AVVA GHELASIE GHEROGHE

Cel ce porneşte pe Calea „Luptei Duhovniceşti” va întâmpina nişte „încercări” care adesea sunt hotărâtoare pentru fiecare în parte. Dacă nu faci faţă unei „probe”, nu vei putea trece la cealaltă şi te vei întoarce înapoi.

În primul rând este hotărârea fermă de a nu mai repeta păcatul, de a rupe orice legătură faptică. Urmează apoi „curăţirea propriei fiinţialităţi” de „înclinaţiile şi memoriile patimilor păcatului”. Dacă poţi „fugi” de „fapta” păcatului, de „bântuiala” amintirilor patimilor cu greu se scapă. Majoritatea se plâng de o „luptă” aprigă cu „simţurile, cu Mintea, cu duhurile şi în ultimă parte cu Predarea ta totală Lui DUMNEZEU”. 

                              IATĂ „SCARA  LUPTEI  DUHOVNICEŞTI”:

1. Treapta simţurilor, cu tot complexul lor, îndeosebi curvia şi mâncarea.

Păcatul este „autosatisfacţia în proprie fire”. Simţurile Corpului au tinderea la această autosatisfacţie doar în proprie fire, în rupere de Suflet, de Duh şi de relaţionalul cu ceilalţi.

Desfrâul este chipul ultim al autosatisfacţiei şi mâncarea este începutul. Între mâncare şi curvie se stabileşte un cerc vicios, din care cu greu se iese. Nevoitorul Duhovnicesc trebuie să se lupte şi el cu cele două arme, Postul şi Munca trupească.

Evitarea tuturor mâncărurilor explozive şi prea energetice micşorează „hiperfuncţiile organice” şi aşa se poate stăpâni şi desfrâul. La fel, truda şi munca fizică mută funcţiile desfrâului într-un consum dincolo de ele. Mai este şi trecerea volitivă de la Simţuri la Minte, prin zisa „Lucrare a Minţii” pe Simţuri. Este adevărat că Mintea poate controla şi dirija într-o oarecare măsură Simţurile, dar se cade în a doua treaptă.

2. Treapta Minţii

Mintea se crede mai ceva decât Simţurile, dar şi ea face o proprie „autosatisfacţie”, cu„desfrâul Minţii, ca mândrie şi mâncarea Minţii, ca imagini-gânduri-reflectări intelectuale”.

Dacă „mlaştina Simţurilor” are toate jivinele noroiului, „focul” Minţii are toate „mirosurile arderilor puturoase”. Simţurile te prea materializează; Mintea te dezintegrează, ca falsă „spiritualizare”. Magia Minţii păcătoase este „ştiinţa uciderii corpurilor”.

Cel Duhovnicesc trebuie să treacă prin „focul Minţii”, fără să fie „ars cu trupul”. Rugăciunea este prima armă, că smereşte mândria, şi a doua este Ascultarea, ca „postul minţii”. Mulţi cad în înşelarea propriilor raţionamente şi reflectări mentale, ca şi într-o „rugăciune meditativă tot mentală”. Atenţie, Rugăciunea fără meditaţie proprie şi Ascultarea peste propriile raţionamente sunt cele Duhovniceşti. Cum nu ai voie să faci „alipire de simţuri”, aşa nu ai voie să faci „convorbire” cu Mintea proprie.

Mintea celor Duhovniceşti este Rugăciunea directă către DUMNEZEU şi Ascultarea tot directă de „Cele Sfinte”. Aceasta nu înseamnă „anihilarea” nici a Simţurilor, nici a Minţii, ci „oprirea falsurilor şi tendinţelor păcătoase”, ca să devină nişte Simţuri şi o Minte „Curate”, în care să se oglindească o Simţire şi o Minte Duhovnicească-Sfântă.

Mistic se zice că Nevoitorul Duhovnicesc se întâlneşte mai întâi cu „feminismul trupului”, apoi cu „feminismul minţii”, ca să treacă apoi în a treia treaptă.

3. Treapta Duhului

Cel Duhovnicesc depăşeşte Mintea şi intră în „Duh-Mintea Înţelepciunii”.

Dacă sunt nişte Simţuri pentru cele corporale şi este o Minte pentru cele Spirituale, mai este un Duh pentru cele „dincolo” şi de Simţuri şi de Minte, dar care păstrează şi Simţirea şi Mintea într-o UNITATE şi depăşire de Duh. „Duhul” este doar al celor ce ajung la o „UNITATE de Sine”, ce înseamnă PERSONALITATE.

Dacă este un „egoism al simţurilor” şi este un „individualism al Minţii”, mai este un „Eu Personal de Duh”. Dar şi aici este o înşelare foarte periculoasă, că sunt tendinţe de „auto-personalizări semidemonice şi chiar demonice”. Aici este „pragul păcatului şi răului” (Vezi ce sunt păcatul şi răul, din capitolul următor).

Noi, Creaţia, avem CHIPUL Lui DUMNEZEU ca Personalizare, ca Asemănare Creativă. Păcatul face un „adaus” peste Chipul Personal Creat, cu o „altă personalizare”. În această treaptă Nevoitorul Duhovnicesc este în pericolul de a face „dedublarea de sine”, ca o întâlnire cu „propria reflectare”, cu „geamănul fantomatic”, până la „narcisismul transcendental desfrâul de Duh”, cu „mâncarea-devorarea Personalităţii propriu-zise”, pentru „hrănirea dublului” ce ia locul Eului adevărat. Aici Nevoitorul Duhovnicesc nu poate învinge „fantoma dublului” nici cu Mintea (care şi ea se dedublează), nici cu asceza-postul, ci doar cu „STRIGĂTUL” celui din clipa morţii…

Aici nu mai este nici Rugăciune, nici asceză, este „geamăt în ultima nădejde”. „Fantoma dublului propriu” este cea mai nemiloasă şi ucigătoare probă a Duhovniciei. „Strigătul după MILA DOMNULUI” este singura şansă de salvare.

Aici se fac „pervertirile psihice”, până la „inversiunile de Personalitate” (consemnate de psihanaliză). Acest „dublu patologic” ia adesea „forme diferite”, cel mai frecvent ca „Femeia vampir”, sau „Femeia fatală”, sau ca „Femeia vrăjitoare ucigătoare”, în basmele populare ca „Muma pădurii”. În unele cazuri ia forma de „şarpe”, sau alt animal distrugător, terorizant. Psihologic pare să fie „chipul subconştientului negativ propriu”. Se mai vorbeşte de „Fratele duşman”, ce apare prin visele multora.

„Bântuiala cu frică” a „dublului patologic” este o „probă mistică”, prin care trebuie să treci. Majoritatea aici se poticnesc şi cad pradă propriilor slăbiciuni şi neputinţe. Acest „dublu” este „sadic şi momitor”, care te atrage în „cursa morţii”. Este întruchiparea „autoamăgirii propriului chip negativ”. Pe acest „dublu” se „leagă” şi „duhurile demonice”, până la posedările cele mai variate.

Nevoitorul Duhovnicesc are nevoie de mult „sfat” în această „luptă a Duhului” şi de „sprijinul cuiva”. Duhovnicul, sau un Prieten, sau un alt Frate mai apropiat sunt de mare importanţă. Legarea de „Cultul unui Sfânt”, de asemenea, aduce întărire şi curaj, ca şi Cultul Îngerului Păzitor. Treapta Duhului se localizează de obicei în zona Inimii.

Mintea, de nu este Înduhovnicită, se asociază cu „dublul Duhului” şi fac o „dublă negativitate”. Nebunia multora este tocmai această unire. Mintea posedată de „dublul Duhului” îşi pierde controlul şi nu se mai reflectă pe sine, ci pe cele ale dublului. Apare o „autosatisfacţie a dublului”, care devine tot mai pregnantă, până la o „dedublare şi a simţurilor”.

Paranormalurile frecvente de astăzi sunt o dovadă a „dedublărilor”, ce caracterizează lumea modernă. Mistic Creştin, nu se admit „dedublările”. Orice apariţie de acest fel trebuie imediat respinsă. Cei ce cad pradă „propriilor dedublări” fac „patologicul psihic”.

Să nu se confunde „VEDEREA de DUH” cu aceste „vederi paranormale de dedublare patologică”. Noi avem o vedere a simţurilor, o vedere cu Mintea şi o VEDERE de DUH (cu Integralitatea Personală şi cu acel Eu Supraconştient al Entităţii proprii). Să nu se confunde vederea materială cu vederea Reprezentativă a Minţii şi cu VEDEREA SUPRA REPREZENTATIVĂ de DUH.

Simţurile văd materialitatea, Mintea vede „Structura-informaticul-modelul” după care este configurată forma materială şi Duhul VEDE prin CONŞTIINŢA totală atât de Sine, cât şi de cele văzute de simţuri şi Minte, într-o Adunare-Unitate. Vederea de Duh nu are voie să distrugă sau să falsifice vederea materială şi nici pe cea Mentală, şi nici pe cea de Unitate, ci să le aibă pe toate deodată, fără amestecare.Filosofii vorbesc de vederea simţurilor şi de vederea Minţiispirituală, transformând materialitatea în „structurile mentale” (pe care le consideră Divine).

În sensul Creştin, VEDEREA de UNITATE a DUHULUI este adevărata SPIRITUALITATE. Cu Mintea vezi doar cele Mentale, dar cu DUHUL Vezi deodată şi pe cele materiale şi pe cele Mentale şi pe Cele de Duh, adică dintr-o dată şi pe cele din exterior şi pe cele din interior şi în Unitatea-Personalitatea-Individualitatea acestora. Doar cu DUHUL poţi Vedea fără distrugere. Fiecare TRĂIM la nivel de Duh-Personalitate-Integralitate, cu deschiderile în simţuri, în Minte şi în Eul-Personal. Datorită păcatului, s-a produs o „orbire a Duhului” nostru şi aşa trăim prin văzutul simţurilor, în nevăzutul Minţii şi în lipsa Unităţii de Duh (a Personalităţii).

Dar Duhul nostru nu se lasă „uitat”, ci încearcă o „ieşire reamintire de sine” şi această „Rememorare oarbă de sine” a Duhului este „dublul de Duh”. În acesta apar visele, adaosurile memoriale amestecate-contrare, se depozitează zisul subconştient.

CONŞTIENTUL nostru adevărat este DUHUL-Unitatea de Sine, dar prin păcat se „umbreşte” tot mai mult de subconştient dublul. Şi astfel în „duhul nostru dedublat” se reflectă atât simţurile, cât şi cele Mentale, ca apoi să se „reîntoarcă” în „reflectări de duh”, atât în simţuri, cât şi în Minte. De aceea noi avem mai mult „conştiinţa dublului” decât Adevărata Conştiinţă.

Mistica face „oprirea iluziei dublului” (curăţirea de memoriile subconştientului), ca să se recâştige CONŞTIINŢA de Duh SUPRACONŞTIENTĂ. Nevoitorul Duhovnicesc trebuie să treacă prin „lupta cu dublul său”, ce necesită adesea timp îndelungat. „Dublul” este „răzbunător”, declanşează crize psihice, boli şi tot felul de distructivităţi.

Mulţi se sperie că trec din nou pe planul simţurilor şi al Minţii, ca un „regres”. Atenţie! Când „dublul” devine „nociv”, trebuie intenţionat trecut pe „realitatea” simţurilor şi a Minţii, ca să scapi de „paranormalurile patologice” ale „dublului”. De aici importanţa Ascezei Corpului, a Rugăciunii Minţii şi a „POCĂINŢEI Duhului” (Plânsul Duhovnicesc). Prin Post şi muncă fizică simţurile consumă „paranormalurile dublului”, şi Rugăciunea Minţii dizolvă „fantomele dublului” şi POCĂINŢA directă de Duh îl alungă total.

SUFERIND ADESEA „RĂZBUNAREA DUBLULUI” PRIN BOLI FIZICE, PRIN HĂRŢUIREA MINŢII, PRIN RĂCEALA ŞI TRISTEŢEA DUHULUI, PRIN REACTIVAREA PATIMILOR ŞI NEGATIVURILOR TRECUTE (UNEORI VIOLENTE), CU CEREREA DE AJUTOR DE LA DUMNEZEU ŞI DE LA SFINŢII SĂI, NEVOITORUL DUHOVNICESC MERGE ÎNAINTE LA CEALALTĂ TREAPTĂ.

4. Treapta IUBIRII

Nevoitorul Duhovnicesc trebuie să meargă fără oprire până la această „Treaptă a IUBIRII”, care este „Împlinirea şi Limanul” Luptei Duhovniceşti.

Prin Treptele precedente, cu DUMNEZEU nu a fost un DIALOG propriu-zis, ci doar o „introducere”, o pregătire pentru aceasta. Tumultul complexelor din simţuri, din Minte şi din Duh nu a lăsat posibilitatea unei ÎNTÂLNIRI directe cu DUMNEZEU, ci doar o „STRIGARE” după DUMNEZEU cu întărirea în CREDINŢA AJUTORULUI Său.

A sosit momentul când să „Stai FAŢĂ către Faţă” cu DUMNEZEU. Dar aceasta nu se poate decât după ce ţi-ai recâştigat UNITATEA Personală de Duh, după ce ai despătimit simţurile şi Mintea, după ce ai scăpat de „dublul fantomatic”. Doar cu VEDEREA de UNITATE Personală vei putea să te ÎNTÂLNEŞTI direct cu DUMNEZEU. Şi Relaţionalul Personal cu DUMNEZEU Cel PERSONAL este IUBIREA.

VEDEREA IUBIRII este cea HARICĂ, aşa cum spun Sfinții Părinţi. Nu mai este nici a Minţii, nici a unei Conştiinţe integrale, ci a INTERPERSONALULUI DIVIN şi Creaţie, acea
VEDERE de Tabor, a TRANSFIGURĂRII-Schimbării la Faţă.

Sunt multe sensuri ale IUBIRII; noi o identificăm cu Însuşi CHIPUL de TAINĂ al Lui DUMNEZEU, aşa cum Zice Apostolul: DUMNEZEU este IUBIRE.

Noi nu mai avem Adevărata IUBIRE şi o confundăm cu sentimentalismele amestecate. Dacă Nevoitorul Duhovnicesc s-a luptat cu îndârjire cu simţurile, cu Mintea, cu Duhul, acum „LUPTA cu IUBIREA” este deodată „CER şi iad”. Datorită „incidentului păcatului”, FOCUL DUMNEZIESC al IUBIRII se face şi „foc al iadului” ce este „lipsa-golul” de IUBIRE.

Dacă PLINUL de IUBIRE este CER, „golul” se face „iad”. Maximul de „suferinţă al golului” este demonismul. „Nebunia” este „somnambulismul golului de IUBIRE” care îşi caută „MEMORIILE IUBIRII”.

În noi este „dualitatea Cer şi iad”, ca „Memorialul IUBIRII şi golului ei”. A scăpa de „gol” este cea mai grea „luptă” din această Treaptă a IUBIRII.

IUBIREA

DOAMNE, IUBIREA Ta
Este aşa de arzătoare,
De lasă o „URMĂ”
Ce pe veşnicie „DOARE”.

O, IUBIRE, FOC DUMNEZEIESC,CER,
Sau „foc de iad”.

IUBIREA are o TAINĂ,
Să nu o ştie nimeni
Decât tu,
Cel ce IUBEŞTI.

O, IUBIRE,
Ce vorbeşti
Prin TĂCERE,
Ce te ARĂŢI
Prin „ASCUNDERE”,
Ce ÎMBRĂŢIŞEZI
Prin ÎNCHINARE!

O, IUBIRE,
SĂRUT de ICOANĂ,
Peste două HOTARE
Ce nu se pot ÎNTÂLNI
Decât prin această TAINĂ.
Dar, IUBIRE
Cât eşti de GREA!

O, IUBIRE,
FOC
Şi de Cer şi de iad
DEODATĂ;

O, IUBIRE,
POVARA-CRUCEA
Ce nu se poate
Lăsa niciodată!

În IUBIRE
Libertatea
ÎNGENUNCHEAZĂ
Şi îşi pune de Gât
LANŢ de podoabă,
ABSOLUTUL
ICOANĂ făcut.

Din VOL FOAIE DE PRACTICA ISIHASTA – Avva Ghelasie Gheorghe

Până la o nouă revedere .. pace și lumină pentru toți !

Costi