluat de pe http://www.crestinortodox.ro/

 

 

 

 

 

 

In fiecare an, pe data de 8 noiembrie, Biserica cinsteste Soborul Sfintilor Mihail si Gavriil  si a tuturor Puterilor  ceresti celor fara de trupuri. Deci, pe 8 noiembrie nu ii praznuim doar pe Sfintii Arhangheli Mihail si Gavriil, ci pe toate cetele ingeresti care nu s-au despartit de Dumnezeu.

Lumea ingereasca a fost creata de Dumnezeu din nimic, nu din ceva preexistent si nici din fiinta Sa. Referatul biblic despre creatie nu vorbeste in mod precis despre crearea ingerilor. Sfintii Parinti afirma ca la creatie nu se vorbeste explicit despre ingeri din doua motive:  evreii, inclinati spre idolatrie, ar fi cazut usor in ratacirea idolatra a popoarelor vecine si ca in cartea Facerii se urmareste numai infatisarea inceputului lumii vazute.

In ceea ce priveste ierarhia ingereasca, Dionisie Areopagitul vede cetele ingeresti in numar de noua, asezate in cate trei grupuri suprapuse: Serafimi, Heruvimi, Scaune; Domnii, Puteri, Stapanii; Incepatorii, Arhangheli, Ingeri. Biserica si-a dat consimtamantul asupra acestei ierarhii prin introducerea ei in pictura bisericeasca.

Pentru ca ingerii sunt netrupesti, la ei nu se poate vorbi de sex si nici de o transplantare a speciei (Fac 6,2), deci, ei nu se casatoresc, nu se inmultesc (Matei 22,30) si nici nu mor (Luca 20, 35-36). Ingerii isi transmit unii altora propriile lor ganduri si hotarari fara sa rosteasca cuvinte. Insa, pentru indeplinirea slujbei lor, pot lua infatisare omeneasca (II Reg 6,17), pot sa vorbeasca, sa manance, sa apara imbracati si uneori purtand aripi (Fac. 32,25; Luca 24, 4; Matei 28,3; Apoc 14,6).

Lucrarea principala a ingerilor este aceea de a-l intari si sustine pe om in a transfigura lumea.

Sarbatoarea Soborul Sfintilor Mihail si Gavriil

Aceasta sarbatoare a fost la origine o simpla aniversare anuala a sfinti­rii unei biserici a Sfantului Arhanghel Mihail , ridicata la termele lui Arcadius din Constantinopol. Astfel, ea apare in cele mai vechi sinaxare ca fiind o sarbatoare numai a Arhanghelului Mihail. Mai tarziu ea a de­venit o sarbatoare comuna a tuturor Sfintilor Ingeri.

In Mi­neiele ortodoxe intalnim alte patru zile liturgice consacrate pomenirii Sfintilor Arhangheli sau unor minuni facute prin pu­terea lor:

– Pe 6 septembrie, se savarseste pomenirea unei minuni facute de Sf. Arhanghel Mihail, la Chones, in  Colosse din Frigia;

– Pe 26 martie, a doua zi dupa praznicul Buneivestiri, praznuim Soborul (Adunarea) mai-marelui voievod Gavriil;

– Pe 13 iulie, praznuim al doilea Sobor al Ar­hanghelului Gavriil, care este la origine ziua sfintirii unei bi­serici vestite a Sfantului Arhanghel Gavriil ;

– Serbarea Arhanghelului Gavriil din Adin, in ziua de 11 iunie (fara slujba), cand se comemorea­za aparitia acestui sfant Arhanghel la o chilie din Sf. Munte (Adin), un­de el ar fi invatat pe un calugar sa cante pentru prima oara partea de la inceput a Axionului Sfintei Fecioare : Axion esti, adica : Cuvine-se cu adevarat… ; faptul s-ar fi intamplat prin sec. X, iar serbarea a ramas pana azi limitata la manastirile atonite.

Sfantul Arhanghel Mihail

In limba ebraica, numele sau inseamna „Cine este ca Dumnezeu?”. El este cel care „striga”: „Sa luam aminte, noi, care suntem fapturi, ce a patimit Lucifer, cel care era cu noi: cel ce era lumina, acum intuneric s-a facut. Ca cine este ca Dumnezeu?”, si asa s-a intocmit soborul, adica adunarea si unirea tuturor ingerilor. Pe seama sa se pune si calauzirea lui Lot si a familiei acestuia la iesirea din Sodoma, precum si protectia speciala a poporului lui Israel. Ii scoate din cuptor pe cei trei tineri din Babilon, il sprijina in lupta pe Ghedeon, il mustra pe vrajitorul Valaam si il elibereaza din inchisoare pe Sfantul Apostol Petru. Conform Scripturii, toti mortii  vor iesi din morminte la glasul trambitei Sfantului Arhanghel Mihail.

In iconografie, Arhanghelul Mihail este reprezentat purtand in mana o sabie de foc, semn ca el pedepseste pacatul. Sfantul Arhanghel Mihail este pomenit in cartile Vechiului Testament ca fiind prezent mai ales acolo unde Dumnezeu pedepseste nedreptatea. Din acest motiv Arhanghelul Mihail se arata a fi un inger al dreptatii Dumnezeiesti.

Sfantul Arhanghel Gavriil

In limba ebraica, Gavriil inseamna „barbat-Dumnezeu”. Numele sau contine concentrat vestea ca Dumnezeu Se va face barbat, ca va asuma firea omeneasca. Vesteste Sfintilor Parintilor Ioachim si Ana nasterea Maicii Domnului, ii descopera lui Zaharia nasterea Inaintemergatorului. Pastorilor le arata ca li S-a nascut Prunc, pe Iosif, logodnicul Mariei, il intareste ca sa nu se indoiasca de nimic, calauzeste Sfanta Familie in Egipt si aduce femeilor mironosite vestea Invierii Domnului.

Arhanghelul Gavriil este reprezentat in iconografia ortodoxa purtand in mana o floare de crin alb, ca simbol al bucuriei si binecuvantarii. Arhanghelul Gavriil este ingerul bunatatii si milostivirii lui Dumnezeu.

Ceata ingereasca inferioara se arata luminatoare celei superioare

Parintele Dumitru Staniloae marturiseste pe baza sfintelor noastre predanii, ca Arhanghelul Gavriil este singurul caruia i s-a descoperit misterul intruparii Fiului lui Dumnezeu. Astfel, desi nu face parte din ceata ingerilor aflata in prima triada si nemijlocit langa Dumnezeu, se face luminator al acesteia. Ii invata pe cei ce ii sunt superiori sa „ridice portile vesnice”, ca Cel ce S-a imbracat in trup pentru negraita iubire de oameni, sa urce si sa stea mai presus de toata Incepatoria si Puterea.  Cele mici sunt facute mari prin har. Aceasta o spune si Sfantul Apostol Pavel: „Acum, zice, s-a facut cunoscuta prin Biserica, Incepatoriilor si Stapaniilor, intelepciunea cea de multe feluri a lui Dumnezeu” (Ef. 3, 10).

Ziua din saptamana consacrata ingerilor este lunea.

Adrian Cocosila

*************************************************************************************************

Evoluția Rugăciunii

După ce din cartea Urantia  v-am prezentat noțiuni despre familie și evoluția familiei  …  haideți acum să vedem acum câte ceva și despre rugăciune și evoluția rugăciunii .. că tot este astăzi, zi sfântă de rugăciune și de sărbătoare firește.

Acest articol este preluat  din cartea Urantia postată pe situl www.urantia.org  și îl puteți citi de mai jos pe acest blog .. sau îl puteți citi și în original accesând linkul de mai jos: http://www.urantia.org/ro/cartea-urantia/capitolul-91-evolutia-rugaciunii

Capitolul 91

Evoluţia rugăciunii

^{(994.1) 91:0.1} RUGĂCIUNEA, ca act religios, a luat naştere în expresiile anterioare nereligioase ale monologului şi ale dialogului. Când oamenii primitivi au dobândit conştiinţa de sine, s-a produs inevitabilul corolar al conştiinţei de celălalt, dublul potenţial al sensibilităţii sociale şi al recunoaşterii lui Dumnezeu.

^{(994.2) 91:0.2} Nici una dintre primele forme de rugăciune nu erau adresate Deităţii. Aceste expresii semănau mult cu ceea ce i-aţi spune voi unui prieten când v-aţi angaja în vreo înfăptuire importantă: ‘Urează-mi noroc’. Primitivii erau sclavii magiei; norocul sau ghinionul pătrundea în toate domeniile şi chestiunile vieţii. La început, aceste cereri de noroc au fost monologuri – pur şi simplu un mod de gândire cu voce tare pentru slujitorii magiei. Apoi, aceşti credincioşi în noroc i-au înrolat pe prietenii lor şi pe membrii familiei lor pentru a-i susţine, şi curând au fost îndeplinite anumite forme de ceremonii care includeau tot clanul sau tot tribul.

^{(994.3) 91:0.3} Când conceptul de fantome şi de spirite a evoluat, aceste cereri au fost adresate entităţilor supraomeneşti; iar când oamenii au devenit conştienţi de zei, aceste expresii au atins nivelul rugăciunilor autentice. De exemplu, la anumite triburi din Australia, rugăciunile religioase primitive au precedat credinţa în spirite şi în personalităţi supraumane.

^{(994.4) 91:0.4} În India, tribul Toda respectă practica rugăciunilor neadresate cuiva anume, întocmai cum au făcut-o popoarele religioase înainte de epoca conştiinţei religioase. Numai că, la membrii tribului Toda, această practică reprezintă un regres al religiei lor, care degenerează la acest nivel primitiv. Ritualurile de astăzi la preoţii lăptari ai tribului Toda nu reprezintă o ceremonie religioasă, deoarece rugăciunile impersonale nu contribuie cu nimic la conservarea sau la înălţarea unor valori sociale, morale sau spirituale.

^{(994.5) 91:0.5} Rugăciunea prereligioasă a făcut parte din practicile mana ale melanezienilor, din credinţele udah ale pigmeilor africani şi din superstiţiile manitu ale indienilor Americii de Nord. Triburile Baganda din Africa nu s-au ridicat decât recent de la nivelul mana al rugăciunii. În această confuzie evolutivă primitivă, oamenii îşi adresează rugăciunile către zei – locali sau naţionali – către fetişuri, amulete, fantome, şefi, idoli, precum şi către oamenii de rând.

1. Rugăciunea primitivă

^{(994.6) 91:1.1} Rolul religiei evolutive primitive este de a păstra şi de a spori valorile sociale, morale şi spirituale esenţiale care iau încetul cu încetul formă. Această misiune a religiei nu este respectată conştient de omenire, însă ea este în principal îndeplinită de funcţiunea rugăciunii. Practica rugăciunii reprezintă efortul involuntar, dar totuşi personal şi colectiv, al unui grup de a asigura conservarea valorilor spirituale. Fără salvgardarea rugăciunii, toate zilele de sărbătoare religioasă ar reveni rapid la statutul de simple zile de concediu.

^{(995.1) 91:1.2} Religia şi actele ei, din care cel principal este rugăciunea, nu sunt aliate decât cu valorile care se bucură de o recunoaştere socială generală, de o aprobare colectivă. De aceea, când un om primitiv încerca să-şi satisfacă sentimentele lui mai puţin nobile sau ambiţiile lui pur egoiste, el era privat de sprijinul religiei şi de ajutorul rugăciunii. Dacă vreun individ avea de gând să facă ceva antisocial, el era silit să caute ajutorul magiei nereligioase, să recurgă la vrăjitori şi, prin urmare, să fie privat de ajutorul rugăciunii. Rugăciunea a devenit deci, de foarte devreme, un puternic promotor al evoluţiei sociale, al progresului mintal şi al realizării spirituale.

^{(995.2) 91:1.3} Totuşi, mintea primitivă nu era nici logică, nici coerentă. Oamenii primitivi nu sesizau faptul că lucrurile materiale nu erau de domeniul rugăciunii. Aceste suflete simple au constatat că hrana, adăpostul, ploaia, vânatul şi alte bunuri materiale sporeau bunăstarea socială; de aceea, ele au început să se roage pentru aceste binecuvântări fizice. Deşi acest lucru a constituit o pervertire a rugăciunii, el a încurajat efortul de a atinge aceste obiective materiale prin acţiuni etice şi sociale. Degradând valorile spirituale ale unui popor, această înjosire a rugăciunii avea totuşi drept efect direct înălţarea moravurilor lui economice, sociale şi etice.

^{(995.3) 91:1.4} Rugăciunea este un monolog numai în tipul cel mai primitiv de minte. Ea a devenit devreme un dialog, şi s-a amplificat rapid la nivelul unui cult colectiv. Rugăciunea semnifică faptul că incantaţiile premagice ale religiei primitive au atins, prin evoluţie, nivelul la care mintea umană recunoaşte realitatea puterilor sau a fiinţelor binefăcătoare capabile să reînsufleţească valorile sociale şi să ocrotească idealurile morale; pe de altă parte, el recunoaşte că aceste influenţe sunt supraomeneşti şi distincte de egoul uman conştient de sine şi de semenii lui muritori. Prin urmare, adevărata rugăciune nu apare până când acţiunea de slujire religioasă nu este privită ca personală.

^{(995.4) 91:1.5} Rugăciunea are puţine legături cu animismul, dar astfel de credinţe pot să existe în paralel cu sentimentele religioase care apar. În multe cazuri, religia şi animismul au avut origini cu totul separate.

^{(995.5) 91:1.6} La muritorii care nu au fost eliberaţi de legăturile primitive ale fricii, există un serios pericol ca toate rugăciunile să conducă la un simţ morbid al păcatului, la o convingere nejustificată de vinovăţie, reală sau imaginară. Totuşi, în epoca modernă, este puţin probabil ca un mare număr de persoane să consacre atât de mult timp rugăciunii încât să ajungă la aceste reflecţii dăunătoare în ceea ce priveşte lipsa lor de demnitate sau culpabilitatea lor. Pericolele care însoţeau deformarea şi pervertirea rugăciunii constau în ignoranţă, superstiţie, cristalizare, devitalizare, materialism şi fanatism.

2. Evoluţia rugăciunii

^{(995.6) 91:2.1} Primele rugăciuni au fost pur şi simplu urări exprimate în cuvinte, expresia unor dorinţe sincere. Rugăciunea a devenit apoi o tehnică de obţinere a cooperării spiritelor. Apoi, ea a atins funcţia superioară de ajutor al religiei la păstrarea tuturor valorilor demne de a fi păstrate.

^{(995.7) 91:2.2} Rugăciunea şi magia au survenit amândouă ca rezultat al reacţiilor umane de ajustare la mediul urantian; însă, în afară de această relaţie generală, ele au puţine puncte comune. Rugăciunea a indicat întotdeauna o acţiune pozitivă din partea egoului care o rostea; ea a fost întotdeauna psihică şi uneori spirituală. Magia a însemnat în general o tentativă de a manipula realitatea fără a afecta egoul manipulatorului, al practicantului magiei. În ciuda originilor lor independente, magia şi rugăciunea au fost adesea legate în stadiile lor ulterioare de dezvoltare. Plecând de la formule şi trecând prin ritualuri şi incantaţii, magia este uneori ridicată, prin înălţarea scopurilor ei, până în pragul adevăratei rugăciuni. Rugăciunea a devenit uneori atât de materialistă încât a degenerat într-o tehnică pseudomagică pentru a evita cheltuiala de efort cuvenită rezolvării problemelor Urantiei.

^{(996.1) 91:2.3} Când omul a învăţat că rugăciunea nu putea constrânge zeii, el i-a dat mai mult caracterul de rugă, de căutare a unei graţii. Dar rugăciunea autentică este în realitate o comuniune între om şi Făuritorul său.

^{(996.2) 91:2.4} Apariţia ideii de sacrificiu într-o religie a diminuat ineluctabil eficienţa superioară a adevăratei rugăciuni, în sensul că oamenii caută să substituie ofrandele de bunuri materiale cu acelea ale consacrării propriei lor voinţe facerii voii lui Dumnezeu.

^{(996.3) 91:2.5} Când religia este privată de un Dumnezeu personal, rugăciunile ei sunt transpuse la nivelul teologiei şi al filozofiei. Când, într-o religie, conceptul cel mai elevat de Dumnezeu este acela al unei Deităţi impersonale, ca în idealismul panteist, acest concept furnizează clar o bază pentru anumite forme de comuniune mistică, însă el este fatal pentru forţa adevăratei rugăciuni, care reprezintă întotdeauna comuniunea omului cu o fiinţă personală şi superioară.

^{(996.4) 91:2.6} În primele perioade ale evoluţiei rasiale, şi chiar şi astăzi în experienţa cotidiană a muritorilor de rând, rugăciunea este, într-o mare măsură, un fenomen al raporturilor dintre om şi subconştientul său. Există însă şi un domeniu al rugăciunii în care indivizi capabili din punct de vedere intelectual şi progresivi din punct de vedere spiritual ajung mai mult sau mai puţin la un contact cu nivelele supraconştiente ale minţii uman, domeniul Ajustorului Interior al Gândirii. În plus, există o fază spirituală definită a adevăratei rugăciuni în ceea ce priveşte receptarea şi recunoaşterea ei de către forţele spirituale ale universului; această fază este cu totul distinctă de toate asocierile umane şi intelectuale.

^{(996.5) 91:2.7} Rugăciunea contribuie treptat la dezvoltarea sentimentului religios al unei minţi umane în evoluţie. Ea exercită o puternică influenţă în împiedicarea izolării personalităţii.

^{(996.6) 91:2.8} Rugăciunea reprezintă una dintre tehnicile asociate cu religiile naturale din evoluţia rasială, care face în aceeaşi măsură parte din valorile bazate pe experienţă ale religiilor superioare excelente din punct de vedere etic – religiile de revelaţie.

3. Rugăciunea şi alter- egoul

^{(996.7) 91:3.1} Când copiii învaţă pentru prima dată să se servească de limbaj, ei sunt înclinaţi să gândească cu voce tare, să îşi exprime gândurile în cuvinte, chiar dacă nimeni nu este acolo pentru a-i auzi. Odată cu începuturile imaginaţiei lor creative, ei vădesc o tendinţă de a conversa cu tovarăşi imaginari. În felul acesta, un ego care începe să înflorească caută să se menţină în comuniune cu un alter ego fictiv. Prin această tehnică, copilul învaţă devreme să convertească monologurile lui în pseudodialoguri, în care acest alter ego dă răspunsuri la gândurile lui exprimate cu voce tare şi la exprimarea urărilor sale. O bună parte a reflectărilor adulţilor se desfăşoară mintal sub formă de conversaţii.

^{(996.8) 91:3.2} Forma primitivă a rugăciunii semăna mult cu recitările semimagice ale tribului Toda din zilele noastre, rugăciuni care nu erau adresate nimănui anume. Prin apariţia ideii unui alter ego, astfel de tehnici de rugăciune tind să se transforme în comunicări de tip dialog. Cu timpul, conceptul de alter ego este înălţat la statutul superior de demnitate divină, iar rugăciunea ca act religios îşi face apariţia. Acest tip primitiv de rugăciune e menit să evolueze prin numeroase faze şi în cursul a lungi perioade de timp înainte de a atinge nivelul de rugăciune inteligentă şi cu adevărat etică.

^{(997.1) 91:3.3} Concepţia de alter ego pe care au avut-o generaţiile succesive de muritori care practicau rugăciunea evoluează trecând prin concepte legate de fantome, fetişuri şi spirite, până la zeii politeişti şi, în cele din urmă, până la Dumnezeul Unic, o fiinţă divină care întrupa idealurile cele mai înalte şi aspiraţiile cele mai sublime ale egoului în rugăciune. Acesta este modul în care rugăciunea funcţionează ca cel mai puternic act religios, pentru a conserva valorile şi idealurile superioare ale celor care se roagă. Din clipa în care omul a conceput un alter ego, şi până la apariţia conceptului unui divin Tată celest, rugăciunea este întotdeauna o practică care vă face mai sociabili, mai morali şi mai spiritualizaţi.

^{(997.2) 91:3.4} Simpla rugăciune de credinţă evidenţiază în experienţa omenească o puternică evoluţie prin care vechile conversaţii cu simbolul fictiv al alter egoului din religia primitivă au fost înălţate la nivelul de comuniune cu spiritul Infinitului, la nivelul unei sincere conştiinţe de realitatea Dumnezeului etern şi a Tatălui Paradisiac al oricărei creaţii inteligente.

^{(997.3) 91:3.5} În afară de ceea ce se referă la sinele superior din experienţa rugăciunii, ar trebui reamintit că rugăciunea etică este o cale extraordinară de înălţare a egoului şi de întărire a sinelui pentru o viaţă mai bună, o viaţă de înfăptuiri mai elevate.

^{(997.4) 91:3.6} Rugăciunea îndeamnă egoul uman să caute ajutorul în cele două direcţii: pentru ajutorul material luând din rezervorul subconştient al experienţei de muritor, iar pentru inspiraţie şi călăuzire ducându-se la frontierele supraconştientului, unde materialul ia contact cu spiritualul, cu Veghetorul de Mister.

^{(997.5) 91:3.7} Rugăciunea iluminată trebuie să recunoască nu numai un Dumnezeu exterior şi personal, ci şi o Divinitate interioară şi impersonală, Ajustorul care vă locuieşte. Când un om se roagă, este întru totul just ca el să se străduiască să înţeleagă conceptul de Tată Universal al Paradisului. Cu toate acestea, pentru majoritatea scopurilor practice, o tehnică mai eficientă ar consta în revenirea la conceptul unui alter ego apropiat, întocmai cum avea obiceiul să o facă mintea primitivă, recunoscându-se apoi că ideea acestui alter ego era la începuturi o simplă ficţiune, devenită apoi, prin evoluţie, adevărul că Dumnezeu locuieşte în omul muritor prin prezenţa efectivă a Ajustorului. Astfel, omul poate să vorbească, cum s-ar zice, faţă în faţă, cu un alter ego divin real şi autentic, care îl locuieşte şi care este însăşi esenţa şi prezenţa Dumnezeului viu, Tatăl Universal.

4. Rugăciunea etică

^{(997.6) 91:4.1} Nici o rugăciune nu poate fi etică dacă imploratorul caută un avantaj egoist asupra semenilor lui. Rugăciunea egoistă şi materialistă este incompatibilă cu religiile etice care sunt întemeiate pe iubirea divină şi dezinteresată. O asemenea rugăciune atât de lipsită de etică se reîntoarce la nivelurile primitive ale pseudomagiei, ea fiind nedemnă de civilizaţii în evoluţie şi de religii iluminate. Rugăciunea egoistă violează spiritul tuturor eticilor întemeiate pe o justeţe plină de iubire.

^{(997.7) 91:4.2} Rugăciunea nu trebuie niciodată să fie înjosită până într-acolo încât să devină un substitut pentru acţiune. Orice rugăciune etică este un stimulent pentru acţiune şi un ghid pentru eforturile progresive către scopurile idealiste de realizare în sinele superior.

^{(998.1) 91:4.3} În toate rugăciunile voastre, fiţi nepărtinitori. Nu vă aşteptaţi ca Dumnezeu să fie părtinitor, ca el să vă iubească mai mult decât pe ceilalţi copii ai lui, prietenii voştri, vecinii voştri, chiar şi duşmanii voştri. Însă rugăciunea religiilor naturale sau evoluate nu începe prin a fi etică, aşa cum este ea în religiile revelate ulterioare. Orice rugăciune, fie că este individuală fie comunitară, poate fi sau egoistă sau altruistă. Adică, rugăciunea se poate focaliza asupra sinelui sau asupra altora. Când rugăciunea nu caută nimic pentru cel care se roagă sau pentru tovarăşii lui, atunci o asemenea atitudine a sufletului tinde către nivelele veritabilei adoraţii. Rugăciunile egoiste implică confesiuni şi rugăminţi, şi constau adesea în cereri de favoruri materiale. Rugăciunea este ceva mai etică atunci când ea se ocupă de iertare şi caută înţelepciunea pentru a mări stăpânirea de sine.

^{(998.2) 91:4.4} Rugăciunea lipsită de egoism întăreşte şi consolează, în timp ce rugăciunea materialistă este sortită să-i dezamăgească şi să-i deziluzioneze pe autorii ei pe măsură ce progresul descoperirilor ştiinţifice demonstrează că omul trăieşte într-un univers fizic al legii şi al ordinii. Copilăria unui individ sau a unei rase este caracterizată prin rugăciunile primitive egoiste şi materialiste. Şi, într-o anumită măsură, toate aceste rugăminţi sunt eficiente în sensul că ele conduc invariabil la eforturi care contribuie la obţinerea de răspunsuri la asemenea rugăciuni. Adevărata rugăciune de credinţă contribuie întotdeauna la progresul tehnicii vieţii, chiar dacă asemenea cereri nu sunt demne de recunoaştere spirituală. Dar persoanele spirituale evoluate ar trebui să fie extrem de precaute atunci când încearcă să-i descurajeze pe gânditorii primitivi, sau lipsiţi de maturitate, de a formula acest gen de rugăciuni.

^{(998.3) 91:4.5} Amintiţi-vă că, chiar dacă rugăciunea nu îl schimbă pe Dumnezeu, ea efectuează adesea schimbări importante şi durabile în cei care se roagă cu credinţă şi cu o speranţă plină de încredere. Rugăciunea a generat multă pace a minţii, veselie, calm, curaj, stăpânire de sine şi echitate în bărbaţii şi în femeile raselor în evoluţie.

5. Repercusiunile sociale ale rugăciunii

^{(998.4) 91:5.1} În cultele strămoşilor, rugăciunea conduce la cultivarea idealurilor strămoşeşti. Însă, ca aspect de cult al Deităţii, rugăciunea transcende toate practicile de acest ordin, deoarece ea conduce la cultivarea idealurilor divine. Aşa cum conceptul de alter ego al rugăciunii devine suprem şi divin, tot astfel şi idealurile umane se înalţă în consecinţă de la nivelul pur omenesc către nivelele celeste şi divine, iar rezultatul tuturor acestor rugăciuni este întărirea caracterului uman şi profunda unificare a personalităţii umane.

^{(998.5) 91:5.2} Însă nu este necesar ca rugăciunea să fie întotdeauna individuală. Rugăciunea în grup sau în adunare este foarte eficientă, în sensul că efectele ei sporesc mult sociabilitatea. Când o colectivitate se adună la o rugăciune în comun pentru înălţare morală şi pentru înnobilare spirituală, aceste devoţiuni acţionează asupra indivizilor care compun grupul; participarea lor îi face pe toţi mai buni. Chiar şi un întreg oraş sau o întreagă naţiune pot fi ajutate de aceste rugăciuni devoţionale. Mărturisirea, căinţa şi rugăciunea au condus indivizi, oraşe, naţiuni, şi rase întregi la puternice eforturi de reformă şi la acţiuni înfăptuite cu curaj.

^{(998.6) 91:5.3} Dacă doriţi cu adevărat să învingeţi obişnuinţa de a critica un prieten, modul cel mai rapid şi cel mai sigur de a efectua această schimbare de atitudine constă în dobândirea obişnuinţei de a vă ruga pentru această persoană în fiecare zi a vieţii voastre. Repercusiunile sociale ale acestor rugăciuni depind însă foarte mult de două condiţii:

^{(998.7) 91:5.4} 1. Persoana pentru care se roagă cineva trebuie să ştie că se roagă cineva pentru ea.

^{(999.1) 91:5.5} 2. Persoana care se roagă ar trebui să intre în contact social strâns cu persoana pentru care se roagă.

^{(999.2) 91:5.6} Rugăciunea este tehnica prin care orice religie devine mai devreme sau mai târziu o instituţie. Cu timpul, rugăciunea se asociază cu numeroşi factori secundari dintre care unii sunt utili, iar alţii vădit vătămători, cum ar fi preoţii, cărţile sacre, ritualurile de adorare, şi ceremoniile.

^{(999.3) 91:5.7} Dar oamenii cu minte mai iluminată din punct de vedere spiritual ar trebui să fie răbdători şi toleranţi faţă de intelectele mai puţin bine înzestrate, care doresc cu patimă un simbolism pentru a mobiliza clarviziunea lor spirituală restrânsă. Cei puternici nu trebuie să îi privească pe cei slabi cu dispreţ. Cei care sunt conştienţi de Dumnezeu în absenţa unui simbolism, nu trebuie să nege funcţia de graţie a simbolurilor pentru cei cărora le este greu să adore Deitatea şi să respecte, fără forme şi fără rituri, adevărul, frumuseţea şi bunătatea. În rugăciunea de adorare, majoritatea muritorilor îşi imaginează un simbol oarecare al obiectului-scop al devoţiunilor lor.

6. Domeniul rugăciunii

^{(999.4) 91:6.1} Dacă nu este în legătură cu voinţa şi cu actele forţelor spirituale personale şi ale supraveghetorilor materiali ai unui tărâm, rugăciunea nu poate avea efect direct asupra mediului vostru fizic. Domeniul cererilor prin rugăciune posedă limite bine definite, dar aceste limite nu se aplică în acelaşi fel credinţei celor care se roagă.

^{(999.5) 91:6.2} Rugăciunea nu este o tehnică de vindecare pentru bolile reale şi organice, dar ea a contribuit enorm la stabilirea unei sănătăţi debordante şi la tămăduirea unor numeroase tulburări mentale, emoţionale şi nervoase. Chiar şi în cazul bolilor bacteriene reale, rugăciunea a sporit adesea cu mult eficacitatea altor remedii aplicate. Rugăciunea i-a făcut mulţi invalizi irascibili şi nemulţumiţi în monumente de răbdare şi i-a transformat în surse de inspiraţie pentru toate celelalte fiinţe umane suferinde.

^{(999.6) 91:6.3} Oricât de dificilă ar fi reconcilierea îndoielilor ştiinţifice cu privire la eficacitatea rugăciunii cu nevoia mereu prezentă de a căuta ajutorul şi călăuzirea pe lângă sursele divine, nu uitaţi niciodată că rugăciunea sinceră de credinţă este o forţă puternică în promovarea fericirii personale, a stăpânirii de sine individuale, a armoniei sociale, a progresului moral şi a realizării spirituale.

^{(999.7) 91:6.4} Chiar şi ca practică pur omenească, ca dialog cu alter egoul vostru, rugăciunea constituie o tehnică de abordare dintre cele mai eficiente pentru a pune în aplicare puterile naturii umane, ale cărei rezerve sunt acumulate şi conservate în domeniile inconştiente ale minţii umane. Rugăciunea este o practică psihologică sănătoasă, lăsând de-o parte implicaţiile religioase şi de semnificaţia ei spirituală. Este un fapt de experienţă umană că majoritatea persoanelor, dacă sunt supuse unei presiuni considerabile, vor adresa într-un anumit fel rugăciuni unei oarecare surse de asistenţă.

^{(999.8) 91:6.5} Nu fiţi atât de trândavi până într-atât încât să îi cereţi lui Dumnezeu să vă rezolve dificultăţile, însă nu ezitaţi niciodată să îi cereţi înţelepciune şi forţă spirituală pentru a vă călăuzi şi a vă susţine în vreme ce atacaţi cu hotărâre şi cu curaj problemele cu care trebuiesc rezolvate.

^{(999.9) 91:6.6} Rugăciunea a fost un factor indispensabil în progresul şi în păstrarea civilizaţiei religioase, şi ei îi rămâne încă să aducă puternice contribuţii pentru a întări şi a spiritualiza societatea, cu condiţia ca aceia care se roagă să o facă în lumina faptelor ştiinţifice, a înţelepciunii filozofice, a sincerităţii intelectuale şi a credinţei spirituale. Rugaţi-vă aşa cum i-a învăţat Isus pe discipolii lui – cu onestitate, cu generozitate, cu echitate şi fără îndoială.

^{(1000.1) 91:6.7} Dar eficienţa rugăciunii, în experienţa spirituală personală a celui care se roagă, nu depinde în nici un fel de comprehensiunea intelectuală a adoratorului, nici de rafinamentul lui filozofic, nici de nivelul lui social, nici de statutul său cultural sau de alte achiziţii umane. Însoţitoarele psihice şi spirituale ale rugăciunii de credinţă sunt imediate, personale şi experimentale. Nu există nici o altă tehnică care să permită vreunui om, independent de toate celelalte realizări terestre, să se apropie atât de bine şi atât de aproape de tărâmul unde poate comunica cu Autorul lui, unde creatura ia contact cu realitatea Creatorului, cu Ajustorul Gândirii interior.

7. Misticism, extaz şi inspiraţie

^{(1000.2) 91:7.1} Ca tehnică de cultivare a conştiinţei de prezenţa lui Dumnezeu, misticismul este cu totul demn de laudă, dar, dacă practica sa conduce la izolare socială şi culminează în fanatism religios, el este întru totul reprobabil. Mult prea adesea, ideile pe care mistica depăşită le socoteşte a fi de inspiraţie divină nu sunt decât exaltări venite din adâncurile propriului minte. Contactul minţii umane cu Ajustorul ei interior, deşi este frecvent favorizat de o meditaţie ferventă, este mult mai adesea înlesnit de serviciile sincere şi iubitoare ale unei slujiri dezinteresate pe lângă semenii săi.

^{(1000.3) 91:7.2} Marii învăţători religioşi şi profeţii vremurilor apuse nu erau mistici excesivi. Ei erau bărbaţi şi femei cunoscători de Dumnezeu, şi care îl serveau pe Dumnezeul lor cât puteau de bine, prin slujirea dezinteresată pe lângă semenii lor. Isus i-a luat adesea pe apostolii lui deoparte, pentru scurte perioade, pentru a medita şi a se ruga, dar, în cea mai mare parte a timpului, el îi menţinea în contact de serviciu cu mulţimile. Sufletul oamenilor are nevoie de exerciţiu spiritual precum şi de hrană spirituală.

^{(1000.4) 91:7.3} Extazul religios este admisibil atunci când rezultă din antecedente sănătoase, dar această experienţă reprezintă mai adesea consecinţa influenţelor pur emotive decât manifestarea unui caracter spiritual profund. Persoanele religioase nu trebuie să considere fiecare presentiment psihologic însufleţit şi fiecare experienţă emoţională intensă ca pe o revelaţie divină sau ca pe o comunicare spirituală. Extazul spiritual autentic este în general asociat cu un mare calm exterior şi cu un control emotiv aproape perfect. Însă adevărata viziune profetică este un presentiment parapsihologic. Încercările de acest gen nu sunt nici pseudohalucinaţii, nici extaze asemănătoare transelor.

^{(1000.5) 91:7.4} Mintea omenească poate acţiona ca răspuns la o aşa-zisă inspiraţie atunci când este sensibilă fie la exaltările subconştientului fie la stimulii supraconştientului. În ambele cazuri, aceste creşteri ale conţinutului conştiinţei îi apar individului mai mult sau mai puţin străine. Entuziasmul mistic netemperat şi extazul religios neînfrânat nu sunt scrisori de acreditare ale inspiraţiei, scrisori de acreditare aşa-zis divine.

^{(1000.6) 91:7.5} Proba practică a tuturor acestor stranii experienţe religioase de misticism, de extaz şi de inspiraţie consta în a observa dacă aceste fenomene îl fac pe individ interesat de:

^{(1000.7) 91:7.6} 1. A se bucura de o sănătate fizică mai bună şi mai completă.

^{(1000.8) 91:7.7} 2. A acţiona mai practic şi mai eficient în viaţa sa mentală.

^{(1000.9) 91:7.8} 3. A face socială experienţa sa religioasă cu mai multă plenitudine şi bucurie.

^{(1000.10) 91:7.9} 4. A spiritualiza mai complet viaţa sa cotidiană în timp ce îşi îndeplineşte îndatoririle curente ale existenţei de muritor obişnuit.

^{(1001.1) 91:7.10} 5. A spori dragostea şi aprecierea sa faţă de adevăr, de frumuseţe şi de bunătate.

^{(1001.2) 91:7.11} 6. A conserva valorile sociale, morale, etice şi spirituale recunoscute curent.

^{(1001.3) 91:7.12} 7. A dezvolta clarviziunea spirituală – conştiinţa sa de Dumnezeu.

^{(1001.4) 91:7.13} Rugăciunea nu are însă legătură reală cu aceste experienţe religioase excepţionale. Când rugăciunea devine prea estetică, când ea constă aproape exclusiv dintr-o admirabilă şi preafericită contemplare a divinităţii paradisiace, ea pierde mult din influenţa ei socializantă şi tinde spre misticism şi spre izolarea adepţilor ei. Un exces de rugăciune solitară prezintă un anumit pericol care este corijat şi înlăturat prin rugăciunea în grup, prin devoţiunile colective.

8. Rugăciunea ca experienţă personală

^{(1001.5) 91:8.1} Rugăciunea comportă un aspect cu adevărat spontan, deoarece omul primitiv a început să se roage cu mult înainte de a avea vreun concept clar asupra lui Dumnezeu. Primii oameni aveau obiceiul de a se ruga în două împrejurări diferite: când se găseau în mare nevoie, ei simţeau un imbold de a întinde mâna după un ajutor; şi, când jubilau, ei se lăsau duşi de exprimarea impulsivă a bucuriei lor.

^{(1001.6) 91:8.2} Rugăciunea nu este o evoluţie a magiei; cele două au survenit independent una de alta. Magia a fost o tentativă de a adapta Deitatea la circumstanţe; rugăciunea este efortul de a adapta personalitatea la voinţa Deităţii. Adevărata credinţă este atât morală cât şi religioasă; magia nu este nici una nici alta.

^{(1001.7) 91:8.3} Rugăciunea poate deveni un obicei stabilit. Multe persoane se roagă deoarece o fac şi alţii. Iar altele se roagă pentru că se tem să nu li se întâmple ceva îngrozitor dacă nu îşi prezintă regulat rugăminţile.

^{(1001.8) 91:8.4} Pentru unii indivizi, rugăciunea este o calmă exprimarea unei recunoştinţe, pentru alţii, o expresie colectivă de proslăvire, o devoţiune socială. Ea este uneori imitarea religiei altuia, în timp ce adevărata rugăciune este comunicarea sinceră şi încrezătoare între natura spirituală a creaturii şi omniprezenţa spiritului Creatorului.

^{(1001.9) 91:8.5} Rugăciunea poate fi o expresie spontană a conştiinţei de Dumnezeu sau o recitare lipsită de sens de formule teologice. Ea poate să fie proslăvirea extatică a unui suflet cunoscător de Dumnezeu sau obedienţa servilă a unui muritor obsedat de frică. Ea este uneori expresia patetică a unei mari dorinţe spirituale şi alteori strigatul ascuţit al unor expresii pioase. Rugăciunea poate fi o proslăvire bucuroasă sau un umil apel la iertare.

^{(1001.10) 91:8.6} Rugăciunea poate fi cererea copilăroasă a imposibilului sau rugămintea omului matur pentru creştere morală şi pentru putere spirituală. O rugăminte poate consta în a cere pâinea zilnică sau poate încorpora o dorinţă sinceră de a-l găsi pe Dumnezeu şi de a face voia sa. Ea poate să fie o cerere în întregime egoistă sau un gest sincer şi magnific către realizarea unei fraternităţi dezinteresate.

^{(1001.11) 91:8.7} Rugăciunea poate fi un plâns de mânie pentru a obţine răzbunare sau o intervenţie miloasă pentru duşmani. Ea poate să fie expresia unei speranţe de a-l schimba pe Dumnezeu sau puternica tehnică de schimbare de sine. Ea poate să fie pledoaria slugarnică a unui păcătos pierdut înaintea unui Judecător presupus sever sau expresia bucuroasă a unui fiu liber, fiu al Tatălui celest viu şi milos.

^{(1001.12) 91:8.8} Oamenii moderni sunt tulburaţi la ideea de a vorbi despre problemele lor cu Dumnezeu într-o manieră pur personală. Mulţi au abandonat rugăciunea regulată; ei nu se roagă decât sub imperiul unei presiuni neobişnuite – în caz de urgenţă. Omului nu ar trebui să îi fie frică să-i vorbească lui Dumnezeu, dar va fi ceva copilăresc din punct de vedere spiritual să se apuce să-l convingă pe Dumnezeu sau să pretindă să-l schimbe.

^{(1002.1) 91:8.9} Adevărata rugăciune atinge însă realitatea. Chiar şi atunci când curenţii de aer sunt ascendenţi, nici o pasăre nu-şi poate lua zborul fără a-şi deschide aripile. Rugăciunea înalţă omul, deoarece ea este o tehnică de progres prin utilizarea curenţilor spirituali ascendenţi ai universului.

^{(1002.2) 91:8.10} Rugăciunea autentică contribuie la creşterea spirituală, modifică atitudinile şi procură satisfacţia care provine din comuniunea cu divinitatea. Ea este o revărsare spontană a conştiinţei de Dumnezeu.

^{(1002.3) 91:8.11} Dumnezeu răspunde rugăciunii omului prin a-i da o revelaţie sporită a adevărului, o apreciere reînsufleţită a frumuseţii şi un concept mai larg asupra bunătăţii. Rugăciunea este un gest subiectiv, dar ea stabileşte contactul cu puternice realităţi obiective pe nivelele spirituale ale experienţei umane; ea este o încercare semnificativă a fiinţei umane de a atinge valorile supraumane. Ea este cel mai puternic stimulent al creşterii spirituale.

^{(1002.4) 91:8.12} Cuvintele nu au importanţă în rugăciune; ele sunt pur şi simplu canalul intelectual în care se întâmplă să curgă râul rugilor spirituale. Valoarea verbală a unei rugăciuni este pur autosugestivă în devoţiunile individuale, şi sociosugestivă în devoţiunile colective. Dumnezeu răspunde atitudinii sufletului, iar nu vorbelor.

^{(1002.5) 91:8.13} Rugăciunea nu este o tehnică de evitare a conflictelor, ci mai degrabă un stimulent de a creşte în faţa conflictului. Rugaţi-vă doar pentru valori, nu pentru lucruri; pentru creştere, şi nu pentru satisfacere.

9. Condiţiile rugăciunii eficiente

^{(1002.6) 91:9.1} Dacă vreţi să vă angajaţi în rugăciune eficient, trebuie să aveţi prezente în minte legile cerinţelor către care este îndreptată:

^{(1002.7) 91:9.2} 1. Trebuie să vă calificaţi ca rugător eficient prin înfruntarea sinceră şi curajoasă a problemelor realităţii universale. Trebuie să aveţi vigoare cosmică.

^{(1002.8) 91:9.3} 2. Trebuie să fi epuizat cu onestitate toate posibilităţile omeneşti de ajustare. Trebuie să fiţi iscusiţi.

^{(1002.9) 91:9.4} 3. Trebuie să abandonaţi toate dorinţele minţii şi toate poftele sufletului în îmbrăţişarea transformatoare a creşterii spirituale. Trebuie ca voi să fi experimentat o reînsufleţire a semnificaţiilor şi o înnobilare a valorilor.

^{(1002.10) 91:9.5} 4. Trebuie să alegeţi din toată inima voinţa divină. Trebuie nimicit centrul inert al nehotărârii.

^{(1002.11) 91:9.6} 5. Nu doar să recunoaşteţi voia Tatălui şi să alegeţi să o faceţi, ci şi să vă consacraţi fără rezervă şi să vă dedicaţi dinamic înfăptuirii efective a acestei voinţe.

^{(1002.12) 91:9.7} 6. Rugăciunea voastră va căuta exclusiv să obţină înţelepciunea divină care să-i permită să rezolve problemele omeneşti specifice întâlnite în cursul ascensiunii spre Paradis – realizarea perfecţiunii divine.

^{(1002.13) 91:9.8} 7. Şi trebuie să aveţi credinţă – o credinţă vie.

^{(1002.14) 91:9.9} [Prezentat de Şeful Medianilor Urantiei.]

Până la o nouă revedere .. pace și lumină tuturor!

Costi