Continuare: Viața și învățăturile lui Iisus conform cărții Urantia                                                                  

                     La Ghetsimani                                                                                    

1. Ultima rugăciune în comun

2. Ceasul din urmă de dinaintea trădării

3.  Singur la Ghetsimani

                                                                                             …

   Cine dorește să citească materialul în original – adică fără unele pasaje colorate, sublinieri sau boldiri care îmi aparțin – o poate face de pe linkul de mai jos

             http://www.urantia.org/ro/cartea-urantia/citeste-cartea-urantia-online

Capitolul 182

La Ghetsimani

^{(1963.1) 182:0.1} ERA aproape ora zece în această seară de joi când Iisus i-a adus pe cei unsprezece apostoli de la Ilie şi Maria Marcu pe drumul de întoarcere la tabăra din Ghetsimani. Din ziua aceea petrecută cu Maestrul pe dealuri, Ioan Marcu se aşeza mereu în aşa fel încât Iisus să nu-i scape vigilentei lui priviri. Având nevoie de somn, Ioan a prins mai multe ceasuri de odihnă cât timp Maestrul a fost cu apostolii săi în sala de sus. Însă când i-a auzit coborând el şi-a pus la iuţeală iuteo manta de lână şi s-a ţinut după ei de-a lungul oraşului şi apoi dincolo de râuleţul Cedron până la tabăra lor privată de lângă Parcul Ghetsimanilor. Pe toată durata nopţii şi a celei de-a doua zile Ioan Marcu a stat atât de aproape de Maestru, încât a fost martor al tuturor lucrurilor şi a auzit o mare parte a cuvintelor pe care Maestrul le-a pronunţat între acest moment şi ora crucificării.

^{(1963.2) 182:0.2} Pe când Iisus şi cei unsprezece se întorceau în tabără, apostolii au început să se întrebe care era explicaţia absenţei prelungite a lui Iuda. Ei au discutat despre prezicerile Maestrului că unul din ei îl va trăda şi pentru prima dată au bănuit că nu era totul bine în ceea ce-l privea pe Iuda Iscariotul. Cu toate acestea, ei nu au făcut deschis comentarii asupra lui Iuda înainte de a ajunge în tabără şi de a constata că el nu era nici acolo pentru a-i aştepta. Când îl asaltară toţi pe Andrei cu întrebări pentru a se afla ce s-a întâmpla cu Iuda, şeful lor se limită să le răspundă: „Nu ştiu unde este Iuda, însă mă tem să nu ne fi părăsit.”

1. Ultima rugăciune în comun

^{(1963.3) 182:1.1} Câteva clipe după sosirea lor în tabără, Iisus le spune: „Prietenii mei şi fraţii mei, cum clipele mele alături de voi mi-s numărate, eu aş dori să ne retragem fiecare în acest timp şi să ne rugăm la Tatăl care este în Ceruri să ne acorde tăria de a ne susţine în această oră şi apoi în întreaga lucrare pe care trebuie să o îndeplinim în numele său.”

^{(1963.4) 182:1.2} Vorbind astfel, Iisus îi conduse puţin mai sus pe Muntele Măslinilor până la o întinsă platformă stâncoasă de unde se vedea întreg Ierusalimul. El rugă apostolii să îngenuncheze în cerc, în jurul lui, pe stâncă, aşa cum făcuseră şi în ziua hirotonisirii lor. Apoi, stând în picioare în mijlocul lor şi luminat în blânda lumină a lunii, el ridică ochii către cer şi se rugă:

^{(1963.5) 182:1.3} ”Tată, a venit timpul să plec; slăveşte-l acum pe copilul tău, pentru ca Fiul să poată să te glorifice. Ştiu că mi-ai dat deplina autoritate asupra tuturor creaturilor vii din împărăţia mea şi voi da viaţa eternă tuturor celor care vor devenii fii ai lui Dumnezeu prin credinţă. Iar viaţa eternă este aceea că creaturile mele te cunosc ca fiind singurul adevărat Dumnezeu şi tată al tuturor şi că ele cred în cel pe care l-ai trimis în această lume. Tată, te-am exaltat pe Pământ şi am realizat lucrarea cu care m-ai însărcinat. Aproape că mi-am încheiat manifestarea mea asupra copiilor propriei noastre creaţii. Nu mai îmi rămâne decât să-mi abandonez viaţa în trup. Acum, o, Tată, slăveşte-mă cu slava pe care o aveam alături de tine mai înainte să fie lumea şi primeşte-mă încă o dată la dreapta ta.

^{(1964.1) 182:1.4} ”Te-am manifestat oamenilor pe care i-ai ales în această lume şi pe care tu mi i-ai dat. Ei sunt ai tăi, aşa cum tot ce-i viaţă este în mâinile tale, tu mi i-ai dat şi am trăit printre ei învăţându-i căile vieţii şi ei au avut credinţă. Aceşti oameni au învăţat că tot ceea ce vine de la tine şi viaţa mea în trup este menită să-l facă pe cunoscut Tatăl meu lumii lor. Adevărul pe care mi l-ai dat l-am revelat lor, iar ei, prietenii şi ambasadorii mei au vrut sincer să primească cuvântul tău. Le-am spus că am provenit din tine, că tu m-ai trimis în această lume şi că sunt pe punctul de a mă întoarce la tine. Tată, în adevăr mă rog pentru aceşti oameni aleşi. Şi mă rog pentru ei, nu aşa cum m-aş ruga pentru lume, ci ca pentru oamenii pe care i-am ales în lume pentru a mă reprezenta pe lângă această lume după ce mă voi fi întors la lucrarea sa, tot astfel cum şi pe tine te-am reprezentat în această lume pe durata şederii mele în trup. Aceşti oameni sunt ai mei; tu mi i-ai dat, însă tot ceea ce este al meu, este mereu al tău şi tu ai făcut ca tot ce era al tău să fie al meu. Tu ai fost proslăvit în mine şi acum mă rog ţie ca eu să fiu onorat în aceşti oameni. Nu mai pot rămâne mult timp în această lume; mă voi întoarce curând la lucrarea pe care mi-ai dat-o s-o fac. Trebuie să las aceşti oameni în urma mea pentru a ne reprezenta şi a reprezenta împărăţia mea printre oameni. Tată, păstrează fidelitatea acestor oameni acum când mă pregătesc să abandonez viaţa mea din carne. Ajută-i pe aceşti oameni, prietenii mei, să fie unul în spirit aşa cum suntem noi unul. Atâta timp cât voi putea fi pe lângă ei voi putea veghe asupra lor şi voi putea călăuzi, însă acum trebuie să plec. Fii aproape de ei, Tată, până când vom putea trimite noul învăţător pentru a-i consola şi îmbărbăta.

^{(1964.2) 182:1.5} ”Mi-ai dat doisprezece oameni şi i-am păstrat pe toţi, în afară de unul – fiul răzbunării – care nu a vrut să menţină comuniunea cu noi. Aceşti oameni sunt slabi şi plăpânzi însă ştiu că putem să ne încredem în ei. I-am pus la încercare, ei mă iubesc pe mine la fel de mult, pe cât te respectă pe tine. Cu toate că au mult de suferit de dragul meu, doresc ca ei să fie, de asemenea, bucuroşi, încredinţaţi fiind de filiaţia lor în împărăţia celestă. Am dat cuvântul tău acestor oameni şi i-am învăţat adevărul. Se poate ca lumea să îi urască aşa cu m-a urât şi pe mine, însă nu cer ca tu să îi retragi din lume, ci doar să îi fereşti de răul care apare în lume. Sfinţeşte-i în adevăr; cuvântul tău este adevărul. Tot astfel cum m-ai trimis pe mine în această lume, îi voi trimite şi eu pe aceşti oameni în lume. Pentru ei am trăit printre oameni şi mi-am consacrat viaţa slujirii tale, ca să îi pot face să se purifice prin adevărul pe care l-am propovăduit şi prin dragostea pe care le-am arătat-o. Ştiu bine, Tată, că nu-i nevoie să te rog să veghezi asupra acestor fraţi după plecarea mea. Ştiu că îi iubeşti la fel de mult ca mine, însă fac acest lucru pentru ca ei să poată să realizeze cu atât mai bine faptul că Tatăl îi iubeşte pe oamenii muritori tot aşa cum îi iubeşte Fiul.

^{(1964.3) 182:1.6} ”Şi acum, Tată, aş vrea să mă rog nu doar pentru aceşti unsprezece oameni, ci, totodată, pentru toţi ceilalţi care cred acum în evanghelia împărăţiei şi care vor putea să creadă mai târziu datorită cuvântului viitoarei slujiri a apostolilor mei. Vreau ca ei să fie toţi unul, ca tine şi mine, care suntem una. Tu eşti în mine şi eu sunt în tine şi doresc ca aceşti credincioşi să fie, de asemenea, în noi, pentru ca amândouă spiritele noastre să locuiască în ei. Dacă copiii mei sunt unul, aşa cum noi suntem unul şi dacă se iubesc unii pe alţii aşa cum i-am iubit, atunci toţi oamenii vor putea crede că am venit din tine şi vor fi gata să accepte revelaţia adevărului şi gloria pe care a adus-o. am revelat acestor credincioşi gloria pe care am dobândit-o. Aşa cum tu ai trăit împreună cu mine în spirit, tot aşa am trăit noi împreună cu ei în trup. La fel cum tu ai fost una cu mine, aşa şi eu am fost una cu tine şi tot astfel noul învăţător va fi şi el pentru totdeauna una cu ei şi în ei. Am făcut toate acestea pentru ca fraţii mei întrupaţi să poată şti că Tatăl îi iubeşte precum îi iubeşte Fiul şi că tu îi iubeşti aşa cum mă iubeşti pe mine. Tată, lucrează cu mine la mântuirea acestor credincioşi, astfel încât ei să poată curând rămâne împreună cu mine în înalt şi să ţi se alăture apoi la îmbrăţişarea Paradisului. Cei care slujesc împreună cu mine în smerenie aş vrea să îi văd ridicaţi în slăvi odată cu mine , pentru ca ei să poată vedea tot ceea ce ai pus în mâinile mele – veşnica recoltă de pe urma semănăturilor seminţelor în timp sub înfăţişarea trupului muritor. Doresc cu ardoare să arăt fraţilor mei pământeni slava pe care o aveam împreună cu tine înainte de întemeierea acestei lumi. Cât de puţin te cunoaşte lumea aceasta, o, cinstite Tată, însă eu te cunosc şi te-am făcut cunoscut acestor credincioşi şi ei vor face cunoscut numele tău altor generaţii. Acum le făgăduiesc că vei fi pe lângă ei în lume aşa cum ai fost pe lângă mine – chiar aşa.”

^{(1965.1) 182:1.7} Vreme de mai multe minute, cei unsprezece au stat îngenunchiaţi în cerc în jurul lui Iisus, înainte de a se ridica şi îndrepta în tăcere către tabăra din apropiere.

^{(1965.2) 182:1.8} Iisus s-a rugat pentru unitate între discipolii săi, însă nu dorea uniformitatea. Păcatul creează un nivel sterp de rea inerţie, însă dreptatea hrăneşte sufletul creativ al experienţei individuale în realităţile vii ale adevărului etern şi în comuniunea progresivă a spiritelor divine ale Tatălui şi Fiului. Din comuniunea spirituală a unui fiu crezând în Tatăl divin nu poate exista finalitate doctrinară, nici superioritate sectară provenind dintr-o conştiinţă de grup.

^{(1965.3) 182:1.9} În timpul acestei rugăciuni finale împreună cu apostolii săi, Maestrul a făcut aluzie la faptul că a făcut manifest numele Tatălui în lume. El chiar a făcut acest lucru revelându-l pe Dumnezeu prin viaţa sa întrupată care atinsese perfecţiunea. Tatăl care este în ceruri căutase să se reveleze lui Moise însă nu a putut merge mai departe, făcându-l doar să spună „EU SUNT”. Atunci când a fost nevoit să se manifeste mai mult, el a dezvăluit doar „EU SUNT” ceea ce SUNT”. Însă atunci când Iisus şi-a încheiat viaţa sa pământească, numele Tatălui fusese revelat astfel încât Maestrul care era Tatăl întrupat putea să spună pe bună dreptate:

^{(1965.4) 182:1.10} Eu sunt pâinea vieţii.

^{(1965.5) 182:1.11} Eu sunt apa vie.

^{(1965.6) 182:1.12} Eu sunt lumina lumii.

^{(1965.7) 182:1.13} Eu sunt dorinţa tuturor epocilor.

^{(1965.8) 182:1.14} Eu sunt poarta deschisă a salvării eterne.

^{(1965.9) 182:1.15} Eu sunt realitatea vieţii fără sfârşit.

^{(1965.10) 182:1.16} Eu sunt bunul păstor.

^{(1965.11) 182:1.17} Eu sunt calea perfecţiunii infinite.

^{(1965.12) 182:1.18} Eu sunt reînvierea şi viaţa.

^{(1965.13) 182:1.19} Eu sunt secretul supravieţuirii eterne.

^{(1965.14) 182:1.20} Eu sunt calea, adevărul şi viaţa.

^{(1965.15) 182:1.21} Eu sunt Tatăl infinit al copiilor mei finiţi.

^{(1965.16) 182:1.22} Eu sunt butucul, voi sunteţi mlădiţele.

^{(1965.17) 182:1.23} Eu sunt speranţa tuturor celor care cunosc adevărul viu.

^{(1965.18) 182:1.24} Eu sunt podul viu care leagă o lume de alta.

^{(1965.19) 182:1.25} Eu sunt legătura trăind între timp şi eternitate.

^{(1965.20) 182:1.26} Astfel Iisus a deschis pentru toate generaţiile revelaţia vie a numelui lui Dumnezeu. Tot astfel cum iubirea divină revelează natura lui Dumnezeu, la fel adevărul etern dezvăluie numele său într-o măsură tot mai mare.

2. Ceasul din urmă de dinaintea trădării

^{(1966.1) 182:2.1} La întoarcerea lor în tabără apostolii au fost peste măsură de surprinşi să nu-l găsească acolo pe Iuda. Pe când cei unsprezece se angajară într-o dezbatere însufleţită pe tema trădării comise de tovarăşul lor apostol, David Zebedeu şi Ioan Marcu îl rugaseră pe Iisus, pe rând, şi îi revelaseră faptul că au supravegheat vreme de mai multe zile acţiunile lui Iuda şi ştiau că Iuda avea intenţia să îl trădeze şi să îl dea pe mâna inamicilor săi. Iisus îi ascultă, însă se mulţumi să răspundă: „Prieteni, nimic nu i se poate întâmpla Fiului Omului dacă Tatăl din Ceruri nu doreşte aceasta. Inima voastră să nu fie tulburată; toate lucrurile vor lucra împreună la slăvirea lui Dumnezeu şi la mântuirea oamenilor.”

^{(1966.2) 182:2.2} Atitudinea senină a lui Iisus pălea. În ora următoare el deveni din ce în ce mai grav, şi chiar trist. Apostolii erau foarte agitaţi şi nu vroiau să intre în corturile lor nici atunci când Maestrul însuşi i-a rugat. La întoarcere, după discuţia sa cu David şi cu Ioan Marcu, el adresă ultimele sale cuvinte grupului celor unsprezece, zicându-le: „Prieteni, mergeţi să vă odihniţi; pregătiţi-vă pentru munca de mâine. Amintiţi-vă că trebuie toţi să ne supunem voinţei Tatălui care este în Ceruri. Vă las vouă pacea mea.” Vorbind astfel, el i-a invitat să intre în corturile lor. În timp ce se îndepărtau, i-a chemat pe Petru, pe Iacob şi pe Ioan spunându-le: „Doresc să mai rămâneţi câteva clipe cu mine.”

^{(1966.3) 182:2.3} Apostolii au adormit doar pentru că erau literalmente epuizaţi. De la sosirea lor în Ierusalim ei n-au avut încă parte de somn. Înainte de a se despărţi toţi, pentru a se întinde fiecare în culcuşul său, Simon Zelotul îi aduse pe toţi în cortul său, unde ţineau săbiile şi alte arme şi îi dădu fiecăruia echipamentul de luptă. Toţi, afară de Nataniel, şi-au luat armele şi s-au încins cu ele. Refuzând să se înarmeze, Nataniel spuse: „Fraţilor, Maestrul ne-a spus în repetate rânduri că împărăţia sa nu este a acestei lumi şi că discipolii săi n-ar trebui să se bată cu sabia pentru instaurarea lui. Eu cred asta; nu cred că Maestrul vrea ca noi să folosim sabia pentru a-l apăra. Noi am fost toţi martorii puterii sale şi ştim că s-ar putea apăra de toţii duşmanii lui dacă şi-ar dori aceasta. Dacă el nu vrea să se opună, este pentru că această linie de conduită reprezintă modul său de a încerca să îndeplinească voia Tatălui său. Mă voi ruga, însă nu voi scoate sabia.” După ce a auzit cuvântarea lui Nataniel, Andrei şi-a dat sabia înapoi lui Simon Zelotul. Nouă dintre ei au rămas deci înarmaţi când se despărţiră ca să înnopteze.

^{(1966.4) 182:2.4} Resentimentul lor contra faptului că Iuda era un trădător, umbrea pentru moment orice altă preocupare în mintea apostolilor. Comentariul Maestrului asupra lui Iuda în timpul ultimei rugăciuni le-a deschis ochii asupra faptului că acela îi părăsise.

^{(1966.5) 182:2.5} După ce opt dintre apostoli s-au retras, în cele din urmă, la corturile lor, în vreme ce Petru, Iacob şi Ioan rămâneau aproape pentru a primi ordinele Maestrului, Iisus îi spuse lui David Zebedeu: „Trimite mesagerul tău cel mai iute şi cel mai demn de încredere.” David îl aduse pe unul Iacob care a fost în trecut alergător în serviciul de mesageri de noapte între Ierusalim şi Bethsaida. Iisus adresându-i-se, spuse: „Du-te în cea mai mare grabă la Abner, în Filadelfia, şi spune aşa: ‘Maestrul îţi trimite urările sale de pace şi spune că a sosit ceasul când va fi dat pe mâinile vrăjmaşilor săi care îl vor condamna la moarte. Însă el va învia dintre morţi şi îţi va apărea în curând, mai înainte de a se întoarce la Tatăl lui. El îţi va da atunci îndrumări până în momentul în care noul învăţător va veni pentru a trăi în inima voastră.” Când Iacob a repetat mesajul spre mulţumirea Maestrului, Iisus îl zori spunând: „Nu te teme de nimic din ceea ce ţi-ar putea face omul, Iacobe, căci în această noapte un mesager nevăzut va alerga alături de tine.”

^{(1967.1) 182:2.6} Iisus se întoarse apoi către şeful vizitatorilor greci care îşi aşezase tabăra împreună cu ei: „Frate, nu fi tulburat de ceea ce are să aibă loc, căci ai fost deja avertizat. Fiul Omului va fi condamnat la moarte, la instigarea duşmanilor lui, şefii preoţilor şi conducătorii iudeilor, însă eu voi învia pentru a mai rămâne puţin cu voi înainte de a mă întoarce la Tatăl meu. Când vei fi văzut toate acestea au trecut slăveşte-l pe Dumnezeu şi îmbărbătează-i pe fraţii tăi.”

^{(1967.2) 182:2.7} În împrejurări obişnuite, fiecare dintre apostoli i-ar fi zis personal noapte bună Maestrului, însă în această seară erau atât de preocupaţi de brusca realizare a dezertării lui Iuda şi atât de mişcaţi de natura neobişnuită a rugăciunii de rămas bun a Maestrului, încât sau mulţumit să asculte salutul de bun rămas şi au plecat apoi în tăcere.

^{(1967.3) 182:2.8} În momentul în care Andrei s-a dus şi el de acolo, în această noapte, Iisus i-a dat următoarea recomandare: „Andrei, fă tot ceea ce poţi pentru a-i ţine pe fraţii tăi împreună până când mă voi întoarce iarăşi la voi, după ce am băut această cupă. Îmbărbătează-i pe fraţii tăi, căci ţi-am spus deja totul. Pacea fie cu tine.”

^{(1967.4) 182:2.9} Nici unul dintre apostoli nu se aştepta să se întâmple ceva extraordinar în acea noapte, deoarece era deja foarte târziu. Ei încercau să adoarmă pentru a se putea trezi devreme în dimineaţa următoare şi pentru a fi pregătiţi pentru ceea ce este mai rău. Ei credeau că şefii preoţilor vor încerca să îl aresteze pe Maestru dimineaţa devreme, deoarece nu se realiza niciodată o lucrare profană în după-amiaza zilei din ajunul Paştelui. Doar David Zebedeu şi Ioan Marcu au înţeles că duşmanii lui Iisus vor veni împreună cu Iuda chiar în acea noapte.

^{(1967.5) 182:2.10} David se angajase să stea de gardă noaptea pe traseul superior care conducea la drumul de la Bethania la Ierusalim în timp ce Ioan Marcu trebuia să vegheze de-a lungul drumului ce urca de la Cedron la Ghetsimani. Înainte de a pleca pentru misiunea sa voluntară de santinelă avansată, David îşi luă rămas bun de la Iisus spunând: „Maestre, a mare mi-a fost bucuria mea de a sluji alături de tine. Fraţii mei sunt apostolii tăi, însă m-am bucurat şi să fac lucrurile mai mici aşa cum trebuiau ele să fie făcute, şi tare îţi voi duce dorul atunci când vei fi plecat”. Iisus răspunse: „David, fiule, ceilalţi au făcut ceea ce li s-a poruncit însă tu ţi-ai oferit serviciul din inima ta şi n-am trecut cu vederea devotamentul tău. Şi tu vei sluji cândva alături de mine în împărăţia veşnică.

^{(1967.6) 182:2.11} Atunci, în timp ce se pregăteau să meargă să facă de pază pe poteca de sus, David îi spuse lui Iisus. „Ştii Maestre, am trimis după membrii familiei tale şi un mesager mi-a spus că erau în seara aceasta în Ierihon. Vor fi aici mâine dis-de-dimineaţă, deoarece ar fi fost riscant să urce noaptea pe acest drum periculos.” Iisus, coborându-şi privirea către David, îi spuse simplu doar atât: „Aşa să fie, David.”

^{(1967.7) 182:2.12} Când David urcase la postul său pe Muntele Măslinilor Ioan Marcu îşi luă postul să de gardă din apropierea drumului care cobora de-a lungul râului către Ierusalim. El ar fi rămas în acest post dacă nu ar fi fost mânat de marea dorinţă de a fi în preajma lui Iisus şi de a şti ce se mai petrecea. După ce David l-a părăsit şi l-a văzut pe Iisus retrăgându-se cu Petru, cu Iacob şi cu Ioan într-o viroagă din apropiere, Ioan Marcu a fost atât de dominat de starea lui de devotamentul şi de curiozitatea încât şi-a părăsit postul de santinelă şi s-a ţinut după ei, pitindu-se în tufişuri. De aici el a putut vedea şi auzi tot ceea ce s-a întâmplat de-a lungul acestor ultime momente în grădină şi în cele de dinaintea apariţiei lui Iuda şi a gărzilor armate venite pentru a-l aresta pe Iisus.

^{(1968.1) 182:2.13} În vreme ce toate acestea erau în plină desfăşurare în tabăra Maestrului, Iuda Iscariotul discuta cu căpitanul gărzilor templului care îşi adunase oamenii în vederea arestării lui Iisus sub conducerea trădătorului.

3. Singur la Ghetsimani

^{(1968.2) 182:3.1} Când totul s-a liniştit în tabără, Iisus, luându-i cu el pe Petru, pe Iacob şi pe Ioan, urcară puţin pe o râpă din apropiere pe unde mai fusese adesea pentru a se ruga şi fi în comuniune cu Tatăl său. Cei trei apostoli nu aveau cum să nu observe că Iisus era profund marcat; nu îl mai văzuseră niciodată pe Maestrul lor atât de întristat şi abătut. Ajungând la locul lui de închinare le ceru să se aşeze şi să vegheze alături de el, în vreme ce el se duse să se roage mai încolo, la o aruncătură de piatră. Aplecându-se cu faţa la pământ el se rugă: „Tată, am venit în această lume pentru a face voia ta şi am făcut-o. Ştiu că a venit vremea părăsesc viaţa aceasta trupească şi nu dau înapoi, însă aş vrea să ştiu dacă este chiar voia ta să beau această cupă. Trimite-mi încredinţarea că prin moartea mea te voi bucura aşa cum te-am bucurat prin viaţa mea.”

^{(1968.3) 182:3.2} Maestrul rămase câteva clipe într-o atitudine de rugăciune, apoi, întorcându-se la cei trei apostoli, văzu că aceştia dormeau adânc, căci pleoapele le erau grele şi nu putuseră rămâne treji. Iisus îi deşteptă spunând: „Ce, nu puteţi să vegheaţi împreună cu mine nici măcar o oră? Nu puteţi vedea că sufletul mi-e cuprins de o tristeţe fără margini, o tristeţe muritoare, şi că doresc cu ardoare tovărăşia voastră?” După ce cei trei s-au sculat din toropeala lor, Maestrul se retrase iarăşi de unul singur şi, lăsându-se pe pământ, se rugă astfel: „Tată, ştiu că se poate evita această cupă; cu tine toate lucrurile sunt cu putinţă, însă am venit pentru a face voia ta şi, cu toate că aceasta este o cupă amară, o voi bea dacă aceasta ţi-e dorinţa.” După ce s-a rugat astfel, un mare înger se coborî lângă el, îi vorbi, îl atinse şi îl îmbărbătă.

^{(1968.4) 182:3.3} Când Iisus se întoarse pentru a discuta cu cei trei apostoli, îi găsi din nou profund adormiţi. El îi trezi spunându-le: „În ceasul acesta am nevoie să vegheaţi şi să vă rugaţi cu mine, aşa cum şi voi aveţi nevoie să vă rugaţi pentru a nu cădea în ispită. De ce, atunci, adormiţi atunci când vă las singuri?”

^{(1968.5) 182:3.4} Apoi Maestrul se retrase, pentru a treia dată, la o oarecare depărtare de ei, şi se rugă astfel: „Tată, tu îi vezi pe apostolii mei adormiţi. Revarsă compasiunea asupra lor. În adevăr spiritul este prompt, dar trupul este slab. Şi acum, o Tată, dacă această cupă nu se poate îndepărta, atunci o voi bea. Fie ca dorinţa ta să fie îndeplinită şi nu a mea.” Când termină rugăciunea rămase o clipă aşezat pe pământ. Apoi se ridică şi se întoarse la apostolii lui, găsindu-i tot adormiţi. S-a uitat la ei, apoi, făcând un gest compătimitor, zise cu blândeţe: „Dormiţi acum şi odihniţi-vă. Momentul hotărârii a trecut. Iată că a venit ora în care fiul omului va fi trădat şi dat pe mâna vrăjmaşilor lui.” Apoi aplecându-se asupra lor şi zgâlţâindu-i ca să îi trezească, le spuse: „Sus, ne întoarcem în tabără, căci acela care mă trădează nu este departe, şi clipa în care turma mea va fi împrăştiată se apropie. Însă v-am vorbit deja despre aceste lucruri.”

^{(1968.6) 182:3.5} De-a lungul anilor trăiţi de Iisus printre discipolii săi, ei au avut numeroase dovezi referitoare la natura lui divina; însă în chiar acel moment ei sunt pe punctul de a asista la noi mărturii ale umanităţii lui. Chiar înaintea celei mai mari revelaţii a divinităţii sale, învierea sa, trebuie acum să survină cele mai mari dovezi ale naturii sale umane – umilirea sa şi răstignirea sa.

^{(1969.1) 182:3.6} De fiecare dată când Iisus s-a rugat în grădină natura sa umană avea, prin credinţă, să se prindă şi mai ferm de divinitatea sa. Voinţa sa umană era mai complet unită cu voia divină a Tatălui său. Printre alte cuvinte care i le-a spus marele înger se găsea şi mesajul că Tatăl dorea să îşi vadă Fiul desăvârşindu-şi manifestarea pământească, trecând prin experienţa pe care o are făptura în raport cu moartea; întocmai ca toate celelalte creaturi muritoare trebuie să aibă experienţa disoluţiei materiale în trecerea lor de la existenţa în timp la înaintarea în eternitate.

^{(1969.2) 182:3.7} Ceva mai devreme în seara aceea nu i se păruse atât de greu Maestrului să bea cupa, însă în timp ce Iisusul omenesc îşi lua rămas bun de la apostolii lui şi îi trimitea să se odihnească, încercarea devenea şi mai teribilă. Iisus încerca fluxul şi refluxul natural al sentimentelor comune oricărei experienţe umane şi în acel moment era obosit de munca sa, epuizat de lungile ore de trudă asiduă şi de dureroasă îngrijorare în legătură cu siguranţa apostolilor. Cu toate că nici un muritor nu poate pretinde a înţelege gândurile şi sentimentele Fiului întrupat al lui Dumnezeu într-un moment ca acesta, ştim că el a încercat o nelinişte cumplită şi a suferit o tristeţe nespusă, căci sudoarea se prelingea în mari picături peste faţa sa. El era, în sfârşit, convins că Tatăl avea intenţia să lase evenimentele fireşti să-şi urmeze cursul; şi era pe deplin decis să nu recurgă pentru a se salva la puterea sa suverană de şef suprem al unui univers.

^{(1969.3) 182:3.8} Armatele adunate ale unei imense creaţii planau acum deasupra acestei scene sub comanda temporară a lui Gabriel şi a Ajustorului Personalizat al lui Iisus. Şefii divizionari ai acestor armate celeste au fost avertizaţi de nenumărate ori să nu se amestece în aceste acţiuni pământeşti, afară numai dacă Iisus însuşi nu le-ar fi ordonat cumva să intervină.

^{(1969.4) 182:3.9} Experienţa despărţirii sale de apostoli a produs o mare încordare asupra inimii omeneşti a lui Iisus. Această tristeţe a iubirii îl umplea şi îi făcea şi mai dificilă înfruntarea în deplină cunoştinţă a cauzei unei morţi asemănătoare celei care îl aştepta. El îşi dădea seama de slăbiciunea şi de neştiinţa apostolilor săi şi nu-i venea să-i abandoneze. El ştia că ora plecării sale a sosit însă inima sa umană încerca cu ardoare să descopere dacă nu exista vreo posibilitate de a scăpa de această probă teribilă de suferinţă şi amărăciune. După ce a căutat astfel o scăpare, fără a reuşi aceasta, el a acceptat să bea cupa. Mintea divină a lui Mihail ştia că a făcut tot ceea ce a putut pentru cei doisprezece apostoli, însă inima umană a lui Iisus a dorit să fi făcut mai mult pentru a nu-i lăsa singuri pe lume. Inima lui Iisus era zdrobită; el îi iubea sincer pe fraţii săi; el se despărţise de familia sa trupească. Unul dintre asociaţii săi aleşi îl trăda. Poporul Tatălui său, Iosif, l-a respins, pecetluindu-şi astfel soarta ca popor însărcinat cu o misiune specială pe Pământ. Sufletul său era chinuit de iubirea sa dezamăgită şi de compasiunea sa respinsă. Era vorba de unul dintre acele momente teribile în viaţa unui om în care totul pare să îl învăluie cu o brutalitate şi o angoasă înspăimântătoare.

^{(1969.5) 182:3.10} Natura umană a lui Iisus nu era insensibilă la această situaţie de solitudine personală, de oprobriu public şi de aparent eşec al cauzei sale. Toate aceste sentimente apăsau asupra lui cu o greutate de nedescris. În această mare tristeţe gândurile reveneau la epoca copilăriei sale în Nazareth şi a primelor sale lucrări în Galileea. În momentul acestei mari încercări numeroase scene plăcute ale slujirii lui pământeşti s-au perindat prin mintea sa. Datorită acestor vechi amintiri din Nazareth, din Capernaum, de pe Muntele Hermon şi de la răsăritul şi apusul soarelui de la scânteietoarea Mare a Galileii, el a ajuns să se calmeze, întărindu-şi în acelaşi timp şi pregătindu-şi inima sa umană pentru a întâmpina vrăjmaşul care urma atât de aproape să-l trădeze.

^{(1970.1) 182:3.11} Înainte de sosirea lui Iuda şi a soldaţilor Maestrul şi-a recăpătat pe deplin echilibrul său obişnuit. Spiritul triumfase asupra trupului; credinţa se afirmase deasupra tuturor tendinţelor umane spre frică sau îndoieli. Proba supremă a deplinei realizări a naturii umane fusese înfruntată şi trecută într-un mod satisfăcător. Încă o dată Fiul omului era gata să facă faţă duşmanilor săi cu luciditate, cu deplină încredinţare că era invincibil ca muritor dedicat fără rezerve îndeplinirii voii Tatălui său.

Până la o nouă revedere … pace, lumină și iubire pentru toți !

Constantin RUSU

Share this: