Continuare: Viața și învățăturile lui Iisus conform cărții Urantia

                  Criza din Capernaum

1. Punerea în scenă

2. Predica istorică

3. După întrunire

4. Ultimele cuvinte în sinagogă

5. Sâmbătă seara

Cine dorește să citească materialul în original – adică fără unele pasaje colorate, sublinieri sau boldiri care îmi aparțin – o poate face de pe linkul de mai jos :

http://www.urantia.org/ro/cartea-urantia/citeste-cartea-urantia-online

Capitolul 153

Criza din Capernaum

^{(1707.1) 153:0.1} VINERI seara, ziua sosirii lor la Betsaida, şi în dimineaţa de sabat, apostolii au remarcat că Iisus era serios absorbit de o problemă gravă; ei îşi dădeau seama că Maestrul reflecta într-un mod neobişnuit la o treabă importantă. El nu a mâncat nimic de dimineaţă şi foarte puţin de la amiază. În tot timpul dimineţii de sabat şi în seara din ajun, cei doisprezece şi tovarăşii lor se reuniseră în mici grupuri în casă, în grădină şi de-a lungul ţărmului. Se simţea domnind asupra tuturor tensiunea incertitudinii şi neliniştea aşteptării. Iisus nu le spusese aproape nimic de la plecarea lor din Ierusalim.

^{(1707.2) 153:0.2} De luni de zile nu îl văzuseră pe Maestru atât de preocupat şi de taciturn. Chiar şi Simon Petru era deprimat, dacă nu abătut. Andrei nu ştia ce să facă pentru asociaţii lui descurajaţi. Nataniel spunea că erau în mijlocul „liniştii dinaintea furtunii.” Toma a exprimat opinia că „tocmai se producea un eveniment ieşit din comun.” Filip a recomandat lui David Zebedeu „să nu prevadă nimic pentru găzduirea şi hrănirea mulţimii înainte ca noi să ştim la ce se gândeşte Maestrul”. Matei şi-a reînnoit eforturile de a scoate din încurcătură trezoreria. Iacob şi Ioan vorbeau de apropiata predică din sinagogă şi făceau presupuneri asupra naturii ei şi a întinderii ei probabile. Simon Zelotul îşi exprima credinţa, în realitate nădejdea, că „Tatăl din ceruri putea fi pe punctul de a interveni într-un mod neaşteptat pentru a-l justifica şi a-l susţine pe Fiul său.” Cât despre Iuda Iscariotul, el îndrăznea să se complacă în gândul că Iisus era poate copleşit de regrete „pentru a nu fi avut curajul şi îndrăzneala de a permite celor cinci mii de a-l proclama rege al iudeilor”.

^{(1707.3) 153:0.3} Ieşind din acest grup de ucenici deprimaţi şi dezolaţi, Iisus a plecat, în această splendidă după-amiază de sabat, pentru a ţine predica sa istorică de la sinagoga din Capernaum. Singurele cuvinte de încurajare sau de urare de noroc pe care le-a primit de la discipolii lui imediaţi au fost adresate de unul dintre candizii gemeni Alfeu. Acesta l-a salutat cu voioşie pe Iisus în momentul în care el a părăsit casa pentru a se duce la sinagogă, zicând: „Ne rugăm pentru ca Tatăl să te ajute şi ca la noi să vină mulţimi mai numeroase ca oricând.”

1. Punerea în scenă

^{(1707.4) 153:1.1} O asistenţă distinsă l-a întâmpinat pe Iisus la ora trei din după-amiaza acestei zile încântătoare în noua sinagogă din Capernaum. Prezida Jair, care i-a înmânat Scripturile lui Iisus pentru citire. În ajun, sosiseră la Ierusalim cincizeci şi trei de farisei şi de saduchei. Peste treizeci şi trei de lideri şi de conducători ai sinagogilor din vecinătate erau prezenţi deopotrivă. Aceşti şefi religioşi iudei acţionau după ordinele primite direct de la sinedriul Ierusalimului; ei constituiau avangarda ortodoxă venită ca să declare un război deschis lui Iisus şi discipolilor săi. Aşezaţi alături de ei pe locurile de onoare ale sinagogii, se găseau observatorii oficiali ai lui Irod Antipa; ei fuseseră instruiţi să verifice exactitatea raporturilor tulburătoare care anunţau că populaţia făcuse o încercare de a-l proclama pe Iisus drept rege al iudeilor, acolo în domeniile lui Filip, fratele lui Irod.

^{(1708.1) 153:1.2} Iisus a înţeles că duşmanii săi, al căror număr sporea, aveau curând să îi declare un război mărturisit şi deschis, şi el a ales cu îndrăzneală să preia ofensivă. Când îi hrănise pe cei cinci mii el contestase ideile lor despre un Mesia material; acum, el a decis din nou să atace conceptul lor de eliberator al iudeilor. Această criză, care a debutat cu alimentarea celor cinci mii şi s-a terminat cu predica din această după-amiază de sabat, a marcat începutul fluxul mareei renumelui şi a aclamaţiilor populare. De acum înainte, lucrarea regatului trebuia să constea din ce în ce mai mult în sarcina majoră de a câştiga trainic pe convertiţii spirituali la fraternitatea cu adevărat religioasă a umanităţii. Această predică a marcat criza de tranziţie dintre perioada de discutare, de controversă şi de decizie, şi cea de război deschis care conducea la o acceptare finală sau la o respingere definitivă.

^{(1708.2) 153:1.3} Maestrul ştia bine că în gând, un mare număr dintre cei care îl urmau se pregăteau, lent dar sigur, să îl renege definitiv. El mai ştia şi că un mare număr dintre discipolii săi vor dobândi, lent, dar sigur, această educaţie a minţii şi această disciplină a sufletului care le va permite să triumfe asupra îndoielilor şi să afirme credinţa lor totală în evanghelia împărăţiei. Iisus înţelegea pe deplin cum se pregăteau oamenii pentru deciziile dintr-o criză şi pentru înfăptuirea bruscă de acte care să implice o alegere curajoasă, prin lentul proces al alegerii reiterate dintre bine şi rău în situaţii recurente. El i-a supus pe mesagerii săi la decepţii repetate şi le-a oferit ocazii frecvente de încercări în care ei trebuiau să aleagă dintre maniera cea bună sau cea rea de a face faţă dificultăţilor spirituale. El ştia că putea să conteze pe discipolii săi, că în momentul încercării finale, ei îşi vor lua deciziile esenţiale conform atitudinilor mentale şi reacţiilor spirituale cu care se obişnuiseră anterior.

^{(1708.3) 153:1.4} Această criză din viaţa lui Iisus a început prin alimentarea celor cinci mii şi s-a terminat prin această predică din sinagogă. Criza din viaţa apostolilor a început cu această predică din sinagogă şi a continuat vreme de un an întreg, pentru a nu lua sfârşit decât în momentul judecării şi al crucificării Maestrului.

^{(1708.4) 153:1.5} Înainte ca Iisus să fi început să vorbească în după-amiaza aceea, toţi care se aflau în sinagogă nu se gândea decât la un singur mare mister, nu îşi punea decât o întrebare supremă. Atât prietenii lui, cât şi duşmanii lui nu se gândeau decât la aceasta: De ce a inversat el atât de hotărât şi atât de eficient sensul curentului entuziasmului popular? Imediat înainte şi după această predică îndoielile şi dezamăgirile acestor aderenţi nemulţumiţi s-au schimbat într-o opoziţie inconştientă şi au sfârşit prin a se transforma într-o adevărată ură. După această predică din sinagogă s-a întâmplat pentru prima dată ca Iuda Iscariotul să nutrească în mod conştient gândul de a pleca; dar, deocamdată, el a dominat eficient toate tendinţele de ordinul acesta.

^{(1708.5) 153:1.6} Fiecare era nedumerit. Iisus a lăsat toată lumea mâhnită şi confuză. El se angajase recent în cea mai mare demonstraţie de putere supranaturală din toată cariera sa. Hrănirea celor cinci mii a fost evenimentul vieţii sale pământeşti care a făcut maximum de apel la conceptul iudaic de Mesia cel aşteptat. Dar acest avantaj extraordinar a fost imediat contrabalansat într-un mod inexplicabil prin refuzul prompt şi net de a fi proclamat rege.

^{(1709.1) 153:1.7} Vineri seara, apoi din nou în dimineaţa de sabat, conducătorii veniţi din Ierusalim făcuseră lungi şi perseverente eforturi pe lângă Jair să îl împiedice pe Iisus să vorbească în sinagogă, dar a fost în zadar. La toată argumentarea lor, Jair nu avea decât un singur răspuns: „Eu am acordat permisiunea cerută şi nu îmi voi încălca cuvântul.”

2. Predica istorică

^{(1709.2) 153:2.1} Iisus a pornit această predică citind din Lege următoarele pasaje ale Deuteronomului: „Însă se va întâmpla că, dacă acest popor nu ascultă vocea lui Dumnezeu, va fi cu siguranţă blestemat de nelegiuirile sale. Domnul va face ca tu să fii lovit de duşmanii tăi; tu vei fi dus în toate regatele pământului. Domnul te va preda, împreună cu regele pe care îl vei fi pus pe tron, unei naţiuni străine. Vei deveni o ciudăţenie, un proverb şi o batjocură printre toate naţiunile. Fiii şi fiicele tale vor intra în captivitate. Străinii în Israel vor dobândi o înaltă autoritate şi tu vei fi coborât jos. Şi toate aceste lucruri ţi se vor întâmpla mereu, ţie şi seminţiei tale, pentru că nu ai vrut să asculţi cuvântul Domnului. De aceea îi vei servi pe duşmanii tăi veniţi să te asalteze. Tu vei îndura foamea şi setea, şi vei suporta jugul de fier al străinului. Domnul va ridica contra ta o naţiune care vine de departe, de la hotarele pământului, o naţiune a cărei limbă nu o vei înţelege, o naţiune cu chipul aspru care va avea puţină consideraţie pentru tine. Şi te vor hărţui în toate oraşele tale până ce înaltele ziduri de apărare în care ţi-ai pus încrederea vor fi doborâte; şi toată ţara va cădea pe mâna lor. Şi se va ajunge ca tu să fii silit să mănânci fructul propriului tău corp, carnea fiilor tăi şi a fiicelor tale, în tot acest timp de asediu, din cauza sărăciei în care te vor împinge duşmanii tăi.”

^{(1709.3) 153:2.2} Când Iisus a terminat această lectură, el a trecut la Profeţi şi a citit din Ieremia: „Dacă nu vreţi să ascultaţi cuvintele servitorilor mei, profeţii pe care vi i-am trimis, atunci voi face această casă asemănătoare cu Siloh şi voi face din acest oraş un blestem pentru toate naţiunile pământului. Preoţii şi învăţătorii l-au auzit pe Ieremia rostind aceste cuvinte în casa Domnului. Şi s-a întâmplat că, atunci când Ieremia a terminat de zis tot ceea ce Domnul îi poruncise să anunţe întregului popor, preoţii şi învăţătorii au pus mâna pe el spunând: ‘Tu vei muri cu siguranţă’. Şi tot poporul s-a înghesuit în jurul lui Ieremia în casa Domnului. Când prinţii din Iuda au auzit aceste lucruri, ei l-au judecat pe Ieremia. Şi preoţii şi învăţătorii le-au vorbit prinţilor şi întregului popor spunând: ‘Acest om a meritat moartea, căci el a profeţit împotriva oraşului nostru, şi l-aţi auzit cu propriile voastre urechi.’ Atunci Ieremia a zis tuturor prinţilor şi întregului popor: ‘Domnul m-a trimis să rostesc în profeţia împotriva acestei case şi contra acestui oraş toate cuvintele pe care le-aţi auzit. Reformaţi-vă deci conduita şi îndreptaţi-vă faptele şi daţi ascultare vocii Domnului, Dumnezeul vostru, ca să scăpăm de răul care a fost pronunţat contra voastră. Cât despre mine, iată-mă în mâinile voastre. Trataţi-mă aşa cum vă va părea bine şi just, dar să ştiţi bine că, dacă mă omorâţi, veţi vărsa sânge nevinovat peste voi şi peste acest popor, căci, în adevăr, Domnul m-a trimis pentru a face să răsune toate aceste cuvinte în urechile voastre.’

^{(1710.1) 153:2.3} ”Preoţii şi învăţătorii vremii au căutat să îl ucidă pe Ieremia, dar judecătorii nu au vrut să consimtă. Totuşi, din cauza cuvintelor sale de avertizare, ei l-au coborât cu ajutorul unor funii într-o temniţă noroioasă în care s-a scufundat până la subsuori. Iată ceea ce i-a făcut poporul iudeu acestui profet Ieremia atunci când el a ascultat de porunca Domnului de a-i preveni pe fraţii lui de căderea lui politică iminentă. Astăzi, aş vrea să vă întreb: Cum vor trata ei, principalii preoţi şi lideri religioşi ai acestui popor, pe un om care îndrăzneşte să îi avertizeze de ziua condamnării lor spirituale? Veţi căuta voi, totodată, să îl trimiteţi la moarte pe învăţătorul care are îndrăzneala de a proclama cuvântul Domnului, şi care nu se teme de a semnala modul în care refuzaţi voi să mergeţi pe drumul luminii care conduce la intrarea în împărăţia cerurilor?

^{(1710.2) 153:2.4} ”Ce căutaţi voi ca dovadă a misiunii mele pe pământ? Noi v-am lăsat în pace în poziţiile voastre de influenţă şi de putere în timp ce predicăm veştile bune celor sărmani şi celor asupriţi. Noi nu am lansat nici un atac ostil contra a ceea ce respectaţi voi; noi am proclamat mai degrabă o nouă libertate pentru sufletul oamenilor chinuiţi de frică; eu am venit în lume pentru a-l revela pe Tatăl meu şi pentru a institui pe pământ fraternitatea spirituală a fiilor lui Dumnezeu, împărăţia cerurilor. Cu toate că de multe ori v-am amintit că regatul meu nu este al acestei lumi, Tatăl meu v-a acordat totuşi numeroase manifestări de miracole materiale care se adăugau la transformările şi regenerările mai evidente.

^{(1710.3) 153:2.5} ”Ce alt semn mai aşteptaţi de la mine? Eu declar că aveţi deja suficiente dovezi pentru a vă putea lua deciziile. În adevăr, în adevăr, eu le zic multora dintre auditorii mei de astăzi, voi sunteţi confruntaţi cu necesitatea de a alege drumul pe care o s-o luaţi. Aşa cum Ioşua le-a zis străbunilor voştri, eu vă zic să alegeţi astăzi pe cine vreţi să slujiţi. Mulţi dintre voi se găsesc astăzi la răscruce de drumuri.

^{(1710.4) 153:2.6} ”Când nu m-aţi putut găsi după ce mulţimea a fost hrănită pe partea cealaltă a lacului, unii dintre voi aţi închiriat bărcile de pescuit din Tiberiada care se aflau adăpostite în vecinătate pe perioada furtunii săptămânii din urmă, şi aţi pornit în căutarea mea, dar pentru ce? Nu pentru a căuta adevărul şi dreptatea, nici pentru a învăţa mai bine cum să îi serviţi sau îngrijiţi pe semenii voştri, nu, ci mai degrabă pentru a avea mai multă pâine fără să munciţi! Aceasta nu pentru a vă umple sufletul de cuvântul vieţii, ci pentru a vă umple burta cu pâinea uşurătăţii. De multă vreme, vi s-a propovăduit că, odată cu venirea sa, Mesia va înfăptui minuni care vor face viaţa uşoară şi agreabilă pentru tot poporul ales. Nu este deci de mirare, atunci, că, voi care aţi fost astfel educaţi, veţi dori cu ardoare pâine şi peşte. Eu vă declar însă că nu aceasta este misiunea Fiului Omului. Eu am venit să proclam libertatea spirituală, să propovăduiesc adevărul veşnic şi să nutresc credinţa vie.

^{(1710.5) 153:2.7} ”Fraţii mei, nu râvniţi la carnea care piere, ci căutaţi mai degrabă merindele spirituale care hrănesc chiar şi până în viaţa veşnică. Pâinea vieţii este cea pe care o dă Fiul tuturor celor care vor să o ia şi să o mănânce, căci Tatăl a dăruit fără măsură această viaţă Fiului. Când m-aţi întrebat: ‘Ce trebuie să facem pentru a înfăptui lucrările lui Dumnezeu?’ Eu v-am spus limpede: ‘Lucrarea lui Dumnezeu constă în a crede în cel pe care el l-a trimis.’”

^{(1710.6) 153:2.8} Apoi Iisus a arătat cu degetul la desenul unui vas plin de mană ornat cu ciorchini de struguri şi care decora lintoul noii sinagogi, şi a zis: „Voi aţi crezut că, în deşert, strămoşii voştri au mâncat mană – pâinea cerului – dar eu vă zic că aceasta era pâinea pământului. În vreme ce Moise nu a dat strămoşilor voştri pâine din cer, Tatăl meu este acum gata să vă dea adevărata pâine a vieţii. Pâinea cerului este ceea ce vine de la Dumnezeu şi dă viaţă veşnică oamenilor acestei lumi. Dacă îmi ziceţi: Dă-ne această pâine vie, eu vă voi răspunde: Eu sunt această pâine a vieţii. Cui va veni la mine nu îi va fi foame, şi aceluia care crede în mine nu îi va fi niciodată sete. Voi m-aţi văzut, aţi trăit cu mine, aţi contemplat lucrările mele, şi totuşi nu credeţi că eu am venit de la Tatăl din ceruri. Însă, voi toţi care credeţi cu adevărat să nu vă temeţi. Toţi cei care sunt conduşi de Tatăl meu vor veni la mine, şi cine vine la mine nu va fi în nici un fel respins.

^{(1711.1) 153:2.9} ”Acum, lăsaţi-mă să vă declar, o dată pentru totdeauna, că eu am coborât pe Pământ nu pentru a face propria mea voie, ci voia Celui care m-a trimis. Şi voia ultimă a celui ce m-a trimis este ca eu să nu pierd pe nici unul dintre cei pe care mi i-a dat. Iată voia Tatălui: Ca oricine îl vede pe Fiu şi îl crede să aibă viaţă veşnică. Până mai ieri, eu v-am hrănit cu pâine destinată corpului vostru; astăzi, eu ofer pâinea vieţii sufletului vostru înfometat. Vreţi voi acuma să absorbiţi pâinea spiritului cu aceeaşi bunăvoinţă cu care aţi mâncat pâinea acestei lumi?”

^{(1711.2) 153:2.10} Pe când Iisus zăbovea o clipă pentru a privi asistenţa, unul dintre învăţătorii din Ierusalim (membru al sinedriului) s-a ridicat şi a întrebat: „Oare trebuie să înţeleg că tu afirmi a fi pâinea coborâtă din cer, şi că mana dată de Moise strămoşilor noştri în pustiu nu era?” Iar Iisus a răspuns: „Ai înţeles bine.” Atunci, fariseul a zis: „Dar nu eşti tu Iisus din Nazaret, fiul lui Iosif tâmplarul? Tatăl tău şi mama ta, precum şi fraţii şi surorile tale nu sunt ei cunoscuţi de mulţi dintre noi? Cum se face atunci că tu apari aici în casa lui Dumnezeu şi declari că ai coborât din cer?”

^{(1711.3) 153:2.11} Între timp, era atâta murmur în sinagogă şi atâta ameninţare de zarvă că Iisus s-a ridicat şi a zis: „Fiţi răbdători; Adevărul nu are de ce să se teamă de o examinare cinstită. Eu sunt tot ceea ce ziceţi, şi mai mult de atât. Tatăl şi cu mine suntem una. Fiul face numai ceea ce Tatăl l-a învăţat. Cât despre toţi cei care sunt daţi Fiului de către Tată, Fiul îi va primi în el însuşi. Voi aţi citit următoarele pasaje ale Profeţilor: ‘Toţi veţi fi învăţaţi de Dumnezeu’ şi ‘Cei pe care îi va învăţa Tatăl vor asculta şi de Fiul său.’ Oricine urmează îndrumările spiritului lăuntric al Tatălui va sfârşi prin a veni la mine. Nici un om nu l-a văzut pe Tatăl meu, dar spiritul Tatălui trăieşte în om. Cât despre Fiul coborât din cer, el sigur l-a văzut pe Tată, şi cei care cred sincer pe acest Fiu au deja viaţă eternă.

^{(1711.4) 153:2.12} Eu sunt pâinea vieţii. Părinţii voştri au mâncat mană în deşert şi sunt morţi. Cât despre pâinea care vine de la Dumnezeu, dacă un om a mâncat din ea, el nu va muri niciodată în spirit. Vă repet că eu sunt această pâine vie, şi că orice suflet care realizează unitatea naturilor divine şi omeneşti va trăi veşnic. Această pâine a vieţii pe care eu o dărui cui vrea să o primească este propria mea natură vie şi conjugată. Tatăl este în Fiu şi Fiul este una cu Tatăl – aceea este revelaţia mea care aduce viaţă lumii, şi darul meu salvator pentru toate naţiunile.

^{(1711.5) 153:2.13} Când Iisus a terminat de vorbit, şeful sinagogii a cerut mulţimii să plece, dar ea nu a vrut să se ducă de acolo. Ea s-a înghesuit în jurul lui Iisus pentru a pune şi alte întrebări, în vreme ce unii auditori murmurau şi discutau între ei. Această situaţia a durat peste trei ceasuri, şi numai cu mult după ora şapte seara a apucat toată audienţa să se risipească.

3. După întrunire

^{(1712.1) 153:3.1} Multe au fost întrebările puse lui Iisus după întrunire, câteva de către discipolii lui nedumeriţi, dar majoritatea de către necredincioşii şicanatori care căutau numai să îl încurce şi să îl prindă în cursă.

^{(1712.2) 153:3.2} Unul dintre vizitatorii farisei a urcat pe un soclu de lampadar şi a strigat această întrebare: „Tu ne zici că eşti pâinea vieţii. Cum de ne poţi tu da carnea ta să o mâncăm sau sângele tău să îl bem? La ce serveşte învăţătura ta dacă nu se poate pune în practică?” Iisus a răspuns la această întrebare zicând: „Eu nu v-am propovăduit despre carnea mea că este pâinea vieţii, sau sângele meu apa vie, ci v-am spus că viaţa mea întrupată este o revărsare de pâine cerească. Faptul Cuvântului lui Dumnezeu se revarsă în trupul şi în fenomenul Fiului Omului supus voii lui Dumnezeu constituie o realitate a experienţei care echivalează cu hrănirea divină. Voi nu puteţi nici să îmi mâncaţi carnea, nici să îmi beţi sângele, ci, în spirit, voi puteţi deveni una cu mine, tot aşa cum eu nu fac decât una cu Tatăl. Voi puteţi fi hrăniţi de cuvântul etern al lui Dumnezeu, care este în adevăr pâinea vieţii, şi care a fost coborâtă sub înfăţişarea cărnii muritoare; şi sufletul vostru poate fi udat de spiritul divin care este cu adevărat apa vieţii. Tatăl m-a trimis în lume pentru a arăta cum doreşte el să locuiască în toţi oamenii şi să îi îndrume; şi eu am trăit această viaţă întrupată astfel încât să îi inspir deopotrivă pe toţi oamenii pentru ca ei să caute totdeauna să cunoască şi să facă voia Tatălui celest care sălăşluieşte în ceruri.”

^{(1712.3) 153:3.3} Atunci, una dintre iscoadele din Ierusalim care îl observase pe Iisus şi pe apostolii săi zise: „Băgăm de seamă că nici tu, nici apostolii nu vă spălaţi cum se cuvine mâinile înainte de a mânca pâine. Voi trebuie să ştiţi bine că obiceiul de a mânca cu mâinile pătate şi nespălate este o încălcare a legii celor de demult. Voi nu vă spălaţi cum trebuie nici cupele de vin, nici vasele voastre. De ce arătaţi atât de puţin respect pentru tradiţiile părinţilor voştri şi legile strămoşilor noştri?” După ce l-a ascultat, Iisus a răspuns: „De ce încălcaţi voi poruncile lui Dumnezeu prin legile tradiţiei voastre? Porunca zice: ‘Onorează-i pe tatăl şi pe mama ta’ şi ordonă ca voi să împărtăşiţi cu ei resursele voastre dacă este necesar; dar voi promulgaţi o lege a tradiţiei care permite copiilor, care se sustrăgeau îndatoririlor, de a zice că banii de care s-ar fi putut ajuta părinţii au fost ‘daţi lui Dumnezeu’. Legea strămoşilor îi degajă astfel de responsabilitatea lor pe aceşti copii făţarnici, chiar şi dacă ulterior aceştia folosesc toţi aceşti bani pentru propria lor bunăstare. Cum se face că voi anulaţi astfel porunca prin propria voastră tradiţie? Ipocriţilor, Isaia a profeţit bine despre voi atunci când a spus: ‘Acest popor m-a onorat cu buzele lui, dar inima lui este departe de mine. Degeaba îmi închină un cult, căci ei propovăduiesc ca doctrine preceptele omeneşti.’

^{(1712.4) 153:3.4} Vedeţi cum abandonaţi porunca pentru a vă agăţa de nişte tradiţii omeneşti. Sunteţi cu toţii dispuşi să tăgăduiţi cuvântul lui Dumnezeu pentru a menţine propriile voastre tradiţii. Şi, în multe alte feluri, voi îndrăzniţi să instituiţi propria voastră învăţătură mai presus de Lege şi de Profeţi.

^{(1712.5) 153:3.5} Apoi Iisus şi-a adresat observaţiile tuturor celor de faţă. El a zis: „Ascultaţi-mă cu toţii. Omul nu este, din punct de vedere spiritual, murdărit de ceea ce îi intră pe gură, ci mai degrabă de ceea ce îi iasă pe gură şi vine din inima sa.” Apostolii înşişi nu au reuşit să înţeleagă pe de-a-ntregul sensul cuvintelor sale, căci şi Simon Petru l-a întrebat: „Ca nu cumva unii auditori să fie inutil ofensaţi, nu ai vrea tu să explici înţelesul acestor cuvinte?” Atunci, Iisus i-a zis lui Petru: „Oare şi tu eşti tare de cap? Nu şti tu că orice plantă necultivată de Tatăl meu celest va fi smulsă? Întoarce-ţi acum atenţia către cei care ar vrea să cunoască adevărul. Nu îi poţi sili pe oameni să iubească adevărul. Mulţi dintre aceşti învăţători sunt călăuze oarbe, şi tu ştii că, dacă orbul conduce pe orb, amândoi cad în groapă. Apleacă-ţi urechea în vreme ce îţi spun adevărul cu privire la lucrurile care pătează din punct de vedere moral şi contaminează din punct de vedere spiritual pe oameni. Eu proclam că, pe oameni îi murdăreşte nu ceea ce intră în corp pe gură sau pătrunde în minte prin ochi şi urechi. Un om nu este murdărit decât de răul care ia naştere în inima sa şi găseşte exprimare în vorbele şi în faptele acestui nelegiuit. Nu ştii tu că din inimă vin gândurile rele, plănuirile răutăcioase de crimă, de furt şi de adulter, precum şi gelozia, orgoliul, mânia, răzbunarea, injuriile şi falsele mărturii? Iată ceea ce îi pângăreşte pe oameni, iar nu faptul de a mânca pâine cu mâinile nespălate potrivit ceremoniei.”

^{(1713.1) 153:3.6} Comisarii farisei ai sinedriului din Ierusalim erau acum aproape convinşi că trebuiau să îl aresteze pe Iisus sub acuzarea de blasfemie sau sub aceea de a fi luat în zeflemea legea sacră a iudeilor, de unde şi eforturile lor de a-l implica într-o discuţie asupra anumitor tradiţii ale bătrânilor, şi, dacă este posibil, într-un atac contra celor ce erau numite legi orale ale naţiunii. Oricât de rară ar fi fost apa, aceşti iudei robi ai tradiţiei nu neglijau niciodată să îndeplinească ceremonia cerută a spălării mâinilor înainte de fiecare masă. Ei aveau drept credinţă „că mai bine să mori decât să încalci poruncile bătrânilor.” Iscoadele puseseră întrebarea referitoare la curăţirea mâinilor pentru că se zvonea că Iisus spusese: „Mântuirea este o chestiune de inimă curată mai degrabă decât de mâini curate.” Este greu să se renunţe la asemenea credinţe odată ce ele fac parte din religia voastră. Cu mulţi ani mai târziu, apostolul Petru era încă aservit, din frică, multora dintre aceste tradiţii privitoare la lucrurile curate şi necurate; el nu a fost eliberat de ele decât după ce a avut un vis frapant şi extraordinar. Se pot înţelege mai bine toate acelea amintindu-se că iudeii puneau în aceeaşi lumină faptul de a mânca cu mâinile nespălate cu acela de a face comerţ cu o prostituată; cele două erau deopotrivă pasibile de excomunicare.

^{(1713.2) 153:3.7} Acesta este felul în care Maestrul a decis să analizeze şi să expună prostia întregului sistem rabinic de legi şi de regulamente reprezentate prin legea orală – tradiţiile străbunilor, care erau toate considerate ca fiind mai sacre şi mai obligatorii pentru iudei chiar decât învăţăturile Scripturilor. Iisus s-a exprimat cu mai puţină rezervă fiindcă ştia că venise ceasul când nu se mai putea face nimic pentru a împiedica o ruptură deschisă a relaţiilor cu liderii religioşi.

4. Ultimele cuvinte în sinagogă

^{(1713.3) 153:4.1} În toiul discuţiilor care au urmat întrunirea, unul dintre fariseii din Ierusalim a adus la Iisus un tânăr dement care era posedat de un spirit indisciplinat şi rebel. Înfăţişându-l lui Iisus, îl întrebă: „Ce poţi tu să faci în cazul unei nenorociri ca aceasta? Poţi tu alunga demonii?” Şi când Maestrul l-a privit pe băiat, a fost mişcat de compasiune; şi, făcându-i semn să se apropie, l-a luat de mână şi i-a zis: „Tu ştii cine sunt eu; ieşi din el; însărcinez pe unul dintre tovarăşii tăi loiali să vegheze ca tu să nu mai vii înapoi. Şi îndată tânărul a redevenit normal şi şi-a recăpătat bunul simţ. Acesta a fost primul caz în care Iisus a izgonit realmente un „duh rău” afară dintr-o fiinţă umană. În toate cazurile anterioare era vorba numai de pretinse posedări de demoni; însă acesta era un caz autentic de posedare demonică, după cum se produceau uneori în acele vremuri. Începând cu Rusaliile, spiritul Maestrului răspândit peste toată carnea a făcut pe veci imposibil acestor câţiva rebeli celeşti să mai domine astfel unele tipuri instabile de fiinţe omeneşti.

^{(1714.1) 153:4.2} Când populaţia s-a minunat, unul dintre farisei s-a ridicat şi l-a acuzat pe Iisus că putea face aceste lucruri mulţumită alianţei sale cu demonii. El atras atenţia că limbajul folosit de Iisus pentru a-l alunga pe acest demon implica că ei se cunoşteau reciproc. A continuat afirmând că învăţătorii religioşi şi conducătorii din Ierusalim ajunseseră la concluzia că Iisus înfăptuia toate aceste aşa-zise miracole prin puterea lui Belzebut, prinţul demonilor. Fariseul a adăugat: „Să nu aveţi nimic în comun cu omul acesta. El este partenerul lui Satan.”

^{(1714.2) 153:4.3} Atunci Iisus zise: „Cum poate Satan să îl izgonească pe Satan? Un regat îndreptat contra lui însuşi nu poate subzista. Dacă o casă este divizată contra ei înseşi, ea este în curând sortită ruinării. Poate oare un oraş să ţină piept unui asediu dacă nu este unit? Dacă Satan îl alungă pe Satan, el este divizat contra lui însuşi, şi atunci cum va subzista împărăţia sa? Voi ar trebui să ştiţi că nimeni nu poate intra în casa unui om puternic şi să îl prade de bunurile sale, decât dacă mai înainte l-a dominat şi l-a pus în lanţuri. Dacă prin puterea lui Belzebut am izgonit eu demonii, prin ce îi izgonesc fiii voştri? Iată de ce ei vor fi judecătorii voştri. Însă, dacă prin duhul lui Dumnezeu alung eu demonii, atunci regatul lui Dumnezeu a venit cu adevărat la voi. Dacă voi nu sunteţi orbiţi de prejudecăţi şi rătăciţi de frică şi de orgoliu, veţi percepe cu uşurinţă că printre voi se află o fiinţă mai mare decât demonii. Voi mă siliţi să proclam că acela care nu este cu mine este împotriva mea, şi că cine nu se adună cu mine se împrăştie. Îngăduiţi-mi să vă dau un avertisment solemn, vouă celor care, cu ochii deschişi şi cu o perversitate premeditată, îndrăzniţi să atribuiţi cu bună ştiinţă lucrările lui Dumnezeu faptelor demonilor! În adevăr, în adevăr, eu vă zic, toate păcatele voastre vor fi iertate, şi chiar şi toate blasfemiile voastre, dar oricine va rosti dinadins blasfemii contra lui Dumnezeu cu o intenţie rea nu va obţine niciodată iertarea. Din moment ce aceşti incorigibili aţâţători de nedreptate nu vor căuta şi nici nu vor primi niciodată iertarea, ei sunt capabili de păcatul de a respinge veşnic iertarea divină.

^{(1714.3) 153:4.4} Mulţi dintre voi au sosit, astăzi, la răscruce de drumuri; voi începeţi să faceţi alegerea inevitabilă dintre voia Tatălui şi drumul întunericului pe care voi înşivă l-aţi ales, şi veţi sfârşi prin a fi ceea ce alegeţi acum. Sau trebuie să curăţaţi arborele şi fructul lui, sau arborele şi fructul lui vor fi corupte. Eu declar că, în regatul etern al Tatălui meu, arborele este cunoscut după roadele lui. Dar unii dintre voi seamănă cu nişte vipere; după ce au ales deja răul, cum ar mai putea ei să dea roade bune? La urma urmei, din abundenţa răului conţinut în inima voastră vorbeşte gura voastră.

^{(1714.4) 153:4.5} Atunci, un alt fariseu s-a ridicat şi a spus: „Maestre, noi vrem ca tu să ne dai un semn predeterminat pe care să îl acceptăm ca stabilind autoritatea ta şi dreptul tău de a propovădui. Vei fi tu de acord cu un astfel de aranjament?” După ce a auzit cuvintele acestea, Iisus a zis: „Această generaţie fără credinţă caută semne, dar nu vi se va da alt semn decât acela pe care îl aveţi deja şi acela pe care îl veţi vedea când Fiul Omului vă va părăsi.”

^{(1714.5) 153:4.6} Când Iisus a sfârşit de vorbit, apostolii l-au înconjurat şi l-au condus afară din sinagogă. Ei l-au însoţit în tăcere până la căminul din Betsaida. Erau cu toţii stupefiaţi şi oarecum înfricoşaţi de schimbarea bruscă a tacticii folosite de Maestru în prezentarea învăţăturilor. Ei nu erau câtuşi de puţin obişnuiţi a-l vedea conducându-se într-o manieră atât de militantă.

5. Sâmbătă seara

^{(1715.1) 153:5.1} De nenumărate ori, Iisus spulberase speranţele apostolilor săi şi, în repetate rânduri, el nimicise aşteptările lor cele mai dragi, dar niciodată nu trecuseră prin momente de decepţie sau prin perioade de tristeţe echivalente cu cele care îi apăsau acum. În plus, astăzi depresia lor era amestecată cu o teamă reală pentru siguranţa lor. Toţi erau surprinşi şi îngroziţi de caracterul brusc şi de amploarea părăsirii lor de către mulţime. Erau totodată puţin înfricoşaţi şi deconcertaţi de îndrăzneala neaşteptată şi de hotărârea afirmată de care dădeau dovadă fariseii veniţi din Ierusalim. Dar, peste toate, erau dezorientaţi de subita schimbare de tactică a lui Iisus. În împrejurări obişnuite, ei ar fi întâmpinat cu bine apariţia acestei atitudini mai militante, dar, fiind aşa cum a fost, însoţită de atâtea evenimente neaşteptate, ea îi speria.

^{(1715.2) 153:5.2} Şi, acum, peste aceste griji, când au ajuns acasă, Iisus a refuzat să mănânce. El s-a izolat vreme de ceasuri într-una din camerele de sus. Era aproape de miezul nopţii când Ioan, şeful evangheliştilor, a revenit cu vestea că o treime din asociaţii lor abandonaseră cauza. Toată seara, ucenici fideli veniseră şi plecaseră, raportând că revirimentul sentimentelor faţă de Maestru era general în Capernaum. Conducătorii Ierusalimului nu se arătau lipsiţi de zel în a aţâţa acest sentiment de pierdere a afecţiunii şi a căuta prin toate mijloacele să dezvolte mişcarea de îndepărtare a populaţiei de Iisus şi de învăţăturile sale. În timpul acestor ceasuri pline de încercări, cele doisprezece femei ţineau o întrunire în casa lui Petru. Ele erau profund bulversate, dar nici una nu a dat înapoi.

^{(1715.3) 153:5.3} Puţin după miezul nopţii, Iisus a coborât din camera sa de sus şi a revenit printre cei doisprezece şi tovarăşii lor, cam treizeci de oameni de toţi. Le-a zis: „Eu recunosc că trecerea aceasta prin sita regatului vă provoacă teamă, dar este inevitabilă. Cu toate acestea, după toată pregătirea prin care aţi trecut, aveţi voi vreun motiv valabil ca să vă poticniţi de cuvintele mele? De ce sunteţi cuprinşi de teamă şi de consternare văzând regatul debarasat de aceste mulţimi călduţe şi de aceşti ucenici şovăitori? De ce vă amărâţi în zorii zilei când învăţăturile spirituale al împărăţiei cerurilor au să strălucească de o nouă glorie? Dacă vă este deja greu să suportaţi această încercare, ce ziceţi de ziua în care Fiul Omului se va întoarce la Tatăl său? Când şi cum vă veţi pregăti voi pentru momentul când voi urca la locul de unde am venit în lumea asta?

^{(1715.4) 153:5.4} Preaiubiţii mei, trebuie să vă reamintesc că spiritul este cel care învie; carnea, şi tot ceea ce are legătură cu ea, este de puţin folos. Cuvintele pe care vi le-am zis sunt spirit şi viaţă. Să aveţi mult curaj! Eu nu v-am abandonat. Mulţi oamenii s-au supărat de vorbirea mea deschisă în toate aceste zile. Voi aţi auzit deja că un mare număr din discipolii mei mi-au întors spatele şi nu mă mai urmează. Încă de la început, ştiam că aceşti credincioşi fără entuziasm vor părăsi rândurile noastre de-a lungul drumului. Nu v-am ales eu pe toţi doisprezece şi v-am trimis ca ambasadori ai împărăţiei? Şi acum, într-un moment ca acesta, veţi dezerta oare şi voi? Fiecare dintre voi să ia în considerare propria sa credinţă, căci unul dintre voi este ameninţat de o gravă primejdie.” Când Iisus a terminat de vorbit, Simon Petru a zis: „Da, Doamne, noi suntem trişti şi nedumeriţi, dar nu te vom abandona niciodată. Tu ne-ai învăţat cuvintele vieţii veşnice. Am crezut în tine şi te-am urmat tot timpul. Noi nu vom da îndărăt, fiindcă ştim că tu eşti trimis de Dumnezeu.” Când Petru a sfârşit de vorbit, ceilalţi apostoli au dat din cap în semn de aprobare a făgăduinţei sale de fidelitate.

^{(1716.1) 153:5.5} Atunci Iisus a zis: „Mergeţi de vă odihniţi, căci o să avem multe de făcut. Zilele următoare vor fi foarte active.”

Până la o nouă revedere .. pace și lumină tuturor !

Constantin RUSU  

Share this:

Continuare: Viața și învățăturile lui Iisus conform cărții Urantia

                  Evenimentele premergătoare crizei din Capernaum

1. În casa lui Jair

2. Hănirea celor cinci mii

3. Episodul încoronării

4. Viziunea nocturnă a lui Simon Petru

5. Întoarcerea la Betsaida

6. La Gensaret

7. La Ierusalim

Cine dorește să citească materialul în original – adică fără unele pasaje colorate, sublinieri sau boldiri care îmi aparțin – o poate face de pe linkul de mai jos :

http://www.urantia.org/ro/cartea-urantia/citeste-cartea-urantia-online

Capitolul 152

Evenimentele premergătoare crizei din Capernaum

^{(1698.1) 152:0.1} VESTEA vindecării lui Amos, lunaticul din Keresa, se răspândise deja prin Betsaida şi prin Capernaum, astfel încât era o mare înghesuială în aşteptarea lui Iisus când barca sa a acostat în această dimineaţă de marţi. În această mulţime se găseau şi noii observatori trimişi în Capernaum de sinedriul din Ierusalim pentru a găsi un motiv ca să îl aresteze şi să îl inculpe pe Maestru. În vreme ce Iisus vorbea cu oamenii care se adunaseră pentru a-l întâmpina, Jair, unul dintre şefii sinagogii, şi-a croit drum prin mulţime, a căzut la picioarele sale, l-a prins de mână şi i-a cerut să îl însoţească în mare grabă spunându-i: „Maestre, fetiţa mea, unicul copil, zace acasă gata să moară. Te rog să vii s-o vindeci.” Când Iisus a auzit cererea acestui tată, i-a zis: „Am să te însoţesc.”

^{(1698.2) 152:0.2} În timp ce mergea cu Jair, mulţimea, care auzise rugămintea tatălui, i-a urmat pentru a vedea ceea ce avea să se petreacă. Cu puţin timp înainte de sosirea lor la casa liderului, şi pe când treceau repede pe o cale îngustă în care îi înghesuia mulţimea, Iisus s-a oprit brusc, strigând: „Cineva m-a atins.” Şi când persoanele de lângă el au negat că l-ar fi atins, Petru a zis: „Maestre, vezi bine că mulţimea aceasta te împinge, fapt care ameninţă să ne strivească, şi totuşi tu zici că cineva te-a atins. Ce vrei să zici?” Atunci Iisus a spus: „Eu am întrebat cine m-a atins, pentru că am simţit că ieşise din mine o energie vie.” El a privit în jurul lui şi ochii i-au căzut pe o femeie de lângă el, care a înaintat, a îngenuncheat la picioarele sale şi a zis: „Ani de zile am fost chinuită de o hemoragie extenuantă. Mulţi medici m-au făcut să sufăr multe; mi-am cheltuit tot ce aveam, dar nici unul nu a putut să mă vindece. Apoi am auzit vorbindu-se de tine, şi m-am gândit că, dacă aş putea măcar să-ţi ating marginea hainei, aş fi însănătoşită. Atunci, m-am împins odată cu mulţimea care a înaintat până ce am putut să fiu aproape de tine, Maestre, şi ţi-am atins haina; asta m-a făcut bine; ştiu că am fost vindecată de durerea mea.”

^{(1698.3) 152:0.3} Auzind aceasta, Iisus a luat femeia de mână, a ridicat-o şi i-a zis: „Fiica mea, credinţa ta te-a vindecat; mergi în pace.” Credinţa ei este ceea ce o vindecase, nu contactul cu el. Acest caz este un bun exemplu de tămăduiri aparent miraculoase care au fost prezente în cariera pământească a lui Iisus, dar care, în nici un caz, nu au rezultat dintr-un act conştient al voinţei sale. Trecerea timpului a dovedit că această femeie era realmente vindecată de boala sa. Credinţa sa era de o natură care îi îngăduia să perceapă direct puterea creatoare care se afla în persoana Maestrului. Cu credinţa pe care o avea, nu îi trebuia decât să se apropie de persoana Maestrului. Nu era câtuşi de puţin necesar ca ea să îi atingă un colţ al veşmântului; acest contact reprezenta pur şi simplu partea superstiţioasă a credinţei sale. Iisus a chemat-o în faţa lui pe această femeie din Cezareea lui Filip, numită Veronica, pentru a corecta două erori susceptibile de a rămâne în mintea ei sau de a subzista în cea a martorilor la această vindecare. El nu voia ca Veronica să plece gândindu-se că frica ei, în încercarea de a fura vindecarea ei, ar fi dat roade, sau că această tămăduire s-ar datora faptului de a fi atins în mod superstiţios veşmântul lui. Iisus dorea să se ştie de către lume că ceea ce operase la tămăduirea Veronicăi era credinţa curată şi vie.

1. În casa lui Jair

^{(1699.1) 152:1.1} De bună seamă, această întârziere îl sporise teribil nerăbdarea lui Jair, astfel încât grupul s-a pus în mişcare grăbind mult pasul. Chiar înainte de a fi intrat în casa acestui lider, unul dintre servitori a ieşit zicând: „Nu-l mai deranja pe Maestru; fiica ta e moartă.” Dar Iisus a părut să nu acorde atenţie cuvintelor servitorului; luându-i pe Petru, Iacob şi Ioan, el s-a întors către tatăl dezolat şi i-a zis: „Să nu ai teamă; crede numai. Intrând în casă, el a văzut că deja cântăreţii din flaut erau acolo împreună cu bocitoarele şi făceau o larmă necuviincioasă; rudele se puseseră deja pe plâns şi pe văitat. Când a cerut să fie scoşi din încăpere toţi bocitorii, el a intrat cu tatăl, cu mama şi cu cei trei apostoli ai lui. Le spusese bocitorilor că fata nu era moartă, dar ei l-au luat în derâdere. Iisus s-a adresat apoi mamei zicându-i: „Fiica ta nu este moartă; doar doarme.” Când agitaţia din casă s-a calmat, Iisus s-a apropiat de locul unde era culcat copilul, i-a luat mâna şi i-a zis: „Fiica mea, îţi spun, trezeşte-te şi te scoală.” Şi, când fata a auzit aceste cuvinte, s-a ridicat numaidecât şi a străbătut camera. Apoi, după ce şi-a revenit din zăpăceală, Iisus i-a poruncit să i se dea de mâncare, căci ea stătuse vreme lungă fără hrană.

^{(1699.2) 152:1.2} Era multă agitaţie la Capernaum contra lui Iisus. El a reunit deci familia şi le-a explicat că fetiţa intrase în comă în urma unei lungi stări febrile, că el nu făcuse decât să o deştepte şi că nu o reînviase dintre morţi. El le-a explicat acelaşi lucru apostolilor, dar a fost zadarnic. Tot ceea ce putea Iisus să spună în aceste cazuri de miracole aparente avusese prea puţin efect asupra discipolilor lui. Ei se aşteptau la miracole şi nu lipseau nici ocaziile de a atribui o nouă minune acţiunii lui Iisus. Maestrul şi apostolii s-au întors în Betsaida după ce Iisus le-a recomandat în mod special să nu relateze acest episod nimănui.

^{(1699.3) 152:1.3} Când a ieşit din casa lui Jair, doi orbi, conduşi de un băiat mut, l-au urmat pretinzând cu strigăte puternice să fie vindecaţi. În acest moment, renumele lui Iisus ca vindecător era la apogeul său. Pe oriunde mergea, cei bolnavi şi cei năpăstuiţi îl aşteptau. Maestrul părea acum foarte obosit, şi toţi prietenii săi îşi făceau griji, de teamă că dacă va continua să propovăduiască şi să tămăduiască, va ajunge la capătul forţelor sale şi se va prăbuşi.

^{(1699.4) 152:1.4} Apostolii lui Iisus, fără a vorbi de oamenii de rând, nu puteau să înţeleagă natura şi atributele acestui Om-Dumnezeu. Nici o generaţie ulterioară nu a fost de altfel capabilă să evalueze ceea ce s-a petrecut pe Pământ în persoana lui Iisus din Nazaret. Niciodată ştiinţa sau religia nu vor avea ocazia de a controla aceste evenimente remarcabile, pentru simplul motiv că această situaţie extraordinară nu va mai putea niciodată să se mai producă pe această planetă, sau în vreo altă lume a Nebadonului. Niciodată mai mult, pe nici o lume din tot acest univers, nici o fiinţă nu va apărea sub înfăţişarea cărnii muritoare, încorporând în acelaşi timp toate atributele energiei creatoare conjugate cu înzestrările spirituale care transcend timpul şi majoritatea celorlalte limitări materiale.

^{(1700.1) 152:1.5} Niciodată înainte ca Iisus să fi fost pe Pământ, şi niciodată de atunci, n-a mai fost posibil să se obţină într-un mod atât de direct şi evident rezultatele care să însoţească credinţa solidă şi vie a muritorilor, bărbaţi şi femei. Pentru a repeta aceste fenomene, ar trebui să ne întoarcem în prezenţa imediată a lui Mihail, Creatorul, şi să îl găsim aşa cum era el în vremea aceasta – Fiul Omului. Tot aşa, astăzi, în timp ce absenţa sa împiedică asemenea manifestări materiale, trebuie să vă abţineţi de a limita în orice fel demonstraţia posibilă a puterii sale spirituale. Cu toate că Maestrul este absent ca fiinţă materială, el este prezent în inima oamenilor ca influenţă spirituală. Părăsind această lume, Iisus a permis spiritului său să trăiască alături de acela al Tatălui său, care locuieşte în mintea oricărui om.

2. Hănirea celor cinci mii

^{(1700.2) 152:2.1} Iisus a continuat să propovăduiască poporului în timpul zilei şi să îi instruiască pe apostoli şi pe evanghelişti seara. Vineri a poruncit o săptămână de vacanţă pentru a le îngădui tuturor discipolilor săi să meargă să îşi petreacă câteva zile la ei acasă sau la prietenii lor înainte de a se pregăti să urce la Ierusalim pentru perioada Paştelor. Dar mai mult de jumătate din discipolii lui au refuzat să îl părăsească, iar mulţimea a sporit în fiecare zi într-atâta încât David Zebedeu a vrut să întemeieze un nou campament, dar Iisus a refuzat să consimtă. Maestrul avusese atât de puţin timp de odihnă în timpul sabatului că, duminică dimineaţa, 27 martie, el a căutat să se îndepărteze de mulţime. Câţiva evanghelişti au fost lăsaţi în urmă pentru a vorbi mulţimilor, în vreme ce Iisus şi cei doisprezece apostoli intenţionau să scape fără a fi zăriţi şi să ajungă pe celălalt mal al lacului, unde gândeau că găsesc, într-un magnific parc din sudul Betsaidei-Iulia, răgazul de care aveau atâta nevoie. Regiunea era un loc de plimbare preferat pentru locuitorii Capernaumului, care cunoşteau bine aceste parcuri de pe malul oriental.

^{(1700.3) 152:2.2} Dar mulţimea nu a înţeles astfel. Cei interesaţi au văzut direcţia pe care o lua barca lui Iisus, au închiriat toate bărcile disponibile şi s-au lansat în urmărirea sa. Cei care nu au putut găsi ambarcaţiuni au plecat pe jos înconjurând extremitatea nordică a lacului.

^{(1700.4) 152:2.3} Târziu în după-amiază, peste o mie de persoane îl reperaseră pe Maestru într-unul din parcuri. El le-a vorbit pe scurt şi Petru l-a înlocuit. Mulţi dintre aceşti oameni aduseseră mâncare. Ei şi-au luat masa de seară, apoi s-au adunat în grupuri mici în timp ce apostolii şi discipolii lui Iisus le propovăduiau.

^{(1700.5) 152:2.4} Luni după-amiază, mulţimea sporise. Ea număra acum peste trei mii de persoane şi totuşi – seara târziu – continuau să sosească, aducând cu ele toate felurile de bolnavi. Sute de persoane interesate îşi stabiliseră planurile de a se opri la Capernaum ca să îl vadă şi să îl audă pe Iisus în drumul lor spre Ierusalim pentru Paşti. Şi ei nu voiau cu nici un preţ să fie dezamăgiţi. Miercuri la amiază, aproape cinci mii de bărbaţi, femei şi copii se adunaseră în acest parc de la sud de Betsaida-Iulia. Vremea era agreabilă, căci sfârşitul anotimpului ploilor, în această regiune, era pe aproape.

^{(1700.6) 152:2.5} Filip procurase provizii pentru hrana lui Iisus şi a celor doisprezece pentru trei zile; el lăsase acestea în seama tânărului Marcu, omul lor la toate. Această după-amiază era a treia zi de prezenţă pentru jumătate din mulţime, iar proviziile de merinde pe care oamenii le aduseseră erau pe sfârşite. David Zebedeu nu mai avea aici nici un oraş de corturi pentru a găzdui şi a hrăni mulţimile. Filip nici nu făcuse provizii pentru o mulţime atât de mare. Însă, cu toate că oamenilor le-a fost foame, ei nu voiau să plece de acolo. Se şoptea că Iisus, dornic de a evita problemele atât cu Irod, cât şi cu conducătorii din Ierusalim, alesese acest loc din afara jurisdicţiei duşmanilor săi ca loc convenabil pentru a fi încoronat ca rege. Entuziasmul mulţimii creştea din oră în oră. Nu i se spunea nimic lui Iisus, dar, bineînţeles, el ştia tot ceea ce se petrecea. Chiar şi cei doisprezece apostoli, şi în mod deosebit tinerii evanghelişti, aveau idei false despre aceste lucruri. Apostolii care erau în favoarea acestei încercări de a-l proclama pe Iisus rege erau Petru, Ioan, Simon Zelotul şi Iuda Iscariotul. Cei care se opuneau planului erau Andrei, Iacob, Nataniel şi Toma. Matei, Filip şi gemenii Alfeu erau neutri. Capul acestui complot pentru încoronarea lui Iisus era Ioab, unul dintre tinerii evanghelişti.

^{(1701.1) 152:2.6} Aceasta era situaţia, miercuri după-amiază către ora cinci, când Iisus i-a cerut lui Iacob Alfeu să convoace pe Andrei şi pe Filip. Iisus le-a zis: „Ce să facem cu mulţimea? Oamenii aceştia sunt cu noi de trei zile, şi multora dintre ei le este foame. Ei nu au alimente.” Filip şi Andrei au făcut un schimb de priviri, apoi Filip a răspuns: „Maestre, ar trebui să îi pui să umble prin satele din împrejurimi ca să cumpere de mâncare.” Andrei se temea de eşuarea complotul pentru instituirea unui rege; el l-a sprijinit deci repede pe Filip zicând: „Da, Maestre, eu cred că este cel mai bine să trimiţi mulţimea pe drumul ei ca să cumpere alimente în timp ce tu vei apuca puţină odihnă.” În timpul acesta, şi alţi apostoli dintre cei doisprezece interveniseră în discuţie. Iisus a zis atunci: „Dar eu nu vreau să îi trimit înfometaţi; nu puteţi voi să îi hrăniţi?” A fost prea mult pentru Filip care a strigat: „Maestre, acest loc în plină ţară este oare un loc unde putem cumpăra pâine pentru această mulţime? Cu două sute de dinari noi nu am avea de ajuns nici pentru o masă.”

^{(1701.2) 152:2.7} Înainte ca alţi apostoli să fi avut posibilitatea să se exprime, Iisus s-a întors către Andrei şi Filip zicând: „Eu nu vreau să îi trimit de aici pe oamenii aceştia.” „Ei sunt acolo ca nişte oi fără păstor, şi aş vrea să îi hrănesc. Ce avem de mâncare?” În vreme ce Filip discuta cu Matei şi cu Iuda, Andrei l-a căutat pe tânărul Marcu pentru a verifica ceea ce rămânea din proviziile lor. El a revenit la ei zicând: „Nu i-au rămas băiatului decât cinci pâini de orz şi doi peşti uscaţi” – şi Petru a adăugat cu promptitudine: „Şi trebuie să mai mâncăm şi în seara asta.”

^{(1701.3) 152:2.8} Pentru o clipă, Iisus a rămas tăcut. Privirea lui se pierdu undeva în depărtare. Apostolii nu ziceau nimic. Iisus s-a întors deodată către Andrei şi i-a zis: „Adu-mi pâinile şi peştii.” Când Andrei i-a adus pâinea, Maestrul i-a zis: „Ordonă oamenilor să se aşeze pe iarbă în grupuri de câte o sută, şi desemnează câte un şef peste fiecare grup în timp ce îi aduci pe toţi evangheliştii aici cu noi.”

^{(1701.4) 152:2.9} Iisus a luat pâinile în mâini şi a mulţumit Domnului. După care, a rupt pâinea şi a dat din ea apostolilor săi, care au dat-o evangheliştilor, care l-a rândul lor au dus-o mulţimii. Iisus a rupt din peşti şi i-a împărţit în acelaşi fel. Mulţimea a mâncat şi s-a săturat şi, când a terminat de mâncat, Iisus a zis discipolilor: „Strângeţi bucăţile ca să nu se piardă nimic.” Când au reuşit să adune bucăţile, ei umpluseră cu ele douăsprezece coşuri. Cam cinci mii de bărbaţi, femei şi copii au luat parte la această masă extraordinară.

^{(1702.1) 152:2.10} Acesta a fost primul şi unicul miracol al naturii pe care Iisus l-a înfăptuit după ce l-a proiectat cu bună ştiinţă. Este adevărat că discipolii lui aveau tendinţa de a califica drept miracole nişte fenomene care nu erau aşa ceva, dar, în speţă, era vorba de un autentic ajutor supranatural. După cum ni s-a zis, Mihail a înmulţit elementele nutritive după cum a făcut-o întotdeauna, atâta că în împrejurarea aceasta, el a eliminat factorul timp şi procesul vital observabil din punct de vedere fizic.

3. Episodul încoronării

^{(1702.2) 152:3.1} Alimentarea celor cinci mii cu ajutorul energiei supranaturale a fost un alt caz în care evenimentul reprezenta mila omenească aliată cu puterea creatoare. Acum că mulţimea fusese hrănită, şi datorită faptului că renumele lui Iisus fusese sporit ţinând seama de acest prodigios miracol, proiectul de a pune stăpânire pe Maestru şi de a-l proclama rege nu mai avea nevoie de indicaţiile nimănui. Ideea a părut să se răspândească în mulţime ca o boală molipsitoare. Reacţia mulţimii la această satisfacere neaşteptată şi spectaculoasă a nevoilor ei fizice a fost profundă şi irezistibilă. De multă vreme, li se propovădui-se iudeilor că la venirea sa, Mesia, fiul lui David, va face din nou să curgă lapte şi miere în ţară, şi că li se va oferi pâinea vieţii, aşa cum se presupusese că odinioară căzuse mană din cer peste strămoşii lor din deşert. Nu cumva această speranţă tocmai se realiza sub ochii lor? Când această mulţime înfometată şi sub-alimentată a încetat să se mai înfrupte din hrana miraculoasă, reacţia ei a fost unanimă: „Iată-l pe regele nostru.” Eliberatorul Israelului, făcătorul de minuni, venise. În ochii acestor oameni simpli, puterea de a hrăni atrăgea după sine dreptul de a domni. Nu este deloc de mirare că mulţimea sătulă s-a ridicat ca un singur om şi a strigat: „Fă-te rege.”

^{(1702.3) 152:3.2} Acest strigăt puternic l-a entuziasmat pe Petru şi pe aceia dintre apostoli care nutreau încă speranţa de a-l vedea pe Iisus afirmându-şi dreptul de a domni. Falsele lor speranţe nu aveau să subziste multă vreme. Abia de se sfârşise ecoul puternicului strigăt să se repercuteze asupra stâncilor din preajmă, că Iisus a urcat pe o piatră enormă, şi-a ridicat braţul drept ca să atragă atenţia şi a zis: „Copiii mei, intenţiile vă sunt bune, dar nu vedeţi prea departe şi gândirea voastră este materialistă.” A existat o scurtă întrerupere. Acest viteaz galileean stătea acolo, maiestuos învăluit în lumina încântătoare a acestui amurg oriental. Prin toată înfăţişarea sa avea statura unui rege, în timp ce el continua să vorbească mulţimii care îşi ţinea suflarea: „Voi aţi vrea să mă puneţi rege, nu pentru că sufletele voastre au fost iluminate de un mare adevăr, ci pentru că stomacurile v-au fost umplute cu pâine. De câte ori nu v-am zis că regatul meu nu este al acestei lumi? Împărăţia cerurilor pe care îl proclamăm este o fraternitate spirituală, şi nici un om nu îl poate conduce de pe un tron material. Tatăl meu care este în ceruri este suveranul infinit înţelept şi atotputernic al acestei fraternităţi spirituale a fiilor lui Dumnezeu pe Pământ. Oare am eşuat eu în revelarea mea a Tatălui spiritelor până într-atâta încât să vreţi un rege din Fiul său întrupat? Plecaţi acum, întoarceţi-vă la voi acasă. Dacă vă trebuie un rege, Tatăl luminilor să şadă pe un tron în inima fiecăruia dintre voi ca Suveran spiritual al tuturor lucrurilor.”

^{(1702.4) 152:3.3} Aceste cuvinte ale lui Iisus au trimis de acolo mulţimea consternată şi descurajată. Mulţi dintre cei care crezuseră în el au făcut stânga-împrejur şi au încetat de atunci încolo să îl mai urmărească. Apostolii tăceau din gură, reuniţi în linişte, în jurul celor doisprezece coşuri umplute cu resturi de mâncare; numai tânărul Marcu, băiatul lor bun la toate, a deschis gura ca să zică: „Şi el a refuzat să fie regele nostru.” Înainte de a pleca singur pe dealuri, Iisus s-a întors către Andrei şi a zis: „Adu-i pe fraţii tăi la casa lui Zebedeu şi roagă-te cu ei, mai ales pentru fratele tău Simon Petru.”

4. Viziunea nocturnă a lui Simon Petru

^{(1703.1) 152:4.1} Apostolii fără Maestrul lor – lăsaţi de unii singuri deoparte – au urcat în barca lor şi au început să vâslească în tăcere către Betsaida, pe malul vestic al lacului. Nici unul dintre cei doisprezece nu era tot atât de zdrobit şi de abătut ca Simon Petru. Abia de s-au rostit câteva cuvinte; ei se gândeau cu toţii la Maestrul aflat singur pe dealuri. Oare îi abandonase? Niciodată până atunci nu îi mai îndemnase să plece de acolo pe toţi, refuzând să îi însoţească. Ce puteau însemna toate acelea?

^{(1703.2) 152:4.2} Curând i-a învăluit întunericul, căci se pornise un puternic vânt potrivnic care le făcea înaintarea aproape imposibilă. În timp ce orele nopţii se scurgeau vâslind din greu, Petru, istovit, s-a cufundat într-un somn adânc. Andrei şi Iacob l-au întins pe locul capitonat de pe partea dindărăt a bărcii. Pe când ceilalţi apostoli se trudeau împotriva vântului şi a valurilor, Petru a avut un vis, o viziune, în care se făcea că Iisus se apropia de ei păşind pe mare. Când Maestrul a părut că trece pe lângă barcă, Petru a strigat: „Salvează-ne, Maestre, salvează-ne.” Şi aceia care se găseau înapoia bărcii au auzit unele dintre cuvintele acestea. În timp ce această apariţie nocturnă continua în mintea lui Petru, el a visat că Iisus îi spunea: „Fii curajos; sunt eu; nu te teme.” Aceasta a avut efectul unui balsam de Gilead asupra sufletului frământat al lui Petru; s-a calmat atunci sufletul său tulburat, astfel încât el a strigat în visul său la Maestru: „Doamne, dacă eşti chiar tu, porunceşte-mi să vin şi să merg cu tine peste ape.” Şi, când Petru a început să meargă pe apă, valurile tumultuoase l-au înfricoşat, şi tocmai se scufunda atunci când a strigat: „Doamne, salvează-mă!” Din cei doisprezece mai toţi l-au auzit scoţând acest strigăt. Petru a visat apoi că Iisus venea în ajutorul lui, îl lua de mână şi îl ridica zicând: „O, omule slab în credinţa ta, de ce te-ai îndoit?”

^{(1703.3) 152:4.3} În legătură cu ultima parte a visului său, Petru s-a ridicat cu adevărat de pe banca pe care dormea, a trecut peste bord şi a căzut realmente în apă. El s-a deşteptat din visul său în timp ce Andrei, Iacob şi Ioan se aplecau peste marginea bărcii, l-au prins de mână şi l-au tras afară din mare.

^{(1703.4) 152:4.4} Petru a considerat întotdeauna acest episod ca fiind real. El a crezut sincer că Iisus venise către ei în noaptea aceea. El nu a reuşit decât parţial să îl convingă pe Ioan Marcu, fapt care a explicat de ce acesta a eliminat din relatarea sa o parte a povestirii. Cât despre Luca, medicul, el a făcut cercetări aprofundate asupra subiectului şi a tras concluzia că episodul era o simplă viziune a lui Petru; în consecinţă, el a refuzat să încorporeze şi această povestire atunci când şi-a pregătit relatarea.

5. Întoarcerea la Betsaida

^{(1703.5) 152:5.1} Joi înainte de zorii zilei, ei şi-au ancorat barca aproape de casa lui Zebedeu, apoi au dormit până la amiază. Andrei a fost primul care s-a sculat. El s-a plimbat pe ţărm şi l-a găsit pe Iisus, întovărăşit de băiatul lor la toate, aşezat pe o piatră de pe malul apei. Mulţi dintre oameni şi tinerii evanghelişti petrecuseră toată noaptea şi o mare parte a zilei următoare în căutarea lui Iisus pe dealurile ţărmului estic. Dar Iisus, însoţit de tânărul Marcu, plecase pe jos la puţin timp după miezul nopţii pentru a înconjura lacul, a traversa fluviul şi a reveni la Betsaida.

^{(1704.1) 152:5.2} Printre cei cinci mii care fuseseră în mod miraculos hrăniţi şi care, cu burta plină şi cu inima goală, voiau să facă din Iisus un rege, numai cinci sute au persistat în a-l urmări. Înainte ca aceştia din urmă să fi fost informaţi de întoarcerea sa la Betsaida, Iisus i-a cerut lui Andrei să îi reunească pe cei doisprezece apostoli şi pe asociaţii lor, inclusiv femeile, zicându-i: Aş vrea să le vorbesc. Şi când au fost toţi gata, Iisus a spus:

^{(1704.2) 152:5.3} ”Cât vă voi mai suporta? Oare la toţi vă este aşa greu să înţelegeţi prin spirit şi tuturor vă lipseşte credinţa vie? În toate aceste luni, eu v-am propovăduit adevărurile regatului, şi cu toate acestea voi rămâneţi dominaţi de mobiluri materiale în loc de consideraţii spirituale. Nu aţi citit voi înşivă în Scripturi pasajul în care Moise îi încurajează pe copiii necredincioşi ai Israelului zicându-le: ‘Nu vă temeţi. Rămâneţi liniştiţi şi contemplaţi salvarea Domnului.’ Psalmistul a spus: ‘Puneţi-vă credinţa în Domnul.’ ‘Fiţi răbdători, aşteptaţi-l pe Domnul şi aveţi mult curaj. El vă va întări inima.’ ‘Încredinţaţi povara voastră Domnului şi el vă va sprijini. Aveţi întotdeauna încredere în el şi descărcaţi-vă inima în faţa lui, căci Dumnezeu este refugiul vostru.’ ‘Acela care locuieşte în locul tainic al celui Preaînalt va sălăşlui în umbra celui Atotputernic.’ ‘Mai bine să ai credinţă în Domnul decât să îţi acorzi încrederea prinţilor oamenilor.’

^{(1704.3) 152:5.4} ”Aţi înţeles acum că înfăptuirea de miracole şi de minuni materiale nu va câştiga sufletele în împărăţia spirituală? Noi am hrănit o mulţime de oameni, dar, după aceea, lor nici nu le-a fost foame de pâinea vieţii, nici nu le-a fost sete de apa dreptăţii spirituale. Când foamea lor a fost potolită, ei nu au căutat să intre în împărăţia cerurilor, ci mai degrabă să proclame regalitatea Fiului Omului după modelul regilor acestei lumi, numai pentru a putea mânca pâine fără a trebui să muncească pentru a o câştiga. Şi toate acestea, la care mulţi dintre voi au participat mai mult sau mai puţin, nu au contribuit cu nimic la revelarea Tatălui celest şi nici nu au făcut să progreseze împărăţia sa pe Pământ. Nu avem noi destui duşmani printre conducătorii religioşi ai ţinutului fără a face ceea ce este potrivit pentru a ni-i înstrăina deopotrivă pe conducătorii civili? Eu îl rog pe Tatăl meu să vă ungă ochii ca să puteţi vedea, şi să vă deschidă urechile ca să puteţi auzi, pentru ca voi să aveţi deplină credinţă în evanghelia pe care v-am propovăduit-o.”

^{(1704.4) 152:5.5} Iisus a anunţat apoi că voia să se retragă câteva zile şi să se odihnească cu apostolii săi înainte de a urca către Ierusalim de Paşti, şi a interzis tuturor discipolilor săi şi mulţimii de a-l urma. Iisus şi cei doisprezece s-au dus deci cu barca în regiunea Genesaretului pentru două sau trei zile de odihnă şi de somn. Iisus s-a pregătit pentru o mare criză a vieţii sale terestre şi a petrecut deci multă vreme în comuniune cu Tatăl său care este în ceruri.

^{(1704.5) 152:5.6} Vestea hrănirii celor cinci mii şi a încercării de a face din Iisus un rege a stârnit o mare curiozitate şi a sporit temerile conducătorilor civili şi religioşi din toată Galileea şi din toată Iudeea. Acest mare miracol nu a făcut nicidecum să progreseze evanghelia împărăţiei în sufletul credincioşilor prea puţin entuziaşti şi orientaţi spre ceea ce este material, provocând însă o criză în familia apostolilor şi a discipolilor apropiaţi ai lui Iisus, care aveau tendinţa de a căuta miracole şi de a dori cu ardoare un rege. Acest episod spectaculos a pus capăt primei perioade de propovăduire, de educare şi de vindecare, pregătind astfel calea pentru inaugurarea ultimului an consacrat proclamării fazelor mai înalte şi mai spirituale ale noii evanghelii a regatului – filiaţia divină, libertatea spirituală şi mântuirea veşnică.

6. La Gensaret

^{(1705.1) 152:6.1} În timp ce se odihnea în casa unui bogat credincios al religiei din Gensaret, Iisus a ţinut, în fiecare după-amiază, reuniuni fără formalităţi cu cei doisprezece apostoli. Aceşti ambasadori ai împărăţiei formau un grup serios, calm şi cuminte de oameni deziluzionaţi. Chiar şi după tot ceea ce se întâmplase, evenimentele ulterioare au revelat că cei doisprezece oameni nu erau complet dezrobiţi de noţiunile lor vechi şi îndelung nutrite despre venirea lui Mesia iudeu. Evenimentele celor câteva săptămâni precedente se derulaseră prea rapid ca aceşti pescari uluiţi să le fi putut pricepe pe deplin semnificaţia. Le trebuie timp bărbaţilor şi femeilor pentru a efectua nişte schimbări importante şi radicale în concepţiile lor fundamentale asupra conduitei sociale, asupra atitudinilor filozofice şi asupra convingerilor religioase.

^{(1705.2) 152:6.2} În vreme ce Iisus şi cei doisprezece se odihneau în Gensaret, mulţimea s-a dispersat, unii întorcându-se acasă, alţii ducându-se la Ierusalim pentru Paşti. În mai puţin de o lună, discipolii entuziaşti ai lui Iisus, care îl urmau făţiş şi numărau peste cincizeci de mii numai în Galileea, s-au împuţinat la mai puţin de cinci sute. Iisus voia să le de-a apostolilor săi experienţa nestatorniciei aclamaţiilor populare, pentru ca ei să nu fie tentaţi să se bizuiască pe asemenea manifestări temporare de isterie religioasă după ce îi va vi lăsat să lucreze singuri pentru regat; dar el nu a reuşit decât parţial în efortul său.

^{(1705.3) 152:6.3} În cea de-a doua seară a şederii lor în Gensaret, Maestrul a repetat apostolilor parabola semănătorului la care a adăugat aceste cuvinte: „Vedeţi voi, copiii mei, că apelul la sentimentele omeneşti este trecător şi total dezamăgitor; tot astfel, apelul exclusiv la intelect este golit de sens şi steril; numai adresând apelul vostru spiritului care trăieşte în mintea omenească puteţi voi spera să obţineţi un succes durabil şi să înfăptuiţi minunate transformări de caracter, care se vor traduce curând printr-o abundentă recoltă de adevărate roade ale spiritului în viaţa de zi cu zi a tuturor celor care sunt astfel eliberaţi din întunericul îndoielii prin naşterea spiritului în lumina credinţei – în împărăţiei cerurilor.”

^{(1705.4) 152:6.4} Iisus a propovăduit apelul la emoţii ca tehnică de a prinde şi de a focaliza atenţia intelectuală. El a calificat mintea astfel trezită şi înviată drept poarta de intrare către sufletul în care rezidă această natură spirituală a omului care trebuie să recunoască adevărul şi să răspundă la apelul spiritual al evangheliei, pentru a procura rezultatele permanente ale adevăratelor transformări de caracter.

^{(1705.5) 152:6.5} Iisus s-a străduit astfel să îi pregătească pe apostoli pentru şocul iminent – criza din atitudinea publicului faţă de el, care avea să izbucnească cu câteva zile mai târziu. El a explicat celor doisprezece că şefii religioşi din Ierusalim conspirau cu Irod Antipa pentru a-l distruge. Cei doisprezece au început să înţeleagă mai bine (dar nu în mod definitiv) că Iisus nu va sta pe tronul lui David. Ei au priceput mai bine că minunile materiale nu vor face să progreseze adevărul spiritual. Ei au început să realizeze că hrănirea miraculoasă a celor cinci mii şi mişcarea populară pentru a face din Iisus un rege marcau apogeul speranţelor poporului care căuta miracole şi se aştepta la minuni, precum şi punctul culminant al aclamărilor lui Iisus de către populaţie. Ei au desluşit vag şi au prevăzut nedesluşit apropierea vremii trecerii prin sita spirituală şi a crudei adversităţi. Inteligenţa acestor doisprezece oameni s-a deşteptat cu încetul la înţelegerea naturii reale a sarcinii lor de ambasadori ai împărăţiei, şi ei au început să se călească pentru asprele şi severele încercări ale ultimului an de slujire a Maestrului pe Pământ.

^{(1706.1) 152:6.6} Înainte de plecarea lor din Gensaret, Iisus s-a explicat cu privire la hrănirea miraculoasă a celor cinci mii. El a relatat exact celor doisprezece de ce se angajase în această manifestare extraordinară de putere creatoare. El i-a asigurat că nu cedase unei mişcări de compasiune faţă de mulţime înainte de a se încredinţa că aceasta era „conformă cu voia Tatălui.”

7. La Ierusalim

^{(1706.2) 152:7.1} Duminică 3 aprilie din anul 29, Iisus, însoţit numai de cei doisprezece apostoli, a plecat din Betsaida către Ierusalim. Pentru a evita mulţimile şi pentru a atrage un minimum de atenţie, ei au trecut prin Gerasa şi Philadelphia. Iisus a interzis apostolilor să propovăduiască public pe parcursul acestei călătorii; el nu le-a permis nici să propovăduiască sau să predice pe durata şederii lor la Ierusalim. Ei au sosit în Bethania, lângă Ierusalim, târziu în seara de miercuri, 6 aprilie. Ei s-au oprit numai pentru o noapte la Lazăr, Marta şi Maria, dar, din ziua următoare, ei s-au despărţit. Iisus a rămas cu Ioan la un credincios pe nume Simon, vecin cu Lazăr din Bethania. Iuda Iscariotul şi Simon Zelotul s-au oprit la nişte prieteni din Ierusalim, pe când ceilalţi apostoli şedeau doi câte doi în diferite case.

^{(1706.3) 152:7.2} În timpul acestui Paşte, Iisus nu a pătruns decât o singură dată în Ierusalim, şi aceasta cu prilejul marii zile a sărbătorii. Mulţi credincioşi din Ierusalim au ieşit din oraş sub conducerea lui Abner pentru a-l întâlni pe Iisus în Bethania. În cursul acestei şederi în Ierusalim, cei doisprezece au învăţat cât de mult sporeau sentimentele de amărăciune faţă de Maestrul lor. Ei au părăsit oraşul convinşi de iminenţă unei crize.

^{(1706.4) 152:7.3} Duminică 24 aprilie, Iisus şi apostolii au plecat din Ierusalim către Betsaida trecând prin oraşele de coastă ale Ioppei, Cezareei şi Ptolemaidei. De acolo, ei au mers prin Rama şi Corazin către Betsaida unde au sosit vineri 29 aprilie. De îndată ce s-au întors, Iisus l-a trimis pe Andrei să ceară şefului sinagogii permisiunea de a lua cuvântul în ziua următoare, ziua de sabat, la slujba de după-amiază. Iisus ştia bine că aceasta era ultima dată când i se va permite să vorbească în sinagoga din Capernaum.

Până la o nouă revedere .. pace și lumină pentru toți !

Costi

Share this:

Continuare: Viața și învățăturile lui Iisus conform cărții Urantia

                  Şederea şi învăţătura la ţărmul mării

1. Parabola semănătorului

2. Interpretarea parabolei

3. Completări asupra parabolelor

4. Noi parabole la ţărmul mării

5. Vizita la Keresa

6. Nebunul din Keresa

Cine dorește să citească materialul în original – adică fără unele pasaje colorate, sublinieri sau boldiri care îmi aparțin – o poate face de pe linkul de mai jos :

http://www.urantia.org/ro/cartea-urantia/citeste-cartea-urantia-online

Capitolul 151

Şederea şi învăţătura la ţărmul mării

^{(1688.1) 151:0.1} PE 10 martie, toate grupurile de predicatori şi de învăţători se adunaseră în Betsaida. Joi seara şi vineri, mulţi dintre ei s-au dus la pescuit; în ziua de sabat, ei s-au dus la sinagogă pentru a asculta un bătrân iudeu din Damasc despre gloria strămoşului Avraam. Iisus şi-a petrecut cea mai mare parte a acestei zile de sabat, singur, pe dealuri. În această sâmbătă seara, Maestrul a vorbit mai mult de o oră, grupurilor adunate, despre „rolul adversităţii şi despre valoarea spirituală a decepţiilor”. Aceasta a fost o ocazie memorabilă, şi auditorii nu au uitat niciodată această lecţie.

^{(1688.2) 151:0.2} Iisus nu îşi revenise încă din mâhnirea de a fi fost recent respins de Nazaret; apostolii au remarcat că o anumită tristeţe se amesteca cu obişnuita sa bună dispoziţie. Iacob şi Ioan au rămas cu el mai tot timpul, căci Petru era copleşit de numeroasele responsabilităţi legate de bunăstarea şi de conducerea noului corp de evanghelişti. Femeile au întrebuinţat acest timp de aşteptare înainte de a pleca să sărbătorească Paştele la Ierusalim, pentru a merge din casă în casă, propovăduind evanghelia şi îngrijindu-i pe bolnavi în Capernaum şi în oraşele şi satele din împrejurimi.

1. Parabola semănătorului

^{(1688.3) 151:1.1} Cam prin vremea aceasta, Iisus a început să folosească, pentru prima dată, metoda parabolelor pentru a propovădui mulţimilor care se strângeau atât de adesea în jurul lui. Sâmbătă, stătuse de vorbă până noaptea târziu cu apostolii şi cu alte persoane, astfel încât, duminică dimineaţa, foarte puţini dintre ei se sculaseră pentru a lua micul dejun; el s-a dus deci la ţărmul mării şi s-a aşezat singur în vechea barcă de pescuit a lui Andrei şi Petru, care era întotdeauna lăsată la dispoziţia sa; şi el a meditat asupra următoarelor măsuri de luat pentru dezvoltarea regatului. Dar Maestrul nu avea să rămână multă vreme singur. Locuitorii din Capernaum şi din satele vecine nu au întârziat să sosească şi, către ora zece dimineaţă, aproape o mie dintre ei se adunaseră pe mal lângă barca lui Iisus, clamând cu strigăte puternice atenţia sa. Petru tocmai se sculase; şi-a croit drum până la barcă şi i-a zis lui Iisus: „Maestre, să le vorbesc?” Dar Iisus a răspuns: „Nu, Petrule, am să le spun o poveste.” Şi a început povestirea parabolei semănătorului, una dintre primele ale unei lungi serii de parabole asemănătoare pe care a propovăduit-o mulţimilor care îl urmau. Barca avea un loc mai ridicat pe care Iisus s-a aşezat pentru a vorbi mulţimii adunate pe mal, căci obiceiul cerea ca să fii aşezat pentru a propovădui. Petru a rostit câteva cuvinte, apoi Iisus zise:

^{(1688.4) 151:1.2} ”Un semănător a ieşit ca să semene şi, în timp ce semăna, câteva grăunţe au căzut pe lângă drum, unde au fost călcate în picioare şi devorate de păsările cerului. Altele au căzut pe locuri stâncoase unde nu aveau pământ decât puţin şi au răsărit imediat, pentru că pământul nu avea adâncime; dar, de îndată ce a strălucit soarele, ele s-au ofilit, ne-având rădăcini ca să primească umiditatea. Alte grăunţe au căzut printre mărăcini şi, când mărăcinii au crescut, ele au fost înăbuşite şi nu au dat nimic. Au mai căzut grăunţe şi pe pământ bun, s-au dezvoltat şi au produs unele treizeci, altele şaizeci şi altele o sută de grăunţe.” După ce a povestit această parabolă, Iisus a zis mulţimii: „Cel care are urechi de auzit, să audă.”

^{(1689.1) 151:1.3} Când l-au auzit pe Iisus propovăduind poporului în felul acesta, apostolii şi tovarăşii lor au foarte nedumeriţi şi au vorbit îndelung despre asta între ei. Seara, în grădina lui Zebedeu, Matei i-a zis lui Iisus: „Maestre, ce înseamnă cuvintele neclare pe care le oferi tu mulţimii? De ce vorbeşti în parabole celor care caută adevărul?” Şi Iisus a răspuns:

^{(1689.2) 151:1.4} ”Eu v-am propovăduit cu răbdare în tot acest timp. Vouă vă este dat să cunoaşteţi misterele împărăţiei cerurilor, dar, mulţimilor fără discernământ şi celor care caută să ne distrugă, misterele regatului le vor fi de acum încolo prezentate prin parabole. Noi vom acţiona astfel, pentru ca aceia care doresc realmente să intre în regat să poată distinge semnificaţia învăţăturii şi găsi astfel salvarea, pe câtă vreme aceia care ne ascultă numai pentru a ne prinde în cursă sunt cu atât mai încurcaţi, în sensul că ei vor vedea fără să vadă şi vor auzi fără să audă. Copiii mei, oare nu percepeţi legea spiritului care porunceşte să i se dea celui care are, pentru ca el să aibă din belşug; dar, celui care nu are nimic, i se va lua şi ceea ce are? De aceea, de aici înainte, eu voi vorbi mai mult în parabole, pentru ca prietenii noştri şi cei care doresc să cunoască adevărul pot găsi ceea ce caută, pe câtă vreme duşmanii noştri şi cei ce nu iubesc adevărul vor auzi fără a înţelege. Mulţi dintre aceşti oameni nu urmează calea adevărului. În adevăr, profetul a descris bine aceste suflete fără discernământ atunci când a zis: ‘Căci inima acestor oameni a devenit grosolană, şi au urechea nesimţitoare la auz şi au închis ochii din teama de a discerne adevărul şi de a-l înţelege în inima lor.’”

^{(1689.3) 151:1.5} Apostolii nu au priceput pe dea-ntregul semnificaţia cuvintelor Maestrului. Andrei şi Toma au vorbit mai îndelung cu Iisus, în vreme ce Petru şi ceilalţi apostoli s-au retras într-altă parte a grădinii şi s-au lansat într-o discuţie lungă şi serioasă.

2. Interpretarea parabolei

^{(1689.4) 151:2.1} Petru şi grupul care îl înconjura au ajuns la concluzia că parabola semănătorului era o alegorie, şi că fiecare dintre elementele sale avea un sens ascuns. Ei au hotărât deci să meargă la Iisus ca să îi ceară explicaţii. Petru l-a abordat pe Maestru spunându-i: „Suntem incapabili să pătrundem înţelesul acestei parabole; am vrea să ne explici, din moment ce zici că ne este dat să cunoaştem misterele regatului.” Auzind aceasta, Iisus i-a spus lui Petru: „Fiul meu, nu vreau să îţi ascund nimic, dar mi-ar place ca tu să-mi povesteşti mai întâi despre ceea ce ai vorbit; care este interpretarea parabolei tale?”

^{(1689.5) 151:2.2} După un moment de tăcere, Petru a zis: „Maestre, noi am discutat mult pe tema parabolei, şi iată interpretarea la care am ajuns: Semănătorul este predicatorul evangheliei; sămânţa este cuvântul lui Dumnezeu. Grăunţele care au căzut pe marginea drumului îi reprezintă pe cei care nu înţeleg învăţătura evangheliei. Păsările care culeg grăunţele căzute pe sol întărit îl reprezintă pe Satan, sau cel rău, care fură ceea ce a fost semănat în inima acestor ignoranţi. Grăunţele căzute în locurile stâncoase şi care răsăreau atât de rapid reprezentau persoanele superficiale şi nechibzuite care, la auzul veştii bune, primesc mesajul cu bucurie; dar, adevărul neavând realmente rădăcini adânci în înţelegerea lor, devotamentul lor nu rezistă nici la nenorociri, nici la persecuţii. Când survin dificultăţi, aceşti credincioşi se poticnesc; ei cedează ispitei. Grăunţele căzute printre mărăcini îi reprezintă pe cei care aud de bună voie cuvântul, dar care permit grijilor lumii şi naturii amăgitoare a bogăţiilor să înăbuşe cuvântul adevărului, ceea ce îl va face nerodnic. Acum, grăunţele care au căzut în pământ bun şi au răsărit pentru a da roade, unele treizeci, altele şaizeci şi altele o sută de grăunţe, reprezintă pe oamenii care au auzit adevărul, l-au primit cu diferite grade de apreciere – ca urmare a diferenţei darurilor lor intelectuale – şi ele manifestă deci aceste diverse grade de experienţă religioasă.”

^{(1690.1) 151:2.3} După ce a ascultat cum interpretase Petru parabola, Iisus i-a întrebat pe ceilalţi apostoli dacă nu aveau şi ei de oferit vreo sugestie. Numai Nataniel a răspuns acestei invitaţii zicând: „Maestre, recunosc că sunt lucruri bune în interpretarea pe care o face Petru parabolei, dar nu sunt cu totul de acord cu el. Ideea mea ar fi următoarea: Grăunţa reprezintă evanghelia împărăţiei, iar semănătorii pe mesagerii împărăţiei. Seminţele care au căzut de-a lungul drumului pe sol tare reprezintă pe aceia care au auzit puţine lucruri despre regat, pe cei care sunt indiferenţi la mesaj şi pe cei care şi-au împietrit inima. Păsările cerului care ciugulesc seminţele căzute pe marginea drumului reprezintă obişnuinţele vieţii, ispita răului şi dorinţele cărnii. Grăunţele căzute printre stânci reprezintă sufletele emotive, tot atât de grăbite să primească învăţătură nouă pe cât sunt de grăbite să renunţe la adevăr atunci când sunt confruntate cu dificultăţile şi cu realităţile unei vieţi conforme cu acest adevăr; lor le lipseşte percepţia spirituală. Grăunţele care au căzut în mărăcini îi reprezintă pe cei care sunt atraşi către adevărurile evangheliei şi sunt dornici să urmeze învăţătura ei, dar sunt împiedicaţi de orgoliu, de invidie şi de grijile existenţei umane. Seminţele care au căzut pe un pământ bun şi care încolţesc pentru a da rod, unele treizeci, altele şaizeci şi altele de o sută de ori, reprezintă gradele naturale şi variate ale aptitudinii de a înţelege adevărul şi de a răspunde învăţăturilor sale spirituale la bărbaţii şi la femeile care posedă diverse înzestrări de iluminare spirituală.”

^{(1690.2) 151:2.4} Când Nataniel a terminat de vorbit, apostolii şi tovarăşii lor s-au angajat în dezbateri serioase şi în discuţii aprofundate, unii susţinând că interpretarea lui Petru era corectă, în timp ce alţii, aproape egali ca număr, căutau să apere explicarea parabolei de către Nataniel. Între timp, Petru şi Nataniel se retrăseseră în casă şi făceau cu hotărâre mari eforturi pentru a se convinge mutual şi a schimba reciproc modul lor de a gândi.

^{(1690.3) 151:2.5} Maestrul a îngăduit ca această confuzie să atingă un maximum de intensitate a expresiei, după care a bătut din palme pentru a reuni tot grupul în jurul lui. Când au fost cu toţii o dată mai mult adunaţi în jurul lui, el a zis: „Înainte de a vă vorbi despre această parabolă, are vreunul dintre voi ceva de zis?” După un moment de tăcere Toma a luat cuvântul: „Da, Maestre, aş vrea să spun câteva vorbe. Îmi aduc aminte că tu ne-ai spus odată să ne păzim chiar de acest lucru. Tu ne-ai recomandat, ca atunci când folosim exemple în predicile noastre, să folosim povestiri adevărate, nu fabule. Trebuie să folosim povestirea care ilustrează cel mai bine singurul adevăr central şi iniţial pe care vrem să îl propovăduim poporului; apoi, după ce s-a folosit astfel această poveste, noi nu trebuie să încercăm să facem o aplicare spirituală a tuturor detaliilor minore pe care ea le comportă. Eu socotesc că nici Petru, nici Nataniel nu au dreptate în strădania lor de interpretare a acestei parabole. Admir abilitatea lor în a face asta, dar sunt la fel de sigur că toate aceste încercări, de a scoate dintr-o parabolă naturală analogii spirituale în fiecare dintre trăsăturile ei, nu pot să ducă decât la confuzie şi la adevărate neînţelegeri asupra adevăratului rost al parabolei. Dovada că eu am dreptate rezultă pe deplin din faptul că noi eram cu toţii în comuniune de gândire cu un ceas în urmă, şi că, acum, suntem despicaţi în două grupuri care susţin păreri diferite. Şi ele se agaţă atât de tare de opiniile lor, încât după părerea mea, ele reduc aptitudinea noastră de a pricepe pe deplin marele adevăr care îl aveai tu în gândirea ta, atunci când ai prezentat această parabolă mulţimii şi când ne-ai cerut apoi să o comentăm.”

^{(1691.1) 151:2.6} Cuvintele lui Toma au avut un efect liniştitor asupra tuturor auditorilor şi le-a adus în minte ceea evanghelia îi învăţase Iisus în precedentele ocazii. Înainte ca Maestrul să reia cuvântul, Andrei s-a ridicat şi a zis: „Eu sunt convins că Toma are dreptate şi aş vrea ca el să ne spună care este semnificaţia pe care o ataşează el parabolei semănătorului.” Iisus a dat deci cuvântul lui Toma, care a zis: „Fraţii mei, eu nu aş dori să prelungesc această discuţie, dar, din moment ce aşa doriţi, voi zice că eu cred că parabola a fost povestită pentru a ne învăţa un singur mare adevăr, care este următorul: Cu oricâtă fidelitate şi cu oricâtă eficienţă ne-am îndeplini misiunile noastre divine, reuşita învăţăturii noastre despre evanghelia împărăţiei nu va fi uniformă, şi toate aceste deosebiri de rezultate vor proveni direct din condiţiile inerente împrejurărilor serviciului nostru, condiţii asupra cărora noi nu avem decât puţin control sau nu avem deloc.”

^{(1691.2) 151:2.7} După expunerea lui Toma, majoritatea tovarăşilor lui predicatori erau gata să îl aprobe, chiar şi Petru şi Nataniel fiind gata să îi vorbească, când Iisus s-a ridicat şi a zis: „Bravo, Toma, tu ai desluşit adevărata semnificaţie a parabolelor; dar Petru şi Nataniel v-au făcut tot atâta bine, în sensul că ei au arătat limpede pericolul de a transforma parabolele mele în alegorii. În propria voastră inimă, este adesea folositor ca voi să vă angajaţi în asemenea zboruri ale imaginaţiei speculative, dar faceţi o greşeală atunci când căutaţi să încorporaţi asemenea concluzii în învăţătura voastră publică.”

^{(1691.3) 151:2.8} Acum că atmosfera era destinsă, Petru şi Nataniel s-au felicitat reciproc pentru interpretările lor şi, cu excepţia gemenilor Alfeu, fiecare dintre apostoli s-a aventurat în interpretarea parabolei semănătorului înainte ca toţi să se ducă să se odihnească peste noapte. Dar Iuda Iscariotul a oferit o explicaţie foarte plauzibilă. Cei doisprezece au încercat adesea între ei să descifreze parabolele Maestrului aşa cum ar face-o cu o alegorie, dar niciodată nu au mai luat aceste speculaţii în serios. Acesta a fost de mare folos pentru apostoli şi asociaţii lor, cu atât mai mult că pornind din momentul acela, Iisus a introdus din ce în ce mai multe parabole în învăţătura sa publică.

3. Completări asupra parabolelor

^{(1691.4) 151:3.1} Întorsătura din gândirea apostolilor era orientată spre parabole până într-atâta încât au consacrat toată seara zilei următoare discutării pe mai departe a parabolelor. Iisus a deschis discuţiile de seară spunând: „Preaiubiţii mei, trebuie ca întotdeauna să vă diferenţiaţi învăţătura în aşa fel încât să vă adaptaţi prezentarea adevărului la mintea şi la inima celor care vă ascultă. Când vă pomeniţi în faţa unei mulţimi de inteligenţe şi de temperamente variate, voi nu puteţi să rostiţi cuvinte diferite pentru fiecare categorie de auditori, dar puteţi spune o poveste pentru a transmite învăţătura voastră. Fiecare grup, şi chiar şi fiecare individ, ar putea astfel interpreta parabola voastră în felul său, după propriile sale înzestrări intelectuale şi spirituale. Lăsaţi să strălucească lumina voastră, dar faceţi-o cu înţelepciune şi cu discreţie. Nimeni nu aprinde o lampă ca să o acopere cu un obroc sau să o pună sub patul său; el îşi pune lampa pe un piedestal de unde lumina ajunge la toţi. Îngăduiţi-mi să vă zic că, în împărăţia cerurilor, nu este nimic ascuns şi care nu trebuie să fie manifestat, nici secrete care nu trebuie până la urmă cunoscute. Toate lucrurile vor sfârşi prin a fi iluminate. Nu vă gândiţi mereu numai la mulţimi şi la felul în care înţeleg ele adevărul; acordaţi atenţie la felul în care voi înşivă înţelegeţi. Amintiţi-vă ceea ce v-am zis atât de adesea: Celui care are, i se va da şi mai mult, pe câtă vreme celui care nu are nimic, i se va lua şi ceea ce are.”

^{(1692.1) 151:3.2} Suita de discuţii asupra parabolelor şi a instrucţiunilor asupra interpretării lor se pot rezuma şi exprima după cum urmează în limbaj modern:

^{(1692.2) 151:3.3} 1. Iisus a sfătuit să nu se folosească nici fabulele, nici alegoriile în propovăduirea adevărurilor evangheliei. Dar el a recomandat să se întrebuinţeze în mod liber parabolele, mai ales parabolele care se refereau la natură. Iisus a insistat asupra valorii întrebuinţării analogiilor existente între lumile naturale şi spirituale ca modalitate de propovăduire a adevărului. El a făcut frecvent aluzie la natură ca „umbră ireală şi fugitivă a realităţilor spirituale”.

^{(1692.3) 151:3.4} 2. Iisus a citat trei sau patru parabole scoase din Scripturile ebraice şi a atras atenţia asupra faptului că această metodă de învăţământ nu era în întregime nouă. Totuşi, ea a devenit aproape nouă după modul în care a folosit-o de atunci înainte.

^{(1692.4) 151:3.5} 3. Învăţându-i pe apostoli valoarea parabolelor, Iisus le-a atras atenţia asupra următoarelor puncte:

^{(1692.5) 151:3.6} Parabola face simultan apel la nişte nivele în întregime diferite ale minţii şi ale spiritului. Ea stimulează imaginaţia, provoacă discriminarea şi gândirea critică; ea încurajează simpatia fără a stârni nici un antagonism.

^{(1692.6) 151:3.7} Parabola pleacă de la lucruri cunoscute pentru a ajunge la discernerea a ceea ce este necunoscut. Ea utilizează domeniul material şi natural ca mijloc de a prezenta spiritualul şi supramaterialul.

^{(1692.7) 151:3.8} Parabolele favorizează luarea de decizii morale imparţiale; ea evită multe prejudecăţi şi introduce cu graţie noile adevăruri în minte, stârnind un minimum de reacţii defensive de resentiment personal.

^{(1692.8) 151:3.9} Pentru a respinge adevărul conţinut în analogiile unei parabole, este nevoie de un act intelectual conştient înfăptuit direct în dispreţul judecăţii voastre drepte şi a deciziei voastre echitabile. Parabola permite să se constrângă gândirea prin punerea în joc a simţului auzului.

^{(1692.9) 151:3.10} Învăţătura sub formă de parabole permite învăţătorilor să înfăţişeze adevăruri noi, şi chiar şi senzaţionale, evitând totodată orice controverse şi conflicte exterioare cu tradiţia şi cu autoritatea instituită.

^{(1693.1) 151:3.11} Parabolele au în egală măsură avantajul de a rechema în minte adevărurile propovăduite când se întâlnesc ulterior aceleaşi scene familiare.

^{(1693.2) 151:3.12} Iisus a căutat în felul acesta să îi pună pe discipolii săi la curent cu diversele raţiuni care motivau practica sa de a folosi tot mai multe parabole în învăţătura sa publică.

^{(1693.3) 151:3.13} Către sfârşitul lecţiei de seară, Iisus a făcut primul său comentariu asupra parabolei semănătorului. El a zis că parabola se referea la două lucruri. În primul rând aceasta era o recapitulare a propriului său serviciu până în ziua aceasta şi o previziune a ceea ce îl aştepta în tot restul vieţii sale pe pământ. În al doilea rând, aceasta era totodată o aluzie la ceea ce apostolii şi alţi mesageri ai împărăţiei puteau să se aştepte de la serviciul lor, din generaţie în generaţie, cu scurgerea timpului.

^{(1693.4) 151:3.14} Iisus a recurs în egală măsură la folosirea de parabole pentru a refuta pe cât se poate efortul dirijat al liderilor religioşi din Ierusalim, care propovăduiau că toată lucrarea sa era înfăptuită datorită asistenţei demonilor şi a prinţului diavolilor. Chemarea naturii contrazicea această învăţătură, căci oamenii din această epocă considerau toate fenomenele naturale ca fiind produse de fiinţe spirituale şi de forţe supranaturale. De asemenea, Iisus a hotărât să adopte învăţătura prin parabole pentru că aceasta îi permitea să proclame adevărurile esenţiale celor care doreau să cunoască cea mai bună cale, furnizând totodată prietenilor săi mai puţine ocazii de a se simţi ofensaţi şi de a-l acuza.

^{(1693.5) 151:3.15} Înainte de a concedia grupul pentru durata nopţii, Iisus a zis: „Am să vă mai povestesc sfârşitul parabolei semănătorului. Vreau să vă pun la încercare ca să ştiu cum veţi accepta aceasta: împărăţia cerurilor seamănă şi cu un om care a semănat o grăunţă bună pe pământ; şi în timp ce dormea noaptea şi îşi vedea de treburile sale ziua, grăuntele a încolţit şi a crescut, şi, fără să ştie cum, planta a ajuns la maturitate. Ea a fost mai întâi în iarbă, apoi a fost spicul, apoi plenitudinea de grăunţe din spic. Şi, când grăunţa a fost coaptă, omul şi-a luat secera şi acesta a fost sfârşitul recoltării. Cel care are o ureche de auzit să audă.”

^{(1693.6) 151:3.16} Apostolii au întors aceste cuvinte pe toate părţile în mintea lor, dar Maestrul nu a mai menţionat niciodată acest adaos la parabola semănătorului.

4. Noi parabole la ţărmul mării

^{(1693.7) 151:4.1} În ziua următoare, din barca sa, Iisus a propovăduit din nou poporului zicând: „Împărăţia cerurilor seamănă cu un om care a semănat sămânţa bună în câmpul său, dar, în timp ce dormea, duşmanul său a venit ca să semene neghină în mijlocul grâului şi a fugit grăbit. Când tinerele fire au răsărit din pământ şi, mai târziu, când s-a format spicul, a apărut şi neghina.” Atunci, servitorii acestui om au venit i-au zis: ‘Maestre, n-ai semănat tu sămânţa bună pe câmpul tău? De unde vine atunci această neghină?’ Proprietarul a răspuns servitorilor lui: ‘Este un duşman cel care a făcut asta.’ Atunci servitorii l-au întrebat pe stăpânul lor: ‘Nu ai vrea să ne apucăm să smulgem această neghină?’ Dar el le-a răspuns: ‘Nu, de teamă ca nu cumva smulgând-o să dezrădăcinaţi şi grâul. Lăsaţi-le mai degrabă pe ambele să crească laolaltă până în timpul recoltării şi le voi zice secerătorilor: Adunaţi mai întâi neghina şi legaţi-o în mănunchiuri ca s-o ardeţi, apoi culegeţi grâul pentru a-l strânge în hambarul meu.’”

^{(1693.8) 151:4.2} După ce oamenii îi puseseră câteva întrebări, Iisus a povestit mulţimii o altă parabolă: „Împărăţia cerurilor seamănă cu un grăunte de muştar pe care un om l-a semănat pe câmpul său. Or, un grăunte de muştar este cea mai mică dintre seminţe; dar când s-a dezvoltat în întregime, ea a devenit cea mai mare dintre plante şi seamănă cu un copac, astfel încât păsările cerului să se poată odihni pe ramurile lui.”

^{(1694.1) 151:4.3} ”Împărăţia cerurilor seamănă şi cu plămădeala pe care o femeie o ia şi o ascunde în trei măsuri de făină, şi aşa se face că tot aluatul va creşte.”

^{(1694.2) 151:4.4} ”Împărăţia cerurilor seamănă şi cu o comoară ascunsă într-un câmp şi pe care a descoperit-o un om. În bucuria sa el merge să vândă tot ceea ce poseda ca să aibă bani destui pentru a cumpăra câmpia.”

^{(1694.3) 151:4.5} ”Împărăţia cerurilor seamănă şi cu un negustor care caută perle frumoase. După ce a găsit o perlă de mare preţ, el s-a dus să vândă tot ceea ce poseda pentru a putea cumpăra perla aceea extraordinară.”

^{(1694.4) 151:4.6} ”Împărăţia cerurilor mai seamănă şi cu un năvod care ar fi fost aruncat în mare şi ar fi adunat toate felurile de peşti. Când plasa s-a umplut, pescarii o trag pe plajă şi se aşează pentru a sorta peştii; ei stâng pe cei buni în nişte coşuri şi îi aruncă pe cei răi.”

^{(1694.5) 151:4.7} Iisus a povestit mulţimii şi multe alte parabole. De fapt, pornind de la această epocă, el a folosit rareori alte metode pentru a propovădui maselor. După ce a vorbit în parabole unui auditoriul public, el profita de orele de seară pentru a-şi expune învăţăturile mai detaliat şi mai explicit apostolilor şi evangheliştilor.

5. Vizita la Keresa

^{(1694.6) 151:5.1} Mulţimea a continuat să sporească în toată săptămâna. În ziua de sabat, Iisus s-a grăbit să se retragă pe dealuri, dar, duminică dimineaţa, mulţimile au revenit. Iisus le-a vorbit la începutul după-amiezii după o predică a lui Petru şi, când a terminat, le-a zis apostolilor: „Sunt obosit de această îngrămădeală; să trecem lacul ca să ne odihnim o zi pe partea cealaltă.”

^{(1694.7) 151:5.2} În timpul traversării, ei au fost asaltaţi de una dintre violentele şi neaşteptate furtuni caracteristice mării Galileii, mai ales în această perioadă a anului. Această întindere mare de apă se găseşte la peste două sute de metri deasupra nivelului mării, şi este înconjurată de maluri înalte, mai ales în vest. Cheiuri abrupte duceau de la lac către dealuri. O pungă de aer cald se ridică deasupra lacului în timpul zilei şi după asfinţitul soarelui, aerul răcoros al cheiurilor are tendinţa de a se precipita spre lac. Aceste rafale de vânt se produc rapid şi se potolesc uneori tot atât de subit.

^{(1694.8) 151:5.3} Unul dintre aceste vânturi puternice de seară a surprins, în această duminică, barca care îl ducea pe Iisus către celălalt mal. Trei alte bărci care transportau nişte tineri evanghelişti îl urmau. Furtuna a fost foarte violentă, deşi limitată la această regiune a lacului; nu era nici o evidenţă a vreunei furtuni pe malul vestic. Vântul era atât de puternic că valurile au început să se reverse peste barcă. Pânza fusese smulsă înainte ca apostolii s-o fi putut înfăşura, şi depindeau acum numai de vâslele lor pe care le mânuiau energic pentru a ajunge la ţărmul aflat la o distanţă de trei kilometri.

^{(1694.9) 151:5.4} În acest timp, Iisus dormea în spatele bărcii, sub un mic adăpost. În momentul plecării din Betsaida, Maestrul era istovit, şi pentru a se putea odihni el a cerut apostolilor să îl ducă cu barca de partea cealaltă a lacului. Aceşti foşti pescari erau vâslaşi voinici şi experimentaţi, dar această furtună era una dintre cele mai violente care au fost întâlnite vreodată. Cu toate că vântul şi valurile au legănat barca ca pe o jucărie, Iisus a continuat să doarmă netulburat. Petru mânuia vâsla din dreapta de lângă pupă. Când barca a început să se umple de apă, el a dat drumul la vâslă şi s-a repezit către Iisus scuturându-l ca să-l trezească. Când s-a trezit, Petru i-a zis: „Maestre, nu şti oare că suntem prinşi de o furtună violentă? Dacă nu ne salvezi, avem să pierim cu toţii.”

^{(1695.1) 151:5.5} Afară din adăpostul său, sub ploaie, Iisus a început prin a-l privi pe Petru, apoi a scrutat întunecimea pentru a-i vedea pe vâslaşii care se luptau. După aceea, el şi-a întors din nou privirea către Simon Petru, care, în agitaţia sa, nu îşi apucase vâsla, şi i-a zis: „De ce sunteţi atât de înfricoşaţi? Unde vă este credinţa? Pace, rămâneţi liniştiţi. Abia de adresase Iisus această dojană lui Petru şi celorlalţi apostoli, şi l-a invitat pe Petru să caute pacea pentru a-şi calma sufletul tulburat, că atmosfera perturbată şi-a restabilit echilibrul şi s-a domolit bine. Valurile neliniştite s-au calmat aproape imediat, în timp ce norii negri care se condensaseră într-o scurtă aversă de ploaie au dispărut şi stelele au început să strălucească pe cer. Atât cât putem noi judeca, era vorba de o pură coincidenţă, dar apostolii, şi mai ales Simon Petru, nu au încetat niciodată să considere episodul ca pe un miracol al naturii. Le venea prea uşor oamenilor vremii să creadă în miracolele naturii, căci erau convinşi că natura era un fenomen controlat direct de forţe spirituale şi de fiinţe supranaturale.

^{(1695.2) 151:5.6} Iisus a explicat clar celor doisprezece că le vorbise sufletelor lor tulburate şi se adresase minţii lor devenite o jucărie a fricii, şi că el nu poruncise nicidecum elementelor, dar acest lucru nu a folosit la nimic. Discipolii Maestrului au stăruit întotdeauna în interpretarea, în felul lor, a tuturor coincidenţelor similare. Începând din ziua aceea, ei au persistat în a-l considera pe Maestru ca dispunând de o putere absolută asupra elementelor naturale. Petru nu a obosit niciodată să tot povestească că „până şi vântul şi valurile ascultau de el”.

^{(1695.3) 151:5.7} Era seara târziu când Iisus şi tovarăşii săi au ajuns la ţărm. Noaptea era calmă şi magnifică. Ei s-au odihnit deci cu toţii în bărci şi nu au debarcat decât în dimineaţa zilei următoare, la puţină vreme după răsăritul soarelui. Când s-au reunit, în număr de vreo patruzeci, Iisus a zis: „Să mergem la poalele dealurilor şi să zăbovim acolo câteva zile pentru a medita la problemele împărăţiei Tatălui.”

6. Nebunul din Keresa

^{(1695.4) 151:6.1} Cea mai mare parte a malului estic al lacului urca în pantă lină către ţinuturile înalte, dar, aproape de locul debarcării, exista o colină abruptă care, pe alocuri, cădea perpendicular pe lac. Arătând cu degetul la coasta colinei vecine, Iisus a zis: „Să urcăm pe latura aceasta a colinei ca să luăm micul dejun şi să ne odihnim şi să stăm de vorbă într-unul dintre adăposturi.”

^{(1695.5) 151:6.2} Toată această coastă a colinei era străpunsă de peşteri săpate în stâncă. Multe dintre aceste nişe erau vechi cavouri în stâncă. Cam pe la jumătatea înălţimii, pe o mică brână relativ plată, se găsea cimitirul micului sat al Keresei. În timp ce Iisus şi asociaţii lui treceau prin apropierea mormintelor, un nebun, care trăia în aceste peşteri de pe coasta colinei, s-a repezit la ei. Acest dement era foarte cunoscut în regiune; el fusese cândva prins cu legături şi cu lanţuri, şi închis într-una dintre grote. El îşi rupsese, de multă vreme, cătuşele şi rătăcea, acum, în libertate printre mormintele şi cavourile abandonate din stâncă.

^{(1696.1) 151:6.3} Acest bărbat pe nume Amos era afectat de o formă recurentă de nebunie. El avea lungi perioade de timp în care se îmbrăca şi se purta cum se cuvine cu ceilalţi. În timpul unuia dintre aceste intervale de luciditate, el era plecat la Betsaida unde îl auzise predicând pe Iisus şi pe apostolii săi, şi, în vremea aceea, el începuse să creadă cu şovăială în evanghelia împărăţiei. Dar curând o fază furtunoasă a bolii sale a reapărut, şi a fugit către mormintele unde gemea, urla şi se purta în aşa fel încât îi teroriza pe toţi oamenii pe care îi întâlnea.

^{(1696.2) 151:6.4} Când Amos l-a recunoscut pe Iisus, el a căzut la picioarele sale strigând: „Te cunosc, Iisus, dar eu sunt posedat de o mulţime de demoni şi te rog să nu mă chinui.” Acest om credea sincer că demenţa sa periodică era pricinuită de faptul că în momentul crizelor, spiritele rele sau necurate intrau în el şi îi dominau mintea şi corpul. Necazurile sale erau în principal emoţionale – creierul său nu era grav bolnav.

^{(1696.3) 151:6.5} Coborându-şi privirea la omul care se târa ca un animal la picioarele sale, Iisus s-a aplecat, l-a luat de mână, l-a ridicat şi a zis: „Amos, tu nu eşti posedat de un demon; tu ai auzit deja vestea cea bună că eşti un fiu de Dumnezeu. Îţi poruncesc să ieşi din transa aceasta.” Când Amos l-a auzit pe Iisus rostind aceste cuvinte, s-a produs o asemenea transformare în intelectul său că justeţea minţii sale şi controlul normal al emoţiilor sale au fost imediat restabilite. În momentul acela se adunase o mulţime considerabilă care venea din satul vecin, şi a sporit cu păstorii care păzeau turmele de porci de pe ţinuturile înalte. Toţi aceşti oameni au fost uluiţi să îl vadă pe nebun aşezat alături de Iisus şi de discipolii săi, în plin echilibru mental, discutând cu ei.

^{(1696.4) 151:6.6} În timp ce porcarii năvăleau în sat pentru a răspândi vestea că alienatul fusese potolit, câinii au atacat o turmă abandonată de treizeci de porci şi au mânat cea mai mare parte dintre ei de sus de pe culme de-a dreptul în mare. Acest incident raportat la prezenţa lui Iisus şi la tămăduirea presupusă miraculoasă a lunaticului, a dat naştere legendei că Iisus îl vindecase pe Amos izgonind afară din el o legiune de demoni şi că aceşti demoni intraseră în porcii din turmă, ceea ce îi făcuse să se repeadă cu capul înainte către nimicirea lor în mare. Înainte de sfârşitul zilei, episodul fusese răspândit de porcari, şi tot satul crezuse aceasta. Amos a crezut cu certitudine în aceeaşi poveste; el văzuse porcii căzând peste marginea falezei la puţin timp după revenirea la calm a minţii sale tulburate, şi el a crezut întotdeauna că aceste animale luaseră cu ele duhurile rele care îl chinuiseră şi torturaseră atâta vreme. Aceasta a contribuit mult la permanenţa vindecării sale. Este la fel de adevărat că apostolii lui Iisus (mai puţin Toma) au crezut că episodul cu porcii era direct legat de vindecarea lui Amos.

^{(1696.5) 151:6.7} Iisus nu a găsit odihna pe care venise s-o caute. El a fost asaltat aproape toată ziua de oameni veniţi la vestea că Amos fusese vindecat, şi atraşi de povestea demonilor necuraţi ieşiţi din lunatic pentru a intra în turma de porci. Marţi dimineaţa devreme, după o singură noapte de odihnă, Iisus şi prietenii săi au fost treziţi de o delegaţie a acestor păgâni crescători de porci, venită să îl silească să plece de la ei. Purtătorul lor de cuvânt le-a zis lui Petru şi lui Andrei: „Pescari din Galileea, plecaţi de la noi şi duceţi profetul vostru cu voi. Noi ştim că este un sfânt, dar zeii ţării noastre nu îl cunosc, şi riscăm să pierdem un mare număr de porci. Ne este frică de voi, şi de aceea vă rugăm să vă duceţi de aici.” După ce i-a auzit, Iisus i-a zis lui Andrei: „Să ne reîntoarcem la noi acasă”

^{(1697.1) 151:6.8} În momentul când erau pe punctul de a pleca, Amos s-a rugat de Iisus să îi permită să-l însoţească, dar Maestrul n-a vrut să consimtă. Iisus i-a zis lui Amos: „Nu uita că tu eşti un fiu al lui Dumnezeu. Întoarce-te acasă la tine şi arată-le marile lucruri pe care Dumnezeu le-a făcut pentru tine.” Şi Amos a umblat pretutindeni făcând public faptul că Iisus izgonise o legiune de demoni din sufletul său tulburat, şi că aceste duhuri rele intraseră într-o turmă de porci, pe care îi mânase repede la nimicire. El nu s-a oprit până nu a vizitat toate oraşele Decapolisului proclamând marile lucruri pe care Iisus le făcuse pentru el.

Până la o nouă revedere … pace și lumină pentru toți !

Costi

Share this: