Continuare: Viața și învățăturile lui Iisus conform cărții Urantia
Şederea şi învăţătura la ţărmul mării
-
Parabola semănătorului
-
Interpretarea parabolei
-
Completări asupra parabolelor
-
Noi parabole la ţărmul mării
-
Vizita la Keresa
-
Nebunul din Keresa
Cine dorește să citească materialul în original – adică fără unele pasaje colorate, sublinieri sau boldiri care îmi aparțin – o poate face de pe linkul de mai jos :
http://www.urantia.org/ro/cartea-urantia/citeste-cartea-urantia-online
Capitolul 151
Şederea şi învăţătura la ţărmul mării
(1688.1) 151:0.1 PE 10 martie, toate grupurile de predicatori şi de învăţători se adunaseră în Betsaida. Joi seara şi vineri, mulţi dintre ei s-au dus la pescuit; în ziua de sabat, ei s-au dus la sinagogă pentru a asculta un bătrân iudeu din Damasc despre gloria strămoşului Avraam. Iisus şi-a petrecut cea mai mare parte a acestei zile de sabat, singur, pe dealuri. În această sâmbătă seara, Maestrul a vorbit mai mult de o oră, grupurilor adunate, despre „rolul adversităţii şi despre valoarea spirituală a decepţiilor”. Aceasta a fost o ocazie memorabilă, şi auditorii nu au uitat niciodată această lecţie.
(1688.2) 151:0.2 Iisus nu îşi revenise încă din mâhnirea de a fi fost recent respins de Nazaret; apostolii au remarcat că o anumită tristeţe se amesteca cu obişnuita sa bună dispoziţie. Iacob şi Ioan au rămas cu el mai tot timpul, căci Petru era copleşit de numeroasele responsabilităţi legate de bunăstarea şi de conducerea noului corp de evanghelişti. Femeile au întrebuinţat acest timp de aşteptare înainte de a pleca să sărbătorească Paştele la Ierusalim, pentru a merge din casă în casă, propovăduind evanghelia şi îngrijindu-i pe bolnavi în Capernaum şi în oraşele şi satele din împrejurimi.
1. Parabola semănătorului
(1688.3) 151:1.1 Cam prin vremea aceasta, Iisus a început să folosească, pentru prima dată, metoda parabolelor pentru a propovădui mulţimilor care se strângeau atât de adesea în jurul lui. Sâmbătă, stătuse de vorbă până noaptea târziu cu apostolii şi cu alte persoane, astfel încât, duminică dimineaţa, foarte puţini dintre ei se sculaseră pentru a lua micul dejun; el s-a dus deci la ţărmul mării şi s-a aşezat singur în vechea barcă de pescuit a lui Andrei şi Petru, care era întotdeauna lăsată la dispoziţia sa; şi el a meditat asupra următoarelor măsuri de luat pentru dezvoltarea regatului. Dar Maestrul nu avea să rămână multă vreme singur. Locuitorii din Capernaum şi din satele vecine nu au întârziat să sosească şi, către ora zece dimineaţă, aproape o mie dintre ei se adunaseră pe mal lângă barca lui Iisus, clamând cu strigăte puternice atenţia sa. Petru tocmai se sculase; şi-a croit drum până la barcă şi i-a zis lui Iisus: „Maestre, să le vorbesc?” Dar Iisus a răspuns: „Nu, Petrule, am să le spun o poveste.” Şi a început povestirea parabolei semănătorului, una dintre primele ale unei lungi serii de parabole asemănătoare pe care a propovăduit-o mulţimilor care îl urmau. Barca avea un loc mai ridicat pe care Iisus s-a aşezat pentru a vorbi mulţimii adunate pe mal, căci obiceiul cerea ca să fii aşezat pentru a propovădui. Petru a rostit câteva cuvinte, apoi Iisus zise:
(1688.4) 151:1.2 ”Un semănător a ieşit ca să semene şi, în timp ce semăna, câteva grăunţe au căzut pe lângă drum, unde au fost călcate în picioare şi devorate de păsările cerului. Altele au căzut pe locuri stâncoase unde nu aveau pământ decât puţin şi au răsărit imediat, pentru că pământul nu avea adâncime; dar, de îndată ce a strălucit soarele, ele s-au ofilit, ne-având rădăcini ca să primească umiditatea. Alte grăunţe au căzut printre mărăcini şi, când mărăcinii au crescut, ele au fost înăbuşite şi nu au dat nimic. Au mai căzut grăunţe şi pe pământ bun, s-au dezvoltat şi au produs unele treizeci, altele şaizeci şi altele o sută de grăunţe.” După ce a povestit această parabolă, Iisus a zis mulţimii: „Cel care are urechi de auzit, să audă.”
(1689.1) 151:1.3 Când l-au auzit pe Iisus propovăduind poporului în felul acesta, apostolii şi tovarăşii lor au foarte nedumeriţi şi au vorbit îndelung despre asta între ei. Seara, în grădina lui Zebedeu, Matei i-a zis lui Iisus: „Maestre, ce înseamnă cuvintele neclare pe care le oferi tu mulţimii? De ce vorbeşti în parabole celor care caută adevărul?” Şi Iisus a răspuns:
(1689.2) 151:1.4 ”Eu v-am propovăduit cu răbdare în tot acest timp. Vouă vă este dat să cunoaşteţi misterele împărăţiei cerurilor, dar, mulţimilor fără discernământ şi celor care caută să ne distrugă, misterele regatului le vor fi de acum încolo prezentate prin parabole. Noi vom acţiona astfel, pentru ca aceia care doresc realmente să intre în regat să poată distinge semnificaţia învăţăturii şi găsi astfel salvarea, pe câtă vreme aceia care ne ascultă numai pentru a ne prinde în cursă sunt cu atât mai încurcaţi, în sensul că ei vor vedea fără să vadă şi vor auzi fără să audă. Copiii mei, oare nu percepeţi legea spiritului care porunceşte să i se dea celui care are, pentru ca el să aibă din belşug; dar, celui care nu are nimic, i se va lua şi ceea ce are? De aceea, de aici înainte, eu voi vorbi mai mult în parabole, pentru ca prietenii noştri şi cei care doresc să cunoască adevărul pot găsi ceea ce caută, pe câtă vreme duşmanii noştri şi cei ce nu iubesc adevărul vor auzi fără a înţelege. Mulţi dintre aceşti oameni nu urmează calea adevărului. În adevăr, profetul a descris bine aceste suflete fără discernământ atunci când a zis: ‘Căci inima acestor oameni a devenit grosolană, şi au urechea nesimţitoare la auz şi au închis ochii din teama de a discerne adevărul şi de a-l înţelege în inima lor.’”
(1689.3) 151:1.5 Apostolii nu au priceput pe dea-ntregul semnificaţia cuvintelor Maestrului. Andrei şi Toma au vorbit mai îndelung cu Iisus, în vreme ce Petru şi ceilalţi apostoli s-au retras într-altă parte a grădinii şi s-au lansat într-o discuţie lungă şi serioasă.
2. Interpretarea parabolei
(1689.4) 151:2.1 Petru şi grupul care îl înconjura au ajuns la concluzia că parabola semănătorului era o alegorie, şi că fiecare dintre elementele sale avea un sens ascuns. Ei au hotărât deci să meargă la Iisus ca să îi ceară explicaţii. Petru l-a abordat pe Maestru spunându-i: „Suntem incapabili să pătrundem înţelesul acestei parabole; am vrea să ne explici, din moment ce zici că ne este dat să cunoaştem misterele regatului.” Auzind aceasta, Iisus i-a spus lui Petru: „Fiul meu, nu vreau să îţi ascund nimic, dar mi-ar place ca tu să-mi povesteşti mai întâi despre ceea ce ai vorbit; care este interpretarea parabolei tale?”
(1689.5) 151:2.2 După un moment de tăcere, Petru a zis: „Maestre, noi am discutat mult pe tema parabolei, şi iată interpretarea la care am ajuns: Semănătorul este predicatorul evangheliei; sămânţa este cuvântul lui Dumnezeu. Grăunţele care au căzut pe marginea drumului îi reprezintă pe cei care nu înţeleg învăţătura evangheliei. Păsările care culeg grăunţele căzute pe sol întărit îl reprezintă pe Satan, sau cel rău, care fură ceea ce a fost semănat în inima acestor ignoranţi. Grăunţele căzute în locurile stâncoase şi care răsăreau atât de rapid reprezentau persoanele superficiale şi nechibzuite care, la auzul veştii bune, primesc mesajul cu bucurie; dar, adevărul neavând realmente rădăcini adânci în înţelegerea lor, devotamentul lor nu rezistă nici la nenorociri, nici la persecuţii. Când survin dificultăţi, aceşti credincioşi se poticnesc; ei cedează ispitei. Grăunţele căzute printre mărăcini îi reprezintă pe cei care aud de bună voie cuvântul, dar care permit grijilor lumii şi naturii amăgitoare a bogăţiilor să înăbuşe cuvântul adevărului, ceea ce îl va face nerodnic. Acum, grăunţele care au căzut în pământ bun şi au răsărit pentru a da roade, unele treizeci, altele şaizeci şi altele o sută de grăunţe, reprezintă pe oamenii care au auzit adevărul, l-au primit cu diferite grade de apreciere – ca urmare a diferenţei darurilor lor intelectuale – şi ele manifestă deci aceste diverse grade de experienţă religioasă.”
(1690.1) 151:2.3 După ce a ascultat cum interpretase Petru parabola, Iisus i-a întrebat pe ceilalţi apostoli dacă nu aveau şi ei de oferit vreo sugestie. Numai Nataniel a răspuns acestei invitaţii zicând: „Maestre, recunosc că sunt lucruri bune în interpretarea pe care o face Petru parabolei, dar nu sunt cu totul de acord cu el. Ideea mea ar fi următoarea: Grăunţa reprezintă evanghelia împărăţiei, iar semănătorii pe mesagerii împărăţiei. Seminţele care au căzut de-a lungul drumului pe sol tare reprezintă pe aceia care au auzit puţine lucruri despre regat, pe cei care sunt indiferenţi la mesaj şi pe cei care şi-au împietrit inima. Păsările cerului care ciugulesc seminţele căzute pe marginea drumului reprezintă obişnuinţele vieţii, ispita răului şi dorinţele cărnii. Grăunţele căzute printre stânci reprezintă sufletele emotive, tot atât de grăbite să primească învăţătură nouă pe cât sunt de grăbite să renunţe la adevăr atunci când sunt confruntate cu dificultăţile şi cu realităţile unei vieţi conforme cu acest adevăr; lor le lipseşte percepţia spirituală. Grăunţele care au căzut în mărăcini îi reprezintă pe cei care sunt atraşi către adevărurile evangheliei şi sunt dornici să urmeze învăţătura ei, dar sunt împiedicaţi de orgoliu, de invidie şi de grijile existenţei umane. Seminţele care au căzut pe un pământ bun şi care încolţesc pentru a da rod, unele treizeci, altele şaizeci şi altele de o sută de ori, reprezintă gradele naturale şi variate ale aptitudinii de a înţelege adevărul şi de a răspunde învăţăturilor sale spirituale la bărbaţii şi la femeile care posedă diverse înzestrări de iluminare spirituală.”
(1690.2) 151:2.4 Când Nataniel a terminat de vorbit, apostolii şi tovarăşii lor s-au angajat în dezbateri serioase şi în discuţii aprofundate, unii susţinând că interpretarea lui Petru era corectă, în timp ce alţii, aproape egali ca număr, căutau să apere explicarea parabolei de către Nataniel. Între timp, Petru şi Nataniel se retrăseseră în casă şi făceau cu hotărâre mari eforturi pentru a se convinge mutual şi a schimba reciproc modul lor de a gândi.
(1690.3) 151:2.5 Maestrul a îngăduit ca această confuzie să atingă un maximum de intensitate a expresiei, după care a bătut din palme pentru a reuni tot grupul în jurul lui. Când au fost cu toţii o dată mai mult adunaţi în jurul lui, el a zis: „Înainte de a vă vorbi despre această parabolă, are vreunul dintre voi ceva de zis?” După un moment de tăcere Toma a luat cuvântul: „Da, Maestre, aş vrea să spun câteva vorbe. Îmi aduc aminte că tu ne-ai spus odată să ne păzim chiar de acest lucru. Tu ne-ai recomandat, ca atunci când folosim exemple în predicile noastre, să folosim povestiri adevărate, nu fabule. Trebuie să folosim povestirea care ilustrează cel mai bine singurul adevăr central şi iniţial pe care vrem să îl propovăduim poporului; apoi, după ce s-a folosit astfel această poveste, noi nu trebuie să încercăm să facem o aplicare spirituală a tuturor detaliilor minore pe care ea le comportă. Eu socotesc că nici Petru, nici Nataniel nu au dreptate în strădania lor de interpretare a acestei parabole. Admir abilitatea lor în a face asta, dar sunt la fel de sigur că toate aceste încercări, de a scoate dintr-o parabolă naturală analogii spirituale în fiecare dintre trăsăturile ei, nu pot să ducă decât la confuzie şi la adevărate neînţelegeri asupra adevăratului rost al parabolei. Dovada că eu am dreptate rezultă pe deplin din faptul că noi eram cu toţii în comuniune de gândire cu un ceas în urmă, şi că, acum, suntem despicaţi în două grupuri care susţin păreri diferite. Şi ele se agaţă atât de tare de opiniile lor, încât după părerea mea, ele reduc aptitudinea noastră de a pricepe pe deplin marele adevăr care îl aveai tu în gândirea ta, atunci când ai prezentat această parabolă mulţimii şi când ne-ai cerut apoi să o comentăm.”
(1691.1) 151:2.6 Cuvintele lui Toma au avut un efect liniştitor asupra tuturor auditorilor şi le-a adus în minte ceea evanghelia îi învăţase Iisus în precedentele ocazii. Înainte ca Maestrul să reia cuvântul, Andrei s-a ridicat şi a zis: „Eu sunt convins că Toma are dreptate şi aş vrea ca el să ne spună care este semnificaţia pe care o ataşează el parabolei semănătorului.” Iisus a dat deci cuvântul lui Toma, care a zis: „Fraţii mei, eu nu aş dori să prelungesc această discuţie, dar, din moment ce aşa doriţi, voi zice că eu cred că parabola a fost povestită pentru a ne învăţa un singur mare adevăr, care este următorul: Cu oricâtă fidelitate şi cu oricâtă eficienţă ne-am îndeplini misiunile noastre divine, reuşita învăţăturii noastre despre evanghelia împărăţiei nu va fi uniformă, şi toate aceste deosebiri de rezultate vor proveni direct din condiţiile inerente împrejurărilor serviciului nostru, condiţii asupra cărora noi nu avem decât puţin control sau nu avem deloc.”
(1691.2) 151:2.7 După expunerea lui Toma, majoritatea tovarăşilor lui predicatori erau gata să îl aprobe, chiar şi Petru şi Nataniel fiind gata să îi vorbească, când Iisus s-a ridicat şi a zis: „Bravo, Toma, tu ai desluşit adevărata semnificaţie a parabolelor; dar Petru şi Nataniel v-au făcut tot atâta bine, în sensul că ei au arătat limpede pericolul de a transforma parabolele mele în alegorii. În propria voastră inimă, este adesea folositor ca voi să vă angajaţi în asemenea zboruri ale imaginaţiei speculative, dar faceţi o greşeală atunci când căutaţi să încorporaţi asemenea concluzii în învăţătura voastră publică.”
(1691.3) 151:2.8 Acum că atmosfera era destinsă, Petru şi Nataniel s-au felicitat reciproc pentru interpretările lor şi, cu excepţia gemenilor Alfeu, fiecare dintre apostoli s-a aventurat în interpretarea parabolei semănătorului înainte ca toţi să se ducă să se odihnească peste noapte. Dar Iuda Iscariotul a oferit o explicaţie foarte plauzibilă. Cei doisprezece au încercat adesea între ei să descifreze parabolele Maestrului aşa cum ar face-o cu o alegorie, dar niciodată nu au mai luat aceste speculaţii în serios. Acesta a fost de mare folos pentru apostoli şi asociaţii lor, cu atât mai mult că pornind din momentul acela, Iisus a introdus din ce în ce mai multe parabole în învăţătura sa publică.
3. Completări asupra parabolelor
(1691.4) 151:3.1 Întorsătura din gândirea apostolilor era orientată spre parabole până într-atâta încât au consacrat toată seara zilei următoare discutării pe mai departe a parabolelor. Iisus a deschis discuţiile de seară spunând: „Preaiubiţii mei, trebuie ca întotdeauna să vă diferenţiaţi învăţătura în aşa fel încât să vă adaptaţi prezentarea adevărului la mintea şi la inima celor care vă ascultă. Când vă pomeniţi în faţa unei mulţimi de inteligenţe şi de temperamente variate, voi nu puteţi să rostiţi cuvinte diferite pentru fiecare categorie de auditori, dar puteţi spune o poveste pentru a transmite învăţătura voastră. Fiecare grup, şi chiar şi fiecare individ, ar putea astfel interpreta parabola voastră în felul său, după propriile sale înzestrări intelectuale şi spirituale. Lăsaţi să strălucească lumina voastră, dar faceţi-o cu înţelepciune şi cu discreţie. Nimeni nu aprinde o lampă ca să o acopere cu un obroc sau să o pună sub patul său; el îşi pune lampa pe un piedestal de unde lumina ajunge la toţi. Îngăduiţi-mi să vă zic că, în împărăţia cerurilor, nu este nimic ascuns şi care nu trebuie să fie manifestat, nici secrete care nu trebuie până la urmă cunoscute. Toate lucrurile vor sfârşi prin a fi iluminate. Nu vă gândiţi mereu numai la mulţimi şi la felul în care înţeleg ele adevărul; acordaţi atenţie la felul în care voi înşivă înţelegeţi. Amintiţi-vă ceea ce v-am zis atât de adesea: Celui care are, i se va da şi mai mult, pe câtă vreme celui care nu are nimic, i se va lua şi ceea ce are.”
(1692.1) 151:3.2 Suita de discuţii asupra parabolelor şi a instrucţiunilor asupra interpretării lor se pot rezuma şi exprima după cum urmează în limbaj modern:
(1692.2) 151:3.3 1. Iisus a sfătuit să nu se folosească nici fabulele, nici alegoriile în propovăduirea adevărurilor evangheliei. Dar el a recomandat să se întrebuinţeze în mod liber parabolele, mai ales parabolele care se refereau la natură. Iisus a insistat asupra valorii întrebuinţării analogiilor existente între lumile naturale şi spirituale ca modalitate de propovăduire a adevărului. El a făcut frecvent aluzie la natură ca „umbră ireală şi fugitivă a realităţilor spirituale”.
(1692.3) 151:3.4 2. Iisus a citat trei sau patru parabole scoase din Scripturile ebraice şi a atras atenţia asupra faptului că această metodă de învăţământ nu era în întregime nouă. Totuşi, ea a devenit aproape nouă după modul în care a folosit-o de atunci înainte.
(1692.4) 151:3.5 3. Învăţându-i pe apostoli valoarea parabolelor, Iisus le-a atras atenţia asupra următoarelor puncte:
(1692.5) 151:3.6 Parabola face simultan apel la nişte nivele în întregime diferite ale minţii şi ale spiritului. Ea stimulează imaginaţia, provoacă discriminarea şi gândirea critică; ea încurajează simpatia fără a stârni nici un antagonism.
(1692.6) 151:3.7 Parabola pleacă de la lucruri cunoscute pentru a ajunge la discernerea a ceea ce este necunoscut. Ea utilizează domeniul material şi natural ca mijloc de a prezenta spiritualul şi supramaterialul.
(1692.7) 151:3.8 Parabolele favorizează luarea de decizii morale imparţiale; ea evită multe prejudecăţi şi introduce cu graţie noile adevăruri în minte, stârnind un minimum de reacţii defensive de resentiment personal.
(1692.8) 151:3.9 Pentru a respinge adevărul conţinut în analogiile unei parabole, este nevoie de un act intelectual conştient înfăptuit direct în dispreţul judecăţii voastre drepte şi a deciziei voastre echitabile. Parabola permite să se constrângă gândirea prin punerea în joc a simţului auzului.
(1692.9) 151:3.10 Învăţătura sub formă de parabole permite învăţătorilor să înfăţişeze adevăruri noi, şi chiar şi senzaţionale, evitând totodată orice controverse şi conflicte exterioare cu tradiţia şi cu autoritatea instituită.
(1693.1) 151:3.11 Parabolele au în egală măsură avantajul de a rechema în minte adevărurile propovăduite când se întâlnesc ulterior aceleaşi scene familiare.
(1693.2) 151:3.12 Iisus a căutat în felul acesta să îi pună pe discipolii săi la curent cu diversele raţiuni care motivau practica sa de a folosi tot mai multe parabole în învăţătura sa publică.
(1693.3) 151:3.13 Către sfârşitul lecţiei de seară, Iisus a făcut primul său comentariu asupra parabolei semănătorului. El a zis că parabola se referea la două lucruri. În primul rând aceasta era o recapitulare a propriului său serviciu până în ziua aceasta şi o previziune a ceea ce îl aştepta în tot restul vieţii sale pe pământ. În al doilea rând, aceasta era totodată o aluzie la ceea ce apostolii şi alţi mesageri ai împărăţiei puteau să se aştepte de la serviciul lor, din generaţie în generaţie, cu scurgerea timpului.
(1693.4) 151:3.14 Iisus a recurs în egală măsură la folosirea de parabole pentru a refuta pe cât se poate efortul dirijat al liderilor religioşi din Ierusalim, care propovăduiau că toată lucrarea sa era înfăptuită datorită asistenţei demonilor şi a prinţului diavolilor. Chemarea naturii contrazicea această învăţătură, căci oamenii din această epocă considerau toate fenomenele naturale ca fiind produse de fiinţe spirituale şi de forţe supranaturale. De asemenea, Iisus a hotărât să adopte învăţătura prin parabole pentru că aceasta îi permitea să proclame adevărurile esenţiale celor care doreau să cunoască cea mai bună cale, furnizând totodată prietenilor săi mai puţine ocazii de a se simţi ofensaţi şi de a-l acuza.
(1693.5) 151:3.15 Înainte de a concedia grupul pentru durata nopţii, Iisus a zis: „Am să vă mai povestesc sfârşitul parabolei semănătorului. Vreau să vă pun la încercare ca să ştiu cum veţi accepta aceasta: împărăţia cerurilor seamănă şi cu un om care a semănat o grăunţă bună pe pământ; şi în timp ce dormea noaptea şi îşi vedea de treburile sale ziua, grăuntele a încolţit şi a crescut, şi, fără să ştie cum, planta a ajuns la maturitate. Ea a fost mai întâi în iarbă, apoi a fost spicul, apoi plenitudinea de grăunţe din spic. Şi, când grăunţa a fost coaptă, omul şi-a luat secera şi acesta a fost sfârşitul recoltării. Cel care are o ureche de auzit să audă.”
(1693.6) 151:3.16 Apostolii au întors aceste cuvinte pe toate părţile în mintea lor, dar Maestrul nu a mai menţionat niciodată acest adaos la parabola semănătorului.
4. Noi parabole la ţărmul mării
(1693.7) 151:4.1 În ziua următoare, din barca sa, Iisus a propovăduit din nou poporului zicând: „Împărăţia cerurilor seamănă cu un om care a semănat sămânţa bună în câmpul său, dar, în timp ce dormea, duşmanul său a venit ca să semene neghină în mijlocul grâului şi a fugit grăbit. Când tinerele fire au răsărit din pământ şi, mai târziu, când s-a format spicul, a apărut şi neghina.” Atunci, servitorii acestui om au venit i-au zis: ‘Maestre, n-ai semănat tu sămânţa bună pe câmpul tău? De unde vine atunci această neghină?’ Proprietarul a răspuns servitorilor lui: ‘Este un duşman cel care a făcut asta.’ Atunci servitorii l-au întrebat pe stăpânul lor: ‘Nu ai vrea să ne apucăm să smulgem această neghină?’ Dar el le-a răspuns: ‘Nu, de teamă ca nu cumva smulgând-o să dezrădăcinaţi şi grâul. Lăsaţi-le mai degrabă pe ambele să crească laolaltă până în timpul recoltării şi le voi zice secerătorilor: Adunaţi mai întâi neghina şi legaţi-o în mănunchiuri ca s-o ardeţi, apoi culegeţi grâul pentru a-l strânge în hambarul meu.’”
(1693.8) 151:4.2 După ce oamenii îi puseseră câteva întrebări, Iisus a povestit mulţimii o altă parabolă: „Împărăţia cerurilor seamănă cu un grăunte de muştar pe care un om l-a semănat pe câmpul său. Or, un grăunte de muştar este cea mai mică dintre seminţe; dar când s-a dezvoltat în întregime, ea a devenit cea mai mare dintre plante şi seamănă cu un copac, astfel încât păsările cerului să se poată odihni pe ramurile lui.”
(1694.1) 151:4.3 ”Împărăţia cerurilor seamănă şi cu plămădeala pe care o femeie o ia şi o ascunde în trei măsuri de făină, şi aşa se face că tot aluatul va creşte.”
(1694.2) 151:4.4 ”Împărăţia cerurilor seamănă şi cu o comoară ascunsă într-un câmp şi pe care a descoperit-o un om. În bucuria sa el merge să vândă tot ceea ce poseda ca să aibă bani destui pentru a cumpăra câmpia.”
(1694.3) 151:4.5 ”Împărăţia cerurilor seamănă şi cu un negustor care caută perle frumoase. După ce a găsit o perlă de mare preţ, el s-a dus să vândă tot ceea ce poseda pentru a putea cumpăra perla aceea extraordinară.”
(1694.4) 151:4.6 ”Împărăţia cerurilor mai seamănă şi cu un năvod care ar fi fost aruncat în mare şi ar fi adunat toate felurile de peşti. Când plasa s-a umplut, pescarii o trag pe plajă şi se aşează pentru a sorta peştii; ei stâng pe cei buni în nişte coşuri şi îi aruncă pe cei răi.”
(1694.5) 151:4.7 Iisus a povestit mulţimii şi multe alte parabole. De fapt, pornind de la această epocă, el a folosit rareori alte metode pentru a propovădui maselor. După ce a vorbit în parabole unui auditoriul public, el profita de orele de seară pentru a-şi expune învăţăturile mai detaliat şi mai explicit apostolilor şi evangheliştilor.
5. Vizita la Keresa
(1694.6) 151:5.1 Mulţimea a continuat să sporească în toată săptămâna. În ziua de sabat, Iisus s-a grăbit să se retragă pe dealuri, dar, duminică dimineaţa, mulţimile au revenit. Iisus le-a vorbit la începutul după-amiezii după o predică a lui Petru şi, când a terminat, le-a zis apostolilor: „Sunt obosit de această îngrămădeală; să trecem lacul ca să ne odihnim o zi pe partea cealaltă.”
(1694.7) 151:5.2 În timpul traversării, ei au fost asaltaţi de una dintre violentele şi neaşteptate furtuni caracteristice mării Galileii, mai ales în această perioadă a anului. Această întindere mare de apă se găseşte la peste două sute de metri deasupra nivelului mării, şi este înconjurată de maluri înalte, mai ales în vest. Cheiuri abrupte duceau de la lac către dealuri. O pungă de aer cald se ridică deasupra lacului în timpul zilei şi după asfinţitul soarelui, aerul răcoros al cheiurilor are tendinţa de a se precipita spre lac. Aceste rafale de vânt se produc rapid şi se potolesc uneori tot atât de subit.
(1694.8) 151:5.3 Unul dintre aceste vânturi puternice de seară a surprins, în această duminică, barca care îl ducea pe Iisus către celălalt mal. Trei alte bărci care transportau nişte tineri evanghelişti îl urmau. Furtuna a fost foarte violentă, deşi limitată la această regiune a lacului; nu era nici o evidenţă a vreunei furtuni pe malul vestic. Vântul era atât de puternic că valurile au început să se reverse peste barcă. Pânza fusese smulsă înainte ca apostolii s-o fi putut înfăşura, şi depindeau acum numai de vâslele lor pe care le mânuiau energic pentru a ajunge la ţărmul aflat la o distanţă de trei kilometri.
(1694.9) 151:5.4 În acest timp, Iisus dormea în spatele bărcii, sub un mic adăpost. În momentul plecării din Betsaida, Maestrul era istovit, şi pentru a se putea odihni el a cerut apostolilor să îl ducă cu barca de partea cealaltă a lacului. Aceşti foşti pescari erau vâslaşi voinici şi experimentaţi, dar această furtună era una dintre cele mai violente care au fost întâlnite vreodată. Cu toate că vântul şi valurile au legănat barca ca pe o jucărie, Iisus a continuat să doarmă netulburat. Petru mânuia vâsla din dreapta de lângă pupă. Când barca a început să se umple de apă, el a dat drumul la vâslă şi s-a repezit către Iisus scuturându-l ca să-l trezească. Când s-a trezit, Petru i-a zis: „Maestre, nu şti oare că suntem prinşi de o furtună violentă? Dacă nu ne salvezi, avem să pierim cu toţii.”
(1695.1) 151:5.5 Afară din adăpostul său, sub ploaie, Iisus a început prin a-l privi pe Petru, apoi a scrutat întunecimea pentru a-i vedea pe vâslaşii care se luptau. După aceea, el şi-a întors din nou privirea către Simon Petru, care, în agitaţia sa, nu îşi apucase vâsla, şi i-a zis: „De ce sunteţi atât de înfricoşaţi? Unde vă este credinţa? Pace, rămâneţi liniştiţi. Abia de adresase Iisus această dojană lui Petru şi celorlalţi apostoli, şi l-a invitat pe Petru să caute pacea pentru a-şi calma sufletul tulburat, că atmosfera perturbată şi-a restabilit echilibrul şi s-a domolit bine. Valurile neliniştite s-au calmat aproape imediat, în timp ce norii negri care se condensaseră într-o scurtă aversă de ploaie au dispărut şi stelele au început să strălucească pe cer. Atât cât putem noi judeca, era vorba de o pură coincidenţă, dar apostolii, şi mai ales Simon Petru, nu au încetat niciodată să considere episodul ca pe un miracol al naturii. Le venea prea uşor oamenilor vremii să creadă în miracolele naturii, căci erau convinşi că natura era un fenomen controlat direct de forţe spirituale şi de fiinţe supranaturale.
(1695.2) 151:5.6 Iisus a explicat clar celor doisprezece că le vorbise sufletelor lor tulburate şi se adresase minţii lor devenite o jucărie a fricii, şi că el nu poruncise nicidecum elementelor, dar acest lucru nu a folosit la nimic. Discipolii Maestrului au stăruit întotdeauna în interpretarea, în felul lor, a tuturor coincidenţelor similare. Începând din ziua aceea, ei au persistat în a-l considera pe Maestru ca dispunând de o putere absolută asupra elementelor naturale. Petru nu a obosit niciodată să tot povestească că „până şi vântul şi valurile ascultau de el”.
(1695.3) 151:5.7 Era seara târziu când Iisus şi tovarăşii săi au ajuns la ţărm. Noaptea era calmă şi magnifică. Ei s-au odihnit deci cu toţii în bărci şi nu au debarcat decât în dimineaţa zilei următoare, la puţină vreme după răsăritul soarelui. Când s-au reunit, în număr de vreo patruzeci, Iisus a zis: „Să mergem la poalele dealurilor şi să zăbovim acolo câteva zile pentru a medita la problemele împărăţiei Tatălui.”
6. Nebunul din Keresa
(1695.4) 151:6.1 Cea mai mare parte a malului estic al lacului urca în pantă lină către ţinuturile înalte, dar, aproape de locul debarcării, exista o colină abruptă care, pe alocuri, cădea perpendicular pe lac. Arătând cu degetul la coasta colinei vecine, Iisus a zis: „Să urcăm pe latura aceasta a colinei ca să luăm micul dejun şi să ne odihnim şi să stăm de vorbă într-unul dintre adăposturi.”
(1695.5) 151:6.2 Toată această coastă a colinei era străpunsă de peşteri săpate în stâncă. Multe dintre aceste nişe erau vechi cavouri în stâncă. Cam pe la jumătatea înălţimii, pe o mică brână relativ plată, se găsea cimitirul micului sat al Keresei. În timp ce Iisus şi asociaţii lui treceau prin apropierea mormintelor, un nebun, care trăia în aceste peşteri de pe coasta colinei, s-a repezit la ei. Acest dement era foarte cunoscut în regiune; el fusese cândva prins cu legături şi cu lanţuri, şi închis într-una dintre grote. El îşi rupsese, de multă vreme, cătuşele şi rătăcea, acum, în libertate printre mormintele şi cavourile abandonate din stâncă.
(1696.1) 151:6.3 Acest bărbat pe nume Amos era afectat de o formă recurentă de nebunie. El avea lungi perioade de timp în care se îmbrăca şi se purta cum se cuvine cu ceilalţi. În timpul unuia dintre aceste intervale de luciditate, el era plecat la Betsaida unde îl auzise predicând pe Iisus şi pe apostolii săi, şi, în vremea aceea, el începuse să creadă cu şovăială în evanghelia împărăţiei. Dar curând o fază furtunoasă a bolii sale a reapărut, şi a fugit către mormintele unde gemea, urla şi se purta în aşa fel încât îi teroriza pe toţi oamenii pe care îi întâlnea.
(1696.2) 151:6.4 Când Amos l-a recunoscut pe Iisus, el a căzut la picioarele sale strigând: „Te cunosc, Iisus, dar eu sunt posedat de o mulţime de demoni şi te rog să nu mă chinui.” Acest om credea sincer că demenţa sa periodică era pricinuită de faptul că în momentul crizelor, spiritele rele sau necurate intrau în el şi îi dominau mintea şi corpul. Necazurile sale erau în principal emoţionale – creierul său nu era grav bolnav.
(1696.3) 151:6.5 Coborându-şi privirea la omul care se târa ca un animal la picioarele sale, Iisus s-a aplecat, l-a luat de mână, l-a ridicat şi a zis: „Amos, tu nu eşti posedat de un demon; tu ai auzit deja vestea cea bună că eşti un fiu de Dumnezeu. Îţi poruncesc să ieşi din transa aceasta.” Când Amos l-a auzit pe Iisus rostind aceste cuvinte, s-a produs o asemenea transformare în intelectul său că justeţea minţii sale şi controlul normal al emoţiilor sale au fost imediat restabilite. În momentul acela se adunase o mulţime considerabilă care venea din satul vecin, şi a sporit cu păstorii care păzeau turmele de porci de pe ţinuturile înalte. Toţi aceşti oameni au fost uluiţi să îl vadă pe nebun aşezat alături de Iisus şi de discipolii săi, în plin echilibru mental, discutând cu ei.
(1696.4) 151:6.6 În timp ce porcarii năvăleau în sat pentru a răspândi vestea că alienatul fusese potolit, câinii au atacat o turmă abandonată de treizeci de porci şi au mânat cea mai mare parte dintre ei de sus de pe culme de-a dreptul în mare. Acest incident raportat la prezenţa lui Iisus şi la tămăduirea presupusă miraculoasă a lunaticului, a dat naştere legendei că Iisus îl vindecase pe Amos izgonind afară din el o legiune de demoni şi că aceşti demoni intraseră în porcii din turmă, ceea ce îi făcuse să se repeadă cu capul înainte către nimicirea lor în mare. Înainte de sfârşitul zilei, episodul fusese răspândit de porcari, şi tot satul crezuse aceasta. Amos a crezut cu certitudine în aceeaşi poveste; el văzuse porcii căzând peste marginea falezei la puţin timp după revenirea la calm a minţii sale tulburate, şi el a crezut întotdeauna că aceste animale luaseră cu ele duhurile rele care îl chinuiseră şi torturaseră atâta vreme. Aceasta a contribuit mult la permanenţa vindecării sale. Este la fel de adevărat că apostolii lui Iisus (mai puţin Toma) au crezut că episodul cu porcii era direct legat de vindecarea lui Amos.
(1696.5) 151:6.7 Iisus nu a găsit odihna pe care venise s-o caute. El a fost asaltat aproape toată ziua de oameni veniţi la vestea că Amos fusese vindecat, şi atraşi de povestea demonilor necuraţi ieşiţi din lunatic pentru a intra în turma de porci. Marţi dimineaţa devreme, după o singură noapte de odihnă, Iisus şi prietenii săi au fost treziţi de o delegaţie a acestor păgâni crescători de porci, venită să îl silească să plece de la ei. Purtătorul lor de cuvânt le-a zis lui Petru şi lui Andrei: „Pescari din Galileea, plecaţi de la noi şi duceţi profetul vostru cu voi. Noi ştim că este un sfânt, dar zeii ţării noastre nu îl cunosc, şi riscăm să pierdem un mare număr de porci. Ne este frică de voi, şi de aceea vă rugăm să vă duceţi de aici.” După ce i-a auzit, Iisus i-a zis lui Andrei: „Să ne reîntoarcem la noi acasă”
(1697.1) 151:6.8 În momentul când erau pe punctul de a pleca, Amos s-a rugat de Iisus să îi permită să-l însoţească, dar Maestrul n-a vrut să consimtă. Iisus i-a zis lui Amos: „Nu uita că tu eşti un fiu al lui Dumnezeu. Întoarce-te acasă la tine şi arată-le marile lucruri pe care Dumnezeu le-a făcut pentru tine.” Şi Amos a umblat pretutindeni făcând public faptul că Iisus izgonise o legiune de demoni din sufletul său tulburat, şi că aceste duhuri rele intraseră într-o turmă de porci, pe care îi mânase repede la nimicire. El nu s-a oprit până nu a vizitat toate oraşele Decapolisului proclamând marile lucruri pe care Iisus le făcuse pentru el.
Până la o nouă revedere … pace și lumină pentru toți !
Costi
