Continuare: Viața și învățăturile lui Iisus conform cărții Urantia

                                               TRAVERSAREA  SAMARIEI

1. Predicarea în Archelais

2. Lecția despre stăpânirea de sine

3. Divertismentul și destinderea

4. Iudeii și Samaritenii

5. Femeia din Sycar

6. Reînnoirea religioasă în Samaria

7. Învătătura despre rugăciune şi adorarea

Cine dorește să citească materialul în original o poate face de pe linkul de mai jos de unde a fost preluat materialul.

http://www.urantia.org/ro/cartea-urantia/capitolul-143-traversarea-samariei

Capitolul 143

Traversarea Samariei

^{(1607.1) 143:0.1} La sfârşitul lunii iunie a anului 27, din cauza opozitiei tot mai mari a liderilor religioşi iudei, Iisus şi cei doisprezece au părăsit Ierusalimul după ce şi-au trimis corturile şi puținele lor bunuri personale spre păstrare în casa lui Lazăr din Bethania. Mergând spre nord în Samaria, ei s-au oprit în Betel pentru sabat. Au predicat acolo vreme de mai multe zile oamenilor care veneau din Gofna şi din Efraim. Un grup de cetăteni din Arimatea şi din Tamna au venit ca să îl invite pe Iisus să le viziteze satele. Maestrul şi apostolii săi au petrecut mai mult de două săptămâni propovăduind iudeilor şi samaritenilor din această regiune; multi dintre cei de acolo veneau de la distante apreciabile, precum Antipatris, pentru a auzi vestea cea bună a regatului.

^{(1607.2) 143:0.2} Populatiile din sudul Samarei l-au ascultat pe Iisus cu bucurie şi, în afară de Iuda Iscarioteanul, apostolii au reuşit să îşi învingă o mare parte din prejudecătile împotriva samaritenilor. În ultima săptămână din iulie, Iisus şi asociatii lui s-au pregătit să plece către noile oraşe greceşti, al Faselisului şi acela al Archelaisului, de lângă Iordan.

1. Predicarea în Archelais

^{(1607.3) 143:1.1} În timpul primelor săptămâni din august, grupul apostolic şi-a stabilit cartierul în oraşele greceşti Archelais şi Faselis; acolo au avut ei prima dată experienta predicării în fata unor adunări compuse aproape exclusiv din gentili – greci, romani şi sirieni – căci erau putini locuitori iudei în aceste două oraşe greceşti. La contactul cu aceşti cetăteni romani, apostolii au întâmpinat noi dificultăti în proclamarea mesajului regatului care vine, întâlnind în acelaşi timp noi obiectii la învătăturile lui Iisus. La una dintre numeroasele convorbiri de seară cu apostolii, Iisus a ascultat cu atentie aceste obiectii la evanghelia împărătiei, întâmpinate de cei doisprezece de când îşi reluaseră experientele cu oamenii interesati de munca lor personală.

^{(1607.4) 143:1.2} O întrebare pusă de Filip descria în mod tipic greutătile lor. Filip a spus: „Maestre, aceşti greci şi aceşti romani tratează mesajul nostru cu uşurintă şi zic că aceste învătături nu sunt potrivite decât plăpânzilor şi sclavilor. Ei afirmă că religia păgânilor este superioară învătăturii noastre pentru că ea îndeamnă la dobândirea unui caracter tare, solid şi dinamic. Ei zic că noi căutăm să îi convertim pe toti oamenii în specimene debile de non-rezistenti pasivi, care vor pieri rapid şi vor dispărea de pe fata pământului. Ei te iubesc, Maestre, şi admit deopotrivă pe larg că învătătura ta este cerească şi ideală, dar refuză să ne ia în serios. Ei afirmă că religia ta nu este pentru această lume, că oamenii nu pot să trăiască după învătătura ta. Acum, Maestre, ce o să le zicem acestor gentili?”

^{(1607.5) 143:1.3} După ce a ascultat obiectii similare contra evangheliei împărătiei prezentate de Toma, de Nataniel, de Simon Zelotul şi de Matei, Iisus le-a zis celor doisprezece:

^{(1608.1) 143:1.4} ”Eu am venit în lumea aceasta pentru a face voia Tatălui meu şi pentru a revela, întregii omeniri, caracterul său iubitor. Aceasta, fratilor, este misiunea mea, şi acesta este unicul lucrul pe care îl voi face fără a mă sinchisi că învătăturile mele riscă să fie rău întelese de iudeii şi de gentilii din epoca noastră sau din oricare altă generatie. Nu ar trebui să treceti cu vederea că însăşi iubirea divină are disciplina ei severă. Iubirea unui părinte pentru fiul său obligă adesea părintele să înfrâneze activitătile necugetate ale odraslei sale nechibzuite. Copilul nu întelege întotdeauna motivele întelepte şi afectuoase ale disciplinei restrictive a părintelui. Dar eu vă declar că Tatăl meu din Paradis guvernează efectiv un univers de universuri prin puterea constrângătoare a iubirii sale. Iubirea este cea mai mare dintre toate realitătile spirituale. Adevărul este o revelatie eliberatoare, dar iubirea este relatia supremă. Oricare ar fi greşelile contemporanilor voştri din administratia actuală a lumii lor, evanghelia pe care v-o proclam eu va guverna această aceeaşi lume într-o epocă ce va fi să vină. Telul ultim al progresului uman constă în a recunoaşte cu respect paternitatea lui Dumnezeu şi în a materializa cu dragoste fraternitatea oamenilor.

^{(1608.2) 143:1.5} ”Cine v-a zis că evanghelia mea era destinată numai sclavilor şi celor slabi? Voi, apostolii mei aleşi, semănati oare cu nişte oameni slabi? Ioan avea o înfătişare plăpândă? Găsiti cumva că eu aş fi sclavul fricii? Este adevărat că evanghelia este predicată celor săraci şi asupriti din această generatie. Religiile acestei lumi i-au neglijat, dar Tatăl meu nu face nici o deosebire de persoană. Mai mult, săracii de astăzi sunt primii care să acorde atentie chemării la pocăintă şi acceptării filiatiei. Evanghelia împărătiei trebuie să fie predicată tuturor oamenilor – iudei şi gentili, greci şi romani, bogati şi săraci, liberi şi sclavi – şi deopotrivă tinerilor şi bătrânilor, bărbatilor şi femeilor.

^{(1608.3) 143:1.6} ”Pentru că Tatăl meu este un Dumnezeu al iubirii şi se bucură să practice îndurarea, nu vă lăsati pătrunşi de ideea că serviciul regatului trebuie să fie de o uşurătate monotonă. Ascensiunea în Paradis este suprema aventură a tuturor timpurilor, greaua dobândire a veşniciei. Slujirea regatului pe pământ va face apel la toată bărbătia plină de curaj pe care o puteti manifesta voi şi colaboratorii voştri. Multi dintre voi veti fi trimişi la moarte din cauza loialitătii voastre fată de evanghelia acestei împărătii. Este uşor să mori pe câmpul de bătălie, într-un război material, când curajul vostru este întărit de prezenta camarazilor voştri de luptă, dar este nevoie o formă superioară şi mai profundă de curaj uman şi de devotament pentru a-ti jertfi viata, calm şi de unul singur, din dragostea fată de un adevăr păstrat cu sfintenie în inima voastră de muritor.

^{(1608.4) 143:1.7} ”Astăzi, necredincioşii pot să vă reproşeze cu dispret că predicati o evanghelie a non-rezistentei şi că trăiti o viată a non-violentei, dar voi sunteti primii voluntari ai unui lung şir de credincioşi sinceri în evanghelia acestei împărătii, care vor uimi toată omenirea prin consacrarea lor eroică fată de aceste învătături. Nici o oştire n-a manifestat vreodată mai mult curaj şi vitejie decât voi şi loialii voştri succesori le veti arăta mergând să proclamati în toată lumea vestea cea bună – paternitatea lui Dumnezeu şi fraternitatea oamenilor. Curajul cărnii este forma inferioară a vitejiei. Vitejia mentală este un tip mai elevat de curaj omenesc, dar vitejia superioară şi supremă este o fidelitate intransigentă fată de convingerile iluminate legate de realitătile spirituale profunde. Un asemenea curaj constituie eroismul oamenilor care îl cunosc pe Dumnezeu. Or, voi sunteti cu totii oameni care îl cunoaşteti pe Dumnezeu; este cât se poate de adevărat că sunteti asociatii personali ai Fiului Omului.”

^{(1608.5) 143:1.8} Aceasta nu este tot ce a zis Iisus cu acest prilej, dar este introducerea discursului său. El a continuat apoi îndelung asupra acestei declaratii pentru a o amplifica şi a o ilustra. Aceasta a fost una dintre cuvântările cele mai pasionante pe care le-a adresat Iisus celor doisprezece. Rareori vorbea Maestrul apostolilor săi cu atâta patimă, dar aceasta a fost una dintre rarele ocazii în care el a vorbit cu o intensitate manifestă şi însotită de o emotie pronuntată.

^{(1609.1) 143:1.9} Rezultatul asupra predicării publice şi a slujirii personale a apostolilor a fost imediat; începând din ziua aceea, mesajul lor a luat un nou ton de stăpânire curajoasă. Cei doisprezece au continuat să dobândească spiritul de o dinamică pozitivă al noii evanghelii a regatului. De acum înainte, ei nu s-a mai ocupat tot atât de mult de predicarea virtutilor negative şi a îndemnurilor pasive ale învătăturii cu multiple fatete dată de Maestrul lor.

2. Lectia despre stăpânirea de sine

^{(1609.2) 143:2.1} Maestrul era un exemplu, devenit perfect, al unui om stăpân pe sine. Daca era ponegrit, el nu ponegrea; când a suferit, el nu a rostit nici o amenintare contra călăilor săi; când a fost acuzat de duşmanii lui, el s-a încredintat pur şi simplu justei judecăti a Tatălui din ceruri.

^{(1609.3) 143:2.2} La una dintre convorbirile de seară, Andrei l-a întrebat pe Iisus: „Maestre, oare trebuie să practicăm renuntarea de sine după cum ne-a învătat Ioan, sau trebuie să căutăm stăpânirea de sine după cum ne înveti tu?” Iisus a răspuns: „În adevăr, Ioan v-a învătat calea dreptătii conformă cu lumina şi cu legile strămoşilor săi; aceasta era religia auto-examinării şi a negării de sine. Dar eu vin cu un nou mesaj, acela al uitării de sine şi al stăpânirii de sine. Eu vă arăt calea vietii aşa cum mi-a revelat-o Tatăl din ceruri.

^{(1609.4) 143:2.3} ”În adevăr, în adevăr, eu v-o spun, cel care îşi domină propria personalitate este mai puternic decât cel care pune stăpânire pe un oraş. Stăpânirea de sine este măsura naturii morale a unui om şi indicele dezvoltării sale spirituale. În vechea ordine voi ati practicat postul şi rugăciunea. Ca nouă creatură a renaşterii din spirit, voi învătati să credeti şi să vă înveseliti. În regatul Tatălui voi veti deveni creaturi noi; vechile lucruri trebuie să dispară; iată, eu vă arăt cum au să devină noi toate lucrurile. Prin dragostea voastră reciprocă, voi o să convingeti lumea că ati trecut de la robie la libertate, de la moarte la viata veşnică.

^{(1609.5) 143:2.4} ”Pe vechea cale, voi căutati să suprimati, să dati ascultare şi să vă conformati regulilor de viată; pe noua cale voi sunteti mai întâi transformati prin Spiritul Adevărului şi, tocmai prin aceea, întăriti în străfundul sufletului vostru de constanta reînnoire spirituală a mintii voastre; voi sunteti, aşadar, înzestrati cu puterea de a înfăptui cu certitudine şi cu bucurie gratioasa, acceptabila şi perfecta voie a lui Dumnezeu. Nu uitati – credinta voastră personală în făgăduintele extrem de mari şi de pretioase ale lui Dumnezeu este cea care vă garantează împărtăşirea voastră din natura divină. Astfel, prin credinta voastră şi prin transformarea spiritului, voi deveniti în realitate temple ale lui Dumnezeu, iar spiritul său locuieşte realmente în voi. Deci dacă spiritul sălăşluieşte în voi, atunci nu mai sunteti sclavi legati de carne, ci fii ai spiritului, liberi şi descătuşati. Noua lege a spiritului vă înzestrează cu libertatea datorată stăpânirii de sine, care înlocuieşte vechea lege a fricii de a fi robul sinelui şi a sclaviei negării de sine.

^{(1609.6) 143:2.5} ”De multe ori, când ati făcut rău, voi v-ati gândit să atribuiti responsabilitatea faptelor voastre influentei răului, în timp ce în realitate v-ati lăsat pur şi simplu rătăciti de propriile voastre tendinte naturale. Profetul Ieremia nu ne-a zis el odinioară că inima omenească este mai mare înşelătoare decât orice, şi uneori chiar şi groaznic de perfidă? Cât este de uşor să vă amăgiti şi să vă lăsati pradă temerilor voastre prosteşti, poftelor de tot felul, plăcerilor înrobitoare, răutătii, invidiei şi chiar şi urii răzbunătoare!

^{(1610.1) 143:2.6} ”Mântuirea vine prin regenerarea spiritului, iar nu prin actele fariseice ale cărnii. Voi sunteti justificati prin credintă şi admişi în comuniune prin gratie, iar nu prin frică sau prin negarea de sine a cărnii, deşi copiii Tatălui care sunt născuti din spirit sunt constant şi întotdeauna stăpânii sinelui lor şi a tot ceea ce tine de dorintele cărnii. Când ştiti că sunteti salvati prin credintă, voi posedati realmente pacea cu Dumnezeu. Toti cei care urmează calea acestei păci cereşti sunt meniti a fi sanctificati în serviciul veşnic al fiilor în continuu progres ai Dumnezeului veşnic. De acum înainte, nu este o datorie, ci mai degrabă privilegiul vostru exaltat, faptul de a vă curăti de toate relele mintii şi ale trupului în vreme ce căutati desăvârşirea în iubirea de Dumnezeu.

^{(1610.2) 143:2.7} ”Filiatia voastră îşi are temelia în credintă, iar voi trebuie să rămâneti neclintiti în fata fricii. Bucuria voastră e născută din încrederea în cuvântul divin; voi nu veti fi deci făcuti să vă îndoiti de realitatea iubirii şi a milosteniei Tatălui. Chiar bunătatea lui Dumnezeu îi conduce pe oameni la o căintă sinceră şi autentică. Pentru voi, secretul stăpânirii de sine este legat de credinta voastră în spiritul care locuieşte în voi şi care actionează prin iubire. Şi chiar şi această credintă care salvează, voi nu o aveti prin voi înşivă; şi ea este un dar de la Dumnezeu. Dacă sunteti copiii acestei credinte vii, voi nu mai sunteti sclavii sinelui, ci mai degrabă stăpâni triumfători peste voi înşivă, fiii eliberati ai lui Dumnezeu.

^{(1610.3) 143:2.8} ”Deci copiii mei, dacă sunteti născuti din spirit, voi sunteti dezrobiti pe veci din sclavia conştientă a unei vieti de renuntare şi de supraveghere atentă a dorintelor cărnii; voi sunteti transferati în voiosul regat al spiritului, de unde produceti spontan roadele spiritului în viata voastră cotidiană; or, roadele spiritului sunt esenta tipului celui mai înalt de autocontrol, care încântă şi înnobilează, mergând până pe culmile realizării muritorilor pământeni – veritabila stăpânire de sine.”

3. Divertismentul şi destinderea

^{(1610.4) 143:3.1} Către această epocă, o stare de mare tensiune emotivă şi nervoasă se dezvoltă printre apostoli şi printre discipolii lor imediat asociati. Ei nu prea erau obişnuiti să trăiască şi să muncească împreună. Ei întâmpinau dificultăti tot mai multe în mentinerea unei armonii în relatiile cu discipolii lui Ioan. Contactul cu gentilii şi samaritenii era o mare încercare pentru aceşti iudei. În plus, recentele cuvinte ale lui Iisus sporiseră starea de confuzie a mintii lor. Andrei aproape că îşi pierdea mintile; nemaiştiind ce să facă, el s-a dus la Maestru cu problemele şi cu nedumeririle sale. Când Iisus a auzit-o pe căpetenia apostolică relatându-i necazurile, a zis: „Andrei, nu poti să îi scoti pe oameni din nedumeririle lor prin explicatii când ei se găsesc angajati într-un asemenea stadiu şi cât timp sunt implicate atâtea persoane cu simtăminte violente. Eu nu pot să fac ceea ce îmi ceri – nu mă voi amesteca în aceste dificultăti sociale personale – dar vom merge împreună ca să ne bucurăm de o perioadă de trei zile de odihnă şi de destindere. Mergi la fratii tăi, şi anuntă-le că o să urcati toti cu mine pe muntele Sartaba, unde doresc să mă odihnesc o zi sau două.

^{(1610.5) 143:3.2} Acum, tu ar trebui să îi găseşti pe rând pe cei unsprezece frati ai tăi şi să le zici fiecăruia în parte: ‘Maestrul doreşte ca noi să luăm, singuri cu el, o perioadă de repaus sau de destindere. Întrucât noi toti am trecut recent prin multă nemultumire a spiritului şi încordare a mintii, eu sugerez, ca în timpul acestei vacante, să nu se pomenească nimic de încercările şi de dificultătile noastre. Se poate oare să contez pe tine pentru a coopera cu mine în această chestiune ?’ Ia astfel contact cu fiecare dintre fratii tăi personal şi între patru ochi.” Şi Andrei a făcut ceea ce îl povătuise Maestrul.

^{(1611.1) 143:3.3} Acesta a fost un eveniment minunat în experienta fiecăruia dintre ei; ei nu au uitat niciodată această zi de urcare a muntelui. Pe tot parcursul călătoriei ei nu au precizat aproape nimic despre dificultătile lor. Ajungând pe creasta muntelui, Iisus i-a pus să se aşeze în jurul lui şi le-a zis: „Fratilor, trebuie să învătati cu totii valoarea odihnei şi eficienta destinderii. Întelegeti bine că cea mai bună metodă pentru a rezolva unele probleme încurcate constă în a le lăsa deoparte o vreme. După aceea, când reveniti împrospătati de odihnă sau de adorare, voi sunteti în măsură să atacati dificultătile voastre cu un cap mai limpede şi cu o mână mai fermă, fără a mai pomeni de o inimă mai hotărâtă. Pe de altă parte, voi veti constata foarte adesea că importanta şi proportiile problemei voastre se micşorează în timp ce vă odihniti mintea şi corpul.”

^{(1611.2) 143:3.4} În ziua următoare, Iisus i-a dat fiecăruia dintre cei doisprezece câte o temă de discutie. Toată ziua a fost consacrată amintirilor şi conversatiilor asupra unor subiecte străine activitătilor religioase. Au fost momentan şocati atunci când Iisus a neglijat chiar şi a-şi aduce multumirile – verbal – pe când rupea pâinea pentru a prânzi. Aceasta era prima dată când îl vedeau omitând această formalitate.

^{(1611.3) 143:3.5} În cursul urcării lor pe munte, capul lui Andrei era plin de probleme. Ioan era peste măsură de nedumerit în inima sa. Iacob era chinuitor de tulburat în sufletul său. Matei era în mare lipsă de bani, având în vedere că grupul stătuse printre gentili. Petru era istovit şi fusese recent mai instabil decât de obicei. Iuda suferea de un atac periodic de susceptibilitate şi de egoism. Simon era peste măsură de bulversat de eforturile lucide de a împăca patriotismul lui cu dragostea fraternitătii umane. Filip era din ce în ce mai încurcat de felul în care se derulau evenimentele. Nataniel avea mai putin umor de când contactul său cu populatia gentililor, iar Toma trecea printr-o perioadă de profundă depresie. Numai gemenii erau într-o stare normală şi lipsiti de orice griji. Toti erau extrem de nedumeriti, neştiind cum s-ar putea întelege paşnic cu discipolii lui Ioan.

^{(1611.4) 143:3.6} În cea de-a treia zi, când s-au pornit să coboare muntele şi au revenit în tabăra lor, se produsese în ei o mare schimbare. Făcuseră importanta descoperire că multe dintre dilemele omeneşti nu au o existentă reală, că multe dificultăti presante sunt creatiile unei frici exagerate şi rezultatul unei nelinişti sporite. Ei învătaseră că cea mai bună manieră de a face fată tuturor necazurilor de soiul acesta consta în a le neglija. Plecând, ei lăsaseră aceste probleme să se rezolve de la sine.

^{(1611.5) 143:3.7} Întoarcerea lor din această vacantă a marcat începutul unei perioade de relatii considerabil îmbunătătite cu partizanii lui Ioan. O mare parte a celor doisprezece s-a lăsat purtată de voioşie atunci când au băgat de seamă schimbarea mentală a fiecăruia şi au observat absenta iritării nervoase de care beneficiau ca urmare a celor trei zile ale lor de vacantă, departe de rutina îndatoririlor cotidiene ale vietii. Monotonia contactelor umane riscă întotdeauna să înmultească serios neîntelegerile şi să sporească dificultătile.

^{(1611.6) 143:3.8} În cele două oraşe greceşti, al Archelaisului şi al Faselisului, nu erau foarte multi gentilii care să creadă în evanghelie, dar cei doisprezece apostoli au câştigat o pretioasă experientă în aceasta primă lucrare importantă a lor pe lângă populatiile compuse exclusiv din gentili. Într-o luni de dimineată către mijlocul lunii, Iisus i-a zis lui Andrei: „Să pătrundem în Samaria.” Şi cei doisprezece au plecat, numaidecât, către oraşul Sicarului, aproape de fântâna lui Iacob.

4. Iudeii şi Samaritenii

^{(1612.1) 143:4.1} De peste şase sute de ani, iudeii din Iudeea, şi mai târziu cei din Galileea, fuseseră învrăjbiti cu samaritenii. Iată cum se născuse discordia dintre iudei şi samariteni: cu vreo 700 de ani înainte de Iisus Cristos, Sargon, regele Asiriei, a înăbuşit o revoltă din Palestina centrală şi a pus în captivitate peste douăzeci şi cinci de mii de iudei din nordul regatului Israelului. El a instalat în locul lor un număr aproape egal de descendenti ai cutitilor, ai sefarvitilor şi ai hamatitilor. Mai târziu, Asurbanipal a mai trimis şi alte colonii să locuiască în Samaria.

^{(1612.2) 143:4.2} Vrajba religioasă dintre iudei şi samariteni data de la reîntoarcerea iudeilor din captivitatea lor din Babilon, când samaritenii au încercat să împiedice reconstruirea Ierusalimului. Mai târziu, ei i-au ofensat pe iudei acordând ajutor oştirilor lui Alexandru. Drept multumire pentru prietenia lor, Alexandru le-a dat samaritenilor permisiunea de a construi un templu pe muntele Garizim; acolo ei l-au adorat pe Iehova şi pe zeii lor tribali, şi au oferit jertfe foarte asemănătoare cu acele de la slujbele templului din Ierusalim. Cel putin au continuat acest cult până în epoca macabeilor, când Ioan Hyrkan le-a distrus templul de pe muntele Garizim. În muncile lui pentru samariteni după moartea lui Iisus, apostolul Filip a tinut numeroase reuniuni pe locul acestui vechi templu samaritean.

^{(1612.3) 143:4.3} Antagonismele dintre iudei şi samariteni deveniseră istorice şi consacrate prin uzante. De la epoca lui Alexandru, cele două grupuri aveau din ce în ce mai putine raporturi. Celor doisprezece apostoli nu le displăcea să predice în oraşele greceşti şi în alte oraşe ale gentililor din Decapolis şi din Siria, dar aceasta a fost pentru ei o aspră încercare a fidelitătii fată de Maestrul lor când acesta le-a zis: „Să mergem în Samaria.” Cu toate acestea, în decursul timpului, mai bine de un an, pe care îl petrecuseră cu Iisus, ei dobândiseră o formă de loialitate personală care transcende chiar şi credinta lor în învătăturile sale şi prejudecătile lor contra samaritenilor.

5. Femeia din Sycar

^{(1612.4) 143:5.1} Când Maestrul şi cei doisprezece au sosit la fântâna lui Iacob, Iisus, obosit de călătorie, s-a oprit lângă fântână, în vreme ce Filip îi ducea pe apostoli la Sycar pentru a ajuta la aducerea de merinde şi de corturi, căci îşi propuseseră să rămână o vreme în vecinătate. Petru şi fiii lui Zebedeu ar fi vrut să stea cu Iisus, dar el i-a rugat să îi însotească pe colegii lor, spunând: „Să nu aveti teamă pentru mine. Samaritenii vor fi prietenoşi. Numai fratii noştri, iudeii, ei caută să ne facă rău.” Era aproape ora şase, în această seară de vară, când Iisus s-a aşezat lângă fântână pentru a aştepta reîntoarcerea apostolilor.

^{(1612.5) 143:5.2} Apa din putul lui Iacob era mai putin sărată decât cea din putul lui Sycar; ea era deci foarte apreciată ca băutură. Lui Iisus îi era sete, dar nu avea nimic de scos apă din fântână. Aşadar, când o femeie din Sycar a venit cu urciorul ei şi a dat să scoată apă, Iisus îi zise: „Dă-mi să beau.” Această femeie din Samaria ştia că Iisus era un iudeu după port şi înfătişare, şi bănuia că era un iudeu din Galileea din pricina accentului său. Numele-i era Nalda, şi era o făptură amabilă. Mare i-a fost surprinderea să vadă un bărbat iudeu vorbindu-i în felul acesta lângă fântână şi cerându-i apă de băut, căci, în vremea aceea se socotea că nu se cuvine ca un bărbat respectabil să vorbească în public cu o femeie, şi cu atât mai putin pentru un iudeu de a adresa cuvinte unei samaritene. Nalda l-a întrebat deci pe Iisus: „Cum se face că tu, un iudeu, îmi ceri de băut mie, o samariteană?” Iisus răspunse: „E adevărat, eu ti-am cerut de băut, dar tu numai dacă ai putea întelege, mi-ai cere atunci o înghititură de apă vie.” Atunci, Nalda zise: „Dar, Domnule, n-ai nimic de scos apă, iar putul este adânc. De unde vei scoate această apă vie? Oare eşti mai mare decât părintele nostru Iacob, care ne-a dat această fântână, care a băut de acolo el însuşi şi care le-a dat de băut şi fiilor lui şi vitelor lui?”

^{(1613.1) 143:5.3} Iisus a replicat: „Oricui bea din apa aceasta îi va fi sete din nou, dar oricui bea din apa spiritului viu nu îi va fi sete niciodată. Această apă vie va deveni în el un izvor de reîmprospătare care va tâşni chiar până în viata veşnică. Nalda zise atunci: „Dă-mi această apă ca să nu îmi fie sete şi ca să nu mai fie nevoie să fac tot acest drum pentru a lua apă. În plus, tot ceea ce ar putea un samariteană să primească de la un iudeu atât de vrednic de laudă ca tine ar fi o plăcere.”

^{(1613.2) 143:5.4} Nalda nu ştia cum să interpreteze dispozitia lui Iisus de a-i vorbi. Ea vedea pe chipul Maestrului expresia unui om just şi sfânt, dar ea a luat cordialitatea sa drept o familiaritate obişnuită şi a interpretat fals simbolismul său ca pe o manieră de a face avansuri. Fiind o femeie de o moralitate putin severă, ea era dispusă să devină în mod fătiş cochetă când Iisus, privind-o drept în ochi, i-a zis cu o voce poruncitoare: „Femeie, mergi de-l caută pe sotul tău şi adu-l aici.” Această poruncă a readus-o pe Nalda la realitate. A văzut că judecase greşit bunătatea Maestrului şi şi-a dat seama că interpretase greşit întelesul cuvintelor sale. A început să se teamă; a început să înteleagă că se găsea în fata unei persoane neobişnuite şi a căutat pe dibuite în mintea sa după un răspuns potrivit. În mare confuzie, ea zise: „Dar, Domnule, nu pot să îl chem pe sotul meu, căci nu am sot.” Atunci Iisus a reluat: „Ai spus adevărul, căci, deşi ai avut cândva un sot, bărbatul cu care trăieşti acum nu este sotul tău. Mai bine ai înceta să mai iei cuvintele mele cu uşurătate, şi ai căuta apa vie pe care ti-am oferit-o astăzi.”

^{(1613.3) 143:5.5} Nalda era acum dezmeticită, şi sinele ei superior se deşteptase. Nu era numai din voia ei că devenise o femeie imorală. Ea fusese brutal şi fără temei respinsă de sotul ei şi, în această situatie disperată, ea consimtise atunci să trăiască cu un grec, ca sotie a lui, dar fără căsătoria de rigoare. Nalda se simtea acum foarte ruşinată de a fi vorbit cu atâta nechibzuintă lui Iisus. Foarte pocăită, ea îi zise atunci Maestrului: „Domnul meu, eu mă căiesc de felul în care ti-am vorbit, căci îmi dau seama că eşti un om sfânt sau poate un profet.” Ea era pe punctul de a-i cere un ajutor direct şi personal Maestrului când ea făcu ceea ce atâtea persoane au făcut până la ea şi după ea – ea a ocolit chestiunea salvării personale orientându-se către o discutie despre teologie şi filozofie. Ea a abătut rapid conversatia de la propriile ei nevoi către o controversă teologică. Arătând cu degetul spre muntele Garizim, ea continuă zicând: „Părintii noştri se închinau pe acest munte şi, totuşi, tu zici că locul în care ar trebui să se închine oamenii se află la Ierusalim. Unde este deci locul bun pentru a-l adora pe Dumnezeu?”

^{(1613.4) 143:5.6} Iisus a sesizat încercarea sufletului femeii de a evita contactul direct şi scrutător cu Creatorul ei, dar el a văzut, de asemenea, prezenta, în sufletul ei, a unei dorinte de a cunoaşte calea mai bună a vietii. La urma urmei, era, în inima Naldei, o adevărată sete de apă vie. El s-a purtat deci cu răbdare spunându-i: „Femeie, îngăduie-mi să-ti zic că va veni curând ziua în care nu te vei mai închina Tatălui nici pe acest munte, nici în Ierusalim. Actualmente tu te închini la ceva ce nu cunoşti, un amestec de religie a numeroşi zei păgâni şi filozofiile gentililor. Iudeii, cel putin, ştiu pe cine adoră; ei au risipit orice confuzie concentrându-şi adorarea asupra unui singur Dumnezeu, Iehova. Ar trebui să mă crezi atunci când îti zic că va veni în curând ceasul – chiar a venit deja – când toti adoratorii sinceri vor adora Tatăl în spirit şi în adevăr, căci tocmai astfel de adoratori caută Tatăl. Dumnezeu este spirit, şi cei care îl adoră trebuie să îl adore în spirit şi în adevăr. Nu vei obtine mântuirea numai cunoscând un loc de cult sau modul în care ar trebui să se închine ceilalti. Mântuirea ta va veni când vei primi, în propria ta inimă, această apă vie pe care eu ti-o ofer chiar în clipa aceasta.”

^{(1614.1) 143:5.7} Dar Nalda avea să încerce încă un efort de a ocoli discutarea problemei stânjenitoare a propriei ei vieti de pe pământ şi a statutului sufletului ei înaintea lui Dumnezeu. O dată mai mult, ea a recurs la întrebări generale despre religie spunând: „Da, ştiu, Domnule, că Ioan a predicat despre venirea ‘Convertitorului’, a celui care a fost numit Eliberatorul, şi că, la venirea sa, el ne va anunta toate lucrurile” – iar Iisus, întrerupând-o pe Nalda, i-a zis cu o încredintare impresionantă: „Eu, care îti vorbesc, eu sunt acela.”

^{(1614.2) 143:5.8} Aceasta era prima proclamare directă, pozitivă şi fătişă a naturii şi a filiatiei lui divine pe care Iisus a făcut-o pe pământ. Şi aceasta a fost făcută unei femei, unei samaritene, şi încă unei femei a cărei reputatie era până atunci îndoielnică în ochii oamenilor. Însă ochiul divin vedea mai mult, în această femeie, mai mult o victimă a păcatului altora decât o păcătoasă voluntară; ea era acum un suflet omenesc care dorea mântuirea; o dorea sincer şi din toată inima, şi asta era de ajuns.

^{(1614.3) 143:5.9} Nalda era pe cale de a-şi exprima fierbintea ei dorintă reală şi personală pentru lucrurile mai bune şi pentru un mod de viată mai nobil, dar, tocmai în clipa când avea de gând să-şi expună adevărata dorintă din inima ei, cei doisprezece apostoli au revenit din Sycar. Sosind pe scena unde vorbea Iisus atât de intim cu această femeie – o samariteană, şi totodată una singură – ei au fost mai mult decât uluiti. Ei şi-au depozitat repede proviziile şi s-au îndepărtat, neîndrăznind nici unul să facă vreo observatie, în timp ce Iisus îi spunea Naldei: „Femeie, mergi pe drumul tău, Dumnezeu te-a iertat. Vei trăi de acum înainte o nouă viată. Ai primit apa vie; o bucurie nouă va izvorî în sufletul tău şi vei deveni o fiică a Preaînaltului.” Sesizând dezaprobarea apostolilor, femeia şi-a abandonat urciorul şi a fugit către oraş.

^{(1614.4) 143:5.10} Intrând în oraş, a declarat tuturor celor pe care îi întâlnea: „ieşiti din oraş şi mergeti iute la fântâna lui Iacob, căci veti întâlni acolo un om care mi-a spus tot ce am făcut în viata mea. El să fie oare Convertitorul?” Înainte de asfintitul soarelui, se adunase la fântâna lui Iacob o multime de oameni pentru a-l auzi pe Iisus. Şi Maestrul le-a vorbit mai pe larg despre apa vie, darul spiritului lăuntric.

^{(1614.5) 143:5.11} Apostolii nu au încetat niciodată de a fi şocati de bunăvointa lui Iisus de a vorbi cu femeile, cu femei de reputatie îndoielnică, sau chiar imorale. I-a fost foarte greu lui Iisus să îi învete pe apostoli că femeile, chiar şi cele calificate ca imorale, au un suflet care poate să-l aleagă pe Dumnezeu drept Tată, şi că ele pot deveni astfel fiice ale lui Dumnezeu şi candidate la viata veşnică. Chiar şi cu nouăsprezece veacuri mai târziu, multi oameni arată aceeaşi rea-vointă în a pricepe învătăturile Maestrului. Până şi religia creştină a fost clădită în jurul faptului mortii lui Cristos în loc de a fi în jurul adevărului vietii sale. Lumea ar trebui să se ocupe mai mult de viata sa fericită, revelatoare de Dumnezeu, decât de moartea sa tragică şi dezolantă.

^{(1614.6) 143:5.12} În ziua următoare, Nalda a istorisit toată povestea apostolului Ioan, dar el nu le-a dezvăluit-o niciodată în întregime celorlalti apostoli, iar Iisus nu le-a vorbit despre asta în detaliu celor doisprezece.

^{(1615.1) 143:5.13} Nalda l-a informat pe Ioan că Iisus îi spusese „tot ceea ce făcuse ea în viată”. Ioan a vrut de multe ori să-l întrebe pe Iisus despre întâlnirea lui cu Nalda, dar n-a făcut-o niciodată. Iisus nu zisese samaritenei decât un singur lucru despre ea însăşi, dar privirea lui pironită în ochii ei şi modul în care se purtase cu ea o făcuseră să-şi readucă într-o clipă în minte o viziune panoramică a vietii ei frământate, astfel încât ea a asociat toată această auto-revelatie a vietii sale trecute cu privirea şi cuvintele Maestrului. Iisus nu îi spusese niciodată că ea avusese cinci soti. Ea trăise cu patru bărbati diferiti de când o repudiase sotul ei. În momentul în care a înteles clar că Iisus era un om al lui Dumnezeu, acest fapt şi tot trecutul ei i-a revenit în memorie cu atâta intensitate încât i-a repetat ulterior lui Ioan că Iisus îi povestise realmente totul despre ea însăşi.

6. Reînnoirea religioasă în Samaria

^{(1615.2) 143:6.1} La sfârşitul zilei în care Nalda a atras multimea în afara Sycarului pentru a-l vedea pe Iisus, cei doisprezece tocmai soseau din Sycar cu alimente. Ei l-au rugat pe Iisus să ia masa cu ei în loc de a vorbi populatiei, căci nu mâncaseră nimic toată ziua şi le era foame. Dar Iisus ştia că avea să se lase în curând întunericul, aşa că a stăruit în hotărârea sa de a vorbi oamenilor adunati înainte de a-i trimite de acolo. Când Andrei a încercat să îl convingă să mănânce un pic înainte de a vorbi multimii, Iisus zise: „Eu am ceva de mâncat ce voi nu cunoaşteti.” Când apostolii au auzit asta, şi-au zis între ei: „Oare i-o fi adus cineva de mâncare? I-o fi dat femeia şi hrană tot atunci când i-a dat apă?” Când Iisus i-a auzit vorbind între ei, s-a dus la cei doisprezece, înainte de a adresa o cuvântare multimii, şi le-a zis: „Hrana mea este aceea de a face voia celui care m-a trimis să îndeplinesc lucrarea lui. Voi ar trebui să încetati să mai spuneti că mai este atâta şi atâta timp până la cules. Vedeti-i pe aceşti oameni ce ies dintr-un oraş al Samariei ca să ne audă; eu vă zic că câmpiile sunt deja albite pentru recoltare. Cel care recoltează primeşte salariu, şi culege acest fruct pentru viata veşnică; în consecintă, semănătorii şi culegătorii se bucură împreună, căci în aceasta rezidă vechiul dicton: ‘unul seamănă şi altul culege.’ Eu vă trimit acum să culegeti o recoltă pentru care nu ati muncit; altii s-au trudit şi voi o să intrati în truda lor.” Aceasta a spus-o referindu-se la cele predicate de Ioan Botezătorul.

^{(1615.3) 143:6.2} Iisus şi apostolii s-au dus în Sycar şi au predicat două zile înainte de a-şi aşeza tabăra pe muntele Garizim. Multi locuitori din Sycar au crezut în evanghelie şi au cerut să fie botezati, dar apostolii lui Iisus nu botezau încă.

^{(1615.4) 143:6.3} Cu prilejul primei nopti de tabără de pe muntele Garizim, apostolii se aşteptau la reproşurile lui Iisus la atitudinea lor fată de femeia de la fântâna lui Iacob, însă el nu a făcut nici o aluzie la această chestiune. În loc de aceasta, el le-a tinut memorabila cuvântare despre „realitătile care sunt centrale în regatul lui Dumnezeu”. În fiecare religie, este foarte uşor a se lăsa valorile să devină disproportionate şi de a se permite faptelor să ocupe, în teologia ei, locul adevărului. Faptul crucii a devenit chiar centrul creştinismului ulterior, dar acesta nu este adevărul central al religiei care se poate deduce din viata şi din învătăturile lui Iisus din Nazaret.

^{(1615.5) 143:6.4} Tema învătăturii lui Iisus de pe muntele Gazirim a fost următoarea: el dorea ca toti oamenii să îl vadă pe Dumnezeu ca pe un Tată-prieten, tot aşa cum el (Iisus) este un frate-prieten. În repetate rânduri, el le-a insuflat faptul că dragostea este relatia majoră din lume – din univers – tot aşa cum adevărul este cea mai mare proclamare a respectării acestor relatii divine.

^{(1616.1) 143:6.5} Iisus s-a dezvăluit într-un mod atât de deplin samaritenilor pentru că putea face aceasta în sigurantă şi pentru că ştia că nu va mai reveni niciodată în inima Samariei ca să predice evanghelia împărătiei.

^{(1616.2) 143:6.6} Iisus şi cei doisprezece şi-au aşezat tabăra pe muntele Gazirim până la sfârşitul lui august. În cursul zilei, ei predicau vestea bună a regatului – paternitatea lui Dumnezeu – samaritenilor, în oraşe, şi îşi petreceau noaptea în tabără. Lucrarea pe care au făcut-o Iisus şi cei doisprezece în aceste oraşe din Samaria a adus multe suflete în regat şi a contribuit foarte mult la pregătirea căii pentru minunata lucrare a lui Filip în aceste regiuni, după moartea şi învierea lui Iisus, şi după răspândirea apostolilor până către marginile pământului ca urmare a cruzimii cu care au fost persecutati credincioşii în Ierusalim.

7. Învătătura despre rugăciune şi adorare

^{(1616.3) 143:7.1} La cuvântările de seară de pe muntele Gazirim, Iisus a propovăduit multe mari adevăruri; a insistat în mod deosebit pe următoarele:

^{(1616.4) 143:7.2} Adevărata religie este actul unui suflet individual în relatiile sale auto-conştiente cu Creatorul. Religia organizată este încercarea oamenilor de a socializa adorarea persoanelor religioase individuale.

^{(1616.5) 143:7.3} Adorarea – contemplarea spiritualului – trebuie să alterneze cu serviciul, contactul cu realitatea materială. Munca ar trebui să alterneze cu joaca; religia ar trebui să aibă umorul drept contragreutate. Filozofia profundă ar trebui să fie uşurată de poezia ritmată. Încordarea trăirii – tensiunea personalitătii în timp – ar trebui să fie uşurată de odihna pe care o procură adorarea. Sentimentul de nesigurantă născut din frica de izolare a personalitătii în univers ar trebui să aibă ca antidot contemplarea Tatălui prin credintă şi prin încercarea de realizare a Supremului.

^{(1616.6) 143:7.4} Rugăciunea are menirea de a-i face pe oameni să gândească mai putin şi a-i face să realizeze mai mult. Ea nu-i destinată să provoace sporirea cunoştintelor, ci mai degrabă adâncirea clarviziunii.

^{(1616.7) 143:7.5} Adorarea are drept tel anticiparea vietii mai bune pe care o aşteptăm, şi reflectarea după aceea a noilor semnificatii spirituale în viata actuală. Rugăciunea este un sprijin spiritual, dar adorarea este dumnezeieşte creativă.

^{(1616.8) 143:7.6} Adorarea este tehnica ce constă în a se întoarce către Unul pentru a primi inspiratia care să permită servirea celor multi. Adorarea este etalonul care măsoară gradul în care sufletul se detaşează de universul material şi se ataşează totodată în sigurantă de realitătile spirituale ale întregii creatii.

^{(1616.9) 143:7.7} Rugăciunea este o amintire de sine – un gând sublim. Adorarea este uitarea de sine – un supragând. Adorarea este atentia fără efort, adevărata odihnă ideală a sufletului, o formă de exercitiu spiritual odihnitor.

^{(1616.10) 143:7.8} Adorarea este actul unei fractiuni care se identifică cu Totul, finitul cu infinitul, fiul cu Tatăl; timpul, în actiunea ce constă în a merge foarte aproape de eternitate. Adorarea este actul de comuniune personală a fiului cu Tatăl divin, adoptarea, prin sufletul-spirit al omului, a comportamentelor odihnitoare, creative, fraterne şi romantice.

^{(1616.11) 143:7.9} Deşi apostolii nu au înteles decât o mică parte din învătăturile Maestrului în tabăra aceea, alte lumi le-au înteles, iar alte generatii de pe pământ le vor întelege şi ele.

Până la o nouă revedere .. pace și lumină pentru toți !

Costi

Share this:

Continuare: Viața și învățăturile lui Iisus conform cărții Urantia

                                               PAȘTELE  LA  IERUSALIM

1. Propovăduind în templu

2. Mânia lui Dumnezeu

3. Conceptul de Dumnezeu

4. Flavius şi cultura Greacă

5. Discursul despre certitudine

6. Întrevederea cu Nicodim

7. Lecţia despre familie

8. În Iudeea meridională

Cine dorește să citească materialul în original o poate face de pe linkul de mai jos de unde a fost preluat materialul.

http://www.urantia.org/ro/cartea-urantia/capitolul-142-pastele-la-ierusalim

Capitolul 142

Paştele la Ierusalim

^{(1596.1) 142:0.1} În cursul lunii aprilie, Iisus şi apostolii au lucrat în Ierusalim, ieşind din oraş în toate serile pentru a-şi petrece nopţile în Bethania. Iisus petrecea una sau două nopţi pe săptămână în Ierusalim, la Flavius, un iudeu grec, la care veneau în taină mulţi iudei eminenţi ca să se sfătuiască cu el.

^{(1596.2) 142:0.2} În cursul primei zile în Ierusalim, Iisus i-a făcut o vizită vechiului mare-preot Anas, prietenul său de odinioară, o rudă a Salomeii, soţia lui Zebedeu. Anas auzise vorbindu-se de Iisus şi de învăţăturile lui, şi, când Iisus s-a înfăţişat acasă la marele-preot, el a fost primit cu multă rezervă. Când Iisus a simţit răceala lui Anas, şi-a luat numaidecât rămas bun de la el şi plecând i-a zis: „Mai cu seamă frica este ceea ce îl înrobeşte pe om, iar trufia este marea lui slăbiciune. Te vei lăsa tu însuţi pradă acestor două distrugătoare ale bucuriei şi libertăţii pentru a fi robul lor?” Dar Anas nu a dat nici un răspuns, iar Maestrul nu l-a mai văzut până în momentul când Anas a stat împreună cu ginerele lui ca să-l judece pe Fiul Omului.

1. Propovăduind în templu

^{(1596.3) 142:1.1} În tot timpul acestei luni, Iisus sau unul dintre apostolii lui a propovăduit zilnic în templu. Când de Paşte mulţimile erau prea numeroase pentru a avea acces la propovăduirea din templu, apostolii organizau numeroase grupuri educative în afara incintei sacre. Iată esenţialul mesajului lor:

^{(1596.4) 142:1.2} 1. Împărăţia cerurilor este la îndemână.

^{(1596.5) 142:1.3} 2. Având credinţă în paternitatea lui Dumnezeu, voi puteţi intra în împărăţia cerurilor şi deveni astfel fii ai lui Dumnezeu.

^{(1596.6) 142:1.4} 3. Iubirea este regula de viaţă din împărăţie – a fi suprem devotat lui Dumnezeu, iubindu-l totodată pe aproapele tău ca pe tine însuţi.

^{(1596.7) 142:1.5} 4. Ascultarea de voia Tatălui care produce roadele spiritului în viaţa voastră personală; iată legea împărăţiei.

^{(1596.8) 142:1.6} Mulţimile care veneau să sărbătorească Paştele au auzit această învăţătură a lui Iisus, şi unii dintre auditori s-au bucurat de vestea cea bună. Conducătorii civili şi religioşi ai iudeilor au început să se preocupe serios de activitatea lui Iisus şi a apostolilor săi; ei au dezbătut între ei conduita pe care să o urmeze în privinţa lor.

^{(1596.9) 142:1.7} În plus faţă de învăţătura lor din templu şi din afară, apostolii şi alţi credincioşi aveau o intensă activitate personală printre mulţimile de la Paşti. Aceşti bărbaţi şi aceste femei, mişcaţi de mesajul lui Iisus au răspândit vestea mesajului său cu ocazia acestei celebrări pascale, până la hotarele cele mai îndepărtate ale Imperiului Roman şi, de asemenea, în Orient. Acesta a fost începutul difuzării evangheliei în lumea exterioară. Opera lui Iisus nu avea să mai fie limitată la Palestina.

2. Mânia lui Dumnezeu

^{(1597.1) 142:2.1} Se afla în Ierusalim, asistând la festivităţile Paştelor, un bogat negustor iudeu din Creta, numit Iacob, care l-a abordat pe Andrei cerând să-l vadă pe Iisus între patru ochi. Andrei a aranjat această întâlnire secretă acasă la Flavius pentru seara zilei următoare. Acest Iacob nu putea înţelege învăţăturile Maestrului şi venea pentru că dorea să se informeze mai pe larg despre regatul lui Dumnezeu. El i-a zis lui Iisus: „Rabine, Moise şi străvechii profeţi ne spun că Iehova este un Dumnezeu gelos, un Dumnezeu cu mare furie şi cu porniri violente. Profeţii spun că el urăşte pe cei care fac rău şi se răzbună pe cei ce nu ascultă de legea sa. Tu şi discipolii tăi ne învăţaţi că Dumnezeu este un Tată plin de compasiune şi bun, care îi iubeşte atât de mult pe oameni, încât ar vrea să îi primească pe toţi în această nouă împărăţie a cerurilor, pe care tu îl proclami ca fiind atât de aproape.”

^{(1597.2) 142:2.2} Când Iacob a terminat de vorbit, Iisus a răspuns: „Iacove, tu ai expus bine învăţăturile profeţilor de odinioară, care i-au instruit pe copiii lor conform cu luminile timpului lor. Tatăl nostru din Paradis este neschimbător, dar conceptul despre natura sa s-a lărgit şi s-a dezvoltat de la epoca lui Moise până la epoca lui Amos, şi chiar şi până la generaţia profetului Isaia. Acum, eu m-am întrupat ca să revelez Tatăl într-o nouă glorie şi să manifest iubirea sa şi îndurarea sa faţă de toţi oamenii de pe toate lumile. Pe măsură ce evanghelia acestei împărăţii se va răspândi pe Pământ odată cu mesajul ei de curaj şi de bunăvoinţă către toţi oamenii, se vor stabili relaţii mai bune între familiile tuturor naţiunilor. Cu trecerea vremii, părinţii şi copiii se vor iubi mai mult unii pe ceilalţi, ceea ce va aduce o mai bună înţelegere a iubirii Tatălui care este în ceruri pentru copiii lui pământeşti. Ţine minte, Iacove, că un tată sincer şi bun nu numai că-şi iubeşte familia ca pe un tot – în calitate de familie – ci şi că îl iubeşte pe fiecare membru individual şi are pentru el o grijă plină de afecţiune.”

^{(1597.3) 142:2.3} După o discuţie prelungită asupra caracterului Tatălui celest, Iisus s-a întrerupt pentru a zice: „Tu, Iacob, care eşti tatăl unei familii numeroase, tu cunoşti bine adevărul cuvintelor mele.” Iar Iacob a zis: „Dar, Maestre, cine ţi-a spus că aş fi tatăl a şase copii? Cum de ai ştiut asta despre mine?” Iar Maestrul a replicat: „Este de ajuns să zic că Tatăl şi Fiul cunosc toate lucrurile, că în adevăr ei văd totul. Iubindu-i pe copii ca un tată pământesc, trebuie mai întâi ca tu să accepţi ca pe o realitatea dragostea Tatălui celest pentru tine- nu numai pentru toţi copiii lui Avraam, ci şi pentru tine, pentru sufletul tău individual. „

^{(1597.4) 142:2.4} Iisus a continuat: „Când copiii tăi sunt foarte tineri şi le lipseşte maturitatea şi când trebuie să îi pedepseşti, se poate ca ei să creadă că tatăl lor este supărat, plin de mânie pizmuitoare. Imaturitatea lor nu le permite să pătrundă dincolo de pedeapsă pentru a discerne afecţiunea prevăzătoare şi corectivă a tatălui. Însă, când aceşti aceiaşi copii devin bărbaţi şi femei adulţi, nu ar fi oare nechibzuit din partea lor să se ataşeze de aceste străvechi şi false concepţii asupra Tatălui lor? Ca bărbaţi şi ca femei ei ar trebui acum să distingă iubirea Tatălui lor în toate aceste măsuri disciplinare ale copilăriei lor. Pe măsură ce trec secolele, nu ar trebui ea, omenirea, să ajungă să înţeleagă mai bine adevărata natură şi caracterul iubitor al Tatălui din ceruri? Ce foloase vei trage tu din iluminarea spirituală a generaţiilor succesive dacă tu persişti în a-l considera pe Dumnezeu după cum l-au văzut Moise şi profeţii? Eu îţi zic, Iacove, că, în lumina strălucitoare a acestui ceas, tu ar trebui să vezi Tatăl aşa cum nici unul dintre predecesorii tăi nu l-a zărit vreodată. Şi văzându-l astfel, tu ar trebui să te bucuri de intrarea în regatul în care domneşte Tatăl atât de milostiv, iar tu va trebui să veghezi ca voinţa sa de iubire să domine de acum încolo viaţa ta.”

^{(1598.1) 142:2.5} Şi Iacob a răspuns: „Rabine, eu cred; doresc ca tu să mă conduci în regatul Tatălui.”

3. Conceptul de Dumnezeu

^{(1598.2) 142:3.1} În seara aceea, cei doisprezece apostoli, a căror majoritate ascultase această analiză a caracterului lui Dumnezeu, i-au pus lui Iisus numeroase întrebări despre Tatăl din ceruri. Cea mai bună manieră de a prezenta răspunsurile Maestrului la aceste întrebări constă în a le rezuma în terminologie modernă.

^{(1598.3) 142:3.2} Iisus i-a dojenit cu blândeţe pe cei doisprezece zicându-le, în esenţă: „Oare nu cunoaşteţi tradiţiile Israelului, care se raportează la dezvoltarea ideii despre Iehova, şi ignoraţi voi învăţătura Scripturilor privitoare la doctrina lui Dumnezeu?” Apoi Maestrul s-a apucat să-i instruiască pe apostoli despre evoluţia conceptului de Deitate de-a lungul dezvoltării poporului iudeu. El a atras atenţia lor asupra fazelor următoare de creştere a ideii de Dumnezeu.

^{(1598.4) 142:3.3} 1. Iehova – dumnezeul clanurilor din Sinai. Acesta era conceptul primitiv de Deitate pe care Moise l-a înălţat la nivelul superior de Domnul Dumnezeu al Israelului. Tatăl care este în ceruri nu ezită niciodată să accepte adoraţia sinceră a copiilor lui pământeni, oricât de rudimentar ar fi conceptul lor de Deitate sau numele prin care ei simbolizează natura sa divină.

^{(1598.5) 142:3.4} 2. Cel Preaînalt. Acest concept despre Tatăl din ceruri a fost proclamat în Salem de Melchisedec lui Avraam, şi transmis mai departe de cei care au crezut ulterior în această idee amplificată şi lărgită despre Deitate. Avraam şi fratele său părăsiseră Urul pentru că acolo fusese instaurată adorarea soarelui. Ei au crezut în El Elyon – Dumnezeul Preaînalt – propovăduit de Melchisedec. Ei aveau o concepţie mixtă asupra lui Dumnezeu, constând dintr-un amestec al străvechilor lor idei mesopotamiene şi doctrina celui Preaînalt.

^{(1598.6) 142:3.5} 3. El Shaddai. În aceste vremuri primitive, mulţi evrei îl adorau pe El Shaddai, conceptul egiptean al Dumnezeului din cer, concept pe care învăţaseră să-l cunoască în timpul captivităţii lor din teritoriul Nilului. La mult timp după epoca lui Melchisedec, aceste trei concepţii despre Dumnezeu s-au contopit într-una singură şi au format doctrina Deităţii creatoare, Domnul Dumnezeu al Israelului.

^{(1598.7) 142:3.6} 4. Elohim. Învăţătura Trinităţii Paradisului a persistat încă din vremea lui Adam. Amintiţi-vă că Scripturile au început prin a afirma că „La început, Zeii au creat cerurile şi pământul.” Aceasta denotă că în momentul în care a fost formulat acest pasaj, conceptul trinitar al celor trei Zei într-unul îşi găsise loc în religia străbunilor noştri.

^{(1598.8) 142:3.7} 5. Supremul Iehova. În timpurile lui Isaia, aceste credinţe privitoare la Dumnezeu se lărgiseră într-un concept al Creatorului Universal care era în acelaşi timp atotputernic şi infinit de milostiv. Acest concept în evoluţie şi în creştere asupra lui Dumnezeu înlătură şi înlocuieşte practic toate ideile anterioare despre Deitate din religia părinţilor noştri.

^{(1598.9) 142:3.8} 6. Tatăl care este în ceruri. Acum, noi îl cunoaştem pe Dumnezeu ca fiind Tatăl nostru din ceruri. Învăţătura noastră oferă o religie în care credinciosul este un fiu de Dumnezeu. Aceasta este buna vestire a evangheliei împărăţiei cerurilor. Fiul şi Spiritul coexistă cu Tatăl, iar revelarea naturii şi a serviciului acestor Deităţi ale Paradisului va continua să se lărgească şi să strălucească de-a lungul epocilor fără de sfârşit ale înaintării spirituale veşnice a fiilor ascendenţi ai lui Dumnezeu. În toate timpurile şi în cursul tuturor epocilor, adorarea sinceră a fiecărei fiinţe umane – în ceea ce priveşte progresul spiritual individual – este recunoscută de spiritul interior ca un omagiu adus Tatălui care este în ceruri.

^{(1599.1) 142:3.9} Apostolii nu mai fuseseră niciodată atât de şocaţi ca atunci când l-au auzit relatând această creştere a conceptului de Dumnezeu în gândirea iudaică a generaţiilor anterioare; ei erau prea nedumeriţi pentru a mai pune întrebări. În timp ce şedeau în tăcere înaintea lui Iisus, Maestrul a continuat: „Voi aţi fi cunoscut aceste adevăruri dacă aţi fi citit Scripturile. Oare n-aţi citit pasajul lui Samuel, care zicea: ‘Şi mânia Domnului s-a aprins contra israeliţilor, până într-atâta încât l-a stârnit pe Dumnezeu contra lor zicând: Mergeţi şi număraţi Israelul şi Iuda’? Aceasta nu era de mirare, căci, pe vremea lui Samuel, copiii lui Avraam credeau realmente că Iehova crea şi binele şi răul. Însă, când un scriitor ulterior a povestit aceste evenimente după extinderea conceptului iudaic despre natura lui Dumnezeu, el nu a îndrăznit să atribuie răul lui Iehova, şi de aceea a şi zis: ‘Şi Satan s-a ridicat contra Israelului şi l-a împins pe David să-i numere pe israeliţi.’ Oare nu puteţi distinge că aceste pasaje ale Scripturilor arată limpede cum conceptul naturii lui Dumnezeu a continuat să se dezvolte de la o generaţie la alta?

^{(1599.2) 142:3.10} ”Voi ar trebui totodată să distingeţi creşterea înţelegerii legii divine în perfectă armonie cu aceste concepţii mereu mai largi despre divinitate. Când copiii Israelului vor ieşi din Egipt, la o dată anterioară revelaţiei lărgite a lui Iehova, ei primiseră zece porunci care le-au servit drept lege până în epoca în care şi-au aşezat tabăra în faţa Sinaiului, şi iată aceste zece porunci:

^{(1599.3) 142:3.11} ”1. Să nu adoraţi pe nici un alt zeu, căci Domnul este un Dumnezeu gelos.

^{(1599.4) 142:3.12} ”2. Să nu modelaţi statui de zei.

^{(1599.5) 142:3.13} ”3. Nu neglijaţi să respectaţi sărbătoarea pâinilor fără plămadă.

^{(1599.6) 142:3.14} ”4. Dintre toţi oamenii şi toate animalele de sex masculin, primii născuţi sunt ai mei, a zis Domnul.

^{(1599.7) 142:3.15} ”5. Puteţi să lucraţi şase zile, în a şaptea zi însă vă veţi odihni.

^{(1599.8) 142:3.16} ”6. Nu veţi neglija să respectaţi sărbătoarea primelor fructe şi sărbătoarea recoltelor de la sfârşit anului.

^{(1599.9) 142:3.17} ”7. Nu oferiţi sângele nici unui sacrificiu cu pâine dospită.

^{(1599.10) 142:3.18} ”8. Sacrificiul de la sărbătoarea Paştelor nu va fi lăsat pe loc până dimineaţa.

^{(1599.11) 142:3.19} ”9. Voi veţi aduce, în casa Domnului Dumnezeu vostru, primele dintre cele dintâi roade ale pământului.

^{(1599.12) 142:3.20} ”10. Nu fierbeţi un ied în laptele mamei lui.

^{(1599.13) 142:3.21} ”După aceea, în toiul tunetelor şi al fulgerelor din Sinai, Moise le-a dat cele zece noi porunci, şi veţi fi cu toţii de acord că ele sunt expresiile cele mai vrednice de a însoţi lărgirea conceptelor despre Zeitatea lui Iehova. Oare n-aţi remarcat niciodată dubla înregistrare a acestor porunci în Scripturi? Prima dată eliberarea de sub jugul egiptean este dată ca raţiune pentru respectarea sabatului, însă, într-o redactare ulterioară, credincioşii religioşi în evoluţie ai strămoşilor noştri au pretins ca acest text să fie schimbat pentru a recunoaşte faptul creaţiei ca motiv de a respecta sabatul.

^{(1599.14) 142:3.22} ”După aceea, voi vă veţi aminti că o dată mai mult, în timpurile lui Isaia – timpurile celei mai mari iluminări spirituale – aceste zece porunci negative au fost schimbate în marea lege pozitivă a iubirii, porunca de a-l iubi suprem pe Dumnezeu şi de a-l iubi pe aproapele vostru ca pe voi înşivă. Eu, de asemenea, proclam că această lege supremă a iubirii pentru Dumnezeu şi pentru oameni constituie întreaga îndatorire a oamenilor.”

^{(1600.1) 142:3.23} Când Maestrul a terminat de vorbit, nici unul dintre apostoli nu i-a pus nici o întrebare. Ei s-au dus fiecare să se odihnească peste noapte.

4. Flavius şi cultura Greacă

^{(1600.2) 142:4.1} Flavius, iudeul grec, era un prozelit care nu avea acces la templu, căci nu fusese nici circumcis, nici botezat. Cum el aprecia mult frumuseţea din artă şi sculptură, casa pe care o ocupa pe durata şederilor sale în Ierusalim era o un edificiu magnific. Ea era cu distincţie împodobită cu comori nepreţuite pe care le adunase de peste tot, pe parcursul călătoriilor sale prin lume. Când a avut, pentru prima dată, ideea de a-l invita pe Iisus, el s-a temut ca Maestrul să nu se supere la vederea acestor „imagini”. Dar, când Iisus a intrat la el, Flavius a fost plăcut surprins să vadă că în loc de a-l dojeni pentru faptul de a avea aceste obiecte aşa-zise idolatre răspândite prin toată casa, Maestrul a manifestat un mare interes pentru toată colecţia. Iisus şi-a arătat aprecierea punând multe întrebări despre fiecare obiect, în timp ce Flavius îl însoţea din cameră în cameră arătându-i statuetele lui favorite.

^{(1600.3) 142:4.2} Maestrul a văzut că gazda sa era dezorientată de atitudinea sa favorabilă în privinţa artei; în consecinţă, când au terminat de văzut toată colecţia, Iisus i-s zis: „Pentru că apreciezi frumuseţea lucrurilor create de Tatăl meu şi modelate de mâinile artiştilor umani, de ce te-ai aştepta să primeşti reproşuri? Pentru că Moise a căutat odinioară să combată idolatria şi adorarea falşilor zei, de ce ar trebui ca toţi oamenii să dezaprobe reproducerea graţiei şi a frumuseţii? Eu îţi zic, Flavius, că aceşti copii ai lui Moise l-au înţeles greşit, iar acum ei au făcut falşi zei chiar şi din interdicţia lui în ce priveşte statuile şi imaginile înfăţişând lucruri celeste şi pământene. Însă, chiar dacă Moise a propovăduit aceste restricţii minţii întunecate de odinioară, ce legătură are aceasta cu vremurile noastre în care Tatăl din ceruri este revelat în calitate de Suveran Spiritual universal mai presus de orice? Flavius, eu îţi declar că, în împărăţia ce vine, nu veţi mai fi învăţaţi să ‘nu adoraţi aceasta, să nu adoraţi cealaltă’; nu va mai fi nici o preocupare în legătură cu porunci de a te abţine de la aceasta şi de a avea grijă să eviţi cealaltă, ci toată lumea se va preocupa mai degrabă de o singură îndatorire supremă. Această îndatorire a oamenilor se exprimă în două mari privilegii; adorarea sinceră a Creatorului infinit, Tatăl Paradisiac, şi serviciul plin de dragoste făcut semenilor noştri. Dacă tu îl iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi, tu ştii realmente că eşti un fiu de Dumnezeu.

^{(1600.4) 142:4.3} ”Într-o epocă în care Tatăl meu nu era bine înţeles, Moise era îndreptăţit să încerce să se opună idolatriei, dar, în epoca care va veni, Tatăl va fi fost revelat în viaţa Fiului, iar această nouă revelare a lui Dumnezeu va zădărnici definitiv confundarea Tatălui Creator cu idolii de piatră sau cu statuile, de aur sau de argint. De aici înainte, oamenii inteligenţi pot să se bucure de comorile de artă fără a confunda această apreciere materială a frumuseţii cu adorarea şi servirea Tatălui din Paradis, Dumnezeul tuturor lucrurilor şi al tuturor fiinţelor.”

^{(1600.5) 142:4.4} Flavius a crezut tot ceea ce l-a învăţat Iisus. În ziua următoare, el a mers în Bethania de dincolo de Iordan ca să fie botezat de către discipolii lui Ioan. El a făcut aşa pentru că apostolii lui Iisus nu îi mai botezau pe credincioşi. Cu prilejul reîntoarcerii lui la Ierusalim, Flavius a dat o mare petrecere pentru Iisus şi i-a invitat pe şaizeci dintre prietenii săi. Iar mulţi dintre aceşti invitaţi au început să creadă şi ei în mesajul împărăţiei ce vine.

5. Discursul despre certitudine

^{(1601.1) 142:5.1} Una dintre marile predici pe care le-a ţinut Iisus în templu, în timpul acestei săptămâni a Paştelor, a fost un răspuns la o întrebare pusă de unul dintre auditorii săi, un locuitor din Damasc. Acest om l-a întrebat pe Iisus: „Rabine, cum vom şti noi cu certitudine că tu eşti trimis de Dumnezeu şi că noi putem cu adevărat intra în această împărăţie de care tu şi discipolii tăi proclamaţi că ne este la îndemână?” Şi Iisus a răspuns:

^{(1601.2) 142:5.2} ”În ce priveşte mesajul meu şi învăţătura discipolilor mei, voi ar trebui să le judecaţi după roadele lor. Dacă vă vom proclama adevărurile spiritului, spiritul va sta mărturie în inima voastră că mesajul nostru este autentic. Cât despre regat şi despre încredinţarea voastră de a fi acceptaţi de Tatăl din ceruri, îngăduiţi-mi să vă întreb ce tată dintre voi, dacă este un tată inimos şi demn de acest nume, şi-ar lăsa fiul în nelinişte sau în îndoială cu privire la statutul său în familia sa sau al locului său de siguranţă în afecţiunea inimii tatălui său? Voi ceilalţi taţi pământeni, găsiţi oare plăcere în a vă chinui copiii lăsându-i în îndoiala cu privire la permanenţa iubirii pe care le-o purtaţi în inima voastră omenească? Tatăl vostru din ceruri nu-i lasă nici el pe copiii lui, născuţi din spirit prin credinţă, în incertitudine cu privire la poziţia lor în regat. Dacă îl primiţi pe Dumnezeu în calitate de Tată, atunci, în adevăr, voi sunteţi cu adevărat fii de Dumnezeu. Şi, dacă sunteţi fiii lui, atunci voi sunteţi în siguranţă în poziţia şi în situaţia a tot ceea ce ţine de filiaţia divină şi veşnică. Dacă voi credeţi în cuvintele mele, voi credeţi prin aceasta chiar în Cel care m-a trimis şi, crezând astfel în Tată, voi aţi făcut să fie sigur statutul vostru în cetăţenia celestă. Dacă faceţi voia Tatălui din ceruri, voi veţi izbuti întotdeauna să ajungeţi la viaţa veşnică de progres în regatul divin.

^{(1601.3) 142:5.3} ”Spiritul Suprem va sta mărturie odată cu spiritul vostru că voi sunteţi cu adevărat copiii lui Dumnezeu. Dacă sunteţi fiii lui  Dumnezeu, atunci sunteţi născuţi din duhul lui Dumnezeu, şi oricine este născut din spirit are în el însuşi puterea de a învinge toate îndoielile; aceea este victoria care înfrânge orice incertitudine, este însăşi credinţa voastră.

^{(1601.4) 142:5.4} ”Profetul Isaia a zis, vorbind despre această epocă: ‘Când spiritul va fi răspândit din înalt peste noi, atunci opera dreptăţii va deveni pentru totdeauna pacea, liniştea şi încredinţarea.’ Pentru toţi cei care cred sincer în această evanghelie, eu voi deveni o garanţie a admiterii lor în îndurarea veşnică şi în viaţa veşnică a împărăţiei Tatălui meu. Voi, dar, cei care auziţi acest mesaj şi credeţi în această evanghelie a împărăţiei, voi sunteţi fiii lui Dumnezeu şi voi aveţi viaţa veşnică. Dovada pentru lumea întreagă că sunteţi născuţi din spirit este că voi vă iubiţi sincer unii pe ceilalţi.”

^{(1601.5) 142:5.5} Mulţimea de vizitatori a rămas multe ceasuri cu Iisus, punându-i întrebări şi ascultând cu atenţie răspunsurile lui încurajatoare. Învăţătura lui Iisus îi încuraja chiar şi pe apostoli să predice evanghelia împărăţiei cu mai multă forţă şi încredinţare. Această experienţă din Ierusalim a fost o mare inspiraţie pentru cei doisprezece. Acesta era primul lor contact cu nişte mulţimi atât de numeroase, şi ei au învăţat multe lecţii folositoare care le-au fost de mare ajutor în munca lor ulterioară.

6. Întrevederea cu Nicodim

^{(1601.6) 142:6.1} Într-o seară, la Flavius, a venit să-l vadă pe Iisus un anume Nicodim; era un membru bogat şi destul de înaintat în vârstă al sanhedrinului iudaic. El auzise vorbindu-se mult despre învăţăturile galileeanului, astfel încât s-a dus, într-o zi, să-l asculte în timp ce propovăduia în curtea templului. El ar fi vrut să meargă adesea ca să asculte lecţiile lui Iisus, dar se temea să fie văzut printre auditorii care asistau la învăţătura sa. Într-adevăr, conducătorii iudeilor erau deja până într-atâta în dezacord cu Iisus, încât nici un membru al sanhedrinului nu ar fi acceptat să fie identificat în mod făţiş cu el. În consecinţă, Nicodim aranjase cu Andrei ca să îl vadă pe Iisus între patru ochi şi, tocmai în seara aceea, după căderea nopţii. Petru, Iacob şi Ioan se găseau în grădina lui Flavius când a început convorbirea, dar mai târziu au intrat toţi în casă, unde s-a continuat dialogul.

^{(1602.1) 142:6.2} Primindu-l pe Nicodim, Iisus nu a dat dovadă de vreo deferenţă specială. Vorbind cu el, el nu a făcut nici un compromis sau vreo încercare necuvenită de persuasiune. Maestrul nu a încercat să-l respingă pe interlocutorul său care cerceta în secret, şi nici nu a fost sarcastic. În toate raporturile sale cu distinsul vizitator, Iisus a fost calm, sobru şi demn. Nicodim nu era delegat oficial de către sanhedrin; el venea să îl vadă pe Iisus în principal datorită sincerului său interes pe care îl purta personal învăţăturii Maestrului.

^{(1602.2) 142:6.3} După ce a fost prezentat de Flavius, Nicodim zise: „Rabine, noi ştim că eşti un învăţător trimis de Dumnezeu, căci nici un om nu ar putea propovădui în felul acesta dacă Dumnezeu nu ar fi cu el. Şi sunt dornic să ştiu mai mult despre învăţăturile tale referitoare la regatul care va veni.”

^{(1602.3) 142:6.4} Iisus îi răspunse lui Nicodim: „În adevăr, în adevăr, îţi spun ţie, Nicodime, că dacă nu este născut de sus, un om nu poate vedea regatul lui Dumnezeu.” Apoi răspunse Nicodim: „Dar cum poate un om să se nască din nou când este bătrân? El nu poate intra pentru a doua oară în pântecele mamei lui ca să renască.”

^{(1602.4) 142:6.5} Iisus a zis: „Totuşi, eu îţi declar că de nu se naşte din spirit, un om nu poate intra în regatul lui Dumnezeu. Ceea ce se naşte din carne este carne, şi ceea ce se naşte din spirit e spirit. Nu te mira că am zis că ar trebui să te naşti din înalt. Când bate vântul, tu auzi freamătul frunzelor, dar vântul nu îl vezi – nici de unde vine, nici unde se duce – şi la fel este cu tot ceea ce se naşte din spirit. Cu ochii cărnii, se pot zări manifestările spiritului, dar nu se poate desluşi efectiv spiritul.”

^{(1602.5) 142:6.6} Nicodim răspunse: „Dar eu nu înţeleg – cum se poate să fie aşa?” Iisus zise: „Este oare cu putinţă ca tu să fii un învăţător al Israelului şi să ignori toate acestea? Cei care cunosc realităţile spiritului au deci datoria de a revela aceste lucruri celor care disting numai manifestările lumii materiale. Ne vei crede tu dacă îţi vom vorbi despre adevărurile celeste? Ai tu curaj, Nicodime, să crezi în cineva care a coborât din cer, în Fiul Omului însuşi?”

^{(1602.6) 142:6.7} Atunci Nicodim a zis: „Dar oare cum pot începe să prind acest spirit care trebuie să mă recreeze pregătindu-mă să intru în regat?” Iisus răspunse: „Spiritul Tatălui din ceruri sălăşluieşte deja în tine. Dacă vrei să te laşi condus de acest spirit de sus, tu vei începe foarte curând să vezi cu ochii spiritului; după aceea, dacă alegi cu toată inima călăuzirea spiritului, tu te vei naşte din spirit, căci scopul unic al vieţii tale va fi să faci voia Tatălui tău din ceruri. Pomenindu-te astfel născut din spirit şi fericit în regatul lui Dumnezeu, tu vei începe să produci, în viaţa zilnică, roadele abundente ale spiritului.”

^{(1602.7) 142:6.8} Nicodim era cu totul sincer. El a fost profund impresionat, dar a plecat dezorientat. Era un om împlinit în ce priveşte dezvoltarea de sine, stăpânirea de sine, şi chiar şi în ce priveşte înaltele calităţi morale. El era rafinat, egocentric şi altruist, dar nu ştia cum să-şi supună voia sa celei a Tatălui divin, aşa cum un copilaş acceptă să se supună îndrumărilor unui părinte pământean înţelept şi iubitor, şi să devină astfel în realitate un fiu de Dumnezeu, un moştenitor progresiv al împărăţiei eterne.

^{(1603.1) 142:6.9} Dar Nicodim a adunat destulă credinţă pentru a lua în stăpânire regatul. El a protestat timid când colegii lui din sanhedrin au căutat să-l condamne pe Iisus fără ca mai întâi să-l audă. Mai târziu, cu Iosif din Arimatea, el a recunoscut cu îndrăzneală credinţa sa şi a reclamat trupul lui Iisus, chiar şi atunci când cei mai mulţi dintre discipolii lui fugiseră, terorizaţi, de scena suferinţelor şi a morţii finale a Maestrului lor.

7. Lecţia despre familie

^{(1603.2) 142:7.1} După perioada activă de propovăduire şi de lucru personal din săptămâna de Paşti la Ierusalim, Iisus a petrecut miercurea următoare odihnindu-se în Bethania cu apostolii săi. În acea după-amiază, Toma a pus o întrebare care a provocat un lung şi instructiv răspuns. Toma a zis: „Maestre, în ziua în care am fost aleşi ca ambasadori ai împărăţiei, tu ne-ai spus multe lucruri şi ne-ai dat instrucţiuni despre modul nostru personal de viaţă, dar ce o să propovăduim noi mulţimilor? Cum ar trebui să trăiască aceşti oameni după ce regatul se va manifesta pe deplin? Discipolii tăi vor poseda ei sclavi? Vor căuta ei, adepţii tăi, sărăcia şi vor fugi ei de bogăţie? Va prevala singură îndurarea, astfel încât noi nu vom mai avea nici legi nici tribunale?” Iisus şi cei doisprezece şi-au petrecut toată după-amiaza şi toată seara după cină pentru discutarea întrebărilor lui Toma. Pentru claritatea expunerii noastre, noi prezentăm următorul rezumat al instrucţiunilor Maestrului:

^{(1603.3) 142:7.2} Iisus a căutat mai întâi să îi facă pe apostolii lui să înţeleagă că el însuşi trăia pe pământ o viaţă unică de încarnare, şi că ei, cei doisprezece, fuseseră chemaţi să participe la această experienţă de manifestare a Fiului Omului şi în calitate de tovarăşi la lucru şi ei trebuie să se supună numeroaselor restricţii şi obligaţii ale experienţei de manifestare. A existat chiar o aluzie voalată că Fiul Omului era singura persoană ce trăise vreodată pe pământ şi care putea să vadă simultan în chiar inima lui Dumnezeu şi până în străfundurile sufletului omenesc.

^{(1603.4) 142:7.3} Iisus a explicat foarte clar că împărăţia cerurilor era o experienţă evolutivă, începând aici pe pământ şi progresând prin etape succesive de viaţă până în Paradis. În cursul serii, el a afirmat categoric că la un anumit stadiu viitor al dezvoltării regatului, el va vizita din nou această lume cu puterea spirituală şi cu gloria divină.

^{(1603.5) 142:7.4} El a explicat apoi că „ideea de regat” nu era cea mai bună manieră de a ilustra relaţiile omului cu Dumnezeu, dar că el folosea această metaforă pentru că poporul iudeu era în aşteptarea regatului şi că Ioan predicase vorbind despre regatul ce va veni. Iisus a zis: „Oamenii dintr-o altă epocă vor înţelege mai bine evanghelia împărăţiei dacă el este înfăţişat în termeni care exprimă relaţiile de familie – când omul va înţelege religia ca învăţătură a paternităţii lui Dumnezeu şi a fraternităţii umane, filiaţia cu Dumnezeu.” După aceea, Maestrul a discutat îndeajuns de mult despre familia pământească ca fiind o ilustrare a familiei cereşti şi a reformulat cele două legi fundamentale ale vieţii: primul comandament al iubirii pentru tată, capul de familie, şi al doilea comandament al iubirii reciproce dintre copii, să-l iubeşti pe fratele tău ca pe tine însuţi. El a explicat apoi că această calitate de afecţiune fraternă se va manifesta invariabil printr-un serviciu social dezinteresat şi plin de iubire.

^{(1603.6) 142:7.5} A venit apoi discuţia memorabilă a caracteristicilor fundamentale ale vieţii de familie şi a aplicării lor în relaţiile existente între Dumnezeu şi om. Iisus a declarat că o adevărată viaţă de familie se întemeiază pe următoarele şapte fapte:

^{(1604.1) 142:7.6} 1. Faptul existenţei. Raporturile naturale şi fenomenele de asemănare fizică se combină în familie: copiii moştenesc anumite trăsături ale părinţilor lor. Copiii îşi au originea în părinţii lor; existenţa personalităţii lor depinde de actul părinţilor lor. Relaţia părintelui cu copilul este inerentă oricărei naturi şi impregnează toate existenţele vii.

^{(1604.2) 142:7.7} 2. Siguranţa şi plăcerea. Părinţii demni de acest nume găsesc o mare încântare în a răspunde nevoilor copiilor lor. Mulţi părinţi nu se mulţumesc a le oferi numai necesarul, ci urmăresc şi să se îngrijească şi de plăcerile lor.

^{(1604.3) 142:7.8} 3. Instruirea şi educaţia. Părinţii chibzuiţi fac cu înţelepciune planuri pentru a-i instrui şi educa cum se cuvine pe fiii şi pe fiicele lor. Ei îi pregătesc din tinereţe pentru responsabilităţile mai mari ale vieţii lor de adult.

^{(1604.4) 142:7.9} 4. Disciplina şi constrângerea. Părinţii prevăzători iau, de asemenea, măsuri pentru disciplinarea, îndrumarea, corectarea şi uneori pentru constrângerea necesară a tinerilor lor copii lipsiţi de maturitate.

^{(1604.5) 142:7.10} 5. Camaraderia şi loialitatea. Un părinte afectuos întreţine raporturi intime şi iubitoare cu copiii lui. El are totdeauna o ureche deschisă la cerinţele lor; el este întotdeauna pregătit să împărtăşească încercările lor şi să-i ajute în dificultăţile lor. Părintele poartă un interes suprem bunăstării progresive a progeniturii sale.

^{(1604.6) 142:7.11} 6. Iubirea şi îndurarea. Un părinte plin de compasiune iartă cu mărinimie. Părinţii nu nutresc idei de răzbunare contra copiilor lor. Ei nu seamănă nici cu judecătorii, nici cu duşmanii, nici cu creditorii. Adevăratele familii sunt întemeiate pe toleranţă, pe răbdare şi pe iertare.

^{(1604.7) 142:7.12} 7. Dispoziţii pentru viitor. Părinţilor temporari le place să lase o moştenire fiilor lor. Familia continuă de la o generaţie la următoarea. Moartea nu pune capăt uni generaţii decât pentru a marca începutul alteia. Moartea încheie o viaţă individuală, dar nu în mod necesar viaţa de familie.

^{(1604.8) 142:7.13} Vreme de ceasuri, Maestrul a discutat despre aplicarea acestor caracteristici ale vieţii de familie relaţiilor omului (copilul pământean) cu Dumnezeu (Tatăl din Paradis), şi iată concluzia lui: „Eu cunosc la perfecţie totalitatea relaţiilor unui fiu cu Tatăl, căci eu am atins deja, în domeniul filiaţiei, tot ceea ce voi va trebui să atingeţi în eternul viitor. Fiul Omului este pregătit pentru ascensiunea sa la dreapta Tatălui, astfel încât în mine calea este încă şi mai larg deschisă fiecăruia dintre voi pentru a-l vedea pe Dumnezeu şi, înainte ca voi să fi desăvârşit glorioasa înaintare, pentru a deveni perfecţi aşa cum Tatăl vostru din ceruri este perfect.”

^{(1604.9) 142:7.14} Când apostolii au auzit aceste cuvinte pătrunzătoare, ei şi-au amintit declaraţiile pe care le făcuse Ioan în vremea botezării lui Iisus; ei au păstrat deopotrivă o amintire foarte vie a acestei experienţe în legătură cu predicările lor şi cu învăţăturile lor după moartea şi învierea Maestrului.

^{(1604.10) 142:7.15} Iisus este un fiu divin în care Tatăl are deplină încredere. El fusese cu Tatăl şi îl înţelegea în totalitate. El îşi trăise acum viaţa pământească spre deplina satisfacţie a Tatălui, iar încarnarea lui în trup îi îngăduise să îi înţeleagă pe deplin pe oameni. Iisus era perfecţiunea omului; el atinsese întocmai aceeaşi perfecţiune pe care toţi credincioşii sinceri sunt meniţi să o atingă în el şi prin el. Iisus le-a revelat oamenilor un Dumnezeu al perfecţiunii şi a prezentat înel însuşi fiul desăvârşit al lumilor pentru Dumnezeu.

^{(1605.1) 142:7.16} Cu toate că discursul lui Iisus a durat timp de mai multe ore, Toma nu era încă satisfăcut, căci zise: „Maestre, noi nu găsim că Tatăl din ceruri ne tratează întotdeauna cu bunătate şi mărinimie. De multe ori, noi suferim amar pe pământ, iar rugăciunile noastre nu sunt întotdeauna îndeplinite. Asupra căror puncte nu izbutim noi să pricepem sensul învăţăturii tale?”

^{(1605.2) 142:7.17} Iisus a răspuns: „Toma, Toma, cât timp va mai trece până să dobândeşti deprinderea de a asculta cu urechea spiritului? Cât timp va mai trece până ce te vei dumiri că această împărăţie este o împărăţie spirituală şi că Tatăl meu este şi el o fiinţă spirituală? Nu înţelegi tu oare că eu vă învăţ ca fii ai spiritului din familia spirituală din ceruri, al cărei şef patern este un spirit infinit şi veşnic? Nu mă vei lăsa tu să mă folosesc de familia pământeană pentru a ilustra relaţiile divine, fără a aplica într-un mod atât de literal învăţătura mea la treburile materiale? Oare nu poţi tu separa în mintea ta realităţile spirituale ale regatului de problemele materiale, sociale, economice şi politice din timpurile acestea? Când vorbesc limba spiritului, de ce oare persişti tu în a traduce gândul meu în limbajul cărnii, şi asta numai pentru că îmi permit să mă folosesc de relaţii comune şi literale cu scopul ilustrării adevărurilor spirituale? Copiii mei, vă rog să încetaţi a mai aplica învăţătura regatului spiritului sordidelor treburi ale sclaviei, ale mizeriei, ale caselor şi ale pământurilor, şi problemelor materiale de echitate şi de justiţie umane. Aceste chestiuni temporare îi privesc pe oamenii acestei lumi şi, cu toate că într-un anumit fel ele îi afectează pe toţi oamenii, voi aţi fost chemaţi să mă reprezentaţi în lume aşa cum îl reprezint eu pe Tatăl meu. Voi sunteţi ambasadorii spirituali ai unui regat spiritual, reprezentanţii speciali ai Tatălui spiritual. Până acum ar fi trebuit deja să-mi fie cu putinţă să vă instruiesc ca adulţi ai împărăţiei spiritului. Oare va trebui întotdeauna să vă vorbesc ca unor copii? Voi nu credeţi niciodată în percepţia spirituală? Totuşi, eu vă iubesc şi voi avea mare răbdare cu voi până la capătul asocierii noastre în carne. Şi chiar şi după aceea, spiritul meu vă va lua-o înainte în toată lumea.

8. În Iudeea meridională

^{(1605.3) 142:8.1} Către sfârşitul lui aprilie, opoziţia contra lui Iisus devenise atât de pronunţată la farisei şi la saduchei că Maestrul şi apostolii săi s-au decis să părăsească Ierusalimul pentru o vreme şi să se îndrepte spre sud ca să muncească în Betleem şi în Hebron. Toată luna mai a fost folosită în activitatea personală din aceste oraşe şi la locuitorii din oraşele învecinate. Pe parcursul acestei deplasări, ei nu au ţinut nici o predică în public, ci au făcut doar vizite din casă în casă. În vreme ce apostoli propovăduiau evanghelia şi îi îngrijeau pe bolnavi, Iisus şi Abner au petrecut o parte din timp în En-Gedi pentru a vizita colonia nazarineeană. De acolo plecase Ioan Botezătorul, iar Abner fusese şeful acestui grup. Mulţi dintre membrii confreriei nazarineene au început să creadă în Iisus, însă majoritatea acestor oameni asceţi şi excentrici a refuzat să îl accepte ca învăţător trimis din cer, deoarece el nu învăţa despre postire sau despre alte forme de renunţare.

^{(1605.4) 142:8.2} Locuitorii acestei regiuni nu ştiau că Iisus se născuse în Betleem. La fel cu majoritatea discipolilor, ei presupuneau întotdeauna că Maestrul venise pe lume în Nazaret, dar cei doisprezece apostoli cunoşteau faptele.

^{(1605.5) 142:8.3} Acea şedere în Iudeea meridională a fost o perioadă de lucru odihnitoare şi fructuoasă; regatul a sporit cu numeroase suflete. La începutul lui iunie, agitaţia contra lui Iisus se calmase atât de bine în Ierusalim încât Maestrul şi apostolii s-au reîntors acolo ca să instruiască şi să-i încurajeze pe credincioşi.

^{(1606.1) 142:8.4} Cu toate că Iisus şi apostolii şi-au petrecut toată luna iunie în Ierusalim sau prin împrejurimi, ei nu au predicat în public în cursul acestei perioade. Ei au trăit, în cea mai mare parte a timpului, sub corturile pe care le ridicaseră într-un parc sau o grădină umbrită, cunoscută în acea vreme sub numele de Ghetsemani, situată pe panta vestică a Muntelui Măslinilor, nu departe de pârâul Cedronului. Ei au petrecut în general sabaturile de la sfârşit de săptămână acasă la Lazăr şi surorile lui din Bethania. Iisus nu a pătruns decât de câteva ori în interiorul zidurilor Ierusalimului, însă un mare număr de căutători interesaţi au mers până în Ghetsemani pentru a vorbi cu el. Într-o seară de vineri, Nicodim şi un anume Iosif din Arimatea s-au încumetat să îi facă o vizită lui Iisus, dar, în timp ce se găseau deja în faţa intrării cortului Maestrului, ei au făcut cale întoarsă de frică. Bineînţeles, ei nu-şi dădeau seama că Iisus avea cunoştinţă de toate acţiunile lor.

^{(1606.2) 142:8.5} Când conducătorii iudei au aflat că Iisus revenise în Ierusalim, ei s-au pregătit să îl aresteze; însă, băgând de seamă că el nu ţinea predici publice, au tras concluzia că se speriase de campania lor anterioară şi au hotărât să îl lase să-şi continue învăţătura în modul acesta privat, fără a-l molesta mai departe. Treburile şi-au urmat deci în linişte cursul până în ultimele zile ale lunii iunie, când un anume Simon, membru al sanhedrinului, s-a raliat public la învăţăturile lui Iisus, după ce a declarat aceasta în prealabil şefilor iudei. Imediat s-a organizat o nouă campanie pentru a-l prinde pe Iisus, şi ea a devenit atât de puternică încât Maestrul a trebuit să se retragă în oraşele din Samaria şi din Decapole.

 Până la o nouă revedere .. pace și lumină pentru toți !

Costi

Share this: