Continuare: Viața și învățăturile lui Iisus conform cărții Urantia                                                                  

          Ultimele încurajări şi avertismente                                                                                    

1. Ultimele cuvinte de consolare

2. Îndemnuri individuale de bun rămas                                                                                            …

   Cine dorește să citească materialul în original – adică fără unele pasaje colorate, sublinieri sau boldiri care îmi aparțin – o poate face de pe linkul de mai jos

             http://www.urantia.org/ro/cartea-urantia/citeste-cartea-urantia-online

Capitolul 181

Ultimele încurajări şi avertismente

^{(1953.1) 181:0.1} DUPĂ concluziile discursului de rămas bun rostit celor unsprezece, Iisus a stat de vorbă cu ei ca în familie şi le-a reamintit numeroasele experienţe care le corespundeau individual şi colectiv. Aceşti galileeni începeau, în sfârşit să întrevadă că prietenul şi învăţătorul lor îi va părăsi şi speranţa lor se agăţa de făgăduinţa că după un scurt interval de timp el va fi din nou cu ei, însă ei aveau tendinţa de a uita că această vizită de întoarcere nu va dura nici ea decât foarte puţin. Cea mai mare parte a apostolilor şi principalii ucenici credeau cu adevărat că această făgăduinţă de revenire pentru un timp (scurtul interval între înviere şi înălţare) indicau că Iisus mergea pur şi simplu pentru o scurtă discuţie-întrevedere cu Tatăl său după care el va reveni pentru a-şi instaura împărăţia. Această interpretare a învăţăturii sale se încadra atât cu ideile lor preconcepute cât şi cu speranţele lor cele mai înflăcărate. Imediat ce credinţele întregii lor vieţii şi speranţele lor de a-şi vedea dorinţele realizate nu era deloc dificil pentru apostoli să găsească o interpretare a cuvintelor Maestrului care justifica dorinţele lor intense.

^{(1953.2) 181:0.2} După ce apostolii au analizat discursul de rămas bun şi au început să îl asimileze Iisus a cerut din nou atenţia apostolilor şi a început să le comunice ultimele sale încurajări şi avertismente.

1. Ultimele cuvinte de consolare

^{(1953.3) 181:1.1} Când cei unsprezece şi-au reluat locul, Iisus s-a ridicat şi le-a spus: „Atâta timp cât sunt cu voi în carne, nu pot fi decât un individ printre voi sau în lumea întreagă. Însă atunci când voi fi eliberat de acest corp de natură muritoare voi fi în măsură să revin în calitate de spirit locuind la fiecare din voi şi la toţi ceilalţi credincioşi în evanghelia împărăţiei. Astfel Fiul Omului va deveni o întrupare spirituală în sufletul tuturor adevăraţilor credincioşi.

^{(1953.4) 181:1.2} ”Când voi fi revenit să trăiesc în voi şi să lucrez prin intermediul vostru voi putea, cu atât mai mult, să continui să vă conduc în această viaţă şi să vă ghidez în viaţa viitoare prin numeroasele lăcaşuri în cerul cerurilor. Viaţa în creaţia eternă a Tatălui nu este o nesfârşită odihnă în lene şi un confort egoist ci, mai degrabă, o neîncetată creştere în graţie, în adevăr şi în glorie. Fiecare din foarte numeroasele staţii din casa Tatălui meu este o haltă, o viaţă destinată să vă pregătească pentru următoarea. Copiii luminii vor merge astfel din glorie în glorie până când vor atinge starea divină unde vor fi spiritual făcuţi perfecţi, aşa cum Tatăl este perfect în toate lucrurile.

^{(1953.5) 181:1.3} ”Dacă vreţi să mă urmaţi, atunci când vă voi părăsi va trebui să faceţi mari eforturi să trăiţi conform spiritului învăţăturii mele şi idealului vieţii mele pentru a îndeplini voinţa Tatălui meu. Aşa să faceţi în loc de a încerca să imitaţi viaţa mea naturală de întrupare aşa cum am fost eu nevoit să o trăiesc pe această lume.

^{(1954.1) 181:1.4} ”Tatăl m-a trimis în lumea asta, dar numai foarte puţini dintre voi a ales să mă primească pe deplin. Îmi voi răspândi spiritul peste toată făptura întrupată, însă oamenii nu vor alege toţi să primească acest nou învăţător drept călăuză şi sfetnic al sufletului lor. Însă toţi cei care îl vor primi vor fi iluminaţi, curăţiţi şi reînsufleţiţi. Şi acest Spirit al Adevărului va deveni în ei o sursă de apă vie care va ţâşni în viaţa veşnică.

^{(1954.2) 181:1.5} ”Şi acum, că vă părăsesc, aş vrea să rostesc cuvinte de încurajare. Vă las pacea mea; vă dau pacea mea. Vă voi da fiecăruia nu cum dă lumea – cu măsură – vă voi da cât veţi voi să primiţi. Inima voastră să nu se lase cuprinsă de tulburare şi de teamă. Am învins lumea şi în mine voi veţi triumfa toţi prin credinţă. V-am prevenit că Fiul Omului va fi trimis la moarte însă vă încredinţez că voi reveni înainte de a mă întoarce la Tatăl meu, cu toate că aceasta va fi doar pentru o scurtă vreme. Iar după urcarea mea lângă Tată vă voi trimite negreşit noul învăţător pentru ca el să vă însoţească şi să locuiască în inima voastră. Când veţi vedea aceste evenimente producându-se nu vă faceţi griji, ci credeţi mai degrabă, cu atât mai mult cu cât aţi cunoscut acest lucru dinainte. V-am iubit cu multă patimă şi nu v-aş părăsi, însă aceasta este voinţa Tatălui meu. A venit timpul să plec.

^{(1954.3) 181:1.6} ”Nu vă îndoiţi de nici unul din aceste adevăruri, nici chiar atunci când veţi fi risipiţi prin persecuţii şi abătuţi de nenumărate necazuri. Când vă veţi simţi singuri pe lume, eu voi şti de izolarea voastră la fel cum şi voi veţi şti de a mea, atunci când vă veţi fi risipit fiecare om la casa lui, lăsându-l pe Fiul Omului singur în mâinile duşmanilor săi. Însă eu nu sunt niciodată singur; Tatăl este întotdeauna cu mine. Chiar în acest moment mă voi ruga pentru voi. V-am spus toate acestea pentru ca voi să fiţi împăcaţi şi să puteţi avea pacea din abundenţă. Veţi avea de îndurat mari chinuri aici, jos, însă voi fiţi curajoşi; am triumfat în lume şi v-am arătat calea fericirii eterne şi a slujirii veşnice.”

^{(1954.4) 181:1.7} Iisus dăruieşte pace tuturor celor care înfăptuiesc împreună cu el voia lui Dumnezeu, însă aceasta nu se aseamănă cu bucuriile şi cu satisfacţiile materiale. Materialiştii şi fataliştii lipsiţi de credinţă nu pot spera decât la două feluri de împăcare şi de mângâiere ale sufletului: fie trebuie să fie stoici, ferm hotărâţi să facă faţă cu o voinţă de neclintit inevitabilului şi să îndure ce este mai rău, sau trebuie să fie optimist şi să se abandoneze la nesfârşit speranţei care răsare în sufletul oamenilor aspirând în zadar la o pace care nu va veni niciodată cu adevărat.

^{(1954.5) 181:1.8} O oarecare doză de stoicism şi de optimism sunt numai bune pentru a trăi o viaţă pe Pământ, însă nici una din cele două nu se poate compara cu această pace magnifică pe care Fiul lui Dumnezeu o răspândeşte asupra fiilor săi întrupaţi. Pacea pe care Mihail o dăruieşte copiilor săi pământeni este aceeaşi care i-a umplut sufletul câtă vreme el însuşi şi-a trăit viaţa muritoare în trup, în această aceeaşi lume. Pacea lui Iisus este bucuria şi satisfacţia unei persoane cunoscându-l pe Dumnezeu şi care a dobândit triumful înfăptuirii depline a voii lui Dumnezeu trăind în acelaşi timp viaţa unui muritor întrupat. Pacea minţii lui Iisus se întemeia pe o credinţă umană absolută în realitatea grijii pline de înţelepciune şi de compasiune a Tatălui divin. Iisus a întâmpinat greutăţi pe pământ şi chiar a fost greşit numit „omul durerilor” însă în toate aceste experienţe şi prin ele el a beneficiat de întărirea acestei încrederi care i-a permis mereu să urmeze scopul vieţii sale cu deplină încredere că îndeplinea voinţa Tatălui.

^{(1954.6) 181:1.9} Iisus era hotărât, perseverent şi întru totul devotat îndeplinirii misiunii sale, însă nu era un stoic lipsit de sensibilitate şi împietrit. El căuta întotdeauna aspectele încurajatoare ale experienţelor sale de viaţă însă nu era un optimist orb care se amăgea pe sine. Maestrul ştia de toate câte îl aşteptau şi nu se temea de acestea. După ce şi-a revărsat pacea peste toţi ucenicii săi el a putut să le spună, pe bună dreptate: „Inima voastră să nu se tulbure şi să nu se teamă”.

^{(1955.1) 181:1.10} Pacea lui Iisus este deci pacea încredinţării unui fiu care crede cu fermitate că propria sa carieră în timp şi eternitate este într-o desăvârşită siguranţă sub ocrotirea şi supravegherea unui Tată spirit infinit de înţelept, de iubitor şi de puternic. Este de fapt o pace care transcende orice înţelegere a unei minţi umane însă pe care inima umană poate să o savureze pe deplin.

2. Îndemnuri individuale de bun rămas

^{(1955.2) 181:2.1} Maestrul sfârşise de dat instrucţiunile sale de despărţire şi de transmis ultimele îndemnuri apostolilor săi ca grup. El şi-a luat atunci rămas bun, individual, dând fiecăruia câteva sfaturi personale însoţindu-le şi cu binecuvântările sale de plecare. Apostolii erau încă aşezaţi în jurul mesei, în ordinea în care se instalaseră de la început pentru a se împărtăşi laolaltă din cea din urmă cină. Maestrul mergea în jurul mesei, vorbindu-le pe rând şi fiecare dintre ei se ridica atunci când Iisus i se adresa.

^{(1955.3) 181:2.2} Iisus îi spuse lui Ioan: „Tu, Ioane, eşti cel mai tânăr dintre fraţii mei. Ai fost aproape de mine. Eu v-am iubit pe toţi cu iubirea pe care un tată o acordă asupra fiilor săi, însă tu ai fost desemnat de Andrei ca unul dintre cei trei care trebuie să rămână lângă mine în permanenţă. Printre altele, tu ai acţionat în numele meu în multe împrejurări legate de familia mea pământească şi trebuie să continui să faci acest lucru. Ioane, eu merg la Tatăl pe deplin încredinţat că tu vei continua să-i ocroteşti pe cei care sunt ai mei prin legăturile cărnii. Veghează ca prezenta lor nedumerire cu privire la misiunea mea să nu te împiedice întru nimic să le acorzi toată compătimirea, sfaturile şi ajutorul necesar aşa cum ştii că aş face şi eu dacă aş rămâne întrupat. Şi când vor ajunge toţi să vadă lumina şi să intre pe deplin în împărăţie şi voi toţi îi veţi întâmpina cu bucurie, mă bazez pe tine Ioane pentru a întâmpina cum se cuvine şi în numele meu.

^{(1955.4) 181:2.3} ”Acum, că se apropie ora finală a carierei mele pământeşti, rămâi întotdeauna lângă mine pentru a-ţi lăsa un mesaj referitor la familia mea. În ceea ce priveşte lucrarea pe care Tatăl mi-a încredinţat-o, ea este acum înfăptuită, în afară de moartea mea trupească, şi sunt gata să beau această ultimă cupă. În ceea ce priveşte responsabilităţile pe care mi le-a lăsat tatăl meu pământesc, Iosif, eu mi le-am asumat de-a lungul vieţii mele însă trebuie ca acum să mă bizui pe tine, care vei acţiona în locul meu în toate aceste chestiuni. Te-am ales pentru a face acest lucru, Ioane, pentru că eşti cel mai tânăr şi în consecinţă este foarte probabil că vei trăi mai mult decât toţi ceilalţi apostoli.

^{(1955.5) 181:2.4} ”Până acum v-am dat, ţie şi fratelui tău, supranumele de fii ai tunetului. Când ai pornit cu noi la drum erai autoritar şi intolerant, însă te-ai schimbat mult din ziua aceea în care vroiai să fac să coboare foc din cer asupra faptelor necredincioşilor smintiţi şi nesocotiţi. Trebuie să te schimbi încă şi mai mult. Trebuie să devii apostolul noii porunci pe care v-am dat-o în această seară. Consacră-ţi viaţa să îţi înveţi fraţii să se iubească unii pe alţii aşa cum v-am iubit eu.”

^{(1955.6) 181:2.5} În timp ce Ioan Zebedeu stătea acolo în picioare, în sala de sus, cu ochii şiroind de lacrimile ce-i brăzdau obrajii, el îşi privi Maestrul în faţă şi spuse: „Aşa voi face , Maestre, însă cum să învăţ să-i iubesc mai tare pe fraţii mei?” Iar Iisus răspunse atunci: „Vei învăţa să-i iubeşti mai mult pe fraţii tăi învăţând mai întâi să-l iubeşti mai mult pe Tatăl care este în ceruri şi după ce te-ai interesat cu adevărat şi mai mult de bunăstarea lor în timp şi în eternitate. Şi orice interes uman de felul acesta este hrănit de o compătimire plină de înţelegere, de o slujire dezinteresată şi de o iertare fără de limită. Nimeni nu trebuie să te trateze cu lipsă de respect din cauza tinereţii tale însă, te implor, să nu neglijezi niciodată faptul că vârsta reprezintă adesea experienţa şi că în problemele umane nimic nu poate înlocui experienţa efectivă. Străduieşte-te să trăieşti în pace cu toată lumea, îndeosebi cu prietenii tăi în fraternitatea împărăţiei cereşti. Şi apoi, Ioane, aminteşte-ţi întotdeauna că nu trebuie să lupţi cu sufletele pe care vrei să le câştigi pentru împărăţie.”

^{(1956.1) 181:2.6} Apoi Maestrul ocoli propriul său scaun şi se opri o clipă lângă locul gol al lui Iuda Iscariotul. Apostolii erau mai mult decât surprinşi că Iuda nu se întorsese încă şi erau foarte curioşi să cunoască semnificaţia expresiei de tristeţe ce se abătuse peste chipul lui Iisus aflat în picioare lângă scaunul gol al trădătorului. Însă nici unul dintre ei, în afară, poate, de Andrei, nu bănuia câtuşi de puţin că trezorierul lor plecase să-şi trădeze Maestrul aşa cum Iisus îi lăsase să întrevadă cu o seară înainte şi în timpul cinei. Se întâmplaseră atât de multe lucruri de atunci încât pentru moment apostolii uitaseră complet declaraţia lui Iisus că unul dintre ei îi va trăda.

^{(1956.2) 181:2.7} Iisus se apropie atunci de Simon Zelotul care se ridică pentru a asculta încurajarea următoare. „Tu eşti un adevărat fiu a lui Avraam, însă cât de greu mi-a fost să fac din tine un fiu al împărăţiei celeste. Te iubesc şi toţi fraţii tăi te iubesc deopotrivă. Ştiu că tu mă iubeşti, Simon, şi că şi tu iubeşti împărăţia, însă ai încă ideea fixă de a face să vină această împărăţie potrivit cu preferinţele tale. Ştiu bine că vei sfârşi prin a sesiza natura şi semnificaţia spirituală a evangheliei mele şi că vei lucra plin de curaj la proclamarea ei, însă sunt îngrijorat de ceea ce ţi s-ar putea întâmpla după plecarea mea. M-aş bucura să ştiu că nu vei şovăi. Aş fi bucuros dacă aş putea să ştiu că la întoarcerea mea lângă Tată nu vei înceta să fii apostolul meu şi că te vei comporta acceptabil ca un ambasador al împărăţiei celeste.”

^{(1956.3) 181:2.8} De abia a încetat Iisus să vorbească cu Simon Zelotul că aprigul patriot, ştergându-şi lacrimile din ochi, răspunse: „Maestre, să nu ai nici o teamă în privinţa fidelităţii mele. Am întors spatele tuturor lucrurilor pentru a-mi putea consacra viaţa instaurării împărăţiei tale pe Pământ şi nu voi şovăi. Până aici am supravieţuit tuturor decepţiilor şi nu am să te părăsesc.”

^{(1956.4) 181:2.9} Atunci, punându-şi mâna pe umărul lui Simon, Iisus spuse: „În realitate, este liniştitor să te aud vorbind astfel, în special într-o clipă ca aceasta însă, bunul meu prieten, tu nu ştii încă despre ce vorbeşti. Nu mă îndoiesc nici o clipă de fidelitatea ta, de devotamentul tău; ştiu că nu a-i ezita să te avânţi într-o bătălie şi să mori pentru mine, aşa cum ar face-o toţi tovarăşii tăi (şi toţi aprobară ferm cu o înclinare a capului) însă nu ţi se va cere aşa ceva. Ţi-am repetat de nenumărate ori că împărăţia mea nu este al acestei lumi şi că discipolii mei nu se vor bate pentru a o instaura. Ţi-am spus aceasta de nenumărate ori, Simon, însă tu refuzi să priveşti adevărul în faţă. Nu sunt neliniştit în privinţa fidelităţii tale faţă de mine şi împărăţie, însă ce vei face când voi fi plecat şi când, în cele din urmă gândirea ta se va trezi şi va realiza că nu ai sesizat semnificaţia învăţăturii mele şi că trebuie să adaptezi în chip nou falsele tale interpretări la realitatea de un ordin spiritual diferit a problemelor împărăţiei?”

^{(1956.5) 181:2.10} Simon dorea încă să vorbească, însă Iisus îl opri cu un gest al mâinii şi continuă: „Nici unul din apostolii mei nu are o inimă mai sinceră şi mai cinstită ca a ta însă după plecarea mea nici unul dintre ei nu va fi mai tulburat şi mai disperat ca tine. În ciuda descurajării tale spiritul meu va locui în tine, iar fraţii de aici nu te vor abandona. Nu uita ceea ce te-am învăţat despre raporturile dintre cetăţenia de pe Pământ şi filiaţia în împărăţia spirituală a Tatălui. Reflectează bine la tot ceea ce ţi-am spus asupra necesităţii de a da Cezarului ceea ce este a Cezarului şi lui Dumnezeu ceea ce este a lui Dumnezeu. Consacră-ţi viaţa, Simon, să arăţi faptul că un muritor poate îndeplini cum se cuvine porunca mea de a recunoaşte deodată datoria temporală către puterea civilă şi serviciul spiritual în fraternitatea împărăţiei. Dacă accepţi să fi învăţat de Spirtul Adevărului nu va exista niciodată un conflict între exigenţele cetăţeniei terestre şi cele ale filiaţiei tale celeste, afară numai dacă şefii temporali nu vor pretinde cumva de la tine omagiul şi adorarea care nu aparţin decât lui Dumnezeu.

^{(1957.1) 181:2.11} ”Şi acum, Simon, când ajungi să vezi toate acestea, când ai îndepărtat deznădejdea ta şi când vei pleca să proclami evanghelia cu mare autoritate, nu uita niciodată că te-am însoţit pe parcursul întregii tale perioade de descurajare şi că te voi însoţi până la sfârşit. Vei fi întotdeauna apostolul meu. După ce vei fi acceptat să vezi prin ochiul spiritului şi să abandonezi în chip desăvârşit voinţa ta voinţei Tatălui care este în ceruri, vei deveni atunci ambasadorul meu activ şi nimeni nu îţi va reproşa întârzierea de a înţelege adevărurile pe care le-ai învăţat de la mine pentru a-ţi lua autoritatea pe care ţi-am conferit-o. Deci, Simone, te avertizez încă o dată că cei care se luptă cu sabia pier de tăişul ei în timp ce aceia care lucrează în spirit obţin viaţa eternă în împărăţia viitor cât şi bucuria şi pacea în împărăţia prezent. Când misiunea care îţi este încredinţată va fi îndeplinită pe Pământ tu, Simon, vei rămâne cu mine în împărăţia de dincolo. Vei vedea cu adevărat împărăţia pe care ţi-ai dorit-o cu atâta ardoare, însă nu în timpul acestei vieţi. Continuă să crezi în mine şi în ceea ce ţi-am destăinuit şi vei primi darul vieţii eterne.”

^{(1957.2) 181:2.12} Când Iisus termină de vorbit lui Simon Zelotul, se duse la Matei Levi şi îi spuse: „Nu îţi mai revine faptul de a asigura trezoreria grupului apostolic. Curând, foarte curând vă veţi risipi cu toţii. Nu vă va fi permis nici măcar să vă bucuraţi de tovărăşie mângâietoare şi întăritoare a nici unuia dintre fraţii voştri apostoli. Continuând propovăduirea evangheliei împărăţiei va trebui să vă găsiţi fiecare noi tovarăşi. V-am trimis doi câte doi pe durata formării voastre, însă acum vă părăsesc. Şi după ce vă veţi reveni din şoc veţi merge singuri până la marginile Pământului pentru a proclama această veste bună că muritorii însufleţiţi de credinţă sunt fiii lui Dumnezeu.”

^{(1957.3) 181:2.13} Atunci Matei spuse: „Însă, Maestre, cine ne va trimite şi cum vom şti unde să mergem? Ne va indica oare Andrei calea?” Şi Iisus răspunse: „Nu, Levi, Andrei nu vă va mai da îndrumări pentru a proclama evanghelia. El va continua, în realitate, să fie prietenul vostru şi sfătuitorul vostru până în ziua în care va veni noul învăţător şi atunci Duhul Adevărului vă va conduce pe fiecare departe pentru a lucra la extinderea împărăţiei. Tu ai trecut prin multe transformări din ziua în care te-am găsit la biroul de la vamă şi a-i luat atunci decizia de a mă urma, însă trebuie să treci încă prin multe altele înainte de a putea avea viziunea unei fraternităţi în care gentilii vor rămâne împreună cu evreii într-o asociaţie fraternă. Continuă să răspunzi la nevoile pe care le simţi în încercare de a-i câştiga pe compatrioţii tăi evrei pentru regat până când eşti pe deplin satisfăcut şi apoi întoarce-te cu autoritate către gentili. Levi, de un lucru poţi fi sigur: a-i câştigat încrederea şi afecţiunea fraţilor tăi;” te iubesc cu toţii. (Şi toţi făcură semn că sunt de acord cu spusele Maestrului.)

^{(1958.1) 181:2.14} ”Levi, sunt la curent multe dintre lucrurile pe care fraţii tăi le ignoră referitoare la grijile tale, la sacrificiile tale şi la eforturile tale pentru a face faţă cheltuielilor grupului. Cu toate că cel care poartă banii nu este de faţă, mă bucur de faptul că ambasadorul publican este aici la reuniunea mea de despărţire, împreună cu mesagerii împărăţiei. Mă rog, pentru ca tu să poţi discerne semnificaţia învăţăturii mele cu ochii spiritului. Când noul învăţător va veni în inima ta, urmează-l oriunde te va conduce şi fă-i pe fraţii tăi să vadă – şi chiar pe lumea întreagă – ceea ce Tatăl poate face pentru un colector de taxe detestat care a îndrăznit să-l urmeze pe Fiul Omului şi să creadă în evanghelia împărăţiei. De la început, Levi, te-am iubit aşa cum i-am iubit pe ceilalţi galileeni. Pentru că şti atât de bine că nici Tatăl, nici Fiul nu fac vreo deosebire de persoane, veghează să nu faci nici o distincţie de acest ordin în rândul celor care vor începe să creadă în evanghelie datorită serviciului tău. Deci, Matei, consacră-ţi întreaga ta viaţă viitoare sarcinii de a arăta oamenilor că Dumnezeu nu face deosebire de persoane şi că în ochii lui Dumnezeu şi în comunitatea împărăţiei toţi oamenii sunt egali, toţi credincioşii sunt fiii lui Dumnezeu.”

^{(1958.2) 181:2.15} Apoi Iisus se îndreptă către Iacob Zebedeu, care stătea în picioare, în tăcere, iar Maestrul i se adresă spunând: „Iacob, atunci când tu şi tânărul tău frate aţi venit la mine căutând o favoare în onorurile împărăţiei, v-am spus că aparţine Tatălui faptul de a atribui aceste onoruri şi v-am întrebat dacă sunteţi în stare să beţi din cupa mea, şi amândoi mi-aţi răspuns că da. Chiar dacă pe atunci nu eraţi, cum nu sunteţi nici astăzi, capabili, veţi fi curând pregătiţi pentru acest serviciu datorită experienţei prin care aţi trecut de curând. Ţi-ai supărat fraţii în perioada respectivă prin purtarea ta. Dacă nu te-au iertat deja, ei o vor face atunci când te vor vedea bând cupă mea. Fie ca serviciul tău, lung sau scurt, să domine sufletul tău cu răbdare. Când va veni noul învăţător lasă-l să te înveţe echilibrul îndurării şi al, toleranţei pline de compătimire născută dintr-o sublimă încredere în mine şi dintr-o perfectă supunere faţă de voinţa Tatălui. Consacră-ţi viaţa să demonstrezi conjugarea afecţiunii umane şi a demnităţii divine a unui discipol care îl cunoaşte pe Dumnezeu şi crede în Fiul lui. Toţi cei care trăiesc astfel vor revela evanghelia chiar prin felul în care vor muri. Tu şi fratele tău, Ioan, veţi urma drumuri diferite şi se poate ca unul dintre voi să rămână cu mine înaintea celuilalt în împărăţia eternă. Acest lucru te va ajuta mult dacă vrei să înveţi că adevărata înţelepciune include atât discernământul, cât şi curajul. Trebuie să înveţi că priceperea trebuie să-ţi însoţească incisivitatea. Vor veni acele momente supreme în care discipolii mei nu vor ezita să îşi sacrifice viaţa pentru împărăţie însă în toate împrejurările obişnuite este mai bine să se liniştească furia necredincioşilor pentru a se putea trăi şi continua propovăduirea veştii celei bune. În măsura în care poţi, trăieşte mult timp pe Pământ pentru ca pe parcursul lungilor tăi ani să poţi câştiga numeroase suflete pentru împărăţia celestă.”

^{(1958.3) 181:2.16} Când Maestrul termină de vorbit lui Iacob Zebedeu, el înconjură masa până la capătul unde se afla Andrei; îşi privi fidelul asistent în ochi şi îi spuse: „Andrei, m-ai reprezentat cu fidelitate în calitate de şef în fruntea ambasadorilor împărăţiei celeste. Cu toate că te-ai îndoit uneori şi ai manifestat uneori o timiditate riscantă, ai fost totuşi sincer şi cât se poate de echitabil în raporturile tale cu asociaţii tăi. De la hirotonisirea ta şi a fraţilor tăi ca mesageri ai împărăţiei, aţi acţionat într-un mod autonom în toate treburile administrative ale grupului, numai că pe tine te-am desemnat ca în funcţia de şef al acestor oameni aleşi. În nici un alt domeniu temporal nu am acţionat pentru a-ţi dirija sau influenţa deciziile. M-am abţinut în vederea pregătirii cuiva care să dirijeze deliberările voastre colective ulterioare. În universul meu, precum şi în universul de universuri al Tatălui meu, fraţii noştri fii sunt trataţi ca indivizi în toate raporturile lor spirituale, însă în toate raporturile colective noi stabilim, invariabil, o funcţiune precisă de conducere. Împărăţia noastră este un domeniu guvernat de ordine şi când două sau mai multe creaturi înzestrate cu voinţă acţionează în cooperare, se prevede întotdeauna autoritatea unui şef .

^{(1959.1) 181:2.17} ”Şi acum, Andrei, pentru că tu eşti şeful fraţilor tăi, în virtutea autorităţii pe care ţi-am încredinţat-o şi pentru că mi-ai servit astfel ca reprezentant personal şi pentru că vă voi părăsi pentru a merge la Tatăl meu, te dezleg de orice responsabilitate legată de aceste probleme temporale şi administrative. De acum nu vei mai exercita nici o jurisdicţie asupra fraţilor tăi în afară de aceea pe care a-i câştigat-o în calitatea ta de conducător spiritual şi pe care fraţii tăi o recunosc deci de bună voie. De acum înainte nu vei mai exercita nici o autoritate asupra fraţilor tăi, decât dacă ei înşişi ţi-o vor restitui printr-un act legislativ formal şi precis, după ce mă voi fi întors la Tatăl meu. Cu toate acestea faptul de a fi eliberat de orice responsabilitate în calitate de şef administrativ al grupului nu diminuează cu nimic responsabilitatea ta morală de a face tot ceea ce-ţi va sta în puterea pentru a-i ţine pe fraţii tăi laolaltă cu fermitate şi iubire de-a lungul ceasurilor grele de ce vă aşteaptă. Este vorba de zile care cuprinse între plecarea mea din trupul acesta şi trimiterea noului învăţător care va trăi în inima voastră şi vă va conduce în cele din urmă la întregul adevăr. În momentul în care mă pregătesc să te părăsesc aş vrea să te eliberez de orice responsabilitate administrativă care îşi are originea şi autoritatea în prezenţa mea printre voi, ca unul dintre voi. De acum înainte nu voi mai exercita asupra voastră şi prin voi decât autoritatea spirituală.

^{(1959.2) 181:2.18} ”Dacă fraţii tăi doresc să te păstreze în calitate de consilier, îţi poruncesc să faci tot ceea ce se poate în toate problemele temporale şi spirituale pentru a promova pacea şi armonia printre diversele grupuri de credincioşi sinceri ale evangheliei. Consacră-ţi restul vieţii dezvoltării aspectelor practice ale iubirii fraterne printre fraţii tăi. Fii bun pentru fraţii mei de sânge, atunci când vor ajunge să creadă pe deplin în evanghelie; să nutreşti un devotament plin de afecţiune şi imparţial faţă de greci, în Occident şi de Abner în Orient. Cu toate că aceştia, apostolii mei, . au să se împrăştie cât de curând în cele patru colţuri ale lumii pentru a proclama vestea cea bună a salvării prin filiaţie cu Dumnezeu, ţie îţi revine sarcina de a-i ţine uniţi în ceasurile de mari încercări ce vă aşteaptă, perioada de intense probe pe parcursul căreia trebuie să învăţaţi să credeţi în evanghelie, lipsiţi de prezenţa persoanei mele, aşteptând cu răbdare să sosească noul învăţător – Duhul Adevărului. Deci, Andrei, cu toate că nu îţi revine ţie să înfăptuieşti marile lucrări din punctul de vedere al oamenilor, mulţumeşte-te şi să fi educatorul şi consilierul celor care fac asemenea lucruri. Du la bun sfârşit munca ta pe pământ şi apoi îţi vei continua această slujire în împărăţia eternă, căci nu ţi-am spus eu oare de nenumărate ori că am şi alte oi în afara acestei turme?”

^{(1959.3) 181:2.19} Iisus se îndreptă apoi către gemenii Alfeu, se opri între ei şi spuse: „Copilaşii mei, sunteţi una din cele trei perechi de fraţi care au ales să mă urmeze. Toţi şase aţi făcut bine să lucraţi în pace cu fratele vostru de sânge însă nici unul nu a făcut-o mai bine decât voi. Vă aşteaptă clipe grele în viitor. Poate n-o să înţelegeţi tot ceea ce vi se va întâmpla, vouă şi fraţilor voştri, însă nu vă îndoiţi niciodată că aţi fost într-o zi chemaţi să lucraţi în împărăţie. pentru o vreme nu vor mai exista mulţimi de condus însă nu vă descurajaţi. Când lucrarea vieţii voastre va fi îndeplinită vă voi primi în Cer unde veţi putea vorbi oştirilor serafice despre mântuirea voastră şi în mulţimea de Fii elevaţi ai lui Dumnezeu. Consacraţi-vă viaţa să uşurării trudei voastre de toate zilele. Arătaţi tuturor locuitorilor Pământului şi îngerilor din Cer cum un om muritor poate să se întoarcă plin de voioşie şi curaj la munca sa dificilă de până acum, după ce a fost chemat un timp să slujească în serviciu special al lui Dumnezeu. Dacă, pentru moment munca voastră în problemele exterioare ale împărăţiei este realizată trebuie să vă întoarceţi la vechile voastre lucrări cu iluminarea nouă adusă de experienţa de a fi Fiul lui Dumnezeu şi cu înţelegerea elevată că pentru cel care îl cunoaşte pe Dumnezeu nu există nici muncă banală, nici lucrare seculară. Pentru voi care aţi lucrat împreună cu mine toate lucrurile au devenit sacre şi orice lucrare pământească a devenit un serviciu pentru Dumnezeu-Tatăl însuşi. Când veţi auzi veştile faptelor foştilor voştri asociaţi apostolici, bucuraţi-vă împreună cu ei şi împliniţi nevoile voastre zilnice aşa cum fac cei care îl aşteaptă pe Dumnezeu şi muncesc aşteptându-l. Aţi fost apostolii mei şi veţi fi întotdeauna; îmi voi aminti de voi în împărăţia care va veni.”

^{(1960.1) 181:2.20} Apoi Iisus se îndreptă către Filip care se ridică pentru a auzi mesajul adresat lui de către Maestrul său: „Filipe, mi-ai pus multe feluri de întrebări şi mi-am dat toată silinţa ca să răspund fiecăreia din ele. Acum aş vrea să răspund ultimei întrebări care ţi-a venit în mintea cinstită, însă prea puţin spirituală. În tot timpul cât am înconjurat masa venind către tine, nu a-i încetat să te întrebi: ce voi face dacă Maestrul pleacă şi ne lasă singuri în lume ? Om cu puţină credinţă! Şi cu toate acestea tu ai aproape la fel de multă ca mulţi dintre fraţii tăi. Ai fost un bun asistent, Filipe. Greşelile tale au fost rare şi m-am folosit de una dintre ele pentru a manifesta gloria Tatălui. Serviciul tău de intendenţă se va sfârşi. Va trebui să te consacri în curând mai pe deplin lucrării pe care ai fost chemat s-o faci, predicarea evangheliei împărăţiei. Filipe, ai vrut întotdeauna să ţi se arate, şi vei vedea în curând lucruri măreţe. Şi mai bine ar fi fost să fi perceput toate aceste lucruri prin credinţă, însă pentru că erai sincer, cu toată îngustimea viziunii tale materiale, tu trăiai pentru a vedea împlinirea cuvintelor mele. Apoi, când vei fi binecuvântat cu clarviziunea spirituală, apucă-te de-ţi îndeplineşte sarcinile consacrându-ţi viaţa călăuzirii omenirii în căutarea ei după Dumnezeu şi a realităţilor eterne cu ochiul credinţei spirituale, iar nu cu ochii minţii materiale. Aminteşte-ţi, Filip, că ai o mare misiune pe Pământ, deoarece lumea este plină de oameni care au tendinţa de a privi viaţa la fel ca tine. Ai o mare lucrare de făcut şi când se va fi desăvârşit în credinţă, vei veni atunci în împărăţia mea şi îmi va face mare plăcere să îţi arăt ceea ce ochiul nu a văzut, ceea ce urechea nu a auzit şi ceea ce mintea umană nu a cunoscut niciodată. Între timp, devin-o ca un copilaş în împărăţia spiritului şi îngăduie-mi, prin mijlocirea spiritului noului învăţător, să te pregătesc pentru împărăţia spirituală. Astfel, voi putea face pentru tine numeroase lucruri pe care nu le puteam realiza când eram cu tine ca muritor al tărâmului. Şi aminteşte-ţi, Filip, că oricine m-a văzut, l-a văzut pe Tatăl.”

^{(1960.2) 181:2.21} Apoi Maestrul se îndreptă către Nataniel care atunci se ridică, însă Iisus îl rugă să se aşeze, se aşeză lângă el şi spuse: „Nataniel, ai învăţat să trăieşti deasupra prejudecăţilor şi să practici o tot mai mare toleranţă de când ai devenit apostolul meu. Însă mai ai multe lucruri de învăţat. Ai fost o binecuvântare pentru colegii tăi, în sensul că ei au fost îmbărbătaţi de sincera ta consecvenţă . Când nu voi mai fi aici, se poate ca francheţea ta să te împiedice să rămâi în relaţii bune cu fraţii tăi, atât cei vechi, cât şi cei noi. Trebuie să înveţi că expresia unui gând, chiar şi a unuia bun, trebuie să fie modulată în armonie cu statutul intelectual şi cu dezvoltarea spirituală a interlocutorului. Sinceritatea este de foarte mare folos în lucrarea împărăţiei, atunci când ea este aliată cu discernământul.

^{(1961.1) 181:2.22} ”Dacă ai vrea să înveţi să lucrezi împreună cu fraţii tăi, ai putea să faci fapte mai trainice, dar dacă pleci în căutarea celor care gândesc la fel ca tine, consacră-ţi atunci viaţa să dovedeşti că discipolul cunoscător de Dumnezeu poate deveni un întemeietor al împărăţiei chiar dacă este singur în lume şi complet izolat de tovarăşii săi credincioşi. Ştiu că vei rămâne fidel până la capăt şi te voi primi cândva în serviciul mai extins al împărăţiei mele celeste.”

^{(1961.2) 181:2.23} Atunci Nataniel luă cuvântul pentru a-l întreba pe Iisus: „Ţi-am ascultat învăţătura din primul moment în care m-ai chemat în slujba împărăţiei însă, cinstit să fiu, nu am ajuns încă să înţeleg deplina semnificaţie a tot ceea ce ne-ai spus. Nu ştiu la ce evenimente trebuie să mă aştept şi cred că cea mai mare parte a tovarăşilor mei sunt la fel de dezorientaţi, însă ezită să-şi mărturisească confuzia. Oare mă poţi tu ajuta?” Iisus, punând o mână pe umărul lui Nataniel, spuse: „Prietene, nu-i o mirare că eşti nedumerit în încercarea de a prinde semnificaţia învăţăturii mele spirituale, deoarece eşti atât de handicapat de ideile tale preconcepute asupra tradiţiei iudaice şi totodată încurcat de tendinţa ta persistentă de a interpreta evanghelia mea conform lecţiilor scribilor şi fariseilor.

^{(1961.3) 181:2.24} ”V-am învăţat multe prin viu grai şi mi-am trăit viaţa printre voi. Am făcut tot ceea ce mi-a fost cu putinţă pentru a vă lumina mintea şi a vă elibera sufletul. Ceea ce nu aţi fost capabili să extrageţi din învăţăturile mele şi din viaţa mea trebuie acum să vă pregătiţi să dobândiţi alături de maestrul tuturor învăţătorilor – experienţa efectivă. În toate aceste noi experienţe care vă aşteaptă vă voi preceda, iar Duhul Adevărului vă va însoţi. Nu vă temeţi; când noul învăţător va fi venit vă va revela ceea ce nu aţi reuşit să înţelegeţi acum pe durata restului vieţii voastre pământeşti şi va continua cu formarea voastră în epocile eterne.”

^{(1961.4) 181:2.25} Apoi Maestrul se întoarse către toţi apostolii şi spuse: „Nu vă fie teamă dacă nu înţelegeţi deplina semnificaţie a evangheliei. Voi sunteţi nişte biete fiinţe finite, oameni muritori, şi ceea ce v-am învăţat este infinit divin şi etern. Fiţi răbdători şi curajoşi, deoarece veacuri eterne se aştern înaintea voastră pentru a continua experienţa voastră progresivă şi a deveni perfecţi, la fel cum Tatăl în Paradis este perfect.”

^{(1961.5) 181:2.26} Apoi Iisus se îndreptă către Toma care, aflat în picioare, îl auzi spunând: „Toma, tu ai fost adesea lipsit de credinţă. Cu toate acestea, după perioadele tale de îndoială nu ai fost niciodată lipsit de curaj. Ştiu că profeţii mincinoşi şi învăţătorii neştiutori nu te pot înşela. După plecarea mea fraţii tăi vor aprecia cu atât mai mult modul tău critic de a privi noile învăţături. Şi când veţi fi toţi risipiţi până la hotarele lumii, în perioada ce va să vină, tu să-ţi aminteşti că eşti încă ambasadorul meu. Consacră-ţi viaţa marii lucrări de revelare a faptului că mintea materială critică a omului poate triumfa asupra inerţiei îndoielii intelectuale când se pomeneşte în faţa demonstraţiei manifestării adevărului viu. Vorbesc de adevărul viu aşa cum acţionează el în experienţa bărbaţilor şi a femeilor născuţi din spirit, care produc în viaţa lor roadele spiritului şi care se iubesc unii pe alţii aşa cum v-am iubit eu însumi. Toma, sunt bucuros că te-ai alăturat nouă şi ştiu că după o scurtă perioadă de perplexitate vei continua să fii în slujba împărăţiei. Îndoielile tale au pus în dificultate fraţii tăi însă ele nu m-au deranjat niciodată. Am încredere în tine şi voi fi mereu înaintea ta până la marginea Pământului.”

^{(1962.1) 181:2.27} Apoi Maestrul se îndreptă către Simon Petru care se ridică, în vreme ce Iisus îi adresă vorbele acestea: „Petrule, ştiu că mă iubeşti şi că îţi consacri întreaga viaţă propovăduirii publice a evangheliei iudeilor şi gentililor, însă sunt dezolat că anii tăi de strânsă asociere cu mine nu au reuşit mai bine să te ajute să chibzui bine înainte de a vorbi. Prin ce experienţă trebuie să treci tu pentru a învăţa să îţi măsori cuvintele? Câte greutăţi ne-ai pricinuit prin vorbele tale nesocotite şi prin înfumurata ta încredere în tine? Vei atrage încă şi mai multe necazuri dacă nu stăpâneşti defectul acesta. Ştii bine că fraţii tăi te iubesc în ciuda acestei slăbiciuni şi trebuie, de asemenea, să înţelegi că această imperfecţiune nu micşorează cu nimic afecţiunea mea pentru tine, însă ea reduce utilitatea ta şi nu va înceta niciodată să îţi facă necazuri. Cu toate acestea este neîndoielnic că experienţa prin care vei trece în această noapte va fi pentru tine de mare ajutor. Ceea ce spun acum, Petrule, o spun, de asemenea, tuturor fraţilor tăi adunaţi aici. În această seară veţi fi cu toţii în marele pericol de a vă poticni de mine. Ştiţi că este scris ‘ Păstorul va fi lovit şi oile vor fi risipite’. Când nu voi mai fi aici va exista marele risc ca uni dintre voi să ceda îndoielilor şi vă veţi poticni de ceea ce mi se va întâmpla . Însă vă promit acum că voi reveni pentru o vreme şi că vă voi merge atunci înainte-vă în Galileea.”

^{(1962.2) 181:2.28} Atunci Petru îşi puse o mână pe umărul lui Iisus şi îi spuse: „Puţin contează dacă toţi fraţii mei se vor îndoi de tine. Eu îţi făgăduiesc să nu pun la îndoială nimic din ceea ce ai putea face tu, te voi însoţi şi la nevoie chiar voi muri pentru tine.”

^{(1962.3) 181:2.29} În timp ce Petru rămase în picioare în faţa Maestrului său, cu vocea-i tremurândă de intensitatea simţirii şi debordând de iubire sinceră pentru el, Iisus îl privi drept în ochii plini de lacrimi şi spuse: „Petru, în adevăr îţi spun, în această noapte cocoşul nu va cânta înainte de a mă fi renegat de trei sau patru ori. Şi astfel ceea ce n-ai învăţat din asocierea ta liniştită vei învăţa din multe necazuri şi din mari mâhniri. După ce vei fi învăţat această indispensabilă lecţie trebuie să îţi întăreşti fraţii şi să duci apoi o viaţă dedicată predicării evangheliei, cu toate că s-ar putea şi să fii băgat în închisoare, şi poate să mă urmezi, plătind preţul suprem al serviciului expresiei iubirii, pentru a edifica împărăţia Tatălui.

^{(1962.4) 181:2.30} Însă aminteşte-ţi de făgăduinţa mea. Când voi fi reînviat voi rămâne câtva timp cu voi, înainte de a mă întoarce la Tatăl meu. În această seară îl voi ruga pe Tată să-l întărească pe fiecare dintre voi pentru proba prin care trebuie să treceţi atât de curând. Vă iubesc pe toţi cu dragostea cu care Tatăl m-a iubit pe mine şi, de aceea, trebuie ca tot astfel să vă iubiţi şi voi unii pe alţii, aşa cum v-am iubit eu.”

^{(1962.5) 181:2.31} Apoi, după ce au cântat un imn, ei au plecat spre tabăra de pe Muntele Măslinilor.

Până la o nouă revedere … pace și lumină pentru toți !

Constantin RUSU

Share this:

Continuare: Viața și învățăturile lui Iisus conform cărții Urantia                                                       

                         Discursul de adio

1. Noua poruncă

2. Via şi curmeii de viţă

3. Ostilitatea lumii

4. Ajutorul promis

5. Spiritul Advărului

6.  Necesitatea plecării

   Cine dorește să citească materialul în original – adică fără unele pasaje colorate, sublinieri sau boldiri care îmi aparțin – o poate face de pe linkul de mai jos

             http://www.urantia.org/ro/cartea-urantia/citeste-cartea-urantia-online

Capitolul 180

Discursul de adio

^{(1944.1) 180:0.1} DUPĂ ce au cântat psalmul la sfârşitul Ultimei Cine, apostolii s-au gândit că Iisus avusese intenţia de a se reîntoarce imediat în tabără, dar el le-a făcut semn să se aşeze. Maestrul a zis:

^{(1944.2) 180:0.2} ”Voi vă aduceţi bine aminte că v-am trimis odată în misiune fără pungă şi fără desagă, şi chiar recomandându-vă să nu luaţi nici o haină de schimb. Şi vă amintiţi cu toţii că n-aţi dus lipsă de nimic. Însă, astăzi, voi intraţi într-o perioadă de necazuri, şi nu puteţi să mai contaţi pe bunăvoinţa mulţimilor. De acum încolo, cel care are o pungă, s-o poarte la el. Când veţi merge în lume ca să proclamaţi evanghelia, să luaţi, pentru întreţinerea voastră, măsurile pe care le credeţi cele mai bune. Eu am venit să aduc pacea, dar ea nu va apare o anumită perioadă de timp.

^{(1944.3) 180:0.3} ”Ceasul slăvirii Fiului Omului a venit acum, şi tatăl va fi slăvit în mine. Prieteni, eu nu voi mai fi cu voi decât puţin timp. În curând mă veţi căuta, dar nu mă veţi găsi, căci eu merg acolo unde, deocamdată, nu aveţi acces. Dar, când vă veţi fi îndeplinit lucrarea voastră pământească aşa cum am terminat-o şi eu pe a mea, voi veţi veni alături de mine, tot aşa cum şi eu mă pregătesc acum să merg alături de Tată. În foarte puţină vreme am să vă părăsesc, şi nu mă veţi mai vedea pe pământ, dar mă veţi vedea cu toţii în epoca ce va veni când vă veţi înălţa în împărăţia pe care mi l-a dat Tatăl meu.”

1. Noua poruncă

^{(1944.4) 180:1.1} După câteva clipe de conversaţie amicală, Iisus s-a ridicat şi a zis: „Când v-am prezentat o parabolă care arăta cum ar trebui să fiţi gata să vă serviţi unii pe ceilalţi, am zis că aş dori să vă dau o nouă poruncă; aş vrea să fac acum asta întrucât sunt pe punctul de a vă părăsi. Cunoaşteţi bine porunca care vă ordonă să vă iubiţi unii pe alţii; să vă iubiţi aproapele ca pe voi înşivă. Însă chiar şi această devoţiune sinceră din partea copiilor mei nu mă satisface în întregime. Aş vrea să vă văd înfăptuind fapte de iubire şi mai mari în împărăţia fraternităţii credincioşilor. Eu vă dau aşadar această nouă poruncă: Iubiţi-vă unii pe ceilalţi aşa cum v-am iubit eu. Dacă faceţi aşa, dacă vă iubiţi unii pe alţii, toţi oamenii vor pricepe că voi sunteţi discipolii mei.

^{(1944.5) 180:1.2} ”Dându-vă această nouă poruncă, eu nu încarc sufletele voastre cu nici o povară în plus; eu vă aduc mai degrabă o nouă bucurie şi vă dau posibilitatea de a încerca o nouă plăcere în cunoaşterea deliciilor ce decurg din revărsarea afecţiunii voastre peste semenii voştri. Chiar şi îndurând în exterior mâhniri, eu sunt pe punctul de a încerca bucuria supremă de a-mi revărsa iubirea peste voi şi peste tovarăşii voştri muritori.

^{(1944.6) 180:1.3} ”Când vă invit să vă iubiţi unii pe alţii tot aşa cum v-am iubit eu, vă prezint măsura supremă a adevăratei afecţiuni, căci nimeni nu poate avea mai multă iubire decât aceea de a fi gata să-şi dea viaţa pentru prietenii lui. Or, voi sunteţi prietenii mei, şi veţi continua să fiţi, cu condiţia să vreţi să faceţi ceea ce v-am învăţat. Voi m-aţi numit Maestru, dar eu nu vă numesc servitori. Numai dacă vă iubiţi unii pe ceilalţi aşa cum v-am iubit eu, voi veţi fi prietenii mei şi vă voi spune întotdeauna ceea ce îmi revelează Tatăl.

^{(1945.1) 180:1.4} ”Voi nu m-aţi ales pur şi simplu pe mine, dar şi eu v-am ales pe voi şi v-am conferit hirotonisirea pentru ca voi să mergeţi în lume pentru a duce rodul servirii cu dragoste pe lângă semenii voştri, tot aş cum eu am trăit printre voi revelându-vă Tatăl. Tatăl şi cu mine, noi acţionăm amândoi cu voi, şi voi încercaţi divina plenitudine a bucuriei numai dacă vreţi să ascultaţi de porunca mea de a vă iubi unii pe ceilalţi aşa cum v-am iubit eu.”

^{(1945.2) 180:1.5} Dacă vreţi să împărtăşiţi bucuria Maestrului, voi va trebui să împărtăşiţi iubirea lui, şi a împărtăşi iubirea lui înseamnă că voi aţi împărtăşit serviciul lui. Această experienţă de iubire nu vă scapă de dificultăţile acestei lumi; ea nu creează o nouă lume, dar este sigur că ea face din vechea lume una nouă.

^{(1945.3) 180:1.6} Amintiţi-vă că fidelitatea, nu sacrificiul, este ceea ce cere Iisus. Conştiinţa de a face un sacrificiu implică absenţa acestei afecţiuni sincere care ar fi transformat acest serviciu expresie a iubirii într-o bucurie supremă. Ideea de datorie înseamnă că voi aveţi o mentalitate de servitor şi că, în consecinţă, voi nu veţi încerca bucuria supremă de a îndeplini acest serviciu ca un prieten pentru un prieten. Maestrul i-a învăţat pe toţi apostolii că ei sunt fiii lui Dumnezeu. El i-a numit fraţi şi, acum, înainte de ai părăsi, i-a numit prietenii săi.

2. Via şi curmeii de viţă

^{(1945.4) 180:2.1} După aceea, Iisus s-a ridicat din nou şi a continuat să-i instruiască pe apostoli: „Eu sunt adevăratul butuc al viţei de vie, iar Tatăl meu este cultivatorul. Eu sunt butucul de vie, iar voi sunteţi viţele de vie. Tatăl îmi cere numai ca voi să daţi roade bogate. Nu se taie via decât pentru a spori productivitatea viţelor ei. Orice curmei sterp ieşit din mine va fi îndepărtat de Tată. Orice curmei care dă rod va fi curăţit de Tată pentru a da şi mai multe roade. Voi sunteţi deja curăţiţi de cuvântul pe care l-am rostit, dar trebuie să continuaţi să fiţi curaţi. Trebuie să rămâneţi în mine, şi eu în voi; viţa moare dacă este separată de butuc. Aşa cum viţa nu poate da roade decât dacă rămâne în butuc, tot aşa nici voi nu puteţi da roadele servirii expresie a iubirii dacă voi nu rămâneţi în mine. Să ţineţi minte: eu sunt adevăratul butuc şi voi sunteţi viţele vii. Dacă cineva trăieşte în mine şi eu în el, atunci el va da multe roade ale spiritului şi va încerca bucuria supremă a producerii acestei recolte spirituale. Dacă vreţi să menţineţi această legătură spirituală vie cu mine, voi veţi da roade din belşug. Dacă rămâneţi în mine şi dacă cuvintele mele rămân în voi, voi veţi putea comunica în mod liber cu mine; atunci, spiritul meu viu vă va putea impregna în aşa fel încât voi veţi fi în măsură să îl întrebaţi tot ceea ce spiritul meu vrea, şi să înfăptuiţi asta cu încredinţarea că Tatăl va răspunde prompt cererii noastre. Tatăl este preamărit în aceasta: când butucul are multe viţe vii, şi când fiecare viţă dă roade bogate. Şi, când lumea va vedea aceste viţe roditoare – prietenii mei care se iubesc unii pe alţii aşa cum i-am iubit eu – toţi oameni vor şti că voi sunteţi cu adevărat discipolii mei.

^{(1945.5) 180:2.2} ”Aşa cum Tatăl m-a iubit pe mine, tot aşa v-am iubit şi eu. Trăiţi în iubirea mea aşa cum am trăit eu în iubirea Tatălui. Dacă faceţi ceea ce v-am învăţat, voi veţi rămâne în iubirea mea, tot aşa cum eu am păstrat cuvântul Tatălui şi cum rămân veşnic în iubirea sa.”

^{(1946.1) 180:2.3} Iudeii propovăduiseră de multă vreme că Mesia va fi „o viţă răsărită din butucul lui David”. În comemorarea acestei străvechi învăţături, o mare emblemă a strugurelui agăţat de vie decora intrarea în templul lui Irod. Toţi apostolii şi-au amintit de aceste lucruri în vreme ce le vorbea Maestrul lor, în seara aceea, în sala de sus.

^{(1946.2) 180:2.4} Mai târziu, concluziile Maestrului cu privire la rugăciune au fost interpretate şi au decurs din asta multe amărăciuni. Aceste învăţături nu ar fi provocat mai deloc dificultăţi dacă ar fi fost reamintite cuvintele exacte ale Maestrului şi dacă ele ar fi fost după aceea transcrise corect. Dar, după felul în care a fost scrisă povestirea, credincioşii au sfârşit prin a considera rugăciunea în numele lui Iisus ca pe un soi de magie supremă, convinşi că ar primi de la Tată tot ceea ce ar cere astfel. Timp de secole, suflete sincere au continuat să îşi sfărâme credinţa de această piatră de încercare. Oare cât timp îi va trebui lumii credincioşilor pentru a înţelege că rugăciunea nu este un procedeu pentru obţinerea a ceea ce se doreşte, ci mai degrabă un proces pentru a urma căile lui Dumnezeu, o experienţă pentru a învăţa să se recunoască şi să se execute voia Tatălui? Este totuşi întru totul adevărat că, dacă voinţa voastră ar fi realmente armonizată cu a sa, aţi putea cere orice lucru conceput prin această uniune de voinţe, şi că acest lucru vă va fi acordat. Prin Iisus se efectuează această uniune a voinţelor, la fel cum viaţa viei irigă şi străbate viţele vii.

^{(1946.3) 180:2.5} Când această legătură vie există între divinitate şi umanitate, se poate ca umanitatea nechibzuită şi ignorantă să se roage pentru comodităţile ei egoiste şi pentru realizări pline de vanitate; în cazul acesta nu poate să existe decât un singur răspuns divin: ca tulpina cu viţe vii să dea o şi mai mare cantitate de roade ale spiritului. Când viţa de vie este vie, toate cererile sale nu pot primi decât un singur răspuns: produceţi şi mai mulţi struguri. De fapt, viţa nu există decât pentru a da în rod şi nu poate face nimic altceva decât să producă struguri. Tot astfel, adevăratul credincios nu există decât pentru a da roadele spiritului, care constau în ai iubi pe oameni la fel cum oamenii au fost iubiţi de Dumnezeu – în a se iubi unii pe alţii aşa cum Iisus ne-a iubit pe noi.

^{(1946.4) 180:2.6} Când Tatăl îşi lasă peste vie mâna sa disciplinară, face asta cu dragoste, pentru ca viţele să dea şi roade şi mai bogate. Un bun cultivator nu taie decât ramurile moarte şi sterpe.

^{(1946.5) 180:2.7} Iisus a avut mari greutăţi pentru a-i face pur şi simplu pe apostolii lui să recunoască că rugăciunea este o funcţiune a credincioşilor născuţi din spirit, în împărăţia dominat de spirit.

3. Ostilitatea lumii

^{(1946.6) 180:3.1} Abia de îşi încetaseră cei unsprezece comentariile referitoare la discursul despre viţa de vie când Maestrul le-a făcut semn că vrea să continue să le vorbească. Ştiind că îi mai rămânea foarte puţin timp de trăit, el a zis: „Când vă voi fi părăsit, voi nu vă lăsaţi descurajaţi de ostilitatea lumii. Nu fiţi abătuţi, nici chiar atunci când credincioşii nevolnici se vor întoarce împotriva voastră şi se vor alătura duşmanilor împărăţiei. Dacă lumea vă urăşte să nu uitaţi că pe mine m-au urât încă dinainte de a vă urî pe voi. Dacă sunteţi ai lumii acesteia, lumea va iubi ceea ce este al ei, însă, pentru că nu sunteţi aşa, lumea va refuza să vă iubească. Voi sunteţi în această lume, dar vieţile voastre nu trebuie să fie lumeşti. Eu v-am ales şi tras afară din lume pentru a reprezenta spiritul unei alte lumi chiar pe lângă lumea din care aţi fost aleşi. Dar aduceţi-vă mereu aminte de ceea ce v-am zis: servitorul nu este mult mai mare decât Stăpânul lui. Dacă ei îndrăznesc să mă persecute, atunci vă vor persecuta şi pe voi. Dacă cuvintele mele îi ofensează pe necredincioşi, ale voastre îi vor ofensa în egală măsură pe nelegiuiţi. Vă vor face toate astea pentru că ei nu cred nici în mine nici în Acela care m-a trimis; veţi îndura aşadar multe suferinţe din cauza evangheliei mele. Dar, în cursul acestor frământări, voi ar trebui să vă amintiţi că şi eu am suferit înaintea voastră din cauza acestei evanghelii a împărăţiei celeste.

^{(1947.1) 180:3.2} ”Mulţi dintre cei care vă vor ataca vor ignora lumina cerului, dar nu este aşa şi în cazul unora dintre cei care ne vor persecuta acum. Dacă nu le-am fi propovăduit adevărul, ei ar fi putut face multe lucruri ciudate fără a risca condamnarea, dar, în clipa în care au cunoscut lumina şi şi-au permis să o respingă, comportamentul lor nu are scuză. Cine mă urăşte îl urăşte şi pe Tatăl meu. Nu se poate să fie altfel: lumina care vă va salva dacă o acceptaţi nu poate decât să vă condamne dacă o respingeţi cu bună ştiinţă. Şi ce le-am făcut eu acestor oameni de mă urăsc cu o ură atât de cruntă? Nimic, afară de a le fi oferit fraternitatea pe pământ şi salvarea în cer. Dar n-aţi citit voi oare în Scripturi versetul: ‘Şi ei m-au urât fără nici o pricină’?

^{(1947.2) 180:3.3} ”Însă eu nu vă voi lăsa singuri în lume. La foarte puţin timp după plecarea mea vă voi trimite un ajutor spiritual. Veţi avea alături de voi pe cineva care va lua locul meu printre voi, cineva care va continua să vă propovăduiască calea adevărului şi care vă va consola.

^{(1947.3) 180:3.4} ”Inima să nu vi se tulbure. Voi credeţi în Dumnezeu; să continuaţi să credeţi şi în mine. Deşi trebuie să vă părăsesc, eu nu voi fi departe de voi. V-am spus deja că există multe lăcaşuri în universul Tatălui meu. Dacă asta n-ar fi adevărat, nu v-aş fi vorbit de atâtea ori de asta. Eu am să mă întorc în lumile de lumină, acele staţiuni din cerul Tatălui, la care veţi accede într-o bună zi. Am venit de acolo pe lumea asta şi a venit acum timpul în care trebuie să mă întorc la lucrarea Tatălui meu din sferele superioare.

^{(1947.4) 180:3.5} ”Dacă eu vă preced astfel în împărăţia celestă al Tatălui, eu vă voi face cu siguranţă să căutaţi, pentru ca voi să fiţi alături de mine în locurile pregătite pentru fii muritori ai lui Dumnezeu chiar dinainte ca lumea aceasta să fi fost. Trebuie să vă părăsesc, dar voi fi prezent alături de voi în spirit, şi în cele din urmă voi veţi fi prezenţi alături de mine în persoană atunci când vă veţi fi înălţat până la mine în universul meu, tot aşa cum eu sunt pe cale de a mă înălţa la Tatăl meu în marele său univers. Ceea ce vă zic este veşnic adevărat, cu toate că nu puteţi înţelege asta pe deplin. Eu mă duc lângă Tată, iar voi nu mă puteţi însoţi, dar mă veţi urma cu siguranţă în epocile ce or să vină.”

^{(1947.5) 180:3.6} Când Iisus s-a aşezat, Toma s-a ridicat şi a zis: „Maestre, noi nu ştim unde mergi, deci, ca atare, noi nu cunoaştem calea; dar noi te vom urma din seara asta dacă vrei să ne-o arăţi.”

^{(1947.6) 180:3.7} Când Iisus l-a auzit pe Toma, a răspuns: „Toma, eu sunt calea, adevărul şi viaţa. Nimeni nu merge la Tată decât prin mine. Toţi cei care găsesc Tatăl mă găsesc mai întâi pe mine. Dacă mă cunoaşteţi pe mine, voi cunoaşteţi calea către Tată. Or voi mă cunoaşteţi, căci aţi trăit cu mine şi mă vedeţi acum.”

^{(1947.7) 180:3.8} Dar această învăţătură era prea profundă pentru mulţi dintre apostoli, şi mai ales pentru Filip care, după ce i-a spus câteva vorbe lui Nataniel, s-a ridicat şi a zis: „Maestre, arată-ne Tatăl, şi tot ceea ce ne-ai zis va deveni limpede.”

^{(1947.8) 180:3.9} Când Filip a vorbit astfel, Iisus a zis: „Filipe, am fost atâta vreme cu tine pentru ca tu nici acum să nu mă cunoşti! Declar din nou că cine m-a văzut pe mine a văzut Tatăl. Atunci cum poţi tu să zici: arată-ne Tatăl? Oare tu nu creezi că eu sunt în Tată, şi Tatăl în mine? Nu v-am învăţat eu că cuvintele pe care le rostesc eu nu sunt cuvintele mele, ci cuvintele Tatălui? Eu vorbesc pentru Tată, iar nu de la mine. Eu sunt în această lume pentru a face voia Tatălui, şi am făcut-o. Tatăl se află în mine şi acţionează prin mine. Credeţi-mă atunci când zic că Tatăl este în mine, şi că eu sunt în Tată, sau atunci credeţi-mă datorită însăşi vieţii pe care am trăit-o – datorită lucrării mele.”

^{(1948.1) 180:3.10} În timp ce Maestrul s-a dus să bea un pic de apă ca să se răcorească, cei unsprezece s-au angajat într-o discuţie înflăcărată asupra acestor învăţături. Petru se pregătea să se angajeze într-un lung discurs când Iisus a revenit şi le-a făcut semn să se aşeze.

4. Ajutorul promis

^{(1948.2) 180:4.1} Iisus a continuat să propovăduiască zicând: „Când mă voi fi dus la Tatăl meu şi când el va fi acceptat lucrarea pe care eu am înfăptuit-o pentru voi pe pământ şi după ce voi fi primit suveranitatea definitivă peste propriul meu domeniu, eu îi voi spune Tatălui meu: ‘I-am lăsat pe copiii mei singuri pe pământ, şi este în acord cu făgăduiala mea să le trimit un nou învăţător.’ Şi când Tatăl va fi aprobat asta, eu voi răspândi Duhul Adevărului peste toată carnea. Duhul Tatălui meu se găseşte deja în inima voastră. Când va veni ziua aprobării, voi mă veţi avea şi pe mine în voi, aşa cum îl aveţi acum pe Tatăl. Acest nou dar este spiritul adevărului viu. Necredincioşii vor începe prin a nu asculta învăţătura sa, dar fiii luminii o vor primi din toată inima cu bucurie. Când va veni acest Spirit, voi îl veţi cunoaşte aşa cum m-aţi cunoscut pe mine, veţi primi darul acesta în inima voastră şi el va rămâne cu voi. Vedeţi aşadar că eu n-o să vă abandonez, fără ajutor şi fără îndrumări. Eu nu vă voi lăsa în dezolare. Azi nu pot fi cu voi decât în persoană. În timpurile care vor veni eu voi fi alăturea de voi şi de toţi oamenii care doresc prezenţa mea, oriunde aţi fi, şi simultan cu fiecare dintre voi. Nu înţelegeţi oare că este mai bine ca eu să mă duc, să vă părăsesc trupeşte pentru a fi cu atât mai bine şi cu atât mai complet cu voi în spirit?

^{(1948.3) 180:4.2} ”În doar câteva ore, lumea nu mă va mai vedea, dar voi veţi continua să mă cunoaşteţi în inima voastră până ce eu voi trimite pe acest nou învăţător, Duhul Adevărului. Aşa cum am trăit în persoană alături de voi, voi trăi atunci în voi. Voi fi unit cu experienţa voastră personală în împărăţia spiritual şi, când aceasta se va fi realizat, voi veţi şti cu siguranţă că eu sunt în Tată, şi totodată în voi, în timp ce viaţa voastră va fi ascunsă în mine lângă Tată. Am iubit Tatăl şi am păstrat cuvântul lui; voi m-aţi iubit şi păstraţi cuvântul meu. La fel cum Tatăl mi-a comunicat din Duhul lui, aşa şi eu vă voi comunica din spiritul meu. Şi acest Spirit al Adevărului pe care eu îl voi revărsa peste voi, vă va călăuzi, vă va consola şi, în cele din urmă, vă va conduce în tot adevărul.

^{(1948.4) 180:4.3} ”Eu vă vorbesc de aceste lucruri cât timp sunt încă cu voi, pentru ca voi să fiţi cu atât mai bine pregătiţi să înduraţi încercările acum iminente. Când va veni această nouă zi, voi veţi fi locuiţi şi de Tată şi de Fiu, şi aceste daruri din cer vor acţiona întotdeauna unul cu celălalt, la fel ca Tatăl şi cu mine, noi am lucrat pe pământ sub proprii voştri ochi ca o singură persoană, Fiul Omului. Şi acest prieten spiritual vă va readuce în minte tot ceea ce v-am învăţat eu.”

^{(1948.5) 180:4.4} Pe când Maestrul făcea o scurtă pauză, Iuda Alfeu s-a încumetat să pună una dintre rarele întrebări pe care el sau fratele lui le-au adresat vreodată lui Iisus în public. Iuda a zis: „Maestre, tu ai trăit întotdeauna printre noi ca un prieten. Cum te vom cunoaşte noi când nu te veni manifesta nouă decât prin acest spirit? Dacă lumea n te vede, cum vom fi noi siguri de tine? Cum ni te vei arăta tu nouă?”

^{(1949.1) 180:4.5} Iisus s-a uitat în jos la toţi, a zâmbit şi a spus: „Copilaşii mei, mă duc de aici, mă duc lângă Tatăl meu. După o scurtă vreme nu mă veţi mai vedea ca acum şi aici, în carne şi oase. Vă voi trimite foarte curând spiritul meu, care este întocmai ca mine, mai puţin acest corp material. Acest nou învăţător este Duhul Adevărului care va trăi cu fiecare dintre voi, în inima voastră, şi, astfel, toţi copiii luminii vor fi numai una şi vor fi atraşi unii către ceilalţi. În felul acesta eu şi cu Tatăl meu vom putea trăi în sufletul fiecăruia dintre voi, şi deopotrivă în inima tuturor celorlalţi oameni care ne iubesc şi care realizează această iubire în experienţele lor iubindu-se unii pe alţii aşa cum vă iubesc eu acum.”

^{(1949.2) 180:4.6} Iuda Alfeu n-a înţeles în întregime ceea ce a zis Maestrul, da a priceput făgăduinţa unui nou învăţător; şi, după expresia de pe chipul lui Andrei, el şi-a dat seama că întrebarea sa a primit un răspuns satisfăcător.

5. Spiritul Advărului

^{(1949.3) 180:5.1} Noul ajutor pe care Iisus făgăduise să-l trimită în inima credincioşilor, să-l răspândească peste toată carnea, este Duhul Adevărului. Acest dar divin nu este litera sau legea adevărului; nici nu este destinat să acţioneze ca formă sau ca expresie a adevărului. Noul învăţător este convingerea adevărului, conştiinţa şi încredinţarea de adevăratele înţelesuri de pe nivelele realmente spirituale. Este spiritul adevărului viu şi în creştere, adevărul pe cale de expansiune, de dezvoltare şi de adaptare.

^{(1949.4) 180:5.2} Adevărul divin este o realitate vie desluşită prin spirit. Adevărul nu există decât pe nivele spirituale superioare de realizare a divinităţii şi de conştiinţă a comuniunii cu Dumnezeu. Voi puteţi cunoaşte adevărul şi puteţi trăi adevărul; puteţi experimenta creşterea adevărului în suflet şi să vă bucuraţi de libertatea pe care lumina lui o aduce minţii; dar voi nu puteţi încapsula adevărul în formule, în coduri, în crezuri sau în modele intelectuale de conduită umană. Dacă vă apucaţi să formulaţi omeneşte adevărul divin, el nu va întârzia să moară. Chiar şi punând lucrurile mai bine, salvarea postumă a adevărului întemniţat nu poate să ducă decât la realizarea unei forme particulare de înţelepciune intelectuală iluminată. Adevărul static este un adevăr mort, şi numai adevărul mort poate fi considerat ca o teorie. Adevărul viu este dinamic şi nu se poate bucura decât de o existenţă experienţială în mintea umană.

^{(1949.5) 180:5.3} Inteligenţa este ieşită dintr-o existenţă materială iluminată de prezenţa minţii cosmice. Înţelepciunea comportă conştiinţa cunoaşterii, înălţată la nivele noi de semnificaţie şi animată de prezenţa darului universal al adjutantului înţelepciunii. Adevărul este o valoare a realităţii spirituale a cărui experienţă o fac numai fiinţele înzestrate cu spirit care funcţionează pe nivele supra-materiale de conştiinţă din univers, şi care, după ce au realizat adevărul, permite spiritului său animator să trăiască şi să domnească în sufletul lor.

^{(1949.6) 180:5.4} Adevăratul copil înzestrat cu clarviziune universală caută să trăiască însufleţitul Spirit al Adevărului în orice cuvânt de înţelepciune. Individul care îl cunoaşte pe Dumnezeu înalţă constant înţelepciunea la nivelele adevărului viu de înfăptuire divină; sufletul spiritualmente rutinat coboară constant adevărul viu la nivelele stagnante de înţelepciune şi în domeniul unei simple exaltări a cunoaşterii.

^{(1949.7) 180:5.5} Când regula de aur este lipsită de clarviziunea umană a Duhului Adevărului, ea nu este cu nimic mai mult decât o regulă de conduită înalt etică. Când regula de aur este interpretată la literă, ea poate deveni un instrument ofensator pentru tovarăşii voştri. Dacă nu distingeţi spiritul regulii de aur a înţelepciunii, voi puteţi să vă gândiţi în felul următor: dat fiind că doriţi ca toţi oamenii să vă spună pe deplin şi făţiş fondul gândirii lor, voi ar trebui, aşadar, să le spuneţi pe deplin şi franc fondul minţii voastre. O interpretare atât de puţin spirituală a regulii de aur ar putea duce la nefericiri de nespus şi la amărăciuni fără sfârşit.

^{(1950.1) 180:5.6} Unele persoane disting şi interpretează regula de aur ca pe o afirmaţie pur intelectuală a fraternităţii umane. Alţi muritori iau regula de aur ca etalon pentru a măsura toate relaţiile sociale, criteriul conduitei sociale. Alţii îl consideră ca îndemnul pozitiv al unui mare învăţător moral care a încorporat în această formulă cel mai înalt concept al obligaţiei morale cu privire la toate relaţiile fraterne. În viaţa acestor fiinţe morale regula de aur devine centrul lor de înţelepciune şi circumferinţa întregii lor filozofii.

^{(1950.2) 180:5.7} În împărăţia fraternităţii credincioase a celor care iubesc adevărul şi îl cunosc pe Dumnezeu, regula de aur îmbracă calităţile vii ale realizării spirituale de pe aceste nivele superioare de interpretare care îi fac pe fii muritori ai lui Dumnezeu să considere această poruncă a Maestrului care le cere să se situeze în raport cu semenii lor în aşa fel încât aceştia vor primi cel mai mare bine posibil al contactului lor cu credincioşii. Aceasta este esenţa adevăratei religii: ca voi să vă iubiţi aproapele ca pe voi înşivă.

^{(1950.3) 180:5.8} Dar realizarea cea mai elevată şi interpretarea cea mai adevărată a regulii de aur rezidă în conştiinţa spiritului adevărului de realitatea vie şi dinamică a unei asemenea declaraţii divine. Adevărata semnificaţie cosmică a acestei reguli a relaţiilor universale nu se revelează decât în realizarea spirituală, în interpretarea legii de conduită prin duhul Fiului către duhul Tatălui care locuieşte în sufletul de muritor. Când muritorii astfel călăuziţi de spirit realizează adevărata semnificaţie a acestei reguli de aur, ei debordează de încredinţarea că sunt cetăţenii unui univers prietenos, şi idealurile lor de realitate a spiritului nu sunt satisfăcute decât dacă ei îi iubesc pe semeni lor aşa cum Iisus ne-a iubit pe noi toţi. Astfel este realitatea realizării iubirii lui Dumnezeu.

^{(1950.4) 180:5.9} Această aceeaşi filozofie de flexibilitate vie şi de adaptabilitate cosmică a adevărului divin la nevoile şi la capacitatea fiecărui fiu al lui Dumnezeu trebuie să fie percepută înainte ca voi să puteţi spera a înţelege cum trebuie învăţătura şi practica Maestrului cu privire la non-rezistenţa la rău. Învăţătura Maestrului este în esenţă o proclamaţie spirituală. Până şi implicaţiile materiale ale filozofiei sale n-ar putea fi luate cu folos în considerare făcând abstracţie de corolarele lor spirituale. Spiritul poruncii Maestrului constă în a nu opune rezistenţă la reacţiile egoiste faţă de univers, şi în acelaşi timp de a atinge în mod dinamic şi progresiv nivelele de justeţe unde se situează adevăratele valori ale spiritului: frumuseţea divină, bunătatea infinită şi adevărul etern – a-l cunoaşte pe Dumnezeu şi a deveni tot mai mult asemenea lui.

^{(1950.5) 180:5.10} Iubirea, dezinteresul, trebuie să sufere constant o vie readaptare interpretativă la relaţiile conforme cu îndrumările Duhului Adevărului. Trebuie ca Iubirea să priceapă astfel conceptele mereu schimbătoare şi mai largi ale binelui cosmic cel mai elevat pentru persoana care este iubită. După aceea iubirea continuă în practicarea acestei aceeaşi atitudine faţă de toate celelalte persoane susceptibile de a fi influenţate de raporturile vii şi crescânde ale iubirii unui muritor călăuzit de spirit pentru alţi cetăţeni ai universului. Toată această adaptare vie a iubirii trebuie să fie efectuată ţinând seama atât de prezenţa răului ambiant, cât şi de ţelul etern al perfecţiunii destinului divin.

^{(1950.6) 180:5.11} Trebuie deci să recunoaştem clar că nici regula de aur nici învăţătura non-rezistenţei nu pot fi corect înţelese dacă sunt luate ca dogme sau precepte. Ele nu pot fi înţelese decât trăindu-le, realizând semnificaţia lor în interpretarea vie a Duhului Adevărului care ordonează contactele dintre fiinţele umane.

^{(1951.1) 180:5.12} Şi toate acestea implică clar diferenţa dintre vechea religie şi cea nouă. Cea veche propovăduia sacrificiul de sine; cea nou propovăduieşte numai uitarea de sine, realizarea de sine pusă în valoare într-un serviciu social asociat cu înţelegerea universului. Vechea religie era motivată de conştiinţa fricii. Noua evanghelie a împărăţiei este dominată de convingerea adevărului, spiritul adevărului etern şi universal. În experienţa vieţii credincioşilor în regat, nici o cantitate de pietate sau de fidelitate faţă de vreun crez nu poate compensa absenţa bunăvoinţei spontane, generoase şi sincere, care îi caracterizează pe fiii Dumnezeului viu născuţi din spirit. Nici tradiţia, nici sistemul ceremonial al cultului oficial nu pot compensa lipsa de compasiune sinceră pentru semenii voştri.

6. Necesitatea plecării

^{(1951.2) 180:6.1} După ce Petru, Iacob, Ioan şi Matei au pus Maestrului numeroase întrebări, el şi-a continuat discursul de adio zicând: „Vă vorbesc de toate astea înainte de a vă părăsi, pentru ca voi să fiţi îndeajuns de pregătiţi pentru ceea ce vi se va întâmpla pentru a nu comite greşeli grave. Autorităţile nu se vor mulţumi să vă expulzeze din sinagogi. Eu vă previn că se apropie ora în care cei care vă vor ucide vor crede că fac un serviciu lui Dumnezeu. Vă vor trata astfel, pe voi şi pe toţi cei care sunt conduşi de voi în împărăţia cerurilor, pentru că nu îl cunosc pe Tată. Ei au refuzat să cunoască Tată refuzând să mă primească pe mine, şi ei refuză să mă primească atunci când vă resping pe voi, dar voi să fi păstrat noua mea poruncă de a vă iubi unii pe alţii aşa cum v-am iubit eu. Vă anunţ aceste lucruri din timp, pentru ca în clipa când vă va veni timpul, aşa cum a venit al meu acum, voi să fiţi întăriţi de cunoaşterea faptului că eu ştiu toate acestea şi că spiritul meu vă va însoţi în tot ceea ce veţi îndura din cauza mea şi a evangheliei. De aceea v-am vorbit atât de explicit încă de la început. Eu v-am avertizat chiar şi că un om ar putea avea ca duşmani şi pe membrii propriei sale familii. Deşi această evanghelie a împărăţiei n-are cum să nu aducă o mare pace în sufletul individual al credincioşilor, ea nu va aduce pacea pe pământ până ce oamenii nu sunt dispuşi să creadă din toată inima lor în învăţăturile mele şi să instaureze practica de a face voia Tatălui ca fiind ţelul principal al vieţii lor de muritori.

^{(1951.3) 180:6.2} ”Acum că vă părăsesc, de vreme ce s-a făcut ora ca eu să mă întorc alături de Tată, eu sunt mirat că nici unul dintre voi nu m-a întrebat de ce vă părăsesc. Totuşi, eu ştiu că, în inima voastră, voi vă puneţi această întrebare şi vă voi vorbi despre asta limpede, ca între prieteni. Este într-adevăr folositor pentru voi faptul că plec. Dacă n-aş pleca, noul învăţător n-ar putea veni în inima voastră. Trebuie ca eu să mă dezbar de corpul acesta muritor şi să îmi restabilesc locul în cer înainte de a putea trimite pe acest îndrumător spiritual ca să trăiască în sufletul vostru şi să conducă spiritul vostru în adevăr. Când spiritul meu va veni să locuiască în voi, el va arunca lumină asupra deosebirii dintre păcat şi justeţe, şi vă va face capabili să judecaţi cu înţelepciune în inima voastră despre acestea.

^{(1951.4) 180:6.3} Mai am şi alte lucruri de spus, dar voi nu puteţi îndura mai mult în prezent. Cu toate acestea, când Duhul Adevărului va veni, el vă va călăuzi, în cele din urmă, în tot adevărul, pe măsură ce veţi trece prin numeroasele sălaşe ale universului Tatălui meu.

^{(1951.5) 180:6.4} Acest spirit nu va vorbi de la el însuşi, ci vă va declara ceea ce Tatăl i-a revelat Fiului şi vă va face chiar şi să cunoaşteţi unele evenimente viitoare; el mă va proslăvi aşa cum l-am proslăvit eu pe Tatăl meu. Acest spirit este ieşit din mine şi vă va revela adevărul meu. Tot ceea ce posedă Tatăl în domeniul său este de acum al meu; de aceea v-am spus că noul îndrumător va lua din ceea ce este al meu şi vă va revela vouă.

^{(1952.1) 180:6.5} ”Foarte curând, eu vă voi părăsi pentru o vreme. După acea, când mă veţi revedea, eu voi fi deja în drumul meu către Tată, astfel încât, şi atunci, voi nu mă veţi vedea mult timp.”

^{(1952.2) 180:6.6} În timp ce Iisus făcea o scurtă pauză, apostoli au început să vorbească între ei spunând: „Despre ce ne vorbeşte? ‘Foarte curând am să vă părăsesc, şi, când mă veţi revedea, aceasta nu va fi pentru multă vreme, căci voi fi în drumul meu către Tată.’ Oare ce vrea să zică prin ‘foarte curând’ şi prin ‘nu multă vreme’? Nu putem înţelege ceea ce ne spune.

^{(1952.3) 180:6.7} Ştiind că ei îşi puneau aceste întrebări, Iisus le-a zis: Căutaţi voi să înţelegeţi ceea ce am vrut eu să zic atunci când am anunţat că, foarte curând, eu nu voi mai fi cu voi, şi că în momentul în care mă veţi revedea, voi fi în drum spre Tată? V-am spus clar că fiul omului trebuie să moară, dar că va reînvia. Nu puteţi deci să distingeţi semnificaţia cuvintelor mele? Veţi fi la început mâhniţi, însă, mai târziu, voi vă veţi bucura cu mulţi care vor înţelege aceste evenimente dup ce se vor fi produs. În adevăr, o femeie este agitată în ceasul travaliului ei, dar, odată ce a scos copilul afară din ea, uită numaidecât angoasa sa în bucuria de a şti că s-a născut o fiinţă umană pe lume. Tot aşa, voi o să vă întristaţi de plecarea mea, dar vă voi revedea curând, şi atunci amărăciunea voastră se va transforma în bucurie, şi veţi primi o nouă revelaţie a salvării lui Dumnezeu, o revelaţie pe care nimeni nu vă va putea-o lua niciodată. Toate lumile vor fi binecuvântate în această revelaţie a vieţii triumfând asupra morţii. Până aici voi aţi formulat cererile voastre în numele Tatălui. După ce mă veţi fi revăzut, veţi putea să cereţi şi în numele meu, şi eu vă voi auzi.

^{(1952.4) 180:6.8} ”Aici jos, eu v-am învăţat proverbe şi v-am vorbit în parabole. Am făcut aşa pentru că din punct de vedere spiritual sunteţi doar nişte copii; dar vine timpul când vă voi vorbi fără reţineri despre Tatăl şi despre împărăţia lui. Voi face aceasta pentru că tatăl însuşi vă iubeşte şi doreşte să vă fie şi mai mult revelat. Omul muritor nu poate vedea Tatăl care este spirit; de aceea eu am venit în această lume pentru a-l arăta pe Tată ochilor voştri de creaturi. Însă, când creşterea voastră spirituală va fi împlinită, voi îl veţi vedea atunci pe Tatăl însuşi.”

^{(1952.5) 180:6.9} După ce l-au auzit vorbind pe Iisus, cei unsprezece şi-au spus unii altora: „Iată, ne orbeşte limpede. De bună seamă că Maestrul a venit de la Dumnezeu. Dar de ce spune el că trebuie să se întoarcă lângă Tată?” Iisus a văzut că, nici chiar atunci, ei nu îl înţelegeau. Cei unsprezece nu reuşeau să se îndepărteze de ideile pe care le nutriseră un timp atât de îndelungat cu privire la conceptul iudaic de Mesia. Cu cât credeau mai tare în Iisus ca fiind Mesia, cu atât deveneau mai supărătoare noţiunile lor adânc înrădăcinate privitoare la gloriosul triumf material împărăţiei pe pământ.

Până la o nouă revedere … pace, lumină și iubire pentru toți !

Constantin RUSU

Share this:

Continuare: Viața și învățăturile lui Iisus conform cărții Urantia                                                       

                          Cina cea din Urmă

1. Dorinţa de a fi preferat

2. Începutul cinei

3. Spălarea picioarelor apostolilor 

4. Ultimele cuvinte către trădător

5. Instituirea cinei de amintire

   Cine dorește să citească materialul în original – adică fără unele pasaje colorate, sublinieri sau boldiri care îmi aparțin – o poate face de pe linkul de mai jos

             http://www.urantia.org/ro/cartea-urantia/citeste-cartea-urantia-online

Capitolul 179

Cina cea Din Urmă

^{(1936.1) 179:0.1} ÎN CURSUL după-amiezii acestei zi de joi, când Filip i-a amintit Maestrului că se apropia Paştele şi s-a interesat de planurile sale de sărbătorire, el s-a gândit la cina Paştelui care trebuia să aibă loc în seara zilei următoare, vineri. Obiceiul voia să se înceapă pregătirile de sărbătorire nu mai târziu de amiaza din ajunul Paştelui. Or, iudeii, socoteau ziua începând de la asfinţitul soarelui; aceasta însemna că cina din sâmbăta Paştelui va avea loc vineri seara înainte de miezul nopţii.

^{(1936.2) 179:0.2} Apostolii n-au reuşit deci să înţeleagă întru totul anunţul Maestrului că ei vor sărbători Paştele cu o zi mai devreme. Ei au crezut, sau cel puţin unii dintre ei au crezut, că Iisus ştia că va fi arestat înainte de ora cinei de Paşte de vineri seara şi că, în consecinţă, el îi reunea pentru o cină specială în această seară de joi. Alţii s-au gândit că era pur şi simplu vorba de o ocazie specială care preceda sărbătorirea regulată a Paştelui.

^{(1936.3) 179:0.3} Apostolii ştiau că Iisus mai sărbătorise şi alte Paşte fără miel; ei ştiau că el nu participa personal la nici o slujbă sacrificială a sistemului iudaic. El mâncase de multe ori din mielul pascal în calitate de invitat, dar, când el era gazda, nu se servea niciodată miel. Apostolii nu ar fi fost surprinşi să vadă mielul înlăturat, chiar şi în seara de Paşte, şi, cum cina avea loc cu o zi mai devreme, absenţa mielului a trecut nebăgată de seamă.

^{(1936.4) 179:0.4} După ce tatăl lui Ioan Marcu le-a urat bun venit, apostolii au urcat numaidecât în sala de sus, în vreme ce Iisus rămăsese în urmă vorbind cu familia lui Marcu.

^{(1936.5) 179:0.5} El convenise dinainte că Iisus va celebra această sărbătoare singur cu cei doisprezece apostoli, şi, în consecinţă, nu se prevăzuse nici un servitor care să-i servească.

1. Dorinţa de a fi preferat

^{(1936.6) 179:1.1} Când apostolii au fost conduşi la primul etaj de către Ioan Marcu, ei au văzut o sală mare şi comodă, complet mobilată pentru cină. Ei au remarcat că pâinea, vinul, apa şi mirodeniile erau toate pregătite la un capăt al mesei. În afara acestui capăt unde se aflau pâinea şi vinul, lunga masă era înconjurată de treisprezece divane pentru a se întinde, întocmai cum s-ar fi pregătit pentru celebrarea Paştelui într-o familie iudee înstărită.

^{(1936.7) 179:1.2} Pe când cei doisprezece intrau în această încăpere, ei au remarcat, foarte aproape de uşă, urcioarele de apă, vasele şi prosoapele destinate spălării picioarelor lor prăfuite. Cum nu fusese prevăzut nici un servitor care să le facă serviciul acesta, apostolii au început a se uita unii la alţii de îndată ce Ioan Marcu îi lăsase singuri, şi fiecare s-a apucat să gândească în sinea sa: Cine are să ne spele pe picioare? Şi fiecare s-a gândit totodată că nu el va fi cel care îşi va asuma rolul acesta aparent deservitor al celorlalţi.

^{(1937.1) 179:1.3} În timp ce stăteau acolo, frământând întrebarea în inima lor, ei şi-au plimbat privirea peste aranjamentul locurilor în jurul mesei şi au remarcat divanul mai înălţat al oaspetelui de onoare, cu un divan în dreapta sa şi cu alte unsprezece dispuse în jurul mesei, ultimul fiind în faţa celui de-al doilea loc de onoare plasat în dreapta divanului gazdei.

^{(1937.2) 179:1.4} Ei aşteptau sosirea Maestrului din clipă în clipă, dar erau în încurcătură, neştiind dacă trebuiau să se aşeze sau să aştepte venirea sa contând pe el pentru a le desemna locul fiecăruia dintre ei. În vreme ce şovăiau, Iuda a înaintat către locul de onoare din stânga celui al gazdei, şi a dat de înţeles că el avea intenţia de a se lungi acolo în calitate de oaspete preferat. Acest act al lui Iuda a provocat imediat o violentă dispută printre ceilalţi apostoli. Abia pusese Iuda stăpânire pe locul de onoare că Ioan Zebedeu a pretins să ocupe el al doilea loc de onoare, la dreapta de cel al gazdei. Simon Petru a fost atât de furios din pricina pretenţiei lui Iuda şi a lui Ioan la poziţiile alese încât, sub privirile iritate ale celorlalţi apostoli, el a înconjurat masa şi s-a aşezat pe locul cel mai de jos, de la capătul rândului, exact opusul celui ales de Ioan Zebedeu. După ce alţi apostoli au luat în posesie tot locuri înalte, Petru se hotărâseră să îl aleagă pe cel mai de jos nu numai pentru a protesta orgoliului indecent al tovarăşilor lui, ci şi cu nădejdea că intrând şi văzându-l pe locul cel mai puţin onorific, Iisus îi va cere să urce pe un loc mai înalt, şi va deplasa astfel un apostol care ar fi avut înfumurarea de a se fi onorat pe sine însuşi.

^{(1937.3) 179:1.5} Poziţia cea mai înălţată şi poziţia cea mai joasă fiind astfel ocupate, ceilalţi apostoli şi-au ales locurile, unul lângă Iuda şi ceilalţi lângă Petru, până ce au fost cu toţii instalaţi. Pe aceste divane din jurul mesei în formă de U, ei se aşezaseră în ordinea următoare: la dreapta Maestrului, Ioan; la stânga Maestrului, Iuda, Simon Zelotul, Matei, Iacob Zebedeu, Andrei, gemenii Alfeu, Filip, Nataniel, Toma şi Simon Petru.

^{(1937.4) 179:1.6} Ei s-au reunit pentru a sărbători, cel puţin în spirit, o instituţie datând chiar dinainte de Moise şi care se referea la epoca în care strămoşii lor erau sclavi în Egipt. Această cină este ultima lor întâlnire cu Iisus, şi, chiar şi în acest cadru solemn, apostolii, sub conducerea lui Iuda, sunt făcuţi încă o dată să cedeze vechii lor predilecţii pentru onoruri, pentru preferinţe şi pentru exaltare personală.

^{(1937.5) 179:1.7} Ei mai bombăneau încă de enervare când a apărut Maestrul în cadrul uşii, unde a ezitat o clipă, în vreme ce o expresie de dezamăgire se aşternea tot mai mult pe chipul său. El şi-a luat locul fără comentariu şi nu a schimbat nimic din aranjamentele pe care şi le făcuseră ei.

^{(1937.6) 179:1.8} Ei erau acuma gata pentru cină, atâta doar că picioarele lor nu erau încă spălate şi dispoziţia lor era câtuşi de puţin plăcută. La sosirea Maestrului ei încă îşi făceau observaţii prea puţin măgulitoare unii la alţii, fără a mai vorbi de gândurile unora dintre ei, care aveau suficient control emotiv pentru a se abţine să-şi exprime deschis sentimentele.

2. Începutul cinei

^{(1937.7) 179:2.1} Vreme de câteva clipe după ce Maestrul a luat loc, nu s-a rostit nici un cuvânt. Iisus şi-a plimbat privirea peste ei şi a destins atmosfera cu un surâs zicând: „Am dorit foarte tare să mănânc cu voi acest Paşte. Voiam să mai iau încă o dată masa cu voi înainte de a suferi. Ştiind că a sosit ceasul, eu am luat măsuri pentru a cina cu voi în seara asta, căci, în ceea ce priveşte ziua de mâine, noi suntem cu toţii în mâinile Tatălui, a cărui voie am venit eu s-o execut. Eu nu voi mai mânca cu voi până nu veţi şedea cu mine în împărăţia pe care Tatăl mi-l va da când voi fi încheiat lucrul pentru care m-a trimis în această lume.”

^{(1938.1) 179:2.2} După ce au amestecat vinul şi apa, ei i-au adus cupa lui Iisus care a primit-o din mâinile lui Tadeus şi a ţinut-o aducând mulţumiri. Când a sfârşit de adus mulţumiri, a zis: „Luaţi această cupă şi împărţiţi-o între voi, şi, când veţi bea, realizaţi că eu nu voi mai bea din fructul viei cu voi, căci aceasta este ultima noastră cină. Când vom mai şedea iarăşi în felul acesta, va fi numai în împărăţia ce vine.”

^{(1938.2) 179:2.3} Iisus a început să vorbească astfel apostolilor săi pentru că ştia că îi sunase ceasul. El înţelegea că venise momentul când trebuia să se întoarcă la Tată şi când lucrarea sa terestră era aproape încheiată. Maestrul ştia că el revelase, pe pământ, iubirea Tatălui şi proclamase îndurarea sa omenirii, şi că desăvârşise lucrul pentru care venise în lume, chiar până la primirea întregii puteri şi a întregii autorităţi în cer şi pe pământ. Tot aşa, el ştia că Iuda Iscariotul se hotărâse pe deplin să îl predea în seara aceea duşmanilor lui. El realiza perfect că această trădare era lucrarea lui Iuda, dar şi că ea era pe placul lui Lucifer, a lui Satan şi a lui Caligastia, prinţul întunericului. Dar el nu se temea de nici unul dintre cei care căuta să abolească puterea sa spirituală, nici nu se temea de cei care căutau să-l facă să moară fizic. Maestrul nu avea decât o singură grijă, şi aceea privea siguranţa şi salvarea discipolilor lui aleşi. Astfel deci, ştiind pe deplin că Tatăl pusese toate lucrurile sub autoritatea sa, Maestrul s-a pregătit să pună în practică parabola iubirii fraterne.

3. Spălarea picioarelor apostolilor

^{(1938.3) 179:3.1} După ce gazda a băut prima cupă de Paşte, obiceiul iudaic voia ca ea să se ridice de la masă şi să se spele pe mâini. În timpul mesei, şi după cea de-a doua cupă, toţi invitaţii se ridicau deopotrivă şi se spălau pe mâini. Apostolii ştiau că Maestrul nu respecta niciodată aceste rituri de spălare ceremonială a mâinilor; erau deci curioşi să vadă ce intenţiona să facă după ce se va fi împărtăşit din această primă cupă. Or, Maestrul s-a ridicat de la masă şi s-a îndreptat tăcut către uşa lângă care fuseseră puse urcioarele de apă, vasele şi prosoapele. Curiozitatea apostolilor s-a preschimbat în uimire când l-au văzut scoţându-şi haina, încingându-se cu un prosop şi începând să toarne apă într-unul dintre lighene. Imaginaţi-vă stupefacţia celor doisprezece oameni, care tocmai refuzaseră să se spele unul pe celălalt şi se certaseră fără cuviinţă în legătură cu locurile de onoare de la masă, când l-au văzut pe Maestru înconjurând masa către locul cel mai de jos al ospăţului, unde era lungit Simon Petru, şi a îngenuncheat cu atitudinea unui servitor pregătindu-se să-l spele pe picioare pe Simon. Când Maestrul s-a pus în genunchi, cei doisprezece s-au ridicat ca un singur om; chiar şi trădătorul Iuda a uitat pentru o clipă de infamia sa de a ajuns să se ridice odată cu tovarăşii lui în această expresie de surpriză, de respect şi de profundă stupefacţie.

^{(1938.4) 179:3.2} Iată-l deci pe Simon Petru privind faţa ridicată a Maestrului său. Iisus n-a zis nimic; era inutil să vorbească. Atitudinea sa revela clar că îţi propunea să spele picioarele lui Simon Petru. În ciuda slăbiciunilor lui omeneşti Petru îl iubea pe Maestru. Acest pescar galileean a fost prima fiinţă umană care să creadă din toată inima în divinitatea lui Iisus şi care să mărturisească pe deplin şi public această credinţă. Şi, de atunci, Petru nu se mai îndoise niciodată cu adevărat de natura divină a Maestrului. Din moment ce Petru îl respecta şi îl onora atât de mult pe Iisus în inima sa, nu este surprinzător că sufletul său a fost înfiorat la ideea că Iisus era îngenuncheat înaintea sa, asemeni unui servitor oarecare, şi îşi propunea să-i spele picioarele aşa cum ar fi făcut-o un sclav. Când Petru şi-a revenit suficient de mult cât să vorbească cu Maestrul, el a exprimat sentimentele din inima tuturor tovarăşilor apostoli.

^{(1939.1) 179:3.3} După aceste câteva clipe de mare stânjeneală, Petru a zis: „Poate că nu înţelegi bine ceea ce am să fac, dar, mai târziu, vei cunoaşte semnificaţia tuturor acestor lucruri.” Atunci, Simon Petru a tras adânc aer în piept şi a zis: „Maestre, tu să nu mă speli niciodată pe picioare.” Şi fiecare dintre apostoli au dat din cap în semn de aprobare a fermei declaraţii a lui Petru care refuza să îl lase pe Iisus să se umilească astfel în faţa lor.

^{(1939.2) 179:3.4} Apelul dramatic al acestei scene neobişnuite a atins, în primul rând, inima lui Iuda Iscariotul; dar, când vanitosul lui intelect a judecat spectacolul, el a tras concluzia că acest gest de umilinţă era doar un episod suplimentar care aducea dovada concludentă că Iisus nu fusese niciodată calificat pentru a fi eliberatorul Israelului, şi că el, Iuda, nu se înşelase hotărându-se să abandoneze cauza Maestrului.

^{(1939.3) 179:3.5} În vreme ce apostolii stupefiaţi îşi ţineau suflarea, Iisus a zis: Petre, eu declar că, dacă eu nu te spăl pe picioare, tu nu vei participa la lucrarea pe care sunt gata s-o îndeplinesc. Când Petru a auzit această declaraţie, însoţită de faptul că Iisus rămânea îngenuncheat la picioarele sale, el a luat una dintre aceste decizii de consimţire oarbă constând în a ceda la dorinţa celui pe care îl respecta şi îl iubea. Cum Simon Petru începea să-şi dea seama că acest act de servire propus comporta o semnificaţie care va determina legăturile viitoare a celor interesaţi cu lucrarea Maestrului, nu numai că el a admis ideea de a-l lăsa pe Iisus să îl spele pe picioare, dar şi mai mult, în maniera sa caracteristică şi impetuoasă, el a zis: „Atunci, Maestre, nu mă spăla numai pe picioare, dar şi pe mâini şi pe cap.”

^{(1939.4) 179:3.6} În timp ce se pregătea să îl spele pe picioare pe Petru, a zis: „Cel care este deja curat nu are nevoie să i se spele picioarele. Voi, care sunteţi aşezaţi aici cu mine astăzi, voi sunteţi curaţi – dar nu toţi. Totuşi, praful de pe picioarele voastre ar fi trebuit spălat înainte de a vă fi luat locul la masă cu mine. În plus, eu aş vrea să îndeplinesc acest serviciu pentru voi cu titlu de parabolă pentru a ilustra semnificaţia unei noi porunci pe care am să vă dau cât de curând.”

^{(1939.5) 179:3.7} În acelaşi fel, Maestrul a făcut înconjurul mesei în tăcere şi a spălat picioarele celor doisprezece apostoli, nefăcând excepţie nici Iuda. Când a terminat de spălat pe cei doisprezece pe picioare, şi-a pus haina pe el, şi s-a întors la locul său de gazdă, apoi, după ce şi-a privit apostolii descumpăniţi le-a zis:

^{(1939.6) 179:3.8} Înţelegeţi voi cu adevărat ceea ce v-am făcut? Voi mă numiţi Maestru, şi ziceţi bine, căci asta sunt. Dacă deci Maestrul v-a spălat pe picioare, de ce nu sunteţi voi dispuşi să vă spălaţi unul pe altul? Ce lecţie ar trebui să învăţaţi din această parabolă în care Maestrul face cu atâta bunăvoinţă serviciul pe care fraţii lui n-au vrut să şi-l facă unul altuia? În adevăr, în adevăr, eu vă zic, un servitor nu este mai mare decât Maestrul său, nici cel trimis mai mare decât cel care îl trimite. În viaţa mea printre voi, voi aţi văzut maniera de a servi, şi binecuvântaţi sunt aceia care au harul şi curajul de a servi astfel. Dar de ce sunteţi voi atât de înceţi în a învăţa că secretul măreţiei în împărăţia spiritual nu seamănă cu metodele puterii din lumea materială?

^{(1940.1) 179:3.9} ”Când am intrat în seara asta în sală, vouă nu va fost de ajuns să refuzaţi să vă spălaţi pe picioare unii pe alţii, dar a trebuit şi să vă disputaţi cu privire la locurile de onoare de la masa mea. Acele onoruri sunt căutate de farisei şi de copiii acestei lumi, dar n-ar trebui să fie la fel şi printre ambasadorii împărăţiei celeste. Nu ştiţi voi că masa mea nu comportă nici un loc de preferinţă? Nu înţelegeţi voi că eu vă iubesc pe fiecare la fel de mult ca pe ceilalţi? Nu ştiţi că locul de lângă mine, considerat ca onorific de către oameni, se poate să nu însemne nimic în ceea ce priveşte poziţia voastră în împărăţia cerurilor? Voi ştiţi că regi gentililor are suveranitate peste supuşii lor, şi că adesea se numesc binefăcători aceia care exercită această autoritate. Dar nu va fi aşa şi în împărăţia cerurilor. Cel care vrea să fie mare să devină mic şi cel care vrea să fie conducător să devină cel care serveşte. Cine este cel mai mare, cel care stă la masă sau cel care serveşte? Nu se consideră în general că cel care este aşezat la masă este cel mai mare? Dar voi observaţi că eu sunt printre voi ca cel care serveşte. Dacă sunteţi dispuşi să fiţi tovarăşii mei în servire îndeplinind voia Tatălui, voi veţi şedea cu mine în putere în împărăţia ce va să vină, continuând să faceţi voia Tatălui în gloria viitoare.”

^{(1940.2) 179:3.10} Când Iisus a terminat de vorbit, gemenii Alfeu au adus painea, vinul, cu mirodeniile amare şi cu pasta de fructe uscate, care compunea felul următor de mâncare al Ultimei Cine.

4. Ultimele cuvinte către trădător

^{(1940.3) 179:4.1} Vreme de câteva minute, apostoli au mâncat în tăcere, dar, sub influenţa atitudinii de bună dispoziţie a Maestrului, ei au fost curând antrenaţi în conversaţie, şi masa n-a întârziat să continue ca şi cum nu s-ar fi petrecut nimic anormal care să tulbure buna dispoziţie şi amabilitatea socială a acestei reuniuni extraordinare. După câtva timp, către mijlocul servirii celui de-al doilea fel de mâncare, Iisus şi-a plimbat gândirea peste apostolii săi şi a zis: Eu v-am spus cât de mult doream să iau această masă cu voi. Ştiind de felul în care forţele întunericului au conspirat pentru a face să moară Fiul Omului, eu am decid să iau această cină cu voi în această sală secretă, cu o zi înainte de Paşte, căci mâine seară, la ora asta, eu nu voi mai fi cu voi. Eu v-am repetat de multe ori că trebuie să mă întorc la Tatăl meu. Acum, mi-a venit vremea, dar nu era necesar ca vreunul dintre voi să mă trădeze şi să mă dea pe mâna duşmanilor.

^{(1940.4) 179:4.2} Parabola cu spălarea picioarelor şi discursul subsecvent al Maestrului îi făcuse deja pe apostoli să piardă o bună parte din impertinenţa şi din înfumurarea lor. Când au auzit acestea ei au început să se privească unii pe alţii şi să se întrebe cu şovăiala unui ton descumpănit: „Eu sunt?” Când toţi şi-au pus aceeaşi întrebare, Iisus a zis: „În timp ce este necesar ca eu să mă întorc la Tatăl meu pentru a îndeplini voia sa, nu se cerea ca unul dintre voi să devină un trădător. Aceasta este coacerea răului ascuns în inima unuia dintre voi, care n-a reuşit să iubească adevărul cu tot sufletul său. Cât este de amăgitor orgoliul intelectual care precede căderea spirituală! Prietenul meu de multă vreme, care până şi acum mănâncă din pâinea mea, este gata să mă trădeze, chiar şi în vreme ce îşi moaie mâna în farfurie odată cu mine.”

^{(1940.5) 179:4.3} Când Iisus a vorbit astfel, cei doisprezece au început iarăşi să se întrebe: „Eu sunt?” Când Iuda, aşezat la stânga Maestrului, a întrebat din nou: „Eu sunt?”, Iisus a muiat pâine în farfuria cu mirodenii şi i-a întins-o lui Iuda zicând: „Tu ai zis-o.” Dar ceilalţi nu l-au auzit pe Iisus vorbindu-i lui Iuda. Ioan, care era lungit la dreapta lui Iisus, s-a aplecat şi l-a întrebat pe Maestru: „Cine-i acesta? Am vrea să ştim cine este neloial faţă de misiunea sa?” Iisus a răspuns: „V-am spus deja că este acela căruia i-am dat pâine muiată.” Dar el era atât de firesc ca o gazdă să dea pâine muiată unui oaspete aşezat în stânga sa încât nici unul dintre cei doisprezece n-au băgat asta de seamă, deşi Maestrul s-a exprimat limpede. Dar Iuda a fost dureros de conştient de semnificaţia cuvintelor Maestrului asociate faptei lui, şi a început să se teamă ca nu cumva şi tovarăşii lui să-şi dea seama, acum, că el era trădătorul.

^{(1941.1) 179:4.4} Petru era foarte aprins de ceea ce se spusese. El s-a aplecat peste masă şi l-a interpelat pe Ioan: „Întreabă-l tu cine este, sau dacă ţi-a spus deja, spune-mi cine este trădătorul.”

^{(1941.2) 179:4.5} Iisus a pus capăt şuşotelilor lor zicând: „Sunt întristat că se întâmplă răul acesta şi am sperat până în minutul acesta că puterea adevărului va putea triumfa asupra înşelăciunilor răului, dar nu se câştigă asemenea victorii fără credinţa care rezultă dintr-o sinceră dragoste de adevăr. N-aş fi vrut să vă spun lucrurile acestea, dar doresc să vă avertizez de aceste amărăciuni şi să vă pregătesc astfel în ceea ce ne aşteaptă cât de curând. V-am spus asta pentru că doresc ca după plecarea mea voi să vă amintiţi că eu cunoşteam toate aceste perfide comploturi, şi că v-am avertizat că am o fiu trădat. Eu fac toate acestea numai pentru a vă întări în vederea ispitelor şi a încercărilor iminente.”

^{(1941.3) 179:4.6} După ce a vorbit astfel, Iisus s-a înclinat spre Iuda şi a zis: „Ceea ce te-ai decis să faci, s-o faci repede.” Când Iuda a auzit aceste cuvinte s-a ridicat de la masă şi a părăsit în grabă sala, ieşind în noapte, pentru a face ceea ce hotărâse să facă. Când ceilalţi apostoli l-au văzut pe Iuda plecând grăbit după ce îi vorbise Maestrul, au crezut că se dusese să mai caute vreun fel de mâncare pentru cină sau să facă vreun alt comision pentru Maestru, căci ei presupuneau că Iuda purta încă punga cu bani.

^{(1941.4) 179:4.7} Iisus ştia că, de cum înainte, nu mai era nimic de făcut pentru a-l împiedica pe Iuda să devină un trădător. El începuse cu doisprezece apostoli – mai avea unsprezece. El alesese şase. Deşi iuda fusese printre cei care fuseseră numiţi de către primii săi apostoli aleşi, Maestrul îl acceptase. Chiar până în aceste ultime momente el făcuse imposibilul pentru a-l sanctifica şi a-l salva, tot aşa cum lucrase pentru pacea şi pentru salvarea celorlalţi.

^{(1941.5) 179:4.8} Cu manifestările lui de afecţiune nuanţate de înduioşare, cina aceasta a fost ultima chemare a lui Iisus către dezertorul Iuda, dar această chemare a fost în van. Odată ce iubirea a murit realmente, avertismentele, chiar şi când vă sunt date cu maximum de tact, şi transmise în spiritul cel mai prietenos, nu reuşesc în general decât să intensifice ura şi să înteţească reaua hotărâre de a executa în întregime propriile voastre proiecte egoiste.

5. Instituirea cinei de amintire

^{(1941.6) 179:5.1} Când i-au adus lui Iisus cea de-a treia cupă de vin, „cupa binecuvântării”, el s-a ridicat de pe divanul său şi a luat cupa în mâini, a sfinţit-o zicând: „Luaţi această cupă şi beţi-o toţi. Aceasta va fi cupa amintirii mele. Aceasta este cupa binecuvântării unei noi distribuiri a harului şi a adevărului. Aceasta va fi pentru voi emblema revărsării şi a călăuzirii divinului Spirit al Adevărului. Şi eu nu voi mai bea din această cupă cu voi până ce nu voi bea sub o nouă formă cu voi în împărăţia veşnică al Tatălui.”

^{(1942.1) 179:5.2} În timp ce beau din această cupă a binecuvântării cu un profund respect şi într-o tăcere desăvârşită, toţi apostolii au sesizat că se petrecea ceva ieşit din comun. Străvechiul Paşte comemora ivirea părinţilor lor dintr-o stare de robie rasială în ascensiunea lor către libertatea individuală. Acum, Maestrul a instituit o nouă cină de amintire, simbolizând noua epocă în care individul înrobit iese din sclavia ceremonială şi din egoism, şi accede la bucuria spirituală a fraternităţii şi a comunităţii fiilor Dumnezeului viu eliberaţi prin credinţă.

^{(1942.2) 179:5.3} Când au terminat de băut această nouă cupă a amintirii, Maestrul a luat pâinea şi, după ce a adus mulţumiri, a rupt-o în bucăţele şi a dat din mână în mână zicând: „Luaţi această pâine a amintirii şi mâncaţi-o. V-am spus că eu sunt pâinea vieţii. Şi această pâine a vieţii este viaţa unificatoare a Tatălui şi a Fiului într-un singur dar. Cuvântul Tatălui, aşa cum este el revelat în Fiu, este într-adevăr pâinea vieţii.” Când au împărtăşit pâinea de aducere aminte, simbolul cuvântului viu al adevărului întrupat sub înfăţişarea cărnii muritoare, s-au aşezat din nou cu toţii.

^{(1942.3) 179:5.4} Instituind această cină de aducere aminte, Maestrul a recurs, după cum avea obiceiul întotdeauna, la parabole şi la simboluri. El folosea simboluri pentru că voia să-i înveţe unele mari adevăruri spirituale într-un mod în care făcea greu succesorilor lui să ataşeze cuvintelor sale interpretări precise şi înţelesuri categorice. El căuta astfel să împiedice generaţiile succesive să cristalizeze învăţătura sa şi să imobilizeze semnificaţiile ei spirituale prin lanţurile moarte ale tradiţiilor şi ale dogmelor. Stabilind unica ceremonie, sau sacramentul, asociat întregului misiunii vieţii sale, Iisus a avut mare grijă să sugereze înţelesurile sale mai degrabă decât să se încreadă în definiţii precise. El nu dorea să distrugă, prin stabilirea unui ceremonial precis, conceptul individual de comuniune divină, şi nici nu voia să limiteze imaginaţia spirituală a credincioşilor paralizând-o în vreun mod formal. El căuta mai degrabă să elibereze sufletul omenesc născut din nou, pentru ca el să-şi ia zborul pe aripile bucuroase ale unei libertăţi spirituale noi şi vii.

^{(1942.4) 179:5.5} În pofida efortului Maestrului pentru a stabili astfel acest nou sacrament de aducere aminte, succesorii lui, în cursul secolelor, s-au apucat să contracareze cu eficienţă dorinţa sa formală în aşa fel încât simbolismul spiritual simplu al acestei ultime seri de întrupare a fost redus la interpretări stricte şi închise în precizia aproape matematică a unei formule fixe. Dintre toate învăţăturile lui Iisus, nici una nu a fost mai uniformizată prin tradiţie.

^{(1942.5) 179:5.6} Când cina de aducere aminte este împărtăşită de cei care cred în Fiu şi care îl cunosc pe Dumnezeu, simbolismul său nu are nevoie de a fi asociat cu nici una dintre falsele interpretări omeneşti şi puerile privitoare la semnificaţia prezenţei divine, căci, în toate aceste prilejuri, Maestrul este realmente prezent. Cina de aducere aminte este întâlnirea simbolică a credinciosului cu Iisus. Când devii astfel conştient de spirit, Fiul este efectiv prezent, iar spiritul său fraternizează cu fragmentul lăuntric al Tatălui său.

^{(1942.6) 179:5.7} După ce au meditat vreme de câteva momente, Iisus a continuat: Când veţi face aceste lucruri, amintiţi-vă că am trăit pe pământ printre voi, şi bucuraţi-vă de faptul că eu voi continua să trăiesc pe pământ cu voi şi să servesc prin voi. Ca indivizi, să nu existe între voi lupte pentru cine să fie cel mai mare. Fiţi toţi ca fraţii. Când împărăţia se va fi mărit până la a îngloba mari grupuri de credincioşi, voi va trebui deopotrivă să evitaţi lupta pentru notorietate sau căutarea de onoruri printre aceste grupuri.”

^{(1943.1) 179:5.8} Acest măreţ eveniment a avut loc în sala de sus a unui prieten. Nici cina, nici casa nu comportau o formă sacră sau o consacrare ceremonială. Cina de aducere aminte a fost stabilită fără aprobarea ecleziastică.

^{(1943.2) 179:5.9} După ce a instaurat cina de aducere aminte, Iisus le-a zis apostolilor: „De fiecare dată când veţi face aceasta, faceţi-o în amintirea mea. Şi, când vă veţi aduce aminte de mine, faceţi mai întâi o întoarcere la viaţa mea întrupată, amintiţi-vă că am fost cândva cu voi şi, după aceea, discerneţi prin credinţă că voi veţi cina cu toţii într-o bună zi cu mine în împărăţia eternă al Tatălui. Acesta este noul Paşte pe care vi-l las vouă, însăşi amintirea vieţii de manifestare, cuvântul adevărului veşnic şi iubirea mea pentru voi, revărsarea Spiritului meu al Adevărului peste toată carnea.”

^{(1943.3) 179:5.10} Apoi au terminat sărbătorirea străvechiului paşte, dar fără vărsare de sânge, în relaţie cu inaugurarea noii cine de aducere aminte cântând toţi laolaltă al o sută optulea Psalm.

Până la o nouă revedere … pace și lumină pentru toți !

Constantin RUSU

Share this:

Continuare: Viața și învățăturile lui Iisus conform cărții Urantia                                                       

                          Ultima zi în tabără

1. Discursul despre filiaţie şi despre cetăţenie

2. După masa de prânz

3. Către masa de seară

    

   Cine dorește să citească materialul în original – adică fără unele pasaje colorate, sublinieri sau boldiri care îmi aparțin – o poate face de pe linkul de mai jos

             http://www.urantia.org/ro/cartea-urantia/citeste-cartea-urantia-online

Capitolul 178

Ultima zi în tabără

^{(1929.1) 178:0.1} PENTRU Iisus, această joi era ultima sa zi de libertate pe pământ în calitate de Fiu divin întrupat; el a plănuit să şi-o petreacă cu apostolii săi şi cu câţiva discipoli fideli şi devotaţi. La puţin după ora micului dejun, în această dimineaţă magnifică, Maestrul i-a condus într-un loc izolat situat în apropiere, puţin mai sus de tabăra lor, şi acolo le-a propovăduit multe adevăruri noi. Iisus a mai ţinut şi alte cuvântări apostolilor lui la începutul serii, dar acest discurs din dimineaţa de joi a fost unul de adio adresat grupului din tabără care îi reunea pe apostoli şi pe discipolii aleşi, atât iudei cât şi gentili. Cei doisprezece erau cu toţii prezenţi, mai puţin Iuda. Petru şi mai mulţi apostoli au făcut unele remarci referitoare la absenţa lui; unii au crezut că fusese trimis în oraş de Iisus pentru a aranja vreo treabă, probabil pentru a pune la punct detaliile apropiatei lor sărbătoriri a Pastelor. Iuda nu s-a înapoiat în tabără decât în toiul după-amiezii, cu puţin timp înainte ca Iisus să îi ducă pe cei doisprezece în Ierusalim pentru a se împărtăşi din Ultima Cină.

1. Discursul despre filiaţie şi despre cetăţenie

^{(1929.2) 178:1.1} Iisus a vorbit vreme de două ore la vreo cincizeci dintre discipolii lui de încredere şi a răspuns la vreo douăzeci de întrebări relative la relaţiile dintre împărăţia cerurilor şi regatele acestei lumi, şi privitoare la raporturile dintre filiaţia cu Dumnezeu şi cetăţenia din guvernele pământeşti. Se poate rezuma după cum urmează, în limbaj modern, acest discurs precum şi răspunsurile la întrebări:

^{(1929.3) 178:1.2} Fiind materiale, regatele acestei lumi pot adesea găsi necesar să folosească forţa fizică pentru a pune în aplicare legile lor şi pentru a menţine ordinea. În împărăţia cerurilor, adevăraţii credincioşi n-au recurs la folosirea forţei fizice. Împărăţia cerurilor este o fraternitate spirituală a fiilor lui Dumnezeu născuţi din spirit; ea nu poate fi promulgată decât prin puterea spiritului. Această diferenţă de procedură se raportează la relaţiile dintre împărăţia credincioşilor şi regatul guvernămintelor civile; ea nu anulează dreptul pe care îl posedă grupurile de credincioşi de a menţine ordinea în rândurile lor şi de a disciplina pe membrii lor rebeli şi nedemni de încredere.

^{(1929.4) 178:1.3} Nu este nimic incompatibil între filiaţia împărăţiei spirituale şi cetăţenia într-un guvernământ laic sau civil. Credincioşii au datoria de a da Cezarului ceea ce este al Cezarului şi lui Dumnezeu ceea ce este al lui Dumnezeu. Nu poate să fie dezacord între aceste două cerinţe, una fiind materială şi cealaltă spirituală, dacă nu cumva Cezarul pretinde să uzurpeze prerogativele lui Dumnezeu şi cere să i se aducă lui omagiul spiritual şi cultul suprem. În cazul acesta, voi vă veţi închina numai lui Dumnezeu şi veţi căuta, totodată, să îi iluminaţi pe aceşti conducători pământeni rătăciţi şi să îi faceţi astfel să îl recunoască şi ei pe Tatăl din ceruri. Voi nu vă veţi închina spiritualmente conducătorilor pământeni. Voi nu veţi folosi nici forţele fizice ale guvernelor terestre, ai căror lideri pot, într-o bună zi, să devină credincioşi, pentru a face să progreseze misiunea împărăţiei spirituale.

^{(1930.1) 178:1.4} Din punctul de vedere al unei civilizaţii în progres, filiaţia în împărăţia cerească ar trebui să vă ajute să deveniţi cetăţeni ideali ai regatelor acestei lumi, căci fraternitatea şi servirea sunt pietrele de încercare ale evangheliei împărăţiei. Chemarea la iubire a împărăţiei spiritual ar trebui să se reveleze ca fiind distrugătorul efectiv al imboldului la vrajbă al cetăţenilor necredincioşi şi belicoşi ai regatelor pământeşti. Dar aceşti fii materiali care trăiesc în întuneric, nu vor avea niciodată cunoştinţă de lumina voastră spirituală a adevărului, decât dacă voi veţi foarte aproape de ei graţie serviciului social care decurge în mod firesc din roadele spiritului produse în cursul experienţei de viaţă a fiecărui credincios luat individual.

^{(1930.2) 178:1.5} În calitate de oameni muritori şi materiali, voi sunteţi într-adevăr cetăţeni ai regatelor pământeşti, iar voi ar trebui să fiţi buni cetăţeni, cu atât mai mult că aţi devenit fii ai împărăţiei celeste prin noua voastră naştere din spirit. Ca fii ai împărăţiei cerurilor iluminaţi prin credinţă şi eliberaţi prin spirit, voi trebuie să faceţi faţă unei duble responsabilităţi, datoria faţă de om şi datoria faţă de Dumnezeu, şi, în acelaşi timp, vă asumaţi de bună voie o a treia obligaţie sacră, aceea de a servi fraternitatea credincioşilor care îl cunosc pe Dumnezeu.

^{(1930.3) 178:1.6} Nu vă este îngăduit să-i adoraţi pe conducătorii voştri temporari, şi nu ar trebui să folosiţi puterea temporală pentru a face să progreseze împărăţia spiritual. Dar voi ar trebui să faceţi manifest serviciul care exprimă dreptatea şi iubirea, atât pe lângă credincioşi cât şi pentru necredincioşi. Puternicul Spirit al Adevărului se găseşte în evanghelia împărăţiei, şi eu voi răspândi în curând acelaşi spirit peste toată carnea. Roadele spiritului, serviciul vostru sincer şi exprimarea iubirii, sunt puternicul levier social capabil să înalţe rasele întunecate, şi acest Spirit al Adevărului va deveni punctul de sprijin care va spori puterea voastră.

^{(1930.4) 178:1.7} Daţi dovadă de înţelepciune şi manifestaţi agerime în raporturile voastre cu şefii civili necredincioşi. Prin discernământul vostru, arătaţi-vă abili în aplanarea dezacordurilor minore şi în lămuritul micilor neînţelegeri. În toate chipurile posibile – fără însă a sacrifica loialitatea voastră faţă de conducătorii universului – căutaţi să trăiţi în pace cu toată lumea. Fiţi întotdeauna tot atât de prudenţi ca şi şerpii, dar la fel de inofensivi ca şi porumbeii.

^{(1930.5) 178:1.8} Voi ar trebui să deveniţi cu atât mai buni cetăţeni ai unei naţiuni laice datorită faptului că deveniţi fiii iluminaţi ai împărăţiei. Tot astfel, şefii guvernelor terestre vor dirija mult mai bine treburile civile datorită faptului că cred în această evanghelie a împărăţiei cerurilor. Atitudinea care constă în servirea omului cu dezinteres şi în adorarea lui Dumnezeu cu inteligenţă ar trebui să facă din toţi credincioşii împărăţiei mai buni cetăţeni ai lumii, în timp ce atitudinea constând din a fi un cetăţean cinstit şi în a te devota sincer datoriei tale pământeşti ar trebui să ajute la a-i face pe astfel de cetăţeni cu atât mai accesibili chemării spiritului la filiaţia din împărăţia cerească.

^{(1930.6) 178:1.9} Câtă vreme şefii guvernelor pământene vor căuta să-şi exercite autoritatea de dictatori religioşi, voi, cei care credeţi în evanghelie nu puteţi să vă aşteptaţi decât la greutăţi, la persecuţii şi chiar şi la moarte. Dar însăşi lumina pe care o aduceţi lumii şi până şi modul în care suferiţi şi muriţi pentru această evanghelie a împărăţiei va aduce, într-o bună zi, tuturor naţiunilor, o eliberare nouă şi incredibilă, libertatea intelectuală şi religioasă.

^{(1931.1) 178:1.10} Sub imboldul persecuţiilor iminente ale celor care urăsc această evanghelie a bucuriei şi a libertăţii, voi vă veţi dezvolta, şi împărăţia va prospera. Dar vă veţi găsi în mare pericol, într-o epocă ulterioară, când cea mai mare parte a oamenilor va vorbi favorabil despre credincioşii în regat, şi când multe dintre persoanele care ocupă poziţii importante vor accepta nominal evanghelia împărăţiei celeste. Învăţaţi să fiţi loiali împărăţiei chiar şi în epocile de pace şi de prosperitate. Nu provocaţi la îngerii care vă supraveghează tentaţia de a vă disciplina cu dragoste băgându-vă în necazuri menite să salveze sufletul vostru indolent.

^{(1931.2) 178:1.11} Amintiţi-vă că voi sunteţi împuterniciţi să predicaţi această evanghelie a împărăţiei – dorinţa supremă de a face voia Tatălui, dublată de bucuria supremă de a realiza, prin credinţă, filiaţia cu Dumnezeu. Nimic nu trebuie să abată consacrarea voastră faţă de această unică îndatorire. Toată omenirea să beneficieze de revărsarea afectuosului vostru ajutor spiritual, a comuniunii voastre intelectuale care aduce lumina şi a serviciului vostru social exaltant. Dar nu trebuie să se permită nici uneia dintre aceste munci umanitare, nici totalităţii lor, să înlocuiască proclamarea evangheliei. Aceste puternice slujiri sunt sub-produsele sociale ale slujirilor şi ale transformărilor şi mai puternice şi mai sublime înfăptuite în inima credinciosului în regat prin Duhul Adevărului, şi prin realizarea personală a faptului că credinţa unui om născut din spirit îi conferă garanţia unei comuniuni vii cu Dumnezeul etern.

^{(1931.3) 178:1.12} Nu trebuie să se caute nici să se promulge adevărul, nici să se stabilească dreptatea prin putere guvernelor civile sau prin aplicarea legilor laice. Voi puteţi întotdeauna să vă străduiţi să convingeţi mintea oamenilor, dar să nu aveţi niciodată îndrăzneala de a o constrânge. Nu uitaţi marea lege a echităţii umane pe care aţi învăţat-o de la mine sub forma pozitivă: tot ceea ce aţi vrea ca oamenii să vă facă, faceţi-le voi lor.

^{(1931.4) 178:1.13} Când un credincios al împărăţiei este chemat să servească guvernul civil, el să-şi execute serviciul lui în calitate de cetăţean temporar al acestui guvern; totuşi, acest credincios ar trebui să demonstreze, în serviciul său civil, toate calităţile obişnuite ale unui cetăţean, înălţate de iluminarea spirituală care rezultă din asocierea înnobilatoare a minţii lui omeneşti cu spiritul lăuntric al Dumnezeului etern. Dacă necredincioşii pot să se califice ca funcţionari superiori, voi ar trebui să examinaţi cu seriozitate dacă rădăcinile adevărului din inima voastră nu sunt cumva uscate din lipsa apelor vii ale comuniunii spirituale combinate cu servirea societăţii. Conştiinţa filiaţiei cu Dumnezeu ar trebui să însufleţească toată viaţa de servire a fiecărui bărbat, a fiecărei femei şi a fiecărui copil deveniţi posesori al acestui puternic stimulent al puterilor inerente personalităţii umane.

^{(1931.5) 178:1.14} Nu fiţi nici mistici pasivi, nici asceţi anoşti. Nu deveniţi visători şi indolenţi care contează cu nonşalanţă pe o Providenţă fictivă pentru a vă procura până şi necesităţile vieţii. În adevăr, trebuie ca voi să fiţi blânzi în relaţiile voastre cu muritorii rătăciţi, răbdători în raporturile voastre cu cei ignoranţi şi îndurători în caz de provocare; dar trebuie deopotrivă ca voi să fiţi curajoşi în apărarea dreptăţii, puternici în promulgarea adevărurilor şi dinamici în predicarea acestei evanghelii a împărăţiei, chiar şi până la capătul pământului.

^{(1931.6) 178:1.15} Această evanghelie a împărăţiei este un adevăr viu. Eu v-am zis că ea seamănă cu drojdia din aluat şi cu grăuntele de muştar. Acum, eu declar că ea seamănă sămânţa fiinţei vii, care rămâne la fel din generaţie în generaţie, dar care se manifestă infailibil în noi expresii; şi ea creşte într-un mod acceptabil pe căile noilor adaptări la nevoile particulare şi la condiţiile particulare ale fiecărei generaţii succesive. Revelaţia pe care v-am făcut-o este o revelaţie vie, şi eu doresc ca ea să producă, şi doresc ca ea să producă roade pe măsură în fiecare individ şi în fiecare generaţie, conform legilor creşterii spirituale, ale înmulţirii şi ale dezvoltării adaptive. Din generaţie în generaţie, evanghelia trebuie să dea dovadă de o vitalitate crescândă şi să arate o mult mai mare profunzime a puterii spirituale. Nu trebuie lăsat să devină un simplă amintire sacră, o simplă tradiţie pe seama mea şi despre epoca în care trăim noi în prezent.

^{(1932.1) 178:1.16} Şi nu uitaţi aceasta: Noi nu am atacat direct nici persoanele nici autoritatea celor care stau pe tronul lui Moise; noi le-am oferit pur şi simplu lumina nouă pe care ei au respins-o atât de energic. Noi nu i-am atacat decât denunţând neloialitatea lor spirituală faţă de înseşi adevărurile pe care pretind că le propovăduiesc şi le păstrează. Noi am intrat în conflict cu aceşti conducători instalaţi şi cu aceşti şefi recunoscuţi numai atunci când ei s-au opus în mod direct predicării evangheliei împărăţiei fiilor omului. Chiar şi acum, nu suntem noi aceia care îi atacăm, ci ei sunt aceia care caută distrugerea noastră. Nu uitaţi că voi sunteţi împuterniciţi numai ca să mergeţi să predicaţi vestea cea bună. Nu trebuie să se atace vechile moduri de viaţă; trebuie să introduceţi drojdia noului adevăr în mijlocul vechilor credinţe. Lăsaţi spiritul adevărului să-şi înfăptuiască propria lucrare. Nu intraţi în controversă decât atunci când sunteţi constrânşi de cei care dispreţuiesc adevărul. Însă, atunci când necredinciosul înverşunat vă atacă, nu ezitaţi să apăraţi cu vigoare adevărul care v-a salvat şi v-a sanctificat.

^{(1932.2) 178:1.17} Prin toate vicisitudinile vieţii, amintiţi-vă mereu să vă iubiţi unii pe ceilalţi. Nu luptaţi contra oamenilor, nici chiar contra necredincioşilor. Arătaţi îndurare chiar şi faţă de aceia care abuzează în mod jignitor de voi. Fiţi cetăţeni loiali, artizani integri, vecini vrednici de laude, membrii devotaţi ai familiei voastre, părinţi înţelegători şi credincioşi sinceri în fraternitatea împărăţiei Tatălui. Şi spiritul meu va fi peste voi, acum şi până la sfârşitul lumii.

^{(1932.3) 178:1.18} Când Iisus a terminat de propovăduit era aproape ora unu după amiază; şi s-au înapoiat numaidecât în tabără, unde David şi asociaţii lui pregătiseră prânzul.

2. După masa de prânz

^{(1932.4) 178:2.1} Foarte puţini dintre auditorii Maestrului au fost capabili să asimileze, chiar şi în parte, cuvântarea lui de dimineaţă. Dintre ei, grecii au fost cei care l-au înţeles cel mai bine. Chiar şi cei unsprezece apostoli au fost descumpăniţi de aluziile lui la regatele politice viitoare şi la generaţiile succesive de credincioşi în regat. Discipolii lui Iisus cei mai devotaţi nu puteau împăca finalul iminent al slujirii sale pământeşti cu aceste referinţe la un lung viitor de activităţi evanghelice. Câţiva dintre aceşti iudei credincioşi au început să presimtă că era pe cale să se producă cea mai mare tragedie a lumii; dar ei nu puteau concilia dezastrul ameninţător nici cu comportamentul personal de voioşie indiferentă al Maestrului, nici cu discursul său de dimineaţă, când făcuse aluzii repetate la viitoarele operaţiuni ale împărăţiei celeste care se întind peste vaste intervale de timp şi îmbrăţişează relaţii cu numeroase şi succesive regate temporare pământeşti.

^{(1932.5) 178:2.2} În ziua aceea, la amiază, toţi apostolii şi discipolii aflaseră că Lazăr fugise în grabă din Bethania. Ei începeau să presimtă că conducătorii iudei erau tare hotărâţi să se scape de Iisus şi de învăţăturile sale.

^{(1932.6) 178:2.3} Prin agenţii lui secreţi din Ierusalim, David Zebedeu era pe deplin informat de progresul planului de arestare şi de omorâre a lui Iisus. El era complet la curent cu rolul lui Iuda în complot, dar n-a dezvăluit niciodată această cunoştinţă celorlalţi apostoli sau vreunuia dintre discipoli. La puţin timp după masa de prânz, el l-a luat pe Iisus de o parte şi şi-a permis să-l întrebe dacă el ştia… Dar n-a putut formula niciodată în întregime întrebarea sa. Maestrul şi-a ridicat mâna pentru a-l întrerupe şi a zis: „Da, David, sunt la curent cu totul, şi ştiu că şi tu eşti la curent, dar vezi să nu vorbeşti nimănui de asta. Numai să nu te îndoieşti în propria ta inimă, că voia lui Dumnezeu va sfârşi prin a prevala.”

^{(1933.1) 178:2.4} Conversaţia cu David a fost întreruptă de sosirea unui mesager care venea din Filadelfia; el aducea vestea că Abner prinsese veste de complotul pus la cale pentru uciderea lui Iisus şi întreba dacă trebuia să vină la Ierusalim. Acest curier a plecat în grabă către Filadelfia cu următorul mesaj pentru Abner: „Continuă-ţi lucrarea. Dacă mă despart fizic de voi, aceasta este numai pentru a putea reveni în spirit. Eu nu vă voi abandona. Vă voi însoţi până la capăt.”

^{(1933.2) 178:2.5} În momentul acela, Filip a venit la Maestru şi l-a întrebat: „Maestre, dat fiind că ceasul Paştilor se apropie, unde ai vrea tu ca noi să pregătim ceea ce trebuie pentru a-l mânca?” După ce a ascultat întrebarea lui Filip, Iisus i-a răspuns: „Du-te de îi caută pe Petru şi pe Ioan, şi eu vă voi da instrucţiuni privitoare la cina pe care o vom împărtăşi în seara asta. Cât despre Paşti, veţi vorbi numai după ce aţi făcut mai întâi asta.”

^{(1933.3) 178:2.6} Când Iuda l-a auzit pe Maestru vorbind cu Filip despre aceste chestiuni, el s-a apropiat pentru a încerca să surprindă conversaţia lor, în timp ce Filip, Petru şi Ioan se trăgeau deoparte pentru a vorbi cu Maestrul.

^{(1933.4) 178:2.7} Iisus le-a zis celor trei: „Mergeţi imediat la Ierusalim. Intrând pe poartă veţi întâlni un om purtând un urcior de apă. El vă va vorbi, iar voi îl veţi urma. Vă va conduce până la o casă unde veţi intra în urma lui şi veţi întreba pe onorabilul proprietar: ‘Unde este sala de invitaţi în care Maestrul trebuie să-şi ia cina împreună cu apostolii săi?’ După ce vă veţi fi interesat astfel, stăpânul casei vă va arăta la primul etaj o mare sală complet mobilată şi pregătită pentru noi.”

^{(1933.5) 178:2.8} Când apostolii au ajuns în oraş, au întâlnit, lângă poartă, omul cu urciorul de apă şi l-au urmat până la casa lui Ioan Marcu, unde tatăl băiatului i-a primit şi le-a arătat sala de sus pregătită pentru masa de seară.

^{(1933.6) 178:2.9} Toate acestea s-au întâmplat ca urmare a unei înţelegeri încheiate între Maestru şi Ioan Marcu în cursul după-amiezii din ajun, pe când erau singuri pe dealuri. Iisus voia să fie sigur că va lua această ultimă masă cu apostolii săi fără a fi deranjat. El se gândea că, dacă Iuda cunoştea dinainte locul reuniunii, acesta ar putea aranja cu duşmanii lui pentru a pune mâna pe el; de aceea, el s-a pus în taină de acord cu Ioan Marcu. În felul acesta, Iuda n-a cunoscut locul reuniunii decât mai târziu, în momentul în care a sosit acolo, în compania lui Iisus şi a celorlalţi apostoli.

^{(1933.7) 178:2.10} David Zebedeu avea multe treburi de rezolvat cu Iuda care a fost astfel împiedicat să-l urmărească pe Petru, Ioan şi Filip aşa cum dorea atâta de tare. Când Iuda i-a dat lui David o anumită sumă de bani pentru provizii, David i-a zis: „Iudo, date fiind împrejurările, n-ar fi oare bine să îmi încredinţezi ceva bani în avans pentru nevoile mele actuale?” Iuda a chibzuit un moment apoi a răspuns: „Da, Davide, eu cred că aşa ar fi înţelept. De fapt, având în vedere condiţiile tulburătoare din Ierusalim, eu cred că ar fi mai bine să-ţi dau toţi banii. Se complotează împotriva Maestrului, şi, în cazul în care mi s-ar întâmpla ceva, tu să nu fi încurcat.”

^{(1934.1) 178:2.11} David a primit deci toate fondurile apostolice lichide şi toate hârtiile banilor aflaţi în depozit. Apostolii n-au aflat de această operaţiune decât în seara celei de-a doua zile.

^{(1934.2) 178:2.12} Era către ora patru şi jumătate când cei trei apostoli au revenit şi l-au informat pe Iisus că totul era gata pentru cină. Maestrul s-a pregătit îndată ca să-i conducă pe cei doisprezece apostoli ai săi la Ierusalim pe traseul care dădea în drumul Betaniei. Aceasta a fost ultima sa deplasare cu grupul complet al celor doisprezece.

3. Către masa de seară

^{(1934.3) 178:3.1} Căutând din nou să evite mulţimile care circulau prin valea Cedronului între Parcul din Geţimani şi Ierusalim, Iisus şi cei doisprezece au trecut peste creasta vestică a muntelui Măslinilor pentru a intra pe drumul care cobora dinspre Bethania în oraş. Când s-au apropiat de locul în care Iisus se zăbovise în seara din ajun pentru a le ţine discursul despre distrugerea Ierusalimului, ei au făcut inconştient o oprire şi au stat acolo privind în tăcere oraşul. Cum mai aveau ceva timp şi de vreme ce Iisus nu voia să traverseze oraşul până la asfinţitul soarelui, el le-a zis tovarăşilor lui:

^{(1934.4) 178:3.2} ”Aşezaţi-vă şi odihniţi-vă în vreme ce eu vă voi vorbi de ceea ce trebuie să se întâmple cât de curând. De-a lungul tuturor acestor ani, eu am trăit considerându-vă ca fraţi ai mei; eu v-am propovăduit adevărul cu privire la împărăţia cerurilor, şi v-am dezvăluit misterele lui. Într-adevăr, Tatăl meu a înfăptuit numeroase minuni legate de misiunea mea pământească. Voi aţi fost martori la toate acestea, şi aţi participat la experienţa de a fi fost tovarăşi de lucru cu Dumnezeu. Îmi sunteţi martori că, de la o vreme, eu v-am avertizat că va trebui curând să mă reîntorc la sarcina pe care mi-a încredinţat-o Tatăl. V-am spus clar că ar trebui să vă las în lume pentru a continua lucrarea împărăţiei. Din acest motiv v-am luat deoparte pe dealurile Capernaumului. Trebuie acum să vă pregătesc să împărtăşiţi cu alţii experienţa pe care aţi avut-o cu mine. Aşa cum Tatăl m-a trimis pe mine în lumea aceasta, tot aşa şi eu vă trimit acolo pentru a mă reprezenta şi pentru a desăvârşi lucrarea pe care am început-o eu.

^{(1934.5) 178:3.3} ”Voi priviţi oraşul acesta cu tristeţe, căci aţi auzit cuvintele mele anunţând sfârşitul Ierusalimului. Eu v-am avertizat cu mult înainte ca nu cumva voi să pieriţi în distrugerea sa şi ca aceasta să nu întârzie proclamarea evangheliei împărăţiei. Tot aşa, eu vă previn să aveţi grijă să nu vă expuneţi inutil la pericole, în momentul arestării Fiului Omului. Eu trebuie să mă duc, dar voi trebuie să rămâneţi să depuneţi mărturie în favoarea acestei evanghelii după plecarea mea; la fel, eu i-am ordonat lui Lazăr să fugă de mânia oamenilor pentru ca el să poată să trăiască şi să facă cunoscută gloria lui Dumnezeu. Dacă este voia Tatălui ca eu să plec, nimic din ceea ce veţi face nu va putea contracara planul divin. Aveţi grijă de voi, ca nu cumva să fiţi şi voi omorâţi. Sufletele voastre să apere cu curaj evanghelia prin puterea spiritului, dar nu vă lăsaţi duşi orice încercare prostească de a-l apăra pe Fiul Omului. Eu nu am nevoie de nici o ocrotire omenească; oştirile celeste sunt chiar şi acum pe aproape. Dar eu sunt decis să fac voia Tatălui meu din ceruri, şi de aceea trebuie să ne supunem la ceea ce urmează să ni se întâmple atât de curând.

^{(1934.6) 178:3.4} ”Când veţi vedea acest oraş distrus, nu uitaţi că voi aţi intrat deja în oraşul etern al servirii perpetue în împărăţia, mereu progresând, a cerurilor, şi chiar al cerului cerurilor. Voi ar trebui să ştiţi că există numeroase locaşuri în universul Tatălui meu şi în al meu, şi că o revelaţie îi aşteaptă pe copiii luminii, revelaţia oraşelor clădite de Dumnezeu şi lumile în care obiceiurile vieţii sunt justeţea şi bucuria în adevăr. Eu v-am adus împărăţia celestă aici pe pământ, dar eu declar că toţi aceia dintre voi care intră în el prin credinţă, şi rămân acolo prin slujirea vie a adevărului, se vor ridica cu certitudine în lumile superioare şi vor şedea cu mine în împărăţia spiritual al Tatălui nostru. Dar trebuie ca mai întâi să vă căliţi şi să desăvârşiţi lucrarea pe care aţi întreprins-o cu mine. Trebuie ca mai întâi să treceţi prin multe necazuri şi să suferiţi multe amărăciuni – şi aceste încercări sunt acum iminente. Când veţi fi terminat lucrarea voastră pe pământ, voi veţi intra în bucuria mea, tot aşa cum eu am îndeplinit pe pământ lucrarea Tatălui meu şi am să mă întorc îmbrăţişarea sa.”

^{(1935.1) 178:3.5} După ce a vorbit astfel, Maestrul s-a ridicat, şi toţi l-au urmat în coborârea Olivetului şi au intrat cu el în oraş. În afară de Filip, de Petru şi de Ioan, nici unul dintre apostoli nu ştia unde se duceau pe când îşi urmau calea pe străzile înguste ale Ierusalimului şi în vreme ce se lăsa noaptea. Lumea îi înghiontea, dar nimeni nu i-a recunoscut, nici nu a ştiut că Fiul lui Dumnezeu trecea pe acolo mergând la ultima sa întâlnire omenească cu ambasadorii aleşi ai împărăţiei. Apostolii nu ştiau nici ei că unul dintre ei făcea deja parte dintr-o conspiraţie menită să îl predea prin trădare pe Maestrul lor pe mâinile duşmanilor lui.

^{(1935.2) 178:3.6} Ioan Marcu îi urmărise pe tot parcursul drumului până la intrarea lor în oraş. Când au intrat pe poartă, el a alergat acasă pe o altă stradă, astfel încât el îi aştepta deja pentru a-i întâmpina la sosirea lor la casa tatălui său.

Până la o nouă revedere … pace, lumină și iubire pentru toți !

Constantin RUSU

Share this: