Continuare: Viața și învățăturile lui Iisus conform cărții Urantia
Ultimile învățături din Pella
-
Parabola fiului pierdut
-
Parabola intendentului iscusit
-
Bogatul şi cerşetorul
-
Tatăl şi împărăţia sa Cine dorește să citească materialul în original – adică fără unele pasaje
colorate, sublinieri sau boldiri care îmi aparțin – o poate face de pe linkul de mai jos :
http://www.urantia.org/ro/cartea-urantia/citeste-cartea-urantia-online
Capitolul 169
Ultimele învăţături din Pella
(1850.1) 169:0.1 LUNI şase martie, seara târziu, Iisus şi cei zece apostoli au sosit în tabăra din Pella. Aceasta a fost ultima săptămână pe care Iisus a petrecut-o acolo, şi s-a apucat foarte activ să dea învăţături mulţimii şi să-i instruiască pe apostoli. În toate după-amiezile, el predica mulţimilor şi, în toate serile, răspundea întrebărilor apostolilor şi ale unor discipoli evoluaţi care se aflau în tabără.
(1850.2) 169:0.2 Vestea reînvierii lui Lazăr ajunsese în tabără cu două zile mai înainte de sosirea Maestrului, şi toată adunarea era agitată. De la episodul când hrănise pe cei cinci mii, niciodată nu se mai petrecuse ceva care să stârnească atâta imaginaţia oamenilor. Aşadar, în apogeul celei de-a doua faze a serviciului său public, Iisus a decis să propovăduiască în Pella pentru o singură săptămână scurtă, apoi să înceapă turneul din Pereea meridională, urmat direct de experienţele finale şi tragice din ultima săptămână din Ierusalim.
(1850.3) 169:0.3 Fariseii şi conducătorii preoţilor începuseră să-şi formuleze inculpările şi să-şi cristalizeze acuzaţiile. Ei se opuneau învăţăturilor Maestrului pentru următoarele motive:
(1850.4) 169:0.4 1. El este un prieten al publicanilor şi a-l păcătoşilor; el primeşte pe nelegiuiţi şi mănâncă cu ei.
(1850.5) 169:0.5 2. El este un blasfemator; el vorbeşte de Dumnezeu ca fiind Tatăl său şi se crede egalul lui Dumnezeu.
(1850.6) 169:0.6 3. El violează legea. Vindecă bolnavii în ziua de sabat şi ia în derâdere în multe alte feluri legea sacră a Israelului.
(1850.7) 169:0.7 4. El se aliază cu demonii. El face minuni şi înfăptuieşte miracole evidente prin puterea lui Belzebut, prinţul demonilor.
1. Parabola fiului pierdut
(1850.8) 169:1.1 Joi după-amiază, Iisus a vorbit mulţimii despre „Harul Salvării”. În cursul acestei predici, el a spus din nou povestea oilor pierdute, şi pe cea a monezii pierdute, apoi a adăugat parabola sa preferată a fiului risipitor. Iisus a zis:
(1850.9) 169:1.2 ”De la Samuel la Ioan, profeţii v-au recomandat să-l căutaţi pe Dumnezeu – să căutaţi adevărul. Ei au zis întruna: „Căutaţi-l pe Domnul cât timp poate fi găsit. Toată această învăţătură ar trebui să fie luată la inimă, dar eu am venit ca să vă arăt că, cât timp încercaţi să-l găsiţi pe Dumnezeu, el încearcă în egală măsură să vă găsească pe voi. Eu v-am istorisit de multe ori povestea bunului păstor care a abandonat cele nouăzeci şi nouă de oi în stână pentru a merge în căutarea celei care se pierduse; şi, când a găsit oaia rătăcită, el a pus-o pe umăr şi a purtat-o cu blândeţe până la stână. Când oile rătăcite au fost aduse înapoi la stână, voi vă amintiţi că bunul păstor i-a convocat pe toţi prietenii săi şi i-a invitat se bucure cu el de a-şi fi găsit oaia pierdută. Din nou, eu vă zic că este mai multă bucurie în cer pentru un păcătos care se căieşte decât pentru nouăzeci şi nouă de drepţi care n-au nevoie de căinţă. Faptul că sufletele sunt pierdute nu face decât să sporească interesul pe care li-l poartă Tatăl ceresc. Eu am venit în această lume pentru a îndeplini ordinele Tatălui meu, şi s-a zis pe drept cuvânt despre Fiul Omului că el este un prieten al publicanilor şi a-l păcătoşilor.
(1851.1) 169:1.3 ”Aţi fost învăţaţi că admiterea voastră alături de Dumnezeu vine după căinţa voastră şi ca o consecinţă a tuturor lucrărilor de sacrificiu şi de penitenţă, dar eu vă asigur că Tatăl vă acceptă chiar şi înainte ca voi să vă fi căit; el îi trimite pe Fiul său şi pe asociaţii lui pentru a vă găsi şi a vă readuce cu voioşie la stână – împărăţia filiaţiei şi progresul spiritual. Voi toţii sunteţi ca şi oile rătăcite, iar eu am venit să-i caut şi să-i salvez pe cei care sunt pierduţi.
(1851.2) 169:1.4 ”Aduceţi-vă aminte şi de povestea femeii care avusese un şirag de zece bănuţi de argint făcute colier, şi care pierdu-se unul dintre bănuţi; ea a aprins lampa, a măturat cu hărnicie casa şi şi-a continuat căutarea până ce a regăsit bănuţul de argint pierdut. De îndată ce a găsit bănuţul pe care îl pierduse, ea şi-a convocat prietenii şi vecinii zicând: „Bucuraţi-vă cu mine, căci mi-am găsit bănuţul de argint pierdut. Eu vă repet că este întotdeauna bucurie la îngerii cerului pentru un păcătos care se căieşte şi revine la stâna Tatălui. Eu vă spun această poveste pentru a vă face să înţelegeţi bine că Tatăl şi Fiul merg în căutarea celor care sunt pierduţi. În această căutare, noi folosim toate influenţele susceptibile de a ajuta eforturile noastre stăruitoare de a-i găsi pe cei rătăciţi, pe cei care au nevoie să fie salvaţi. Astfel, Fiul Omului se duce în locurile pustii şi sălbatice pentru a căuta oaia rătăcită, dar el caută şi bănuţul de argint pierdut în casă. Oaia se rătăceşte inconştient; bănuţul este acoperită de praful timpului şi ascunsă de o acumulare de lucruri omeneşti.
(1851.3) 169:1.5 ”Acum, aş vrea să vă spun povestea fiului nesocotit al unui bogat fermier, care a părăsit de bună voie casa tatălui său şi s-a dus într-o ţară străină unde a trecut printr-o mulţime de necazuri. Voi vă amintiţi că oile s-au rătăcit din neatenţie, dar acest tânăr şi-a părăsit căminul intenţionat. Istoria s-a petrecut după cum urmează:
(1851.4) 169:1.6 ”Un om avea doi fii. Cel mai tânăr era vesel şi lipsit de griji, căutând întotdeauna să se distreze şi să se eschiveze de la orice responsabilităţi, în vreme ce fratele său mai mare era serios, sobru, muncitor şi gata să-şi asume responsabilităţi. Cei doi fraţi nu se înţelegeau bine; erau într-o continuă dispută şi ceartă. Mezinul era voios şi vioi, dar leneş, şi nu te puteai bizui pe el; cel mare era sârguincios şi iscusit, dar în acelaşi timp egocentric, ursuz şi vanitos. Fiul mezin aprecia joaca, dar evita munca; cel mare se consacra muncii, dar se juca rar. Această asociere a devenit atât de penibilă încât mezinul s-a dus la tatăl său şi i-a zis: „Tată, dă-mi o treime din averea ta, ceea ce mi-ar reveni ca moştenire, şi îngăduie-mi să plec în lume să-mi încerc norocul. Tatăl ştia bine că băiatul era nefericit acasă din pricina fratelui său mare. După ce a auzit această cerere, el şi-a împărţit bunurile şi i-a dat mezinului partea lui.
(1851.5) 169:1.7 ”În câteva săptămâni, tânărul şi-a adunat toate fondurile şi a pornit în călătorie către o ţară îndepărtată. Negăsind nimic de făcut care să fie atât folositor, cât şi agreabil, el şi-a risipit curând toată moştenirea ducând o viaţă destrăbălată. După ce a cheltuit totul, a survenit în ţinuturile acelea o foamete prelungită, şi tânărul s-a pomenit în mizerie. După ce a îndurat de foame şi a suferit cumplit, el a găsit de lucru la un locuitor din ţinutul acela, care l-a trimis pe câmp să dea de mâncare porcilor. Tânărul şi-ar fi potolit foamea cu pleava destinată porcilor, dar nimeni nu voia să-i dea nimic.
(1852.1) 169:1.8 ”Într-o zi când îi era tare foame, el şi-a revenit în fire şi şi-a zis: ‚Cât de mulţi dintre servitorii tatălui meu au pâine din belşug, pe câtă vreme eu mor de foame hrănind nişte porci dintr-o ţară străină! Am să mă spăl, am să mă duc la tatăl meu şi am să-i spun: Tată, am păcătuit împotriva cerului şi împotriva ta. Eu nu mai sunt vrednic de a mă numi fiul tău. Binevoieşte numai să mă angajezi ca unul dintre servitorii tăi plătiţi.’ Şi, când tânărul a ajuns la această hotărâre, el s-a ridicat şi a pornit către casa tatălui său.
(1852.2) 169:1.9 ”Or, tatăl fusese foarte îndurerat de pe urma fiului său. Tare îi dusese dorul tânărului vesel, însă nechibzuit. Acest tată îl iubea pe acest fiu şi mereu aştepta cu nerăbdare reîntoarcerea sa, astfel încât, în ziua în care fiul s-a apropiat de casă, tatăl l-a văzut, deşi era încă la mare depărtare. Mişcat de compasiune şi de dragoste, el a alergat în întâmpinarea lui, l-a îmbrăţişat cu afecţiune şi l-a sărutat. După această primă întâlnire fiul a privit faţa înlăcrimată a tatălui său şi a zis: ‚Tată, eu am păcătuit contra cerului şi contra ta. Nu mai sunt demn de a fi numit un fiul’ – dar n-a putut să-şi termine mărturisirea, căci tatăl bucuros peste măsură le-a zis servitorilor care între timp veniseră în fuga mare: ‚Aduceţi repede roba sa mai frumoasă, cea pe care am păstrat-o, puneţi-o pe el şi băgaţi-i pe deget inelul de fiu şi căutaţi sandale pentru picioarele lui.’
(1852.3) 169:1.10 ”Apoi, după ce fericitul tată şi-a condus în casă băiatul istovit şi cu picioarele umflate de mers, a strigat la servitori: ‚Aduceţi viţelul gras şi omorâţi-l; să mâncăm şi să ne veselim, căci fiul acesta al meu era mort şi trăieşte din nou. Era pierdut şi este regăsit.’ Şi s-au strâns cu toţii în jurul tatălui pentru a se bucura cu el de înapoierea fiului său.
(1852.4) 169:1.11 ”În acest moment, în vreme ce petreceau, fiul mai mare s-a întors de la munca sa zilnică de la câmp; apropiindu-se de casă, el a auzit muzica şi dansurile. Sosit la poarta din spate, el a chemat pe unul dintre servitori şi l-a întrebat de semnificaţia tuturor acestor festivităţi. Servitorul i-a răspuns: ‚Fratele tău pierdut de multă vreme a revenit acasă, iar tatăl tău a omorât viţelul gras pentru a se veseli că l-a văzut întors întreg şi nevătămat. Intră ca să-l saluţi şi tu pe fratele tău şi să-l primeşti înapoi în casa tatălui tău.’
(1852.5) 169:1.12 ”Când fratele mare a auzit acestea, el a fost atât de rănit şi de supărat că nici n-a mai vrut să intre în casă. Aflând de ranchiuna fratelui mai mare cu privire la buna întâmpinare rezervată mezinului, tatăl a ieşit pentru a-şi ruga fiul mai mare să vină. Dar acesta din urmă n-a vrut să cedeze insistenţelor şi i-a răspuns tatălui: ‚În toţi aceşti ani eu te-am slujit aici fără a încălca nici cea mai mică dintre poruncile tale, şi, totuşi, tu nu mi-ai dat niciodată nici măcar un ied ca să pot petrece cu prietenii mei. Eu am rămas mereu aici să am grijă de tine, şi tu n-ai dat niciodată petreceri pentru fidela mea slujire; dar, când mezinul tău a revenit după ce a risipit aproape toată averea ta cu prostituatele, tu te grăbeşti să omori viţelul cel gras şi să sărbătoreşti reîntoarcerea lui.’
(1852.6) 169:1.13 ”Or, tatăl îi iubea sincer pe amândoi fii ai lui; el a încercat să discute cu băiatul lui mare: ‚Dar, fiule, tu ai fost întotdeauna cu mine, şi tot ceea ce am eu este şi al tău. Tu ai fi putut avea un ied în orice moment dacă ţi-ai fi făcut prieteni pentru a-ţi împărtăşi veselia. Se cuvine, astăzi, ca tu să te alături mie pentru a fi fericit şi bucuros de întoarcerea fratelui tău. Gândeşte-te la asta, fiul meu, fratele tău era pierdut şi este regăsit; el s-a întors viu la noi!’”
(1853.1) 169:1.14 Aceasta a fost una dintre parabolele cele mai emoţionante şi cele mai eficiente pe care le-a prezentat Iisus pentru a-i face pe auditorii săi să înţeleagă bine bunăvoinţa Tatălui la primirea celor care caută să intre în împărăţia cerurilor.
(1853.2) 169:1.15 Iisus avea o mare predilecţie pentru povestirea acestor trei povestiri una după alta. El prezenta povestea oii pierdute pentru a arăta că, dacă oamenii se îndepărtează involuntar de cărarea vieţii, Tatăl îşi face griji pentru aceşti copii pierduţi şi iese cu Fiii, adevăraţii păstori ai turmei, pentru a căuta oaia rătăcită. El istorisea după aceea povestea bănuţului pierdut în casă, pentru a ilustra minuţiozitatea căutării divine a tuturor celor care sunt tulburaţi, derutaţi, sau în vreun alt fel orbiţi din punct de vedere spiritual de grijile materiale şi de masa de detalii a vieţii. După aceea, Iisus se apuca de povestirea parabolei fiului pierdut, a primirii risipitorului la întoarcerea sa, pentru a arăta cât de desăvârşită este reintegrarea fiului pierdut în casa şi în inima Tatălui său.
(1853.3) 169:1.16 În repetate rânduri de-a lungul anilor de propovăduire a învăţăturii sale, Iisus a istorisit şi a repetat acea poveste a fiului risipitor. Această parabolă şi întâmplare a bunului samaritean era mijlocul său favorit de a propovădui dragostea Tatălui şi sentimentele fraterne faţă de aproape.
2. Parabola intendentului iscusit
(1853.4) 169:2.1 Într-o seară, comentând unul dintre punctele expuse de Iisus, Simon Zelotul a zis: „Maestre, ce ai vrut să zici, astăzi, când ai afirmat că mulţi copii ai lumii sunt mai iscusiţi printre contemporanii lor decât copiii împărăţiei, căci sunt pricepuţi în a se face prieteni cu diavolul nedreptăţii?” Iisus a răspuns:
(1853.5) 169:2.2 ”Înainte de a intra în regat, unii dintre voi erau foarte iscusiţi în raporturile lor cu asociaţii lor. Dacă eraţi nedrepţi şi adesea neloiali, voi eraţi totuşi prudenţi şi prevăzători, în sensul că voi vă trataţi operaţiunile cu singura grijă a profitului imediat şi a siguranţei voastre viitoare. Tot astfel ar trebui ca voi să vă ordonaţi viaţa în regat în aşa fel încât să vă procuraţi o bucurie imediată şi să vă asiguraţi totodată desfătarea viitoare cu comorile acumulate în cer. De vreme ce eraţi atât de sârguincioşi în a face profituri personale când eraţi în serviciul eu-lui vostru, de ce să arătaţi mai puţin zel în câştigarea de suflete pentru regat, întrucât sunteţi acum slujitorii fraternităţii oamenilor şi intendenţii lui Dumnezeu?
(1853.6) 169:2.3 ”Cu toţii puteţi trage învăţăminte din întâmplarea unui anumit bogat care avea un intendent chibzuit, dar nedrept. Nu numai că acest intendent îi asuprise pe clienţii stăpânului său pentru profitul lui personal, dar totodată risipise şi împrăştiase fără chibzuială fondurile stăpânului său. Când toate acestea au ajuns să-i fie raportate, stăpânul l-a convocat pe intendentul său şi l-a întrebat de semnificaţia acestor zvonuri; el a pretins ca intendentul să-i dea seamă imediat de gerarea sa şi să se pregătească să treacă altuia treburile care îi fuseseră încredinţate.
(1853.7) 169:2.4 ”Intendentul infidel a început să zică în sinea sa: ‚Ce se va alege de mine, de vreme ce o să pierd această gerare? Nu am tăria să lucrez pământul şi mi-e ruşine să cerşesc. Ştiu ce am să fac pentru a mă asigura să fiu bine primit în casele tuturor celor care fac afaceri cu stăpânul meu, atunci când voi fi destituit din această funcţie de administrare.’ Atunci, el i-a convocat pe toţi datornicii stăpânului său şi i-a zis primului: ‚Cât îi datorezi tu stăpânului meu?’ Datornicul a răspuns: ‚O sută de măsuri de ulei’. Intendentul a zis: ‚Ia-ţi tableta ta de ceară, aşează-te repede şi schimbă cifra de pe chitanţă în cincizeci.’ După aceea, a zis unui alt debitor: ‚Tu cât datorezi?’ Şi acesta a răspuns: ‚O sută de măsuri de făină’. Şi economul a zis: ‚I-aţi chitanţa şi scrie optzeci.’ Şi a făcut la fel pentru mulţi alţi datornici. Acest intendent căuta astfel să-şi facă prieteni pentru vremea de după destituirea sa din funcţia de administrator. Când domnul şi stăpânul său a descoperit ulterior acest procedeu, a fost el însuşi obligat să admită că intendentul său infidel arătase cel puţin pricepere în maniera în care căutase să se asigure de resurse pentru viitorii săi ani de mizerie şi adversitate.
(1854.1) 169:2.5 ”În aceeaşi manieră şi copiii acestei lumi vădesc uneori mai multă înţelepciune în a-şi pregăti viitorul decât copiii luminii. Vouă care declaraţi în public a dobândi o comoară în ceruri, eu vă zic: „Luaţi aminte de la cei care se fac prieteni cu diavolul nedreptăţii, şi conduceţi-vă la fel viaţa, astfel încât să vă legaţi prin prietenie veşnică cu forţele dreptăţii; astfel, când va fi să vă lipsească toate resursele pământeşti, voi veţi fi cu bucurie primiţi în lăcaşurile veşnice.
(1854.2) 169:2.6 ”Eu afirm că oricine este fidel în lucrurile mici va fi deopotrivă de fidel în cele mari; şi cel care este injust în lucrurile mici va fi deopotrivă de injust în cele mari. Dacă n-aţi arătat prevedere şi integritate în treburile acestei lumi, cum de puteţi spera să fiţi fideli şi prudenţi când vi se va încredinţa administrarea veritabilelor bogăţii ale împărăţiei celeste? Dacă nu sunteţi buni intendenţi şi fideli bancheri, dacă nu aţi fost loiali în legătură cu ceea ce aparţine altuia, cine va fi atât de prost să vă dea în posesie o mare comoară?
(1854.3) 169:2.7 ”Eu afirm din nou că nimeni nu poate sluji la doi stăpâni deodată. Ori îl va urî pe unul şi-l va iubi pe celălalt, ori se va ataşa de unul dispreţuindu-l pe celălalt. Nu poţi să-l serveşti şi pe Dumnezeu şi pe diavol.”
(1854.4) 169:2.8 Când fariseii prezenţi au auzit aceasta, au început să-l ia în derâdere şi în zeflemea, căci ei erau foarte dedaţi agonisirii de averi. Aceşti auditori ostili au căutat să-l angajeze pe Iisus în discuţii sterile, dar el a refuzat să argumenteze cu duşmanii lui. Când fariseii au ajuns să se certe între ei, glasurile lor ridicate au ajuns la un mare număr dintre persoanele care stăteau în corturile din preajmă şi, când disputa s-a înveninat, Iisus s-a retras în corpul său pentru a înnopta.
3. Bogatul şi cerşetorul
(1854.5) 169:3.1 Când întrunirea a devenit prea încinsă, Simon Petru s-a ridicat, a preluat conducerea şi a zis: „Fraţilor, este necuviincios să vă certaţi astfel. Maestrul a vorbit, şi voi să faceţi bine să meditaţi la cuvintele lui. El nu v-a proclamat o nouă doctrină. N-aţi auzit voi totodată alegoria nazarineenilor despre un bogat şi un cerşetor? Unii dintre noi l-au auzit pe Ioan Botezătorul formulând cu vehemenţă avertismentul acestei parabole pentru cei ce iubesc bogăţiile şi se lăcomesc după averea rău dobândită. Această veche parabolă nu este conformă cu evanghelia pe care o predicăm noi, dar aţi face bine să acordaţi atenţie învăţămintelor ei până în clipa în care înţelegeţi noua lumină a împărăţiei cerurilor. Povestea aşa cum era istorisită de Ioan Botezătorul era aceasta:
(1854.6) 169:3.2 ”Era odată un om bogat pe nume Dive care, îmbrăcat în ţesătură de purpură şi de in fin, trăia în toate zilele în lux şi în plăceri. Era, de asemenea, şi un cerşetor pe nume Lazăr, culcat la poarta sa, acoperit de ulceraţii şi doritor de a se hrăni cu firimiturile care cădeau de la masa bogatului; da, chiar şi câinii veneau şi îi lingeau rănile. Şi s-a întâmplat că cerşetorul a murit şi a fost purtat de îngeri pentru a se odihni în sânul lui Avram. Curând după aceea, a murit şi bogatul şi a fost înmormântat cu mare pompă şi cu o splendoare regală. După ce a părăsit această lume, el s-a trezit în Hades, unde s-a pomenit în chinuri. Ridicându-şi ochii, el l-a văzut în depărtare pe Avram cu Lazăr la sânul său. Atunci, Dive a strigat cu voce tare: ‚Tată Avrame, ai milă de mine şi trimite-mi-l pe Lazăr, pentru ca el să-şi bage degetul în apă şi să-mi răcorească limba, căci sunt într-o mare durere din cauza pedepsei mele’. Avram i-a răspuns: ‚Fiule, adu-ţi aminte că tu te-ai bucurat de lucrurile bune în viaţa ta, în vreme ce Lazăr le îndura pe cele rele. Acum, totul este schimbat, căci Lazăr este consolat, pe câtă vreme tu eşti chinuit. În plus, între noi şi tine există un mare abis, aşa că nu putem veni la tine şi tu nu poţi veni la noi.’ Atunci, Dive i-a zis lui Avram: ‚Te rog să-l trimiţi pe Lazăr la casa tatălui meu, căci am cinci fraţi, pentru ca el să poarte mărturie şi să-i împiedice pe fraţii mei să vină în acest loc al caznelor’. Dar Avram a zis: ‚Fiule, ei îl au pe Moise şi pe profeţi; pe ei să-i asculte’. Şi Dive a răspuns: ‚Nu, nu, Părinte Avram, ci, dacă vreunul dintre morţi vine la ei, atunci se vor pocăi.’ Şi Avram a zis: ‚Dacă ei nu ascultă nici de Moise, nici de profeţi, ei nu vor fi convinşi nici dacă ar fi să se ridice cineva dintre cei morţi.’”
(1855.1) 169:3.3 După ce Petru a povestit această străveche parabolă a confreriei nazarineene, şi având în vedere că mulţimea se calmase, Andrei s-a ridicat şi a trimis asistenţa să înnopteze. Apostolii şi discipolii l-au luat adesea la întrebări pe Maestru cu privire la parabola lui Dive, dar el n-a consimţit niciodată s-o comenteze.
4. Tatăl şi împărăţia sa
(1855.2) 169:4.1 Iisus s-a ostenit întotdeauna să le explice apostolilor că, deşi ei proclamaseră întemeierea împărăţiei lui Dumnezeu, Tatăl care este în ceruri nu era un rege. În vremea în care Iisus trăia şi propovăduia pe pământ, popoarele Urantiei cunoşteau cu deosebire existenţa regilor şi a împăraţilor din guvernământul naţiunilor, iar iudeii anticipaseră, de multă vreme, venirea împărăţiei lui Dumnezeu. Din aceste motive şi din multe alte raţiuni, Maestrul s-a gândit că cel mai bun termen pentru desemnarea fraternităţii spirituale a oamenilor era împărăţia cerurilor, şi l-a numit Tatăl care este în ceruri pe conducătorul spiritual al acestei fraternităţi. Niciodată Iisus nu l-a calificat pe Tatăl său drept rege. În convorbirile sale private cu apostolii, el se prezenta întotdeauna ca Fiul Omului, ca fratele lor mai mare. El dădea, tuturor discipolilor săi, calificativele de „slujitori ai umanităţii” şi de „mesageri ai evangheliei împărăţiei”.
(1855.3) 169:4.2 Niciodată Iisus nu le-a ţinut apostolilor lui o lecţie sistematică asupra personalităţii şi a atributelor Tatălui care este în ceruri. Niciodată n-a cerut oamenilor să creadă în Tatăl său, căci considera asta ca un dat. Iisus nu s-a pretat niciodată la a oferi argumente pentru a dovedi realitatea Tatălui. Învăţătura sa privitoare la Tată era în întregime axată pe declaraţiile următoare: „El şi Tatăl sunt una; cine a văzut Fiul a văzut Tatăl; Tatăl, ca şi Fiul, cunoaşte toate lucrurile; numai Fiul şi cei cărora Fiul li-l revelează îl cunosc realmente pe Tată; oricine îl cunoaşte pe Fiu îl cunoaşte şi pe Tată; Tatăl l-a trimis pe Fiu în lume pentru a revela naturile lor conjugate şi pentru a arăta lucrarea lor comună. El n-a făcut niciodată alte declaraţii despre Tatăl său, afară doar de samariteana de la fântâna lui Iacob când i-a zis: „Dumnezeu este spirit.”
(1856.1) 169:4.3 Prin observarea divinităţii vieţii lui Iisus, iar nu prin întemeierea pe învăţături, înveţi să-l cunoşti pe Dumnezeu prin Iisus. În viaţa Maestrului, fiecare poate asimila un concept de Dumnezeu care reprezintă măsura capacităţii sale de percepere a realităţilor spirituale şi divine, adevărurile reale şi eterne. Finitul nu poate niciodată spera să înţeleagă Infinitul, afară de cazul când Infinitul a fost focalizat în personalitatea din spaţiu-timp a experienţei finite a vieţii umane a lui Iisus din Nazareth.
(1856.2) 169:4.4 Iisus ştia bine că Dumnezeu nu este cognoscibil decât prin realităţile experienţei; el nu se poate niciodată înţelege prin învăţătura mentală singură. Iisus i-a învăţat pe apostolii lui că nu ar putea niciodată să-l înţeleagă în întregime pe Dumnezeu, dar că ar putea cu foarte mare certitudine să-l cunoască, tot aşa cum îl cunoscuseră pe Fiul Omului. Voi îl puteţi cunoaşte pe Dumnezeu nu prin înţelegerea a ceea ce a zis Iisus, ci prin cunoaşterea a ceea ce a fost Iisus. Iisus era o revelaţie a lui Dumnezeu.
(1856.3) 169:4.5 Afară de cazul când el cita Scripturile ebraice, Iisus nu se referea la Dumnezeu decât sub două nume: Dumnezeu şi Tată. Când Maestrul se referea la Tatăl său în calitate de Dumnezeu, el folosea în general cuvântul ebraic care semnifica Dumnezeul plural (Trinitatea), iar nu cuvântul Iehova, care reprezenta concepţia evoluândă a Dumnezeului tribal al iudeilor.
(1856.4) 169:4.6 Iisus nu l-a numit niciodată rege pe Tată şi regreta mult că speranţa iudaică la un regat restaurat şi proclamaţia lui Ioan a unui regat ce va să vină, l-au silit să denumească „regat al cerurilor” fraternitatea spirituală pe care îşi propunea s-o întemeieze. Cu o singură excepţie – declaraţia că „Dumnezeu este spirit” – Iisus n-a făcut nici o referire la Deitate altcumva decât în termeni care descriau propriile lui relaţii personale cu Sursa-Centru Primă din Paradis.
(1856.5) 169:4.7 Iisus folosea cuvântul Dumnezeu pentru a desemna ideea de Deitate, şi cuvântul Tată pentru a desemna experienţa cunoaşterii lui Dumnezeu. Când cuvântul Tată este folosit pentru a-l desemna pe Dumnezeu, el trebuie interpretat în înţelesul lui cel mai larg. Cuvântul Dumnezeu nu poate fi definit; el reprezintă deci conceptul infinit al Tatălui, în timp ce cuvântul Tată, fiind susceptibil de o definire parţială, poate fi folosit pentru a reprezenta conceptul uman de Tată divin aşa cum este el asociat omului în cursul existenţei lui muritoare.
(1856.6) 169:4.8 Pentru iudei, Elohim era Dumnezeul dumnezeilor, în timp ce Iehova era Dumnezeul Israelului. Iisus a acceptat conceptul de Elohim şi a numit Dumnezeu acest grup de fiinţe supreme. În locul conceptului de Iehova, deitatea rasială, el a introdus ideea de paternitate a lui Dumnezeu şi de fraternitate mondială a oamenilor. El a înălţat conceptul de Iehova, Tatăl rasial deificat, până la ideea de un Tată al tuturor copiilor oamenilor, un Tată divin al credincioşilor individuali. În plus, el propovăduia că acest Dumnezeu al universurilor şi acest Tată al tuturor oamenilor era una şi aceeaşi Deitate a Paradisului.
(1856.7) 169:4.9 Iisus n-a pretins niciodată a fi manifestarea întrupată a lui Elohim (Dumnezeu). El n-a proclamat niciodată că el era o revelaţie a lui Elohim (Dumnezeu) pentru lumi. El n-a propovăduit niciodată că oricine îl văzuse l-a văzut pe Elohim (Dumnezeu). Dar el a proclamat că era revelaţia întrupată a Tatălui, şi a afirmat că oricine îl văzuse a văzut Tatăl. Ca Fiu divin, el nu pretindea a-l reprezenta decât pe Tată.
(1857.1) 169:4.10 Într-adevăr, el era însuşi Fiul lui Dumnezeu Elohim; dar, pe durata încarnării sale, şi pentru fiii muritori ai lui Dumnezeu, el a decis să limiteze revelaţia vieţii sale la portretizarea caracterului Tatălui său, în măsura în care această revelaţie ar putea fi înţeleasă de omul muritor. În ceea ce priveşte caracterul celorlalte persoane ale Trinităţii Paradisului, noi ar trebui să ne mulţumim să învăţăm că ele seamănă în întregime cu Tatăl, al cărui portret personal a fost revelat în viaţa Fiului său întrupat, Iisus din Nazareth.
(1857.2) 169:4.11 Cu toate că, în viaţa sa pământeană, Iisus a revelat adevărata natură a Tatălui ceresc, el a propovăduit puţine lucruri despre el. De fapt, el a propovăduit numai două: că Dumnezeu în sine însuşi este spirit şi că, în toate domeniile privitoare la raporturi sale cu creaturile sale, el este un Tată. În seara aceea, Iisus a făcut proclamaţia definitivă a relaţiilor lui cu Dumnezeu când a declarat: „Eu am ieşit din Tată şi am venit în lume; din nou, eu voi părăsi lumea şi voi merge la Tată.”
(1857.3) 169:4.12 Dar luaţi seama! Iisus n-a zis niciodată: „Cine m-a auzit l-a auzit pe Dumnezeu.” Ci a zis: „Cel care m- a văzut l-a văzut pe Tată.” Ascultarea învăţăturii lui Iisus nu echivalează cu cunoaşterea lui Dumnezeu, dar vederea lui Iisus este o experienţă care este în ea însăşi o revelaţie către suflet a Tatălui. Dumnezeul universurilor domneşte peste imensa creaţie, dar Tatăl celest este acela care îşi trimite spiritul să locuiască în mintea voastră.
(1857.4) 169:4.13 Iisus sub forma umană şi în domeniul spiritual echivalentul lentilei în optică, el face vizibil pentru creatura materială pe Acela care este invizibil. Iisus este fratele vostru mai mare care, în întrupare, vă face cunoscută o Fiinţă cu atribute infinite, pe care nici chiar oştirile cereşti nu pot pretinde a o înţelege complet. Toate acestea trebuie să constea în experienţa personală a credincioşilor individuali. Dumnezeu poate fi revelat fiilor finiţi ai lumilor materiale, prin Fiul divin al tărâmurilor spirituale, numai în calitate de Tată. Voi puteţi cunoaşte Eternul în calitate de Tată, dar îl puteţi adora în calitate de Dumnezeu al universurilor, Creator infinit al tuturor existenţelor.
Până la o nouă revedere … pace și lumină pentru toți !
Constantin RUSU
