Continuare: Viața și învățăturile lui Iisus conform cărții Urantia                                                                  

                    Iisus trădat şi arestat                                                                                    

1. Voinţa Tatălui

2. Iuda în oraş

3. Arestarea Maestrului

4.  Discuţia de lângă presa de măsline

5. Pe drumul către palatul marelui preot

                                                                                       …

   Cine dorește să citească materialul în original – adică fără unele pasaje colorate, sublinieri sau boldiri care îmi aparțin – o poate face de pe linkul de mai jos

             http://www.urantia.org/ro/cartea-urantia/citeste-cartea-urantia-online

Capitolul 183

Iisus trădat şi arestat

^{(1971.1) 183:0.1} DUPĂ ce Iisus i-a trezit în cele din urmă pe Petru, pe Iacob şi pe Ioan le-a sugerat să se întoarcă în corturile lor şi să încerce să doarmă pentru a fi pregătiţi pentru problemele zilei de mâine. Însă apostolii erau acum treji de-a binelea. Scurtele lor momente de somn îi odihniseră. Între altele, ei erau îmboldiţi şi stârniţi de sosirea pe scenă a doi mesageri foarte agitaţi care întrebau despre David Zebedeu şi care au plecat rapid în căutarea sa imediat ce Petru a indicat unde se găsea acesta în postul său de pază.

^{(1971.2) 183:0.2} Chiar dacă opt dintre apostoli au fost profund adormiţi, grecii care îşi aşezaseră corturile aproape de ei se temeau şi mai mult de necazuri, până într-acolo încât să pună şi ei o santinelă pentru a da alarma în caz de pericol. Când cei doi mesageri au intrat grăbiţi în tabără, santinela greacă a început să-şi trezească toţi compatrioţii care au ieşit din corturile lor îmbrăcaţi şi complet înarmaţi. Toată tabăra era acum în picioare, mai puţin cei opt apostoli. Petru vroia să-i cheme însă Iisus îi interzise acest lucru formal. Maestrul le recomandă cu blândeţe să se întoarcă în corturile lor însă ei nu prea aveau de gând să urmeze invitaţia lui.

^{(1971.3) 183:0.3} Nereuşind să-i disperseze pe partizanii lui, Maestrul îi lăsă în pace şi coborî către presa de măsline de lângă intrarea în Parcul Ghetsimani. Cei trei apostoli, grecii şi ceilalţi membrii din tabără ezitară să-l urmeze imediat, însă Ioan Marcu se grăbi să ocolească măslinii şi se ascunse într-o mică colibă din apropierea presei de măsline. Dacă Iisus se îndepărta de tabără şi de prietenii săi, era pentru ca oamenii veniţi pentru a-l lua să îl poată aresta la sosirea lor fără a deranja apostolii. Maestrul prefera ca apostolii săi să nu fie treziţi şi să fie prezenţi în momentul arestării sale. Se temea ca nu cumva spectacolul trădării lui Iuda să stârnească animozitatea lor până pe punctul de a îi face să reziste soldaţilor şi să se ducă în închisoare împreună cu el. Dacă ei erau arestaţi împreună cu el îi era teamă să nu piară şi ei, de asemenea, odată cu el.

^{(1971.4) 183:0.4} Iisus ştia că planul de a-l trimite la moarte se înfiripase în consiliile conducătorilor iudei însă era, de asemenea, conştient că toate aceste proiecte nefaste aveau deplina aprobare a lui Lucifer, a lui Satan şi a lui Caligastia. El ştia bine că acestor rebeli ai regatelor le-ar face plăcere, de asemenea, ca toţi apostolii să fie exterminaţi împreună cu el.

^{(1971.5) 183:0.5} Iisus se aşeză în solitudine în apropierea presei de măsline şi aşteptă aici sosirea trădătorului şi el nu era văzut, în momentul acela, decât de Ioan Marcu şi o multitudine de observatori celeşti.

1. Voinţa Tatălui

^{(1971.6) 183:1.1} Există mari riscuri de neînţelegeri asupra semnificaţiei numeroaselor evenimente şi descrieri asociate sfârşitului de carieră a Maestrului în trupul lui. Modul crud în care fusese tratat Iisus de servitorii fără de minte şi de soldaţii fără inimă, maniera injustă în care a fost judecat şi insensibilitatea pretinşilor şefi religioşi nu trebuie să fie confundate cu faptul că, suportând cu răbdare toate aceste suferinţe şi umilinţe, Iisus îndeplinea cu adevărat voinţa Tatălui din Paradis. De fapt şi în adevăr, voinţa Tatălui era ca fiul său bea pe deplin cupa experienţei muritorilor, de la naştere până la moarte. Însă, niciodată Tatăl care este în Ceruri, nu a contribuit în nici un fel la provocarea comportamentului barbar al acestor fiinţe umane aşa zis civilizate care l-au torturat atât de brutal pe Maestru şi au copleşit atât de cumplit cu insultele şi înjosirile lor o persoană care nu întâmpina nici o rezistenţă. Aceste experienţe inumane şi şocante pe care Iisus a trebuit să le îndure în ultimele ore ale vieţii sale de muritor nu au fost nicidecum o parte a voinţei divine a Tatălui pe care natura umană a lui Iisus s-a angajat atât de triumfal să o îndeplinească în momentul predării finale a omului lui Dumnezeu aşa cum o exprima întreita rugăciune pe care a pronunţat-o în Grădina Ghetsimani în timp ce apostolii săi obosiţi dormeau somnul epuizării fizice.

^{(1972.1) 183:1.2} Tatăl din Ceruri dorea ca Fiul dăruit să-şi încheie cariera pământească într-un mod natural, exact ca toţi ceilalţi muritori care trebuie să-şi încheie viaţa pe Pământ şi în carne. Bărbaţii şi femeile obişnuite nu pot să aştepte ca ultimele lor ore pe Pământ şi apariţia episodului morţii să le fie înlesnite printr-o perioadă specială de acomodare. În consecinţă, Iisus a ales să-şi abandoneze viaţa trupească într-un mod conform cursului natural al evenimentelor. El a refuzat ferm să scape din ghearele crude ale unei perfide conspiraţii de evenimente inumane care îl împingeau cu o cumplită certitudine către incredibila umilire şi moartea sa. Fiecare element al acestei şocante manifestări de ură şi a acestei demonstrări de cruzime fără precedent a fost lucrarea oamenilor răi şi a muritorilor dominaţi de răutate. Ea nu a fost nici dorită de Dumnezeu în Ceruri, nici prescrisă de duşmanii înverşunaţi şi supramateriali ai lui Iisus, cu toate că aceştia din urmă au contribuit în mare parte la respingerea Fiului de consacrare de către muritorii smintiţi şi răi. Chiar şi tatăl păcatului şi-a întors faţa de la înfiorătoare atrocitate a scenei răstignirii.

2. Iuda în oraş

^{(1972.2) 183:2.1} După ce Iuda a părăsit atât de brusc masa în toiul celei din urmă cine, s-a mers de-a dreptul la vărul său, apoi amândoi s-au dus la căpitanul gărzilor templului. Iuda i-a cerut căpitanului să-şi strângă gardienii şi l-a informat că era gata să îi conducă la Iisus. Iuda venise puţin mai devreme decât era aşteptat, aşa că le-a trebuit ceva timp până ce toţi să fie gata să plece către casa lui Marcu unde Iuda se aştepta să-l găsească pe Iisus discutând încă cu apostolii. Maestrul şi cei unsprezece părăsiră locuinţa lui Ilie Marcu cu mai puţin de un sfert de oră înainte de sosirea trădătorului şi a gărzilor. În momentul în care cei care veneau să-l aresteze ajunseră la Marcu, Iisus şi cei unsprezece ieşiseră deja în afara oraşului şi erau în drumul lor spre Muntele Măslinilor.

^{(1972.3) 183:2.2} Iuda, era foarte neliniştit că nu i-a găsit,la locuinţa lui Marcu, pe Iisus şi pe ceilalţi unsprezece bărbaţi, dintre care doar doi erau înarmaţi şi gata să se opună. El aflase din întâmplare că în după-amiaza în care părăsise tabăra doar Simon Petru şi Simon Zelotul purtau asupra lor săbii. Iuda sperase să pună mâna pe Iisus în vremea când oraşul era liniştit şi erau mai puţine riscuri de a se întâmpina vreo rezistenţă. Trădătorului îi era frică să nu ajungă să înfrunte un număr de peste şaizeci de ucenici devotaţi care îi aşteptau întoarcerea în tabără şi, mai ştia, de asemenea, că Simon Zelotul dispunea de o mare rezervă de arme. Iuda devenea din ce în ce mai agitat gândindu-se la cât de mult îl vor detesta cei unsprezece apostoli loiali şi se temea că vor căuta cu toţii să-l omoare. Nu numai că era lipsit de loialitate, ci era şi un adevărat laş în inima sa.

^{(1973.1) 183:2.3} Negăsindu-l pe Iisus în sala de sus, Iuda ceru căpitanului gărzilor să se întoarcă la templu. În ceasul acela conducătorii începuseră să se adune la marele preot pentru a se pregăti să-l întâmpine pe Iisus,având în vedere că înţelegerea lor cu trădătorul comporta arestarea lui Iisus la miezul nopţii din ziua aceea. Iuda le-a explicat asociaţilor lui că nu-l găsiseră pe Iisus în casa lui Ioan Marcu şi că pentru a-l aresta trebuiau să meargă la Ghetsimani . Trădătorul a precizat în continuare că peste şaizeci de apostoli devotaţi se găseau în tabără împreună cu el şi că erau toţi bine înarmaţi. Şefii iudeilor îi amintiră lui Iuda că Iisus a propovăduit întotdeauna non-rezistenţa, însă răspunsul acestuia a fost că nu se putea baza pe faptul că toţi discipolii lui Iisus ar da ascultare unei asemenea învăţături. Lui Iuda îi era realmente teamă pentru el însuşi şi de aceea îndrăznise să ceară o companie de patruzeci de soldaţi înarmaţi. Neavând sub jurisdicţia lor o forţă atât de importantă autorităţile iudaice se îndreptară către fortăreaţa din Antonia şi cerură comandantului roman să le acorde garda necesară. Însă aflând despre intenţia lor de a-l aresta pe Iisus comandantul refuză imediat să de curs cererii lor şi îi îndrumă către ofiţerul său superior. Astfel ei pierdură mai bine de o oră mergând de la o autoritate la alta, până în momentul în care au fost nevoiţi să meargă la Pilat în persoană pentru a obţine autorizarea de a folosi gărzile romane înarmate. Când sosiră la casa lui Pilat era târziu şi Pilat se retrăsese cu soţia sa în intimitatea apartamentului său. El ezită să se amestece în tot ceea ce se punea la cale, cu atât mai mult cu cât însăşi soţia lui îi ceruse să nu  le îndeplinească această cerere. Dar cum preşedintele sinedriului iudeu era prezent şi cerea personal acest sprijin, guvernatorul crezu că este mai înţelept să dea permisiunea solicitată. El se credea în măsură să îndrepte ulterior orice faptă negativă ce ar fi putut săvârşi aceştia din urmă.

^{(1973.2) 183:2.4} În consecinţă, atunci când Iuda Iscariotul pleca din templu, către ora unsprezece şi jumătate seara, era însoţit de peste şaizeci de peroane, gărzi ale templului, soldaţi romani şi servitori curioşi ai guvernatorilor şi ai şefilor preoţilor.

3. Arestarea Maestrului

^{(1973.3) 183:3.1} În timp ce această companie de soldaţi şi de gărzi înarmaţi, purtând torţe şi lămpi se apropia de grădină, Iuda o luă bine înaintea grupului pentru a fi pregătit să-l identifice cât de repede pe Iisus, permiţând astfel oamenilor însărcinaţi cu arestarea lui să pună mâna pe el uşor înainte ca asociaţii săi să aibă vreme să se adune pentru a-l apăra. Mai exista şi un alt motiv pentru care Iuda alesese să se ducă înaintea duşmanilor Maestrului. El se gândea că astfel el va părea sosit acolo înaintea soldaţilor, astfel încât apostolii şi alţi discipoli de prin preajmă să nu facă vreo legătură directă între venirea sa şi cea a gărzilor armate care erau de aproape în urma lui. Iuda se gândise chiar să se prefacă a fi sosit în grabă ca să îi prevină de apropierea celor care veneau să îl aresteze, însă acest plan a fost zădărnicit de modul în care Iisus l-a salutat pe trădător. Cu toate că Maestrul îi vorbi cu blândeţe lui Iuda, îl primi totuşi ca pe un trădător.

^{(1973.4) 183:3.2} Imediat ce Petru, Iacob, Ioan şi alţi treizeci de oameni din tabără văzură grupul înarmat cu torţe ce înconjura coama colinei, ei au ştiut că aceşti soldaţi veniseră să-l aresteze pe Iisus şi toţi coborâră în grabă către presa de măsline unde Maestrul şedea singur în lumina lunii. În timp ce compania de soldaţi se apropia dintr-o parte, cei trei apostoli şi asociaţii lor se apropiau din cealaltă şi în timp ce Iuda înainta cu paşi mari pentru a-l acosta pe Maestru, cele două grupuri au rămas nemişcate, cu Maestrul între ele, Iuda pregătindu-se să îi dea sărutul trădării pe fruntea lui Iisus.

^{(1974.1) 183:3.3} Trădătorul sperase că după ce va fi condus gărzile la Ghetsimani el va putea pur şi simplu să îl arate pe Iisus soldaţilor sau cel mult să îndeplinească făgăduinţa de a-l saluta printr-un sărut şi apoi să părăsească repede scena. Lui Iuda îi era teamă ca nu cumva apostolii să fie toţi prezenţi şi să îşi concentreze atacul asupra lui pentru a-l pedepsi pentru faptul de a fi îndrăznit să-l trădeze pe preaiubitul lor învăţătorul, însă atunci când Maestrul îl primi ca pe un trădător el a fost atât de nedumerit, încât a abandonat orice încercare de a mai fugi.

^{(1974.2) 183:3.4} Iisus făcu un ultim efort pentru a-l scuti pe Iuda de la a-şi înfăptui efectiv gestul său de trădare. Înainte ca trădătorul să fi putut ajunge la el, Iisus făcu câţiva paşi în alături şi se adresă soldatului aflat în frunte, în stânga căpitanului romanilor, întrebându-l: „Pe cine cauţi?” Căpitanul îi răspunse: „Pe Iisus, Iisus din Nazareth.” Atunci Iisus păşi îndată în faţa ofiţerului şi cu calma maiestate a Dumnezeului întregii noastre creaţii îi spuse: „Eu sunt acela.” Numeroşi membri ai gărzii înarmate îl auziseră pe Iisus predicând în templu, iar alţii auziseră de marile sale lucrări. Când îl auziră declarându-şi identitatea sa cu atâta îndrăzneală, soldaţii din primele rânduri se retraseră brusc. Ei fură surprinşi de calmul şi măreţia declaraţiei identităţii sale. Nu a mai fost nevoie ca Iuda să-şi ducă mai departe planul de trădare. Maestrul se arătase cu îndrăzneală duşmanilor lui care l-au putut lua şi fără ajutorul lui Iuda, însă trebuia ca trădătorul să facă ceva pentru a justifica prezenţa sa cu ceata aceea înarmată. Între altele, el vroia să dea spectacolul de a-şi juca rolul în acordul de trădare cu şefii iudeilor, pentru a fi îndreptăţit la marea recompensă şi la multele onoruri care credea el că i se vor cuveni ca o răsplătire a promisiunii sale de a-l da pe Iisus pe mâna lor.

^{(1974.3) 183:3.5} În timp ce gărzile îşi reveneau după ce şovăiseră la vederea lui Iisus şi la tonul glasului său neobişnuit şi în timp ce apostolii şi discipolii lui se apropiau, Iuda înaintă către Iisus, îi dădu un sărut pe frunte şi spuse: „Te salut Maestre şi învăţătorule.” În momentul în care Iuda îşi îmbrăţişa astfel Maestrul, Iisus îi spuse: „Prietene, n-a fost de ajuns tot ce ai făcut, vrei să îl trădezi pe Fiul Omului şi cu un sărut?”

^{(1974.4) 183:3.6} Apostolii şi discipolii erau literalmente şocaţi de ceea ce vedeau. Pentru o clipă nimeni n-a mai făcut nici un gest. Apoi Iisus eliberându-se de din îmbrăţişarea trădătoare a lui Iuda, se îndreptă către gărzi şi soldaţi şi întrebă din nou: „Pe cine căutaţi?” Căpitanul repetă: „Pe Iisus din Nazareth” şi Iisus răspunse încă o dată: „Ţi-am spus că eu sunt acela. Dacă pe mine mă cauţi, atunci lasă-i pe ceilalţi să meargă pe drumul lor. Sunt gata să te urmez.”

^{(1974.5) 183:3.7} Iisus era gata să se întoarcă la Ierusalim cu gărzile, iar căpitanul soldaţilor era în întregime dispus să permită celor trei apostoli şi asociaţilor lor să se ducă de acolo în pace. Însă înainte de a putea să plece, şi în timp ca Iisus stătea acolo aşteptând ordinele căpitanului, un anume Malchus, un sirian din garda de corp a marelui preot, se îndreptă către Iisus şi se pregăti să îi lege mâinile la spate deşi căpitanul roman nu ordonase deloc aceasta. Când Petru şi asociaţii săi au văzut Maestrul lor supus la această umilire nu s-au mai putut stăpâni. Petru îşi scoase sabia şi se repezi împreună cu ceilalţi să-l lovească pe Malchus. Însă, înainte ca soldaţii să poată sări în apărarea servitorului marelui preot, Iisus ridică mâna către Petru într-un gest de interdicţie şi îi vorbi cu severitate, zicând: „Petrule, ţine-ţi sabia. Cine scoate sabia de sabie va pieri. Nu înţelegi că este voia Tatălui să beau această cupă; nu şti oare că eu şi acum aş putea încă să poruncesc unui număr de peste douăsprezece legiuni de îngeri şi asociaţilor lor să mă elibereze din mâinile acestor câţiva oameni?”

^{(1975.1) 183:3.8} Cu toate că Iisus a pus astfel sfârşit acestei dovezi de rezistenţă fizică din partea discipolilor, a fost suficient pentru a stârni teama căpitanului gărzilor care atunci, cu ajutorul soldaţilor, şi-a lăsat mâinile lui grele pe Iisus, legându-l cu repeziciune. În timp ce îi legau mâinile cu o funie tare, Iisus le spuse: „De ce ieşiţi împotriva mea cu săbii şi bâte, ca pentru a aresta un hoţ? Am fost în fiecare zi cu voi în templu, propovăduind poporului, şi nu aţi făcut nici un efort să mă arestaţi.”

^{(1975.2) 183:3.9} După ce l-a legat pe Iisus, căpitanului fiindu-i teamă că discipolii Maestrului vor încerca să-l elibereze dădu ordin să fie prinşi şi ei. Însă soldaţii nu s-au mişcat destul de iute, din moment ce discipolii l-au auzit pe căpitan dând ordin ca ei să fie arestaţi şi s-au refugiat repede înapoi în adâncul râpei. În tot acest timp Ioan Marcu a rămas ascuns în adăpostul din apropiere. Când gărzile au plecat spre Ierusalim cu Iisus, Ioan Marcu a încercat să iasă iute din coliba aceea pentru a se alătura apostolilor şi discipolilor care plecaseră în fugă, însă chiar pe când ieşea, unul dintre ultimii soldaţi care urmăreau discipolii trecea pe acolo. Văzând acest om învăluit în roba sa de in, se luase după el şi aproape că reuşise să-l prindă. De fapt soldatul ajunse destul de aproape de Ioan Marcu pentru a-l prinde de haină; tânărul acesta lăsă veşmântul să alunece de pe el şi fugi dezbrăcat în timp ce soldatul ţinea în mâini roba goală. Ioan Marcu se avântă împreună cu David Zebedeu în sus pe poteca. După ce l-a întâlnit pe David şi i-a povestit tot ce s-a întâmplat, s-au dus amândoi la corturile apostolilor adormiţi şi i-au înştiinţat pe cei opt de faptul că Maestrul fusese trădat şi prins.

^{(1975.3) 183:3.10} În momentul în care cei opt apostoli au fost astfel treziţi, tovarăşii lor care fugiseră urcând râpa, începură să revină şi se reuniră la presa de măsline pentru a discuta ce aveau de făcut. În acest timp Simon Petru şi Ioan Zebedeu care se ascunseseră printre măslini plecaseră deja în urmărirea trupei de soldaţi, de gărzi şi de servitori care îl duceau acum pe Iisus la Ierusalim ca şi cum ar fi dus un criminal îndârjit. Ioan Zebedeu urmărea grupul de foarte aproape, însă Petru vene în urmă la o distanţă şi mai mare. Ioan Marcu, după ce a scăpat din ghearele soldatului se acoperise cu o mantie pe care o găsise în cortul lui Simon Petru şi al lui Ioan Zebedeu. El bănuia că gărzile îl vor duce pe Iisus la Anna, marele preot de onoare; el a făcut deci un ocol printre măslini şi a ajuns înaintea grupului la palatul marelui preot unde se ascunse, în apropierea porţii principale de intrare.

4. Discuţia de lângă presa de măsline

^{(1975.4) 183:4.1} Iacob Zebedeu se pomeni despărţit de Simon Petru şi de fratele său Ioan, aşa că se alătură celorlalţi apostoli şi tovarăşi din tabără la presa de măsline pentru a chibzui la ceea ce aveau de făcut în legătură cu arestarea Maestrului.

^{(1975.5) 183:4.2} Andrei a fost degajat de orice responsabilitate ca îndrumător al grupului apostolic, prin urmare în ceea ce era cea mai mare criză din viaţa lor, el a rămas tăcut. După o scurtă discuţie, Simon Zelotul a urcat pe zidul de piatră de la presa de măsline şi a pledat cu înflăcărare în favoarea loialităţii faţă de Maestru şi de cauza împărăţiei. El i-a implorat pe tovarăşii lui apostoli şi pe ceilalţi ucenici să pornească pe urmele grupului de oşteni romani şi preoţi iudei şi să-l elibereze pe Iisus. Majoritatea grupului ar fi fost dispusă să urmeze îndrumarea lui agresivă dacă nu era sfatul lui Nataniel care, imediat ce Simon Zelotul terminase de vorbit, s-e ridicase şi atrăsese atenţia celor de faţă asupra învăţăturilor repetate de nenumărate ori de Iisus în ceea ce priveşte non-rezistenţa. El a adus aminte, între altele, că în aceeaşi noapte Iisus le ordonase să îşi apere viaţa, aşteptând momentul în care se vor răspândi în lume pentru a proclama vestea cea bună a evangheliei împărăţiei celeste. Iacob Zebedeu l-a încurajat pe Nataniel în această luare de poziţie. El a povestit cum Petru şi alţii şi-au scos sabia pentru a împiedica arestarea Maestrului şi Iisus i-a ordonat lui Petru şi celor din preajma sa care purtau o sabie să îşi bage armele în teacă. Matei şi Filip au ţinut, la rândul lor, câte o cuvântare, însă nimic nu a reieşit din discursurile lor înainte de intervenţia lui Toma care le atrăsese atenţia asupra faptului că Iisus îi recomandase lui Lazăr să se ferească de moarte. Toma a subliniat faptul că apostolii nu puteau face nimic pentru a-l salva pe Maestru, de vreme ce el refuzase să permită prietenilor săi să îl apere şi stăruise în a se abţine de la folosirea puterilor sale divine pentru a se apăra de duşmanii lui muritori. Toma îi convinse să se plece fiecare care încotro, de unul singur, convenind ca David Zebedeu să rămână în tabără pentru a menţine un centru de coordonare şi un cartier general de transmitere a mesajelor pentru grup. Către orele două şi jumătate ale acelei dimineţi, tabăra era deja abandonată. Doar David rămânea acolo cu trei sau patru mesageri, după care ceilalţi s-au grăbit să afle informaţii asupra locului în care era dus Iisus şi despre ceea ce urma să i se facă.

^{(1976.1) 183:4.3} Cinci apostoli – Nataniel, Matei, Filip şi gemenii – au mers să se ascundă în Bethania şi Betphage. Toma, Andrei, Iacob şi Simon Zelotul s-au ascuns în Ierusalim. Simon Petru şi Ioan Zebedeu au mers până la casa lui Anna.

^{(1976.2) 183:4.4} Cu puţin după ivirea zorilor Simon Petru, întruchiparea unei profunde disperări, se întoarse să rătăcească prin tabăra de la Ghetsimani. David ia dat un mesager care să-l însoţească până îl va ajunge pe fratele său Andrei acasă la Nicodim în Ierusalim.

^{(1976.3) 183:4.5} Chiar până la ultimele momente ale răstignirii Ioan Zebedeu a rămas mereu prin preajmă, aşa cum îi ceruse Iisus şi el a fost acela care, din oră în oră, le-a furnizat mesagerilor informaţii pe care le duceau lui David în tabăra din grădină şi care erau apoi retransmise apostolilor ascunşi şi familiei lui Iisus.

^{(1976.4) 183:4.6} În mod sigur, păstorul este lovit şi oile sunt împrăştiate! Apostolii şi-au dat vag seama că Iisus îi avertizase chiar asupra acestei situaţii, însă au fost prea şocaţi de brusca dispariţie a Maestrului lor pentru a mai putea judeca cu mintea limpede situaţia.

^{(1976.5) 183:4.7} La scurt timp după revărsatul zorilor şi după ce Petru a fost trimis să se alăture lui Andrei, Iuda fratele de sânge al lui Iisus sosise în tabără aproape într-o suflare şi înaintea restului familiei lui Iisus, ca să afle doar că Maestrul tocmai fusese deja pus în stare de arest. El s-a grăbit să coboare pe drumul către Ierihon pentru a duce această ştire mamei lui şi fraţilor şi surorilor. David Zebedeu îl însărcină pe Iuda să invite familia lui Iisus să se reunească acasă la Marta şi Maria, în Bethania, şi să aştepte veştile pe care mesagerii săi le aduceau regulat.

^{(1976.6) 183:4.8} Aceasta era situaţia în care se aflau, pe durata celei de-a doua jumătăţi a nopţii de joi şi a primelor ore ale dimineţii de vineri, apostolii, principalii discipoli şi membrii familiei pământeşti a lui Iisus. Toate aceste grupuri şi indivizi rămâneau în contact unele cu altele prin serviciul mesagerilor pe care David Zebedeu continua să-l întreţină în cartierul său general din tabăra de la Ghetsimani.

5. Pe drumul către palatul marelui preot

^{(1977.1) 183:5.1} Înainte de a părăsi grădina cu Iisus, se iscase între căpitanul iudeu al gărzii templului şi căpitanul roman al companiei de soldaţi o dispută cu privire la locul unde avea să fie dus Iisus. Căpitanul gărzilor templului dădu ordin ca el să fie adus la Caiafa, care îndeplinea funcţia marelui preot. Căpitanul soldaţilor romani poruncise ca Iisus să fie dus la palatul lui Anna, fostul mare preot, socrul lui Caiafa. Şi aşa şi făcu, deoarece romanii aveau obiceiul să trateze direct cu Anna toate problemele referitoare la aplicarea legilor ecleziastice iudaice. Ordinele căpitanului roman au fost executate şi Iisus a fost condus la casa lui Anna pentru interogarea lui preliminară.

^{(1977.2) 183:5.2} Iuda mergea în apropierea căpitanilor, auzind tot ceea ce se spunea însă fără a lua parte la dispute, deoarece nici căpitanul iudeu, nici ofiţerul roman nu vroiau să se înjosească vorbind cu trădătorul, atât de mult îl dispreţuiau.

^{(1977.3) 183:5.3} În acel moment Ioan Zebedeu îşi aminti de instrucţiunile Maestrului său de a rămâne întotdeauna prin preajmă şi se grăbi să îl ajungă pe Iisus care mergea între cei doi căpitani. Văzându-l pe Ioan înaintând până sus la ei, căpitanul gărzilor templului spuse ajutorului său: „Pune mâna pe omul acela şi leagă-l, căci este unul din discipolii acestui om.” Însă când căpitanul roman auzi aceasta întoarse capul, văzu pe Ioan şi dădu ordin ca apostolul să vină lângă el şi ca nimeni să nu îl se lege de el. Căpitanul roman spuse apoi căpitanului iudeu: „Omul acesta nu este nici trădător, nici laş. L-am văzut în grădină, şi nu şi-a scos deloc sabia ca să ni se opună. El are curajul să vină aici pentru a fi cu Maestrul său şi nimeni nu se va atinge de el. Legea romană permite ca orice prizonier să aibă cel puţin un prieten care să-l însoţească la bara tribunalului, şi omul acesta nu va fi împiedicat să stea alături de Maestrul său prizonier.” Când Iuda auzi aceasta, fu atât de cuprins de ruşine şi de umilinţă încât încetini paşii, rămânând în urmă şi ajungând singur la palatul lui Anna.

^{(1977.4) 183:5.4} Aceasta explică de ce Ioan Zebedeu a putut să rămână lângă Iisus în tot timpul severelor probe pe care Maestrul trebuia să le treacă în această noapte şi a doua zi. Iudeilor le era teamă să facă o observaţie oarecare lui Ioan sau să-l molesteze în vreun fel, deoarece statutul său devenise acela pe care consilierul roman îl desemnase pentru a acţiona ca observator al operaţiunilor tribunalului ecleziastic iudeu. Poziţia privilegiată a lui Ioan a fost cu atât mai bine asigurată cu cât căpitanul roman, dându-l pe Iisus căpitanului gărzilor templului în faţa porţilor palatului lui Anna spuse asistentului său: „Însoţeşte prizonierul şi veghează ca aceşti iudei să nu îl ucidă fără consimţământul lui Pilat. Veghează ca ei să nu îl asasineze şi asigură-te că prietenului său, galileanul, i se va permite să rămână alături de el şi să observe tot ceea ce se va întâmpla.” Astfel Ioan a putut rămâne lângă Iisus până la moartea sa pe cruce în timp ce ceilalţi zece apostoli au fost obligaţi să stea ascunşi. Ioan acţiona sub protecţia romană şi iudeii nu au îndrăznit să îl molesteze până după moartea Maestrului.

^{(1977.5) 183:5.5} Pe tot parcursul drumului până la palatul lui Anna, Iisus nu şi-a deschis gura deloc. Din momentul arestării şi până la apariţia sa în faţa lui Anna, Fiul Omului nu a rostit nici un cuvânt.

Până la o nouă revedere … pace și lumină pentru toți !

Constantin  RUSU

Share this:

Continuare: Viața și învățăturile lui Iisus conform cărții Urantia                                                                  

                     La Ghetsimani                                                                                    

1. Ultima rugăciune în comun

2. Ceasul din urmă de dinaintea trădării

3.  Singur la Ghetsimani

                                                                                             …

   Cine dorește să citească materialul în original – adică fără unele pasaje colorate, sublinieri sau boldiri care îmi aparțin – o poate face de pe linkul de mai jos

             http://www.urantia.org/ro/cartea-urantia/citeste-cartea-urantia-online

Capitolul 182

La Ghetsimani

^{(1963.1) 182:0.1} ERA aproape ora zece în această seară de joi când Iisus i-a adus pe cei unsprezece apostoli de la Ilie şi Maria Marcu pe drumul de întoarcere la tabăra din Ghetsimani. Din ziua aceea petrecută cu Maestrul pe dealuri, Ioan Marcu se aşeza mereu în aşa fel încât Iisus să nu-i scape vigilentei lui priviri. Având nevoie de somn, Ioan a prins mai multe ceasuri de odihnă cât timp Maestrul a fost cu apostolii săi în sala de sus. Însă când i-a auzit coborând el şi-a pus la iuţeală iuteo manta de lână şi s-a ţinut după ei de-a lungul oraşului şi apoi dincolo de râuleţul Cedron până la tabăra lor privată de lângă Parcul Ghetsimanilor. Pe toată durata nopţii şi a celei de-a doua zile Ioan Marcu a stat atât de aproape de Maestru, încât a fost martor al tuturor lucrurilor şi a auzit o mare parte a cuvintelor pe care Maestrul le-a pronunţat între acest moment şi ora crucificării.

^{(1963.2) 182:0.2} Pe când Iisus şi cei unsprezece se întorceau în tabără, apostolii au început să se întrebe care era explicaţia absenţei prelungite a lui Iuda. Ei au discutat despre prezicerile Maestrului că unul din ei îl va trăda şi pentru prima dată au bănuit că nu era totul bine în ceea ce-l privea pe Iuda Iscariotul. Cu toate acestea, ei nu au făcut deschis comentarii asupra lui Iuda înainte de a ajunge în tabără şi de a constata că el nu era nici acolo pentru a-i aştepta. Când îl asaltară toţi pe Andrei cu întrebări pentru a se afla ce s-a întâmpla cu Iuda, şeful lor se limită să le răspundă: „Nu ştiu unde este Iuda, însă mă tem să nu ne fi părăsit.”

1. Ultima rugăciune în comun

^{(1963.3) 182:1.1} Câteva clipe după sosirea lor în tabără, Iisus le spune: „Prietenii mei şi fraţii mei, cum clipele mele alături de voi mi-s numărate, eu aş dori să ne retragem fiecare în acest timp şi să ne rugăm la Tatăl care este în Ceruri să ne acorde tăria de a ne susţine în această oră şi apoi în întreaga lucrare pe care trebuie să o îndeplinim în numele său.”

^{(1963.4) 182:1.2} Vorbind astfel, Iisus îi conduse puţin mai sus pe Muntele Măslinilor până la o întinsă platformă stâncoasă de unde se vedea întreg Ierusalimul. El rugă apostolii să îngenuncheze în cerc, în jurul lui, pe stâncă, aşa cum făcuseră şi în ziua hirotonisirii lor. Apoi, stând în picioare în mijlocul lor şi luminat în blânda lumină a lunii, el ridică ochii către cer şi se rugă:

^{(1963.5) 182:1.3} ”Tată, a venit timpul să plec; slăveşte-l acum pe copilul tău, pentru ca Fiul să poată să te glorifice. Ştiu că mi-ai dat deplina autoritate asupra tuturor creaturilor vii din împărăţia mea şi voi da viaţa eternă tuturor celor care vor devenii fii ai lui Dumnezeu prin credinţă. Iar viaţa eternă este aceea că creaturile mele te cunosc ca fiind singurul adevărat Dumnezeu şi tată al tuturor şi că ele cred în cel pe care l-ai trimis în această lume. Tată, te-am exaltat pe Pământ şi am realizat lucrarea cu care m-ai însărcinat. Aproape că mi-am încheiat manifestarea mea asupra copiilor propriei noastre creaţii. Nu mai îmi rămâne decât să-mi abandonez viaţa în trup. Acum, o, Tată, slăveşte-mă cu slava pe care o aveam alături de tine mai înainte să fie lumea şi primeşte-mă încă o dată la dreapta ta.

^{(1964.1) 182:1.4} ”Te-am manifestat oamenilor pe care i-ai ales în această lume şi pe care tu mi i-ai dat. Ei sunt ai tăi, aşa cum tot ce-i viaţă este în mâinile tale, tu mi i-ai dat şi am trăit printre ei învăţându-i căile vieţii şi ei au avut credinţă. Aceşti oameni au învăţat că tot ceea ce vine de la tine şi viaţa mea în trup este menită să-l facă pe cunoscut Tatăl meu lumii lor. Adevărul pe care mi l-ai dat l-am revelat lor, iar ei, prietenii şi ambasadorii mei au vrut sincer să primească cuvântul tău. Le-am spus că am provenit din tine, că tu m-ai trimis în această lume şi că sunt pe punctul de a mă întoarce la tine. Tată, în adevăr mă rog pentru aceşti oameni aleşi. Şi mă rog pentru ei, nu aşa cum m-aş ruga pentru lume, ci ca pentru oamenii pe care i-am ales în lume pentru a mă reprezenta pe lângă această lume după ce mă voi fi întors la lucrarea sa, tot astfel cum şi pe tine te-am reprezentat în această lume pe durata şederii mele în trup. Aceşti oameni sunt ai mei; tu mi i-ai dat, însă tot ceea ce este al meu, este mereu al tău şi tu ai făcut ca tot ce era al tău să fie al meu. Tu ai fost proslăvit în mine şi acum mă rog ţie ca eu să fiu onorat în aceşti oameni. Nu mai pot rămâne mult timp în această lume; mă voi întoarce curând la lucrarea pe care mi-ai dat-o s-o fac. Trebuie să las aceşti oameni în urma mea pentru a ne reprezenta şi a reprezenta împărăţia mea printre oameni. Tată, păstrează fidelitatea acestor oameni acum când mă pregătesc să abandonez viaţa mea din carne. Ajută-i pe aceşti oameni, prietenii mei, să fie unul în spirit aşa cum suntem noi unul. Atâta timp cât voi putea fi pe lângă ei voi putea veghe asupra lor şi voi putea călăuzi, însă acum trebuie să plec. Fii aproape de ei, Tată, până când vom putea trimite noul învăţător pentru a-i consola şi îmbărbăta.

^{(1964.2) 182:1.5} ”Mi-ai dat doisprezece oameni şi i-am păstrat pe toţi, în afară de unul – fiul răzbunării – care nu a vrut să menţină comuniunea cu noi. Aceşti oameni sunt slabi şi plăpânzi însă ştiu că putem să ne încredem în ei. I-am pus la încercare, ei mă iubesc pe mine la fel de mult, pe cât te respectă pe tine. Cu toate că au mult de suferit de dragul meu, doresc ca ei să fie, de asemenea, bucuroşi, încredinţaţi fiind de filiaţia lor în împărăţia celestă. Am dat cuvântul tău acestor oameni şi i-am învăţat adevărul. Se poate ca lumea să îi urască aşa cu m-a urât şi pe mine, însă nu cer ca tu să îi retragi din lume, ci doar să îi fereşti de răul care apare în lume. Sfinţeşte-i în adevăr; cuvântul tău este adevărul. Tot astfel cum m-ai trimis pe mine în această lume, îi voi trimite şi eu pe aceşti oameni în lume. Pentru ei am trăit printre oameni şi mi-am consacrat viaţa slujirii tale, ca să îi pot face să se purifice prin adevărul pe care l-am propovăduit şi prin dragostea pe care le-am arătat-o. Ştiu bine, Tată, că nu-i nevoie să te rog să veghezi asupra acestor fraţi după plecarea mea. Ştiu că îi iubeşti la fel de mult ca mine, însă fac acest lucru pentru ca ei să poată să realizeze cu atât mai bine faptul că Tatăl îi iubeşte pe oamenii muritori tot aşa cum îi iubeşte Fiul.

^{(1964.3) 182:1.6} ”Şi acum, Tată, aş vrea să mă rog nu doar pentru aceşti unsprezece oameni, ci, totodată, pentru toţi ceilalţi care cred acum în evanghelia împărăţiei şi care vor putea să creadă mai târziu datorită cuvântului viitoarei slujiri a apostolilor mei. Vreau ca ei să fie toţi unul, ca tine şi mine, care suntem una. Tu eşti în mine şi eu sunt în tine şi doresc ca aceşti credincioşi să fie, de asemenea, în noi, pentru ca amândouă spiritele noastre să locuiască în ei. Dacă copiii mei sunt unul, aşa cum noi suntem unul şi dacă se iubesc unii pe alţii aşa cum i-am iubit, atunci toţi oamenii vor putea crede că am venit din tine şi vor fi gata să accepte revelaţia adevărului şi gloria pe care a adus-o. am revelat acestor credincioşi gloria pe care am dobândit-o. Aşa cum tu ai trăit împreună cu mine în spirit, tot aşa am trăit noi împreună cu ei în trup. La fel cum tu ai fost una cu mine, aşa şi eu am fost una cu tine şi tot astfel noul învăţător va fi şi el pentru totdeauna una cu ei şi în ei. Am făcut toate acestea pentru ca fraţii mei întrupaţi să poată şti că Tatăl îi iubeşte precum îi iubeşte Fiul şi că tu îi iubeşti aşa cum mă iubeşti pe mine. Tată, lucrează cu mine la mântuirea acestor credincioşi, astfel încât ei să poată curând rămâne împreună cu mine în înalt şi să ţi se alăture apoi la îmbrăţişarea Paradisului. Cei care slujesc împreună cu mine în smerenie aş vrea să îi văd ridicaţi în slăvi odată cu mine , pentru ca ei să poată vedea tot ceea ce ai pus în mâinile mele – veşnica recoltă de pe urma semănăturilor seminţelor în timp sub înfăţişarea trupului muritor. Doresc cu ardoare să arăt fraţilor mei pământeni slava pe care o aveam împreună cu tine înainte de întemeierea acestei lumi. Cât de puţin te cunoaşte lumea aceasta, o, cinstite Tată, însă eu te cunosc şi te-am făcut cunoscut acestor credincioşi şi ei vor face cunoscut numele tău altor generaţii. Acum le făgăduiesc că vei fi pe lângă ei în lume aşa cum ai fost pe lângă mine – chiar aşa.”

^{(1965.1) 182:1.7} Vreme de mai multe minute, cei unsprezece au stat îngenunchiaţi în cerc în jurul lui Iisus, înainte de a se ridica şi îndrepta în tăcere către tabăra din apropiere.

^{(1965.2) 182:1.8} Iisus s-a rugat pentru unitate între discipolii săi, însă nu dorea uniformitatea. Păcatul creează un nivel sterp de rea inerţie, însă dreptatea hrăneşte sufletul creativ al experienţei individuale în realităţile vii ale adevărului etern şi în comuniunea progresivă a spiritelor divine ale Tatălui şi Fiului. Din comuniunea spirituală a unui fiu crezând în Tatăl divin nu poate exista finalitate doctrinară, nici superioritate sectară provenind dintr-o conştiinţă de grup.

^{(1965.3) 182:1.9} În timpul acestei rugăciuni finale împreună cu apostolii săi, Maestrul a făcut aluzie la faptul că a făcut manifest numele Tatălui în lume. El chiar a făcut acest lucru revelându-l pe Dumnezeu prin viaţa sa întrupată care atinsese perfecţiunea. Tatăl care este în ceruri căutase să se reveleze lui Moise însă nu a putut merge mai departe, făcându-l doar să spună „EU SUNT”. Atunci când a fost nevoit să se manifeste mai mult, el a dezvăluit doar „EU SUNT” ceea ce SUNT”. Însă atunci când Iisus şi-a încheiat viaţa sa pământească, numele Tatălui fusese revelat astfel încât Maestrul care era Tatăl întrupat putea să spună pe bună dreptate:

^{(1965.4) 182:1.10} Eu sunt pâinea vieţii.

^{(1965.5) 182:1.11} Eu sunt apa vie.

^{(1965.6) 182:1.12} Eu sunt lumina lumii.

^{(1965.7) 182:1.13} Eu sunt dorinţa tuturor epocilor.

^{(1965.8) 182:1.14} Eu sunt poarta deschisă a salvării eterne.

^{(1965.9) 182:1.15} Eu sunt realitatea vieţii fără sfârşit.

^{(1965.10) 182:1.16} Eu sunt bunul păstor.

^{(1965.11) 182:1.17} Eu sunt calea perfecţiunii infinite.

^{(1965.12) 182:1.18} Eu sunt reînvierea şi viaţa.

^{(1965.13) 182:1.19} Eu sunt secretul supravieţuirii eterne.

^{(1965.14) 182:1.20} Eu sunt calea, adevărul şi viaţa.

^{(1965.15) 182:1.21} Eu sunt Tatăl infinit al copiilor mei finiţi.

^{(1965.16) 182:1.22} Eu sunt butucul, voi sunteţi mlădiţele.

^{(1965.17) 182:1.23} Eu sunt speranţa tuturor celor care cunosc adevărul viu.

^{(1965.18) 182:1.24} Eu sunt podul viu care leagă o lume de alta.

^{(1965.19) 182:1.25} Eu sunt legătura trăind între timp şi eternitate.

^{(1965.20) 182:1.26} Astfel Iisus a deschis pentru toate generaţiile revelaţia vie a numelui lui Dumnezeu. Tot astfel cum iubirea divină revelează natura lui Dumnezeu, la fel adevărul etern dezvăluie numele său într-o măsură tot mai mare.

2. Ceasul din urmă de dinaintea trădării

^{(1966.1) 182:2.1} La întoarcerea lor în tabără apostolii au fost peste măsură de surprinşi să nu-l găsească acolo pe Iuda. Pe când cei unsprezece se angajară într-o dezbatere însufleţită pe tema trădării comise de tovarăşul lor apostol, David Zebedeu şi Ioan Marcu îl rugaseră pe Iisus, pe rând, şi îi revelaseră faptul că au supravegheat vreme de mai multe zile acţiunile lui Iuda şi ştiau că Iuda avea intenţia să îl trădeze şi să îl dea pe mâna inamicilor săi. Iisus îi ascultă, însă se mulţumi să răspundă: „Prieteni, nimic nu i se poate întâmpla Fiului Omului dacă Tatăl din Ceruri nu doreşte aceasta. Inima voastră să nu fie tulburată; toate lucrurile vor lucra împreună la slăvirea lui Dumnezeu şi la mântuirea oamenilor.”

^{(1966.2) 182:2.2} Atitudinea senină a lui Iisus pălea. În ora următoare el deveni din ce în ce mai grav, şi chiar trist. Apostolii erau foarte agitaţi şi nu vroiau să intre în corturile lor nici atunci când Maestrul însuşi i-a rugat. La întoarcere, după discuţia sa cu David şi cu Ioan Marcu, el adresă ultimele sale cuvinte grupului celor unsprezece, zicându-le: „Prieteni, mergeţi să vă odihniţi; pregătiţi-vă pentru munca de mâine. Amintiţi-vă că trebuie toţi să ne supunem voinţei Tatălui care este în Ceruri. Vă las vouă pacea mea.” Vorbind astfel, el i-a invitat să intre în corturile lor. În timp ce se îndepărtau, i-a chemat pe Petru, pe Iacob şi pe Ioan spunându-le: „Doresc să mai rămâneţi câteva clipe cu mine.”

^{(1966.3) 182:2.3} Apostolii au adormit doar pentru că erau literalmente epuizaţi. De la sosirea lor în Ierusalim ei n-au avut încă parte de somn. Înainte de a se despărţi toţi, pentru a se întinde fiecare în culcuşul său, Simon Zelotul îi aduse pe toţi în cortul său, unde ţineau săbiile şi alte arme şi îi dădu fiecăruia echipamentul de luptă. Toţi, afară de Nataniel, şi-au luat armele şi s-au încins cu ele. Refuzând să se înarmeze, Nataniel spuse: „Fraţilor, Maestrul ne-a spus în repetate rânduri că împărăţia sa nu este a acestei lumi şi că discipolii săi n-ar trebui să se bată cu sabia pentru instaurarea lui. Eu cred asta; nu cred că Maestrul vrea ca noi să folosim sabia pentru a-l apăra. Noi am fost toţi martorii puterii sale şi ştim că s-ar putea apăra de toţii duşmanii lui dacă şi-ar dori aceasta. Dacă el nu vrea să se opună, este pentru că această linie de conduită reprezintă modul său de a încerca să îndeplinească voia Tatălui său. Mă voi ruga, însă nu voi scoate sabia.” După ce a auzit cuvântarea lui Nataniel, Andrei şi-a dat sabia înapoi lui Simon Zelotul. Nouă dintre ei au rămas deci înarmaţi când se despărţiră ca să înnopteze.

^{(1966.4) 182:2.4} Resentimentul lor contra faptului că Iuda era un trădător, umbrea pentru moment orice altă preocupare în mintea apostolilor. Comentariul Maestrului asupra lui Iuda în timpul ultimei rugăciuni le-a deschis ochii asupra faptului că acela îi părăsise.

^{(1966.5) 182:2.5} După ce opt dintre apostoli s-au retras, în cele din urmă, la corturile lor, în vreme ce Petru, Iacob şi Ioan rămâneau aproape pentru a primi ordinele Maestrului, Iisus îi spuse lui David Zebedeu: „Trimite mesagerul tău cel mai iute şi cel mai demn de încredere.” David îl aduse pe unul Iacob care a fost în trecut alergător în serviciul de mesageri de noapte între Ierusalim şi Bethsaida. Iisus adresându-i-se, spuse: „Du-te în cea mai mare grabă la Abner, în Filadelfia, şi spune aşa: ‘Maestrul îţi trimite urările sale de pace şi spune că a sosit ceasul când va fi dat pe mâinile vrăjmaşilor săi care îl vor condamna la moarte. Însă el va învia dintre morţi şi îţi va apărea în curând, mai înainte de a se întoarce la Tatăl lui. El îţi va da atunci îndrumări până în momentul în care noul învăţător va veni pentru a trăi în inima voastră.” Când Iacob a repetat mesajul spre mulţumirea Maestrului, Iisus îl zori spunând: „Nu te teme de nimic din ceea ce ţi-ar putea face omul, Iacobe, căci în această noapte un mesager nevăzut va alerga alături de tine.”

^{(1967.1) 182:2.6} Iisus se întoarse apoi către şeful vizitatorilor greci care îşi aşezase tabăra împreună cu ei: „Frate, nu fi tulburat de ceea ce are să aibă loc, căci ai fost deja avertizat. Fiul Omului va fi condamnat la moarte, la instigarea duşmanilor lui, şefii preoţilor şi conducătorii iudeilor, însă eu voi învia pentru a mai rămâne puţin cu voi înainte de a mă întoarce la Tatăl meu. Când vei fi văzut toate acestea au trecut slăveşte-l pe Dumnezeu şi îmbărbătează-i pe fraţii tăi.”

^{(1967.2) 182:2.7} În împrejurări obişnuite, fiecare dintre apostoli i-ar fi zis personal noapte bună Maestrului, însă în această seară erau atât de preocupaţi de brusca realizare a dezertării lui Iuda şi atât de mişcaţi de natura neobişnuită a rugăciunii de rămas bun a Maestrului, încât sau mulţumit să asculte salutul de bun rămas şi au plecat apoi în tăcere.

^{(1967.3) 182:2.8} În momentul în care Andrei s-a dus şi el de acolo, în această noapte, Iisus i-a dat următoarea recomandare: „Andrei, fă tot ceea ce poţi pentru a-i ţine pe fraţii tăi împreună până când mă voi întoarce iarăşi la voi, după ce am băut această cupă. Îmbărbătează-i pe fraţii tăi, căci ţi-am spus deja totul. Pacea fie cu tine.”

^{(1967.4) 182:2.9} Nici unul dintre apostoli nu se aştepta să se întâmple ceva extraordinar în acea noapte, deoarece era deja foarte târziu. Ei încercau să adoarmă pentru a se putea trezi devreme în dimineaţa următoare şi pentru a fi pregătiţi pentru ceea ce este mai rău. Ei credeau că şefii preoţilor vor încerca să îl aresteze pe Maestru dimineaţa devreme, deoarece nu se realiza niciodată o lucrare profană în după-amiaza zilei din ajunul Paştelui. Doar David Zebedeu şi Ioan Marcu au înţeles că duşmanii lui Iisus vor veni împreună cu Iuda chiar în acea noapte.

^{(1967.5) 182:2.10} David se angajase să stea de gardă noaptea pe traseul superior care conducea la drumul de la Bethania la Ierusalim în timp ce Ioan Marcu trebuia să vegheze de-a lungul drumului ce urca de la Cedron la Ghetsimani. Înainte de a pleca pentru misiunea sa voluntară de santinelă avansată, David îşi luă rămas bun de la Iisus spunând: „Maestre, a mare mi-a fost bucuria mea de a sluji alături de tine. Fraţii mei sunt apostolii tăi, însă m-am bucurat şi să fac lucrurile mai mici aşa cum trebuiau ele să fie făcute, şi tare îţi voi duce dorul atunci când vei fi plecat”. Iisus răspunse: „David, fiule, ceilalţi au făcut ceea ce li s-a poruncit însă tu ţi-ai oferit serviciul din inima ta şi n-am trecut cu vederea devotamentul tău. Şi tu vei sluji cândva alături de mine în împărăţia veşnică.

^{(1967.6) 182:2.11} Atunci, în timp ce se pregăteau să meargă să facă de pază pe poteca de sus, David îi spuse lui Iisus. „Ştii Maestre, am trimis după membrii familiei tale şi un mesager mi-a spus că erau în seara aceasta în Ierihon. Vor fi aici mâine dis-de-dimineaţă, deoarece ar fi fost riscant să urce noaptea pe acest drum periculos.” Iisus, coborându-şi privirea către David, îi spuse simplu doar atât: „Aşa să fie, David.”

^{(1967.7) 182:2.12} Când David urcase la postul său pe Muntele Măslinilor Ioan Marcu îşi luă postul să de gardă din apropierea drumului care cobora de-a lungul râului către Ierusalim. El ar fi rămas în acest post dacă nu ar fi fost mânat de marea dorinţă de a fi în preajma lui Iisus şi de a şti ce se mai petrecea. După ce David l-a părăsit şi l-a văzut pe Iisus retrăgându-se cu Petru, cu Iacob şi cu Ioan într-o viroagă din apropiere, Ioan Marcu a fost atât de dominat de starea lui de devotamentul şi de curiozitatea încât şi-a părăsit postul de santinelă şi s-a ţinut după ei, pitindu-se în tufişuri. De aici el a putut vedea şi auzi tot ceea ce s-a întâmplat de-a lungul acestor ultime momente în grădină şi în cele de dinaintea apariţiei lui Iuda şi a gărzilor armate venite pentru a-l aresta pe Iisus.

^{(1968.1) 182:2.13} În vreme ce toate acestea erau în plină desfăşurare în tabăra Maestrului, Iuda Iscariotul discuta cu căpitanul gărzilor templului care îşi adunase oamenii în vederea arestării lui Iisus sub conducerea trădătorului.

3. Singur la Ghetsimani

^{(1968.2) 182:3.1} Când totul s-a liniştit în tabără, Iisus, luându-i cu el pe Petru, pe Iacob şi pe Ioan, urcară puţin pe o râpă din apropiere pe unde mai fusese adesea pentru a se ruga şi fi în comuniune cu Tatăl său. Cei trei apostoli nu aveau cum să nu observe că Iisus era profund marcat; nu îl mai văzuseră niciodată pe Maestrul lor atât de întristat şi abătut. Ajungând la locul lui de închinare le ceru să se aşeze şi să vegheze alături de el, în vreme ce el se duse să se roage mai încolo, la o aruncătură de piatră. Aplecându-se cu faţa la pământ el se rugă: „Tată, am venit în această lume pentru a face voia ta şi am făcut-o. Ştiu că a venit vremea părăsesc viaţa aceasta trupească şi nu dau înapoi, însă aş vrea să ştiu dacă este chiar voia ta să beau această cupă. Trimite-mi încredinţarea că prin moartea mea te voi bucura aşa cum te-am bucurat prin viaţa mea.”

^{(1968.3) 182:3.2} Maestrul rămase câteva clipe într-o atitudine de rugăciune, apoi, întorcându-se la cei trei apostoli, văzu că aceştia dormeau adânc, căci pleoapele le erau grele şi nu putuseră rămâne treji. Iisus îi deşteptă spunând: „Ce, nu puteţi să vegheaţi împreună cu mine nici măcar o oră? Nu puteţi vedea că sufletul mi-e cuprins de o tristeţe fără margini, o tristeţe muritoare, şi că doresc cu ardoare tovărăşia voastră?” După ce cei trei s-au sculat din toropeala lor, Maestrul se retrase iarăşi de unul singur şi, lăsându-se pe pământ, se rugă astfel: „Tată, ştiu că se poate evita această cupă; cu tine toate lucrurile sunt cu putinţă, însă am venit pentru a face voia ta şi, cu toate că aceasta este o cupă amară, o voi bea dacă aceasta ţi-e dorinţa.” După ce s-a rugat astfel, un mare înger se coborî lângă el, îi vorbi, îl atinse şi îl îmbărbătă.

^{(1968.4) 182:3.3} Când Iisus se întoarse pentru a discuta cu cei trei apostoli, îi găsi din nou profund adormiţi. El îi trezi spunându-le: „În ceasul acesta am nevoie să vegheaţi şi să vă rugaţi cu mine, aşa cum şi voi aveţi nevoie să vă rugaţi pentru a nu cădea în ispită. De ce, atunci, adormiţi atunci când vă las singuri?”

^{(1968.5) 182:3.4} Apoi Maestrul se retrase, pentru a treia dată, la o oarecare depărtare de ei, şi se rugă astfel: „Tată, tu îi vezi pe apostolii mei adormiţi. Revarsă compasiunea asupra lor. În adevăr spiritul este prompt, dar trupul este slab. Şi acum, o Tată, dacă această cupă nu se poate îndepărta, atunci o voi bea. Fie ca dorinţa ta să fie îndeplinită şi nu a mea.” Când termină rugăciunea rămase o clipă aşezat pe pământ. Apoi se ridică şi se întoarse la apostolii lui, găsindu-i tot adormiţi. S-a uitat la ei, apoi, făcând un gest compătimitor, zise cu blândeţe: „Dormiţi acum şi odihniţi-vă. Momentul hotărârii a trecut. Iată că a venit ora în care fiul omului va fi trădat şi dat pe mâna vrăjmaşilor lui.” Apoi aplecându-se asupra lor şi zgâlţâindu-i ca să îi trezească, le spuse: „Sus, ne întoarcem în tabără, căci acela care mă trădează nu este departe, şi clipa în care turma mea va fi împrăştiată se apropie. Însă v-am vorbit deja despre aceste lucruri.”

^{(1968.6) 182:3.5} De-a lungul anilor trăiţi de Iisus printre discipolii săi, ei au avut numeroase dovezi referitoare la natura lui divina; însă în chiar acel moment ei sunt pe punctul de a asista la noi mărturii ale umanităţii lui. Chiar înaintea celei mai mari revelaţii a divinităţii sale, învierea sa, trebuie acum să survină cele mai mari dovezi ale naturii sale umane – umilirea sa şi răstignirea sa.

^{(1969.1) 182:3.6} De fiecare dată când Iisus s-a rugat în grădină natura sa umană avea, prin credinţă, să se prindă şi mai ferm de divinitatea sa. Voinţa sa umană era mai complet unită cu voia divină a Tatălui său. Printre alte cuvinte care i le-a spus marele înger se găsea şi mesajul că Tatăl dorea să îşi vadă Fiul desăvârşindu-şi manifestarea pământească, trecând prin experienţa pe care o are făptura în raport cu moartea; întocmai ca toate celelalte creaturi muritoare trebuie să aibă experienţa disoluţiei materiale în trecerea lor de la existenţa în timp la înaintarea în eternitate.

^{(1969.2) 182:3.7} Ceva mai devreme în seara aceea nu i se păruse atât de greu Maestrului să bea cupa, însă în timp ce Iisusul omenesc îşi lua rămas bun de la apostolii lui şi îi trimitea să se odihnească, încercarea devenea şi mai teribilă. Iisus încerca fluxul şi refluxul natural al sentimentelor comune oricărei experienţe umane şi în acel moment era obosit de munca sa, epuizat de lungile ore de trudă asiduă şi de dureroasă îngrijorare în legătură cu siguranţa apostolilor. Cu toate că nici un muritor nu poate pretinde a înţelege gândurile şi sentimentele Fiului întrupat al lui Dumnezeu într-un moment ca acesta, ştim că el a încercat o nelinişte cumplită şi a suferit o tristeţe nespusă, căci sudoarea se prelingea în mari picături peste faţa sa. El era, în sfârşit, convins că Tatăl avea intenţia să lase evenimentele fireşti să-şi urmeze cursul; şi era pe deplin decis să nu recurgă pentru a se salva la puterea sa suverană de şef suprem al unui univers.

^{(1969.3) 182:3.8} Armatele adunate ale unei imense creaţii planau acum deasupra acestei scene sub comanda temporară a lui Gabriel şi a Ajustorului Personalizat al lui Iisus. Şefii divizionari ai acestor armate celeste au fost avertizaţi de nenumărate ori să nu se amestece în aceste acţiuni pământeşti, afară numai dacă Iisus însuşi nu le-ar fi ordonat cumva să intervină.

^{(1969.4) 182:3.9} Experienţa despărţirii sale de apostoli a produs o mare încordare asupra inimii omeneşti a lui Iisus. Această tristeţe a iubirii îl umplea şi îi făcea şi mai dificilă înfruntarea în deplină cunoştinţă a cauzei unei morţi asemănătoare celei care îl aştepta. El îşi dădea seama de slăbiciunea şi de neştiinţa apostolilor săi şi nu-i venea să-i abandoneze. El ştia că ora plecării sale a sosit însă inima sa umană încerca cu ardoare să descopere dacă nu exista vreo posibilitate de a scăpa de această probă teribilă de suferinţă şi amărăciune. După ce a căutat astfel o scăpare, fără a reuşi aceasta, el a acceptat să bea cupa. Mintea divină a lui Mihail ştia că a făcut tot ceea ce a putut pentru cei doisprezece apostoli, însă inima umană a lui Iisus a dorit să fi făcut mai mult pentru a nu-i lăsa singuri pe lume. Inima lui Iisus era zdrobită; el îi iubea sincer pe fraţii săi; el se despărţise de familia sa trupească. Unul dintre asociaţii săi aleşi îl trăda. Poporul Tatălui său, Iosif, l-a respins, pecetluindu-şi astfel soarta ca popor însărcinat cu o misiune specială pe Pământ. Sufletul său era chinuit de iubirea sa dezamăgită şi de compasiunea sa respinsă. Era vorba de unul dintre acele momente teribile în viaţa unui om în care totul pare să îl învăluie cu o brutalitate şi o angoasă înspăimântătoare.

^{(1969.5) 182:3.10} Natura umană a lui Iisus nu era insensibilă la această situaţie de solitudine personală, de oprobriu public şi de aparent eşec al cauzei sale. Toate aceste sentimente apăsau asupra lui cu o greutate de nedescris. În această mare tristeţe gândurile reveneau la epoca copilăriei sale în Nazareth şi a primelor sale lucrări în Galileea. În momentul acestei mari încercări numeroase scene plăcute ale slujirii lui pământeşti s-au perindat prin mintea sa. Datorită acestor vechi amintiri din Nazareth, din Capernaum, de pe Muntele Hermon şi de la răsăritul şi apusul soarelui de la scânteietoarea Mare a Galileii, el a ajuns să se calmeze, întărindu-şi în acelaşi timp şi pregătindu-şi inima sa umană pentru a întâmpina vrăjmaşul care urma atât de aproape să-l trădeze.

^{(1970.1) 182:3.11} Înainte de sosirea lui Iuda şi a soldaţilor Maestrul şi-a recăpătat pe deplin echilibrul său obişnuit. Spiritul triumfase asupra trupului; credinţa se afirmase deasupra tuturor tendinţelor umane spre frică sau îndoieli. Proba supremă a deplinei realizări a naturii umane fusese înfruntată şi trecută într-un mod satisfăcător. Încă o dată Fiul omului era gata să facă faţă duşmanilor săi cu luciditate, cu deplină încredinţare că era invincibil ca muritor dedicat fără rezerve îndeplinirii voii Tatălui său.

Până la o nouă revedere … pace, lumină și iubire pentru toți !

Constantin RUSU

Share this:

Continuare: Viața și învățăturile lui Iisus conform cărții Urantia                                                                  

          Ultimele încurajări şi avertismente                                                                                    

1. Ultimele cuvinte de consolare

2. Îndemnuri individuale de bun rămas                                                                                            …

   Cine dorește să citească materialul în original – adică fără unele pasaje colorate, sublinieri sau boldiri care îmi aparțin – o poate face de pe linkul de mai jos

             http://www.urantia.org/ro/cartea-urantia/citeste-cartea-urantia-online

Capitolul 181

Ultimele încurajări şi avertismente

^{(1953.1) 181:0.1} DUPĂ concluziile discursului de rămas bun rostit celor unsprezece, Iisus a stat de vorbă cu ei ca în familie şi le-a reamintit numeroasele experienţe care le corespundeau individual şi colectiv. Aceşti galileeni începeau, în sfârşit să întrevadă că prietenul şi învăţătorul lor îi va părăsi şi speranţa lor se agăţa de făgăduinţa că după un scurt interval de timp el va fi din nou cu ei, însă ei aveau tendinţa de a uita că această vizită de întoarcere nu va dura nici ea decât foarte puţin. Cea mai mare parte a apostolilor şi principalii ucenici credeau cu adevărat că această făgăduinţă de revenire pentru un timp (scurtul interval între înviere şi înălţare) indicau că Iisus mergea pur şi simplu pentru o scurtă discuţie-întrevedere cu Tatăl său după care el va reveni pentru a-şi instaura împărăţia. Această interpretare a învăţăturii sale se încadra atât cu ideile lor preconcepute cât şi cu speranţele lor cele mai înflăcărate. Imediat ce credinţele întregii lor vieţii şi speranţele lor de a-şi vedea dorinţele realizate nu era deloc dificil pentru apostoli să găsească o interpretare a cuvintelor Maestrului care justifica dorinţele lor intense.

^{(1953.2) 181:0.2} După ce apostolii au analizat discursul de rămas bun şi au început să îl asimileze Iisus a cerut din nou atenţia apostolilor şi a început să le comunice ultimele sale încurajări şi avertismente.

1. Ultimele cuvinte de consolare

^{(1953.3) 181:1.1} Când cei unsprezece şi-au reluat locul, Iisus s-a ridicat şi le-a spus: „Atâta timp cât sunt cu voi în carne, nu pot fi decât un individ printre voi sau în lumea întreagă. Însă atunci când voi fi eliberat de acest corp de natură muritoare voi fi în măsură să revin în calitate de spirit locuind la fiecare din voi şi la toţi ceilalţi credincioşi în evanghelia împărăţiei. Astfel Fiul Omului va deveni o întrupare spirituală în sufletul tuturor adevăraţilor credincioşi.

^{(1953.4) 181:1.2} ”Când voi fi revenit să trăiesc în voi şi să lucrez prin intermediul vostru voi putea, cu atât mai mult, să continui să vă conduc în această viaţă şi să vă ghidez în viaţa viitoare prin numeroasele lăcaşuri în cerul cerurilor. Viaţa în creaţia eternă a Tatălui nu este o nesfârşită odihnă în lene şi un confort egoist ci, mai degrabă, o neîncetată creştere în graţie, în adevăr şi în glorie. Fiecare din foarte numeroasele staţii din casa Tatălui meu este o haltă, o viaţă destinată să vă pregătească pentru următoarea. Copiii luminii vor merge astfel din glorie în glorie până când vor atinge starea divină unde vor fi spiritual făcuţi perfecţi, aşa cum Tatăl este perfect în toate lucrurile.

^{(1953.5) 181:1.3} ”Dacă vreţi să mă urmaţi, atunci când vă voi părăsi va trebui să faceţi mari eforturi să trăiţi conform spiritului învăţăturii mele şi idealului vieţii mele pentru a îndeplini voinţa Tatălui meu. Aşa să faceţi în loc de a încerca să imitaţi viaţa mea naturală de întrupare aşa cum am fost eu nevoit să o trăiesc pe această lume.

^{(1954.1) 181:1.4} ”Tatăl m-a trimis în lumea asta, dar numai foarte puţini dintre voi a ales să mă primească pe deplin. Îmi voi răspândi spiritul peste toată făptura întrupată, însă oamenii nu vor alege toţi să primească acest nou învăţător drept călăuză şi sfetnic al sufletului lor. Însă toţi cei care îl vor primi vor fi iluminaţi, curăţiţi şi reînsufleţiţi. Şi acest Spirit al Adevărului va deveni în ei o sursă de apă vie care va ţâşni în viaţa veşnică.

^{(1954.2) 181:1.5} ”Şi acum, că vă părăsesc, aş vrea să rostesc cuvinte de încurajare. Vă las pacea mea; vă dau pacea mea. Vă voi da fiecăruia nu cum dă lumea – cu măsură – vă voi da cât veţi voi să primiţi. Inima voastră să nu se lase cuprinsă de tulburare şi de teamă. Am învins lumea şi în mine voi veţi triumfa toţi prin credinţă. V-am prevenit că Fiul Omului va fi trimis la moarte însă vă încredinţez că voi reveni înainte de a mă întoarce la Tatăl meu, cu toate că aceasta va fi doar pentru o scurtă vreme. Iar după urcarea mea lângă Tată vă voi trimite negreşit noul învăţător pentru ca el să vă însoţească şi să locuiască în inima voastră. Când veţi vedea aceste evenimente producându-se nu vă faceţi griji, ci credeţi mai degrabă, cu atât mai mult cu cât aţi cunoscut acest lucru dinainte. V-am iubit cu multă patimă şi nu v-aş părăsi, însă aceasta este voinţa Tatălui meu. A venit timpul să plec.

^{(1954.3) 181:1.6} ”Nu vă îndoiţi de nici unul din aceste adevăruri, nici chiar atunci când veţi fi risipiţi prin persecuţii şi abătuţi de nenumărate necazuri. Când vă veţi simţi singuri pe lume, eu voi şti de izolarea voastră la fel cum şi voi veţi şti de a mea, atunci când vă veţi fi risipit fiecare om la casa lui, lăsându-l pe Fiul Omului singur în mâinile duşmanilor săi. Însă eu nu sunt niciodată singur; Tatăl este întotdeauna cu mine. Chiar în acest moment mă voi ruga pentru voi. V-am spus toate acestea pentru ca voi să fiţi împăcaţi şi să puteţi avea pacea din abundenţă. Veţi avea de îndurat mari chinuri aici, jos, însă voi fiţi curajoşi; am triumfat în lume şi v-am arătat calea fericirii eterne şi a slujirii veşnice.”

^{(1954.4) 181:1.7} Iisus dăruieşte pace tuturor celor care înfăptuiesc împreună cu el voia lui Dumnezeu, însă aceasta nu se aseamănă cu bucuriile şi cu satisfacţiile materiale. Materialiştii şi fataliştii lipsiţi de credinţă nu pot spera decât la două feluri de împăcare şi de mângâiere ale sufletului: fie trebuie să fie stoici, ferm hotărâţi să facă faţă cu o voinţă de neclintit inevitabilului şi să îndure ce este mai rău, sau trebuie să fie optimist şi să se abandoneze la nesfârşit speranţei care răsare în sufletul oamenilor aspirând în zadar la o pace care nu va veni niciodată cu adevărat.

^{(1954.5) 181:1.8} O oarecare doză de stoicism şi de optimism sunt numai bune pentru a trăi o viaţă pe Pământ, însă nici una din cele două nu se poate compara cu această pace magnifică pe care Fiul lui Dumnezeu o răspândeşte asupra fiilor săi întrupaţi. Pacea pe care Mihail o dăruieşte copiilor săi pământeni este aceeaşi care i-a umplut sufletul câtă vreme el însuşi şi-a trăit viaţa muritoare în trup, în această aceeaşi lume. Pacea lui Iisus este bucuria şi satisfacţia unei persoane cunoscându-l pe Dumnezeu şi care a dobândit triumful înfăptuirii depline a voii lui Dumnezeu trăind în acelaşi timp viaţa unui muritor întrupat. Pacea minţii lui Iisus se întemeia pe o credinţă umană absolută în realitatea grijii pline de înţelepciune şi de compasiune a Tatălui divin. Iisus a întâmpinat greutăţi pe pământ şi chiar a fost greşit numit „omul durerilor” însă în toate aceste experienţe şi prin ele el a beneficiat de întărirea acestei încrederi care i-a permis mereu să urmeze scopul vieţii sale cu deplină încredere că îndeplinea voinţa Tatălui.

^{(1954.6) 181:1.9} Iisus era hotărât, perseverent şi întru totul devotat îndeplinirii misiunii sale, însă nu era un stoic lipsit de sensibilitate şi împietrit. El căuta întotdeauna aspectele încurajatoare ale experienţelor sale de viaţă însă nu era un optimist orb care se amăgea pe sine. Maestrul ştia de toate câte îl aşteptau şi nu se temea de acestea. După ce şi-a revărsat pacea peste toţi ucenicii săi el a putut să le spună, pe bună dreptate: „Inima voastră să nu se tulbure şi să nu se teamă”.

^{(1955.1) 181:1.10} Pacea lui Iisus este deci pacea încredinţării unui fiu care crede cu fermitate că propria sa carieră în timp şi eternitate este într-o desăvârşită siguranţă sub ocrotirea şi supravegherea unui Tată spirit infinit de înţelept, de iubitor şi de puternic. Este de fapt o pace care transcende orice înţelegere a unei minţi umane însă pe care inima umană poate să o savureze pe deplin.

2. Îndemnuri individuale de bun rămas

^{(1955.2) 181:2.1} Maestrul sfârşise de dat instrucţiunile sale de despărţire şi de transmis ultimele îndemnuri apostolilor săi ca grup. El şi-a luat atunci rămas bun, individual, dând fiecăruia câteva sfaturi personale însoţindu-le şi cu binecuvântările sale de plecare. Apostolii erau încă aşezaţi în jurul mesei, în ordinea în care se instalaseră de la început pentru a se împărtăşi laolaltă din cea din urmă cină. Maestrul mergea în jurul mesei, vorbindu-le pe rând şi fiecare dintre ei se ridica atunci când Iisus i se adresa.

^{(1955.3) 181:2.2} Iisus îi spuse lui Ioan: „Tu, Ioane, eşti cel mai tânăr dintre fraţii mei. Ai fost aproape de mine. Eu v-am iubit pe toţi cu iubirea pe care un tată o acordă asupra fiilor săi, însă tu ai fost desemnat de Andrei ca unul dintre cei trei care trebuie să rămână lângă mine în permanenţă. Printre altele, tu ai acţionat în numele meu în multe împrejurări legate de familia mea pământească şi trebuie să continui să faci acest lucru. Ioane, eu merg la Tatăl pe deplin încredinţat că tu vei continua să-i ocroteşti pe cei care sunt ai mei prin legăturile cărnii. Veghează ca prezenta lor nedumerire cu privire la misiunea mea să nu te împiedice întru nimic să le acorzi toată compătimirea, sfaturile şi ajutorul necesar aşa cum ştii că aş face şi eu dacă aş rămâne întrupat. Şi când vor ajunge toţi să vadă lumina şi să intre pe deplin în împărăţie şi voi toţi îi veţi întâmpina cu bucurie, mă bazez pe tine Ioane pentru a întâmpina cum se cuvine şi în numele meu.

^{(1955.4) 181:2.3} ”Acum, că se apropie ora finală a carierei mele pământeşti, rămâi întotdeauna lângă mine pentru a-ţi lăsa un mesaj referitor la familia mea. În ceea ce priveşte lucrarea pe care Tatăl mi-a încredinţat-o, ea este acum înfăptuită, în afară de moartea mea trupească, şi sunt gata să beau această ultimă cupă. În ceea ce priveşte responsabilităţile pe care mi le-a lăsat tatăl meu pământesc, Iosif, eu mi le-am asumat de-a lungul vieţii mele însă trebuie ca acum să mă bizui pe tine, care vei acţiona în locul meu în toate aceste chestiuni. Te-am ales pentru a face acest lucru, Ioane, pentru că eşti cel mai tânăr şi în consecinţă este foarte probabil că vei trăi mai mult decât toţi ceilalţi apostoli.

^{(1955.5) 181:2.4} ”Până acum v-am dat, ţie şi fratelui tău, supranumele de fii ai tunetului. Când ai pornit cu noi la drum erai autoritar şi intolerant, însă te-ai schimbat mult din ziua aceea în care vroiai să fac să coboare foc din cer asupra faptelor necredincioşilor smintiţi şi nesocotiţi. Trebuie să te schimbi încă şi mai mult. Trebuie să devii apostolul noii porunci pe care v-am dat-o în această seară. Consacră-ţi viaţa să îţi înveţi fraţii să se iubească unii pe alţii aşa cum v-am iubit eu.”

^{(1955.6) 181:2.5} În timp ce Ioan Zebedeu stătea acolo în picioare, în sala de sus, cu ochii şiroind de lacrimile ce-i brăzdau obrajii, el îşi privi Maestrul în faţă şi spuse: „Aşa voi face , Maestre, însă cum să învăţ să-i iubesc mai tare pe fraţii mei?” Iar Iisus răspunse atunci: „Vei învăţa să-i iubeşti mai mult pe fraţii tăi învăţând mai întâi să-l iubeşti mai mult pe Tatăl care este în ceruri şi după ce te-ai interesat cu adevărat şi mai mult de bunăstarea lor în timp şi în eternitate. Şi orice interes uman de felul acesta este hrănit de o compătimire plină de înţelegere, de o slujire dezinteresată şi de o iertare fără de limită. Nimeni nu trebuie să te trateze cu lipsă de respect din cauza tinereţii tale însă, te implor, să nu neglijezi niciodată faptul că vârsta reprezintă adesea experienţa şi că în problemele umane nimic nu poate înlocui experienţa efectivă. Străduieşte-te să trăieşti în pace cu toată lumea, îndeosebi cu prietenii tăi în fraternitatea împărăţiei cereşti. Şi apoi, Ioane, aminteşte-ţi întotdeauna că nu trebuie să lupţi cu sufletele pe care vrei să le câştigi pentru împărăţie.”

^{(1956.1) 181:2.6} Apoi Maestrul ocoli propriul său scaun şi se opri o clipă lângă locul gol al lui Iuda Iscariotul. Apostolii erau mai mult decât surprinşi că Iuda nu se întorsese încă şi erau foarte curioşi să cunoască semnificaţia expresiei de tristeţe ce se abătuse peste chipul lui Iisus aflat în picioare lângă scaunul gol al trădătorului. Însă nici unul dintre ei, în afară, poate, de Andrei, nu bănuia câtuşi de puţin că trezorierul lor plecase să-şi trădeze Maestrul aşa cum Iisus îi lăsase să întrevadă cu o seară înainte şi în timpul cinei. Se întâmplaseră atât de multe lucruri de atunci încât pentru moment apostolii uitaseră complet declaraţia lui Iisus că unul dintre ei îi va trăda.

^{(1956.2) 181:2.7} Iisus se apropie atunci de Simon Zelotul care se ridică pentru a asculta încurajarea următoare. „Tu eşti un adevărat fiu a lui Avraam, însă cât de greu mi-a fost să fac din tine un fiu al împărăţiei celeste. Te iubesc şi toţi fraţii tăi te iubesc deopotrivă. Ştiu că tu mă iubeşti, Simon, şi că şi tu iubeşti împărăţia, însă ai încă ideea fixă de a face să vină această împărăţie potrivit cu preferinţele tale. Ştiu bine că vei sfârşi prin a sesiza natura şi semnificaţia spirituală a evangheliei mele şi că vei lucra plin de curaj la proclamarea ei, însă sunt îngrijorat de ceea ce ţi s-ar putea întâmpla după plecarea mea. M-aş bucura să ştiu că nu vei şovăi. Aş fi bucuros dacă aş putea să ştiu că la întoarcerea mea lângă Tată nu vei înceta să fii apostolul meu şi că te vei comporta acceptabil ca un ambasador al împărăţiei celeste.”

^{(1956.3) 181:2.8} De abia a încetat Iisus să vorbească cu Simon Zelotul că aprigul patriot, ştergându-şi lacrimile din ochi, răspunse: „Maestre, să nu ai nici o teamă în privinţa fidelităţii mele. Am întors spatele tuturor lucrurilor pentru a-mi putea consacra viaţa instaurării împărăţiei tale pe Pământ şi nu voi şovăi. Până aici am supravieţuit tuturor decepţiilor şi nu am să te părăsesc.”

^{(1956.4) 181:2.9} Atunci, punându-şi mâna pe umărul lui Simon, Iisus spuse: „În realitate, este liniştitor să te aud vorbind astfel, în special într-o clipă ca aceasta însă, bunul meu prieten, tu nu ştii încă despre ce vorbeşti. Nu mă îndoiesc nici o clipă de fidelitatea ta, de devotamentul tău; ştiu că nu a-i ezita să te avânţi într-o bătălie şi să mori pentru mine, aşa cum ar face-o toţi tovarăşii tăi (şi toţi aprobară ferm cu o înclinare a capului) însă nu ţi se va cere aşa ceva. Ţi-am repetat de nenumărate ori că împărăţia mea nu este al acestei lumi şi că discipolii mei nu se vor bate pentru a o instaura. Ţi-am spus aceasta de nenumărate ori, Simon, însă tu refuzi să priveşti adevărul în faţă. Nu sunt neliniştit în privinţa fidelităţii tale faţă de mine şi împărăţie, însă ce vei face când voi fi plecat şi când, în cele din urmă gândirea ta se va trezi şi va realiza că nu ai sesizat semnificaţia învăţăturii mele şi că trebuie să adaptezi în chip nou falsele tale interpretări la realitatea de un ordin spiritual diferit a problemelor împărăţiei?”

^{(1956.5) 181:2.10} Simon dorea încă să vorbească, însă Iisus îl opri cu un gest al mâinii şi continuă: „Nici unul din apostolii mei nu are o inimă mai sinceră şi mai cinstită ca a ta însă după plecarea mea nici unul dintre ei nu va fi mai tulburat şi mai disperat ca tine. În ciuda descurajării tale spiritul meu va locui în tine, iar fraţii de aici nu te vor abandona. Nu uita ceea ce te-am învăţat despre raporturile dintre cetăţenia de pe Pământ şi filiaţia în împărăţia spirituală a Tatălui. Reflectează bine la tot ceea ce ţi-am spus asupra necesităţii de a da Cezarului ceea ce este a Cezarului şi lui Dumnezeu ceea ce este a lui Dumnezeu. Consacră-ţi viaţa, Simon, să arăţi faptul că un muritor poate îndeplini cum se cuvine porunca mea de a recunoaşte deodată datoria temporală către puterea civilă şi serviciul spiritual în fraternitatea împărăţiei. Dacă accepţi să fi învăţat de Spirtul Adevărului nu va exista niciodată un conflict între exigenţele cetăţeniei terestre şi cele ale filiaţiei tale celeste, afară numai dacă şefii temporali nu vor pretinde cumva de la tine omagiul şi adorarea care nu aparţin decât lui Dumnezeu.

^{(1957.1) 181:2.11} ”Şi acum, Simon, când ajungi să vezi toate acestea, când ai îndepărtat deznădejdea ta şi când vei pleca să proclami evanghelia cu mare autoritate, nu uita niciodată că te-am însoţit pe parcursul întregii tale perioade de descurajare şi că te voi însoţi până la sfârşit. Vei fi întotdeauna apostolul meu. După ce vei fi acceptat să vezi prin ochiul spiritului şi să abandonezi în chip desăvârşit voinţa ta voinţei Tatălui care este în ceruri, vei deveni atunci ambasadorul meu activ şi nimeni nu îţi va reproşa întârzierea de a înţelege adevărurile pe care le-ai învăţat de la mine pentru a-ţi lua autoritatea pe care ţi-am conferit-o. Deci, Simone, te avertizez încă o dată că cei care se luptă cu sabia pier de tăişul ei în timp ce aceia care lucrează în spirit obţin viaţa eternă în împărăţia viitor cât şi bucuria şi pacea în împărăţia prezent. Când misiunea care îţi este încredinţată va fi îndeplinită pe Pământ tu, Simon, vei rămâne cu mine în împărăţia de dincolo. Vei vedea cu adevărat împărăţia pe care ţi-ai dorit-o cu atâta ardoare, însă nu în timpul acestei vieţi. Continuă să crezi în mine şi în ceea ce ţi-am destăinuit şi vei primi darul vieţii eterne.”

^{(1957.2) 181:2.12} Când Iisus termină de vorbit lui Simon Zelotul, se duse la Matei Levi şi îi spuse: „Nu îţi mai revine faptul de a asigura trezoreria grupului apostolic. Curând, foarte curând vă veţi risipi cu toţii. Nu vă va fi permis nici măcar să vă bucuraţi de tovărăşie mângâietoare şi întăritoare a nici unuia dintre fraţii voştri apostoli. Continuând propovăduirea evangheliei împărăţiei va trebui să vă găsiţi fiecare noi tovarăşi. V-am trimis doi câte doi pe durata formării voastre, însă acum vă părăsesc. Şi după ce vă veţi reveni din şoc veţi merge singuri până la marginile Pământului pentru a proclama această veste bună că muritorii însufleţiţi de credinţă sunt fiii lui Dumnezeu.”

^{(1957.3) 181:2.13} Atunci Matei spuse: „Însă, Maestre, cine ne va trimite şi cum vom şti unde să mergem? Ne va indica oare Andrei calea?” Şi Iisus răspunse: „Nu, Levi, Andrei nu vă va mai da îndrumări pentru a proclama evanghelia. El va continua, în realitate, să fie prietenul vostru şi sfătuitorul vostru până în ziua în care va veni noul învăţător şi atunci Duhul Adevărului vă va conduce pe fiecare departe pentru a lucra la extinderea împărăţiei. Tu ai trecut prin multe transformări din ziua în care te-am găsit la biroul de la vamă şi a-i luat atunci decizia de a mă urma, însă trebuie să treci încă prin multe altele înainte de a putea avea viziunea unei fraternităţi în care gentilii vor rămâne împreună cu evreii într-o asociaţie fraternă. Continuă să răspunzi la nevoile pe care le simţi în încercare de a-i câştiga pe compatrioţii tăi evrei pentru regat până când eşti pe deplin satisfăcut şi apoi întoarce-te cu autoritate către gentili. Levi, de un lucru poţi fi sigur: a-i câştigat încrederea şi afecţiunea fraţilor tăi;” te iubesc cu toţii. (Şi toţi făcură semn că sunt de acord cu spusele Maestrului.)

^{(1958.1) 181:2.14} ”Levi, sunt la curent multe dintre lucrurile pe care fraţii tăi le ignoră referitoare la grijile tale, la sacrificiile tale şi la eforturile tale pentru a face faţă cheltuielilor grupului. Cu toate că cel care poartă banii nu este de faţă, mă bucur de faptul că ambasadorul publican este aici la reuniunea mea de despărţire, împreună cu mesagerii împărăţiei. Mă rog, pentru ca tu să poţi discerne semnificaţia învăţăturii mele cu ochii spiritului. Când noul învăţător va veni în inima ta, urmează-l oriunde te va conduce şi fă-i pe fraţii tăi să vadă – şi chiar pe lumea întreagă – ceea ce Tatăl poate face pentru un colector de taxe detestat care a îndrăznit să-l urmeze pe Fiul Omului şi să creadă în evanghelia împărăţiei. De la început, Levi, te-am iubit aşa cum i-am iubit pe ceilalţi galileeni. Pentru că şti atât de bine că nici Tatăl, nici Fiul nu fac vreo deosebire de persoane, veghează să nu faci nici o distincţie de acest ordin în rândul celor care vor începe să creadă în evanghelie datorită serviciului tău. Deci, Matei, consacră-ţi întreaga ta viaţă viitoare sarcinii de a arăta oamenilor că Dumnezeu nu face deosebire de persoane şi că în ochii lui Dumnezeu şi în comunitatea împărăţiei toţi oamenii sunt egali, toţi credincioşii sunt fiii lui Dumnezeu.”

^{(1958.2) 181:2.15} Apoi Iisus se îndreptă către Iacob Zebedeu, care stătea în picioare, în tăcere, iar Maestrul i se adresă spunând: „Iacob, atunci când tu şi tânărul tău frate aţi venit la mine căutând o favoare în onorurile împărăţiei, v-am spus că aparţine Tatălui faptul de a atribui aceste onoruri şi v-am întrebat dacă sunteţi în stare să beţi din cupa mea, şi amândoi mi-aţi răspuns că da. Chiar dacă pe atunci nu eraţi, cum nu sunteţi nici astăzi, capabili, veţi fi curând pregătiţi pentru acest serviciu datorită experienţei prin care aţi trecut de curând. Ţi-ai supărat fraţii în perioada respectivă prin purtarea ta. Dacă nu te-au iertat deja, ei o vor face atunci când te vor vedea bând cupă mea. Fie ca serviciul tău, lung sau scurt, să domine sufletul tău cu răbdare. Când va veni noul învăţător lasă-l să te înveţe echilibrul îndurării şi al, toleranţei pline de compătimire născută dintr-o sublimă încredere în mine şi dintr-o perfectă supunere faţă de voinţa Tatălui. Consacră-ţi viaţa să demonstrezi conjugarea afecţiunii umane şi a demnităţii divine a unui discipol care îl cunoaşte pe Dumnezeu şi crede în Fiul lui. Toţi cei care trăiesc astfel vor revela evanghelia chiar prin felul în care vor muri. Tu şi fratele tău, Ioan, veţi urma drumuri diferite şi se poate ca unul dintre voi să rămână cu mine înaintea celuilalt în împărăţia eternă. Acest lucru te va ajuta mult dacă vrei să înveţi că adevărata înţelepciune include atât discernământul, cât şi curajul. Trebuie să înveţi că priceperea trebuie să-ţi însoţească incisivitatea. Vor veni acele momente supreme în care discipolii mei nu vor ezita să îşi sacrifice viaţa pentru împărăţie însă în toate împrejurările obişnuite este mai bine să se liniştească furia necredincioşilor pentru a se putea trăi şi continua propovăduirea veştii celei bune. În măsura în care poţi, trăieşte mult timp pe Pământ pentru ca pe parcursul lungilor tăi ani să poţi câştiga numeroase suflete pentru împărăţia celestă.”

^{(1958.3) 181:2.16} Când Maestrul termină de vorbit lui Iacob Zebedeu, el înconjură masa până la capătul unde se afla Andrei; îşi privi fidelul asistent în ochi şi îi spuse: „Andrei, m-ai reprezentat cu fidelitate în calitate de şef în fruntea ambasadorilor împărăţiei celeste. Cu toate că te-ai îndoit uneori şi ai manifestat uneori o timiditate riscantă, ai fost totuşi sincer şi cât se poate de echitabil în raporturile tale cu asociaţii tăi. De la hirotonisirea ta şi a fraţilor tăi ca mesageri ai împărăţiei, aţi acţionat într-un mod autonom în toate treburile administrative ale grupului, numai că pe tine te-am desemnat ca în funcţia de şef al acestor oameni aleşi. În nici un alt domeniu temporal nu am acţionat pentru a-ţi dirija sau influenţa deciziile. M-am abţinut în vederea pregătirii cuiva care să dirijeze deliberările voastre colective ulterioare. În universul meu, precum şi în universul de universuri al Tatălui meu, fraţii noştri fii sunt trataţi ca indivizi în toate raporturile lor spirituale, însă în toate raporturile colective noi stabilim, invariabil, o funcţiune precisă de conducere. Împărăţia noastră este un domeniu guvernat de ordine şi când două sau mai multe creaturi înzestrate cu voinţă acţionează în cooperare, se prevede întotdeauna autoritatea unui şef .

^{(1959.1) 181:2.17} ”Şi acum, Andrei, pentru că tu eşti şeful fraţilor tăi, în virtutea autorităţii pe care ţi-am încredinţat-o şi pentru că mi-ai servit astfel ca reprezentant personal şi pentru că vă voi părăsi pentru a merge la Tatăl meu, te dezleg de orice responsabilitate legată de aceste probleme temporale şi administrative. De acum nu vei mai exercita nici o jurisdicţie asupra fraţilor tăi în afară de aceea pe care a-i câştigat-o în calitatea ta de conducător spiritual şi pe care fraţii tăi o recunosc deci de bună voie. De acum înainte nu vei mai exercita nici o autoritate asupra fraţilor tăi, decât dacă ei înşişi ţi-o vor restitui printr-un act legislativ formal şi precis, după ce mă voi fi întors la Tatăl meu. Cu toate acestea faptul de a fi eliberat de orice responsabilitate în calitate de şef administrativ al grupului nu diminuează cu nimic responsabilitatea ta morală de a face tot ceea ce-ţi va sta în puterea pentru a-i ţine pe fraţii tăi laolaltă cu fermitate şi iubire de-a lungul ceasurilor grele de ce vă aşteaptă. Este vorba de zile care cuprinse între plecarea mea din trupul acesta şi trimiterea noului învăţător care va trăi în inima voastră şi vă va conduce în cele din urmă la întregul adevăr. În momentul în care mă pregătesc să te părăsesc aş vrea să te eliberez de orice responsabilitate administrativă care îşi are originea şi autoritatea în prezenţa mea printre voi, ca unul dintre voi. De acum înainte nu voi mai exercita asupra voastră şi prin voi decât autoritatea spirituală.

^{(1959.2) 181:2.18} ”Dacă fraţii tăi doresc să te păstreze în calitate de consilier, îţi poruncesc să faci tot ceea ce se poate în toate problemele temporale şi spirituale pentru a promova pacea şi armonia printre diversele grupuri de credincioşi sinceri ale evangheliei. Consacră-ţi restul vieţii dezvoltării aspectelor practice ale iubirii fraterne printre fraţii tăi. Fii bun pentru fraţii mei de sânge, atunci când vor ajunge să creadă pe deplin în evanghelie; să nutreşti un devotament plin de afecţiune şi imparţial faţă de greci, în Occident şi de Abner în Orient. Cu toate că aceştia, apostolii mei, . au să se împrăştie cât de curând în cele patru colţuri ale lumii pentru a proclama vestea cea bună a salvării prin filiaţie cu Dumnezeu, ţie îţi revine sarcina de a-i ţine uniţi în ceasurile de mari încercări ce vă aşteaptă, perioada de intense probe pe parcursul căreia trebuie să învăţaţi să credeţi în evanghelie, lipsiţi de prezenţa persoanei mele, aşteptând cu răbdare să sosească noul învăţător – Duhul Adevărului. Deci, Andrei, cu toate că nu îţi revine ţie să înfăptuieşti marile lucrări din punctul de vedere al oamenilor, mulţumeşte-te şi să fi educatorul şi consilierul celor care fac asemenea lucruri. Du la bun sfârşit munca ta pe pământ şi apoi îţi vei continua această slujire în împărăţia eternă, căci nu ţi-am spus eu oare de nenumărate ori că am şi alte oi în afara acestei turme?”

^{(1959.3) 181:2.19} Iisus se îndreptă apoi către gemenii Alfeu, se opri între ei şi spuse: „Copilaşii mei, sunteţi una din cele trei perechi de fraţi care au ales să mă urmeze. Toţi şase aţi făcut bine să lucraţi în pace cu fratele vostru de sânge însă nici unul nu a făcut-o mai bine decât voi. Vă aşteaptă clipe grele în viitor. Poate n-o să înţelegeţi tot ceea ce vi se va întâmpla, vouă şi fraţilor voştri, însă nu vă îndoiţi niciodată că aţi fost într-o zi chemaţi să lucraţi în împărăţie. pentru o vreme nu vor mai exista mulţimi de condus însă nu vă descurajaţi. Când lucrarea vieţii voastre va fi îndeplinită vă voi primi în Cer unde veţi putea vorbi oştirilor serafice despre mântuirea voastră şi în mulţimea de Fii elevaţi ai lui Dumnezeu. Consacraţi-vă viaţa să uşurării trudei voastre de toate zilele. Arătaţi tuturor locuitorilor Pământului şi îngerilor din Cer cum un om muritor poate să se întoarcă plin de voioşie şi curaj la munca sa dificilă de până acum, după ce a fost chemat un timp să slujească în serviciu special al lui Dumnezeu. Dacă, pentru moment munca voastră în problemele exterioare ale împărăţiei este realizată trebuie să vă întoarceţi la vechile voastre lucrări cu iluminarea nouă adusă de experienţa de a fi Fiul lui Dumnezeu şi cu înţelegerea elevată că pentru cel care îl cunoaşte pe Dumnezeu nu există nici muncă banală, nici lucrare seculară. Pentru voi care aţi lucrat împreună cu mine toate lucrurile au devenit sacre şi orice lucrare pământească a devenit un serviciu pentru Dumnezeu-Tatăl însuşi. Când veţi auzi veştile faptelor foştilor voştri asociaţi apostolici, bucuraţi-vă împreună cu ei şi împliniţi nevoile voastre zilnice aşa cum fac cei care îl aşteaptă pe Dumnezeu şi muncesc aşteptându-l. Aţi fost apostolii mei şi veţi fi întotdeauna; îmi voi aminti de voi în împărăţia care va veni.”

^{(1960.1) 181:2.20} Apoi Iisus se îndreptă către Filip care se ridică pentru a auzi mesajul adresat lui de către Maestrul său: „Filipe, mi-ai pus multe feluri de întrebări şi mi-am dat toată silinţa ca să răspund fiecăreia din ele. Acum aş vrea să răspund ultimei întrebări care ţi-a venit în mintea cinstită, însă prea puţin spirituală. În tot timpul cât am înconjurat masa venind către tine, nu a-i încetat să te întrebi: ce voi face dacă Maestrul pleacă şi ne lasă singuri în lume ? Om cu puţină credinţă! Şi cu toate acestea tu ai aproape la fel de multă ca mulţi dintre fraţii tăi. Ai fost un bun asistent, Filipe. Greşelile tale au fost rare şi m-am folosit de una dintre ele pentru a manifesta gloria Tatălui. Serviciul tău de intendenţă se va sfârşi. Va trebui să te consacri în curând mai pe deplin lucrării pe care ai fost chemat s-o faci, predicarea evangheliei împărăţiei. Filipe, ai vrut întotdeauna să ţi se arate, şi vei vedea în curând lucruri măreţe. Şi mai bine ar fi fost să fi perceput toate aceste lucruri prin credinţă, însă pentru că erai sincer, cu toată îngustimea viziunii tale materiale, tu trăiai pentru a vedea împlinirea cuvintelor mele. Apoi, când vei fi binecuvântat cu clarviziunea spirituală, apucă-te de-ţi îndeplineşte sarcinile consacrându-ţi viaţa călăuzirii omenirii în căutarea ei după Dumnezeu şi a realităţilor eterne cu ochiul credinţei spirituale, iar nu cu ochii minţii materiale. Aminteşte-ţi, Filip, că ai o mare misiune pe Pământ, deoarece lumea este plină de oameni care au tendinţa de a privi viaţa la fel ca tine. Ai o mare lucrare de făcut şi când se va fi desăvârşit în credinţă, vei veni atunci în împărăţia mea şi îmi va face mare plăcere să îţi arăt ceea ce ochiul nu a văzut, ceea ce urechea nu a auzit şi ceea ce mintea umană nu a cunoscut niciodată. Între timp, devin-o ca un copilaş în împărăţia spiritului şi îngăduie-mi, prin mijlocirea spiritului noului învăţător, să te pregătesc pentru împărăţia spirituală. Astfel, voi putea face pentru tine numeroase lucruri pe care nu le puteam realiza când eram cu tine ca muritor al tărâmului. Şi aminteşte-ţi, Filip, că oricine m-a văzut, l-a văzut pe Tatăl.”

^{(1960.2) 181:2.21} Apoi Maestrul se îndreptă către Nataniel care atunci se ridică, însă Iisus îl rugă să se aşeze, se aşeză lângă el şi spuse: „Nataniel, ai învăţat să trăieşti deasupra prejudecăţilor şi să practici o tot mai mare toleranţă de când ai devenit apostolul meu. Însă mai ai multe lucruri de învăţat. Ai fost o binecuvântare pentru colegii tăi, în sensul că ei au fost îmbărbătaţi de sincera ta consecvenţă . Când nu voi mai fi aici, se poate ca francheţea ta să te împiedice să rămâi în relaţii bune cu fraţii tăi, atât cei vechi, cât şi cei noi. Trebuie să înveţi că expresia unui gând, chiar şi a unuia bun, trebuie să fie modulată în armonie cu statutul intelectual şi cu dezvoltarea spirituală a interlocutorului. Sinceritatea este de foarte mare folos în lucrarea împărăţiei, atunci când ea este aliată cu discernământul.

^{(1961.1) 181:2.22} ”Dacă ai vrea să înveţi să lucrezi împreună cu fraţii tăi, ai putea să faci fapte mai trainice, dar dacă pleci în căutarea celor care gândesc la fel ca tine, consacră-ţi atunci viaţa să dovedeşti că discipolul cunoscător de Dumnezeu poate deveni un întemeietor al împărăţiei chiar dacă este singur în lume şi complet izolat de tovarăşii săi credincioşi. Ştiu că vei rămâne fidel până la capăt şi te voi primi cândva în serviciul mai extins al împărăţiei mele celeste.”

^{(1961.2) 181:2.23} Atunci Nataniel luă cuvântul pentru a-l întreba pe Iisus: „Ţi-am ascultat învăţătura din primul moment în care m-ai chemat în slujba împărăţiei însă, cinstit să fiu, nu am ajuns încă să înţeleg deplina semnificaţie a tot ceea ce ne-ai spus. Nu ştiu la ce evenimente trebuie să mă aştept şi cred că cea mai mare parte a tovarăşilor mei sunt la fel de dezorientaţi, însă ezită să-şi mărturisească confuzia. Oare mă poţi tu ajuta?” Iisus, punând o mână pe umărul lui Nataniel, spuse: „Prietene, nu-i o mirare că eşti nedumerit în încercarea de a prinde semnificaţia învăţăturii mele spirituale, deoarece eşti atât de handicapat de ideile tale preconcepute asupra tradiţiei iudaice şi totodată încurcat de tendinţa ta persistentă de a interpreta evanghelia mea conform lecţiilor scribilor şi fariseilor.

^{(1961.3) 181:2.24} ”V-am învăţat multe prin viu grai şi mi-am trăit viaţa printre voi. Am făcut tot ceea ce mi-a fost cu putinţă pentru a vă lumina mintea şi a vă elibera sufletul. Ceea ce nu aţi fost capabili să extrageţi din învăţăturile mele şi din viaţa mea trebuie acum să vă pregătiţi să dobândiţi alături de maestrul tuturor învăţătorilor – experienţa efectivă. În toate aceste noi experienţe care vă aşteaptă vă voi preceda, iar Duhul Adevărului vă va însoţi. Nu vă temeţi; când noul învăţător va fi venit vă va revela ceea ce nu aţi reuşit să înţelegeţi acum pe durata restului vieţii voastre pământeşti şi va continua cu formarea voastră în epocile eterne.”

^{(1961.4) 181:2.25} Apoi Maestrul se întoarse către toţi apostolii şi spuse: „Nu vă fie teamă dacă nu înţelegeţi deplina semnificaţie a evangheliei. Voi sunteţi nişte biete fiinţe finite, oameni muritori, şi ceea ce v-am învăţat este infinit divin şi etern. Fiţi răbdători şi curajoşi, deoarece veacuri eterne se aştern înaintea voastră pentru a continua experienţa voastră progresivă şi a deveni perfecţi, la fel cum Tatăl în Paradis este perfect.”

^{(1961.5) 181:2.26} Apoi Iisus se îndreptă către Toma care, aflat în picioare, îl auzi spunând: „Toma, tu ai fost adesea lipsit de credinţă. Cu toate acestea, după perioadele tale de îndoială nu ai fost niciodată lipsit de curaj. Ştiu că profeţii mincinoşi şi învăţătorii neştiutori nu te pot înşela. După plecarea mea fraţii tăi vor aprecia cu atât mai mult modul tău critic de a privi noile învăţături. Şi când veţi fi toţi risipiţi până la hotarele lumii, în perioada ce va să vină, tu să-ţi aminteşti că eşti încă ambasadorul meu. Consacră-ţi viaţa marii lucrări de revelare a faptului că mintea materială critică a omului poate triumfa asupra inerţiei îndoielii intelectuale când se pomeneşte în faţa demonstraţiei manifestării adevărului viu. Vorbesc de adevărul viu aşa cum acţionează el în experienţa bărbaţilor şi a femeilor născuţi din spirit, care produc în viaţa lor roadele spiritului şi care se iubesc unii pe alţii aşa cum v-am iubit eu însumi. Toma, sunt bucuros că te-ai alăturat nouă şi ştiu că după o scurtă perioadă de perplexitate vei continua să fii în slujba împărăţiei. Îndoielile tale au pus în dificultate fraţii tăi însă ele nu m-au deranjat niciodată. Am încredere în tine şi voi fi mereu înaintea ta până la marginea Pământului.”

^{(1962.1) 181:2.27} Apoi Maestrul se îndreptă către Simon Petru care se ridică, în vreme ce Iisus îi adresă vorbele acestea: „Petrule, ştiu că mă iubeşti şi că îţi consacri întreaga viaţă propovăduirii publice a evangheliei iudeilor şi gentililor, însă sunt dezolat că anii tăi de strânsă asociere cu mine nu au reuşit mai bine să te ajute să chibzui bine înainte de a vorbi. Prin ce experienţă trebuie să treci tu pentru a învăţa să îţi măsori cuvintele? Câte greutăţi ne-ai pricinuit prin vorbele tale nesocotite şi prin înfumurata ta încredere în tine? Vei atrage încă şi mai multe necazuri dacă nu stăpâneşti defectul acesta. Ştii bine că fraţii tăi te iubesc în ciuda acestei slăbiciuni şi trebuie, de asemenea, să înţelegi că această imperfecţiune nu micşorează cu nimic afecţiunea mea pentru tine, însă ea reduce utilitatea ta şi nu va înceta niciodată să îţi facă necazuri. Cu toate acestea este neîndoielnic că experienţa prin care vei trece în această noapte va fi pentru tine de mare ajutor. Ceea ce spun acum, Petrule, o spun, de asemenea, tuturor fraţilor tăi adunaţi aici. În această seară veţi fi cu toţii în marele pericol de a vă poticni de mine. Ştiţi că este scris ‘ Păstorul va fi lovit şi oile vor fi risipite’. Când nu voi mai fi aici va exista marele risc ca uni dintre voi să ceda îndoielilor şi vă veţi poticni de ceea ce mi se va întâmpla . Însă vă promit acum că voi reveni pentru o vreme şi că vă voi merge atunci înainte-vă în Galileea.”

^{(1962.2) 181:2.28} Atunci Petru îşi puse o mână pe umărul lui Iisus şi îi spuse: „Puţin contează dacă toţi fraţii mei se vor îndoi de tine. Eu îţi făgăduiesc să nu pun la îndoială nimic din ceea ce ai putea face tu, te voi însoţi şi la nevoie chiar voi muri pentru tine.”

^{(1962.3) 181:2.29} În timp ce Petru rămase în picioare în faţa Maestrului său, cu vocea-i tremurândă de intensitatea simţirii şi debordând de iubire sinceră pentru el, Iisus îl privi drept în ochii plini de lacrimi şi spuse: „Petru, în adevăr îţi spun, în această noapte cocoşul nu va cânta înainte de a mă fi renegat de trei sau patru ori. Şi astfel ceea ce n-ai învăţat din asocierea ta liniştită vei învăţa din multe necazuri şi din mari mâhniri. După ce vei fi învăţat această indispensabilă lecţie trebuie să îţi întăreşti fraţii şi să duci apoi o viaţă dedicată predicării evangheliei, cu toate că s-ar putea şi să fii băgat în închisoare, şi poate să mă urmezi, plătind preţul suprem al serviciului expresiei iubirii, pentru a edifica împărăţia Tatălui.

^{(1962.4) 181:2.30} Însă aminteşte-ţi de făgăduinţa mea. Când voi fi reînviat voi rămâne câtva timp cu voi, înainte de a mă întoarce la Tatăl meu. În această seară îl voi ruga pe Tată să-l întărească pe fiecare dintre voi pentru proba prin care trebuie să treceţi atât de curând. Vă iubesc pe toţi cu dragostea cu care Tatăl m-a iubit pe mine şi, de aceea, trebuie ca tot astfel să vă iubiţi şi voi unii pe alţii, aşa cum v-am iubit eu.”

^{(1962.5) 181:2.31} Apoi, după ce au cântat un imn, ei au plecat spre tabăra de pe Muntele Măslinilor.

Până la o nouă revedere … pace și lumină pentru toți !

Constantin RUSU

Share this: