Dragi prieteni, 

Ușurel, ușurel am ajuns și la finalul drumului privind incursiunea prin unele capitole ale cărții Urantia … socotita de mulți ca “ Noua Biblie sau Bibilia Viitorului ” … fiind asemanatoare oarecum Bibliei actuale în ceea ce privește viața Domnului Iisus dar  în plus prezentand la un “ nivel tehnic ” unele aspecte ale Creației și Creatorului făcându-ne astfel  o ideie mai clară asupra Tatălui Universal Creator, a naturii lui Dumnezeu, a naturii Universurilor si a guvernarii lor, a Fiilor paradisiaci și a Spiritelor Maestru precum și a Spiritelor ocrotitoare, a Directorilor de putere si personalitatile care guvernează universurile, planetele … etc … a vietii morontiale după moartea fizică si a evoluției spirituale pe lumile palat, a originii și evoluției Pământului  … etc …  și nu în ultimul rând a întrupării și vieții Domnului Iisus pe Pamant.

Continuare: Viața și învățăturile lui Iisus conform cărții Urantia                                                                              

                    Credinţa lui Iisus

1. Iisus — omul

2. Religia lui Iisus

3. Supremaţia religiei

                                                                                 …

   Cine dorește să citească materialul în original – adică fără unele pasaje colorate, sublinieri sau boldiri care îmi aparțin – o poate face de pe linkul de mai jos

             http://www.urantia.org/ro/cartea-urantia/citeste-cartea-urantia-online

Capitolul 196

Credinţa lui Iisus

^{(2087.1) 196:0.1} IISUS avea în Dumnezeu o credinţă sublimă şi sinceră. El a încercat suişurile şi coborâşurile obişnuite ale existenţei de muritor, dar nu a pus niciodată în chip religios la îndoială certitudinea vegherii şi a îndrumărilor lui Dumnezeu. Credinţa sa era rodul clarviziunii născute din activitatea prezenţei divine, Ajustorul său Interior. Credinţa sa nu era nici tradiţională, nici pur intelectuală; era în întregime personală şi pur spirituală.

^{(2087.2) 196:0.2} Iisus cel uman îl vedea pe Dumnezeu ca fiind sfânt, just şi mare,precum şi adevărat, frumos şi bun. El a focalizat în mintea sa toate aceste atribute ale divinităţii ca „voie a Tatălui care este în ceruri”. Dumnezeul lui Iisus era simultan „Sfântul Israelului” şi „Tatăl din ceruri viu şi iubitor”. Conceptul de Dumnezeu ca Tată nu era original la Iisus, dar el a exaltat şi a înălţat ideea la nivelul unei experienţe sublime înfăptuind o nouă revelaţie a lui Dumnezeu şi proclamând că orice creatură muritoare este un copil al acestui Tată al dragostei, un fiu de Dumnezeu.

^{(2087.3) 196:0.3} Iisus nu s-a agăţat de credinţa în Dumnezeu ca un suflet ce se zbate într-un război contra universului şi duce o luptă pe viaţă şi moarte contra unei lumi ostile şi păcătoase. El n-a recurs la credinţă numai pentru a se consola în toiul dificultăţilor sau pentru a se încuraja înaintea ameninţării disperării. Credinţa nu era pentru el o simplă compensare iluzorie la realităţile neplăcute şi la tristeţile vieţii. În faţa tuturor dificultăţilor naturale şi a contradicţiilor temporare ale existenţei unui muritor, el încerca calmul unei încrederi supreme şi de necontestat în Dumnezeu, şi fascinaţia de a trăi, prin credinţă, în prezenţa Tatălui celest însuşi. Această credinţă triumfătoare era o experienţă vie de împlinire spirituală efectivă. Marea contribuţie a lui Iisus la valorile de experienţă umană nu a fost aceea de a fi revelat atât de multe valori noi cu privire la Tatăl din ceruri ci mai degrabă de a demonstra atât de magnific şi de uman un tip nou şi superior de credinţă vie în Dumnezeu. Niciodată pe nici o lume din universul nostru, nici în viaţa vreunui anume muritor, Dumnezeu nu a devenit o asemenea realitate vie ca în experienţa umană a lui Iisus din Nazareth.

^{(2087.4) 196:0.4} Această lume şi toate celelalte lumi ale creaţiei locale descoperă, în viaţa Maestrului pe Urantia, o religie de un tip nou şi superior, o religie bazată pe relaţii spirituale personale cu Tatăl Universal, şi în întregime validate de autoritatea supremă a unei experienţe personale autentice. Această credinţă vie a lui Iisus era mai mult decât o reflexie intelectuală şi nu era o meditaţie mistică.

^{(2087.5) 196:0.5} Teologia poate fixa, formula, defini şi dogmatiza credinţa, dar, în viaţa umană a lui Iisus, credinţa era personală, vie, originală, spontană şi pur spirituală. Această credinţă nu era nici un respect pentru tradiţie, nici o simplă credinţă intelectuală ţinută ca un crez sacru, ci mai degrabă o experienţă sublimă şi o profundă convingere care îl ţinea în siguranţă. Această credinţă era atât de reală şi atât de atotcuprinzătoare încât ea a spulberat absolut toate îndoielile spirituale şi a distrus eficient orice dorinţă conflictuală. Nimic nu-l putea împiedica pe Iisus de la ancorarea spirituală în această credinţă ferventă, sublimă şi neînfricată. Chiar şi în faţa unei înfrângeri aparente sau în angoasa decepţiilor şi într-o disperare ameninţătoare, el stătea calm în prezenţa divină, liberă de orice frică şi pe deplin conştientă că este spiritualmente invincibilă. Iisus beneficia de încredinţarea întăritoare de a poseda o credinţă stoică; în fiecare situaţie dificilă a vieţii, el dădea infailibil dovadă de o fidelitate totală faţă de voia Tatălui. Iar această credinţă superbă nu a fost clintită, nici chiar de ameninţarea crudă şi zdrobitoare a unei morţi dezonorante.

^{(2088.1) 196:0.6} La un geniu religios, o puternică credinţă spirituală conduce prea adesea direct la un fanatism dezastruos, la exacerbarea egoului religios, dar nu a fost la fel şi în cazul lui Iisus. Viaţa lui practică nu a fost afectată defavorabil de credinţa sa extraordinară şi de dobândirea de spirit, pentru că această exaltare spirituală era expresia în întregime inconştientă şi spontană în sufletul său a experienţei sale personale cu Dumnezeu.

^{(2088.2) 196:0.7} Credinţa spirituală a lui Iisus, înflăcărată şi neclintită, nu a devenit niciodată fanatică pentru că nu a încercat niciodată să o impună asupra judecăţilor sale intelectuale bine echilibrate privitoare la valorile relative ale situaţiilor practice şi obişnuite ale vieţii sociale, economice şi morale. Fiul Omului era, printre altele, o persoană omenească splendid unificată; el era o fiinţă divină perfect înzestrată; el era magnific coordonat ca fiinţă umană şi divină combinate, activând pe pământ într-o singură personalitate. Maestrul coordona întotdeauna credinţa sufletului cu înţeleptele aprecieri ale unei experienţe mature. Credinţa personală, speranţa spirituală şi devotamentul moral erau întotdeauna legate într-o incomparabilă unitate religioasă asociindu-se armonios cu pătrunzătoarea realizare a realităţii şi a caracterului sacru ale tuturor angajamentelor umane – onoare personală, dragoste familială, obligaţii religioase, îndatorire socială şi necesităţi economice.

^{(2088.3) 196:0.8} Credinţa lui Iisus vedea toate valorile spiritului ca fiind incluse în împărăţia lui Dumnezeu, şi de aceea zicea: „Căutaţi mai întâi împărăţia cerurilor”. Iisus vedea, în comunitatea ideală şi evoluată a împărăţiei, înfăptuirea şi împlinirea „voii lui Dumnezeu” . Esenţialul rugăciunii învăţate de discipolii lui de la el era: „Să vină împărăţia ta, să se facă voia ta.” După ce a conceput astfel împărăţia ca incluzând voia lui Dumnezeu, el s-a consacrat manifestării ei cu o uimitoare uitare de sine şi cu un entuziasm nemărginit. Însă, în toată intensitatea misiunii sale şi în timpul vieţii sale extraordinare el nu a făcut niciodată să apară încrâncenarea unui fanatic ori inutilitatea superficială a religiosului egoist.

^{(2088.4) 196:0.9} Toată viaţa Maestrul a fost constant condiţionat de această credinţă vie, această sublimă experienţă religioasă. Această atitudine spirituală domina complet modul său de a gândi şi de a simţi, de a crede şi de a se ruga, de a propovădui şi de a predica. Această credinţă personală a unui fiu în certitudinea guvernării şi în siguranţa ocrotirii unui Tată ceresc a impregnat viaţa sa excepţională cu un profund conţinut de realitate spirituală. Totuşi, în pofida acestei conştiinţe strânselor sale relaţii cu divinitatea, acest galileean, Galileanul lui Dumnezeu, când s-a adresat lui numindu-l Bun Învăţător, a replicat imediat:: „De ce mă numeşti tu bun?” Când ne pomenim în faţa unei atât de splendide uitări de sine, noi începem să înţelegem cum a găsit Tatăl posibil să i se manifeste atât de desăvârşit lui Iisus şi de a se revela prin el muritorilor împărăţiei.

^{(2088.5) 196:0.10} Ca om al împărăţiei, Iisus a adus lui Dumnezeu cea mai mare dintre toate ofrandele: el a consacrat şi a dedicat propria sa voie maiestuosului serviciu de a face voia divină. Iisus interpreta întotdeauna cu consecvenţă religia în întregime sub aspectul voii Tatălui. Când studiaţi cariera Maestrului din punctul de vedere al rugăciunii sau al oricărei alte trăsături a vieţii religioase, cercetaţi mai puţin învăţăturile lui decât faptele lui. Iisus n-a făcut niciodată o rugăciune cu titlu de îndatorire religioasă. Pentru el rugăciunea era o expresie sinceră de atitudine spirituală, o declaraţie de loialitate a sufletului, o etalare de devotament personal, o expresie de recunoştinţă, un mod de a scăpa de încordarea emoţională, o împiedicare a conflictului, o exaltare a intelectului, o înnobilare a dorinţelor, o justificare a deciziilor morale, o îmbogăţire a gândirii, o întărire a tendinţelor superioare, o consacrare a impulsiunilor, o clarificare a punctului de vedere, o declarare a credinţei, o predare transcendentală a voinţei, o sublimă afirmare a încrederii, o revelare a curajului, o proclamare a unei descoperiri, o mărturisire de devoţiune supremă, confirmarea unei consacrări, o tehnică pentru a aplana dificultăţile şi puternica mobilizare a puterilor conjugate ale sufletului pentru a rezista tuturor tendinţelor umane spre egoism, spre rău şi spre păcat. El a trăit această viaţă de evlavioasă consacrare anume pentru a face voia Tatălui său şi a sfârşit-o triumfal printr-o rugăciune de acest ordin. Secretul incomparabilei lui vieţi religioase era această conştiinţă a prezenţei lui Dumnezeu; el a dobândit-o prin rugăciuni inteligente şi printr-o adorare sinceră – o comuniune neîntreruptă cu Dumnezeu – iar nu prin îndrumări, prin voci, prin viziuni sau prin practici religioase extraordinare.

^{(2089.1) 196:0.11} În viaţa pământească a lui Iisus, religia a fost o experienţă vie, o mişcare directă şi personală de la veneraţia spirituală până la dreptatea practică. Credinţa lui Iisus a dat roadele transcendente ale spiritului divin. Credinţa sa nu era nici lipsită de maturitate nici credulă ca aceea a unui copil, ci, în multe privinţe, ea semăna cu încrederea candidă a minţii de copil. Încrederea lui Iisus în Dumnezeu semăna mult cu aceea a unui copil în părinţii lui. El avea o profundă încredere în univers, şi anume acel fel de încredere pe care o are copilul în mediul său parental. Credinţa sinceră a lui Iisus în bunătatea fundamentală a universului semăna mult cu aceea a unui copil în siguranţa anturajului său pământesc. Iisus se bizuia pe Tatăl ceresc aşa cum se încrede un copil în tatăl său pământesc, şi niciodată credinţa sa înflăcărată n-a pus nici o clipă la îndoială certitudinea că Tatăl ceresc veghea asupra lui. Iisus n-a fost în mod serios tulburat de frică, de îndoială ori de scepticism. Necredinţa nu inhiba exprimarea liberă şi originală a vieţii sale. El avea curajul neclintit şi inteligent al unui adult îmbinat cu optimismul sincer şi încrezător al unui copil credincios. Credinţa sa crescuse până la un asemenea grad de înţelegere încât era lipsită de orice urmă de teamă.

^{(2089.2) 196:0.12} Credinţa lui Iisus atingea puritatea încrederii unui copil. Ea era atât de absolută şi de lipsită de îndoieli încât ea reacţiona la farmecul contactului cu semenii şi cu minunăţiile universului. Sentimentul lui de dependenţă de divin era atât de complet şi de încrezător încât îi oferea bucuria şi asigurarea unei siguranţe personale absolute. Nu exista nici urmă de simulare ezitantă în experienţa religioasă lui Iisus. În această inteligenţă gigant de adult, credinţa de copil domina cu supremaţie în toate materiile raportându-se la conştiinţa religioasă. Nu este de mirare că el a zis odată: „Dacă nu veţi deveni ca un copil, nu veţi intra în împărăţie.” Deşi credinţa lui Iisus a fost copilărească, ea nu a fost în nici un caz copilăroasă.

^{(2089.3) 196:0.13} Iisus nu le-a cerut niciodată discipolilor lui să creadă în el, ci mai degrabă să creadă cu el, să creadă în realitatea iubirii lui Dumnezeu şi să accepte cu toată încrederea încredinţarea de filiaţia lor cu Tatăl celest. Maestrul doreşte ca toţi adepţii lui să împărtăşească pe deplin credinţa sa transcendentă. În maniera cea mai emoţionantă, Iisus i-a provocat pe partizanii lui nu doar să creadă în ceea ce credea el, ci şi să creadă aşa cum credea el. Aceasta este deplina semnificaţie a unicei lui cerinţe supreme: „Urmaţi-mă”

^{(2090.1) 196:0.14} Viaţa pământească a lui Iisus a fost consacrată unei singure mari meniri – facerea voii Tatălui, trăirea vieţii omeneşti în chip religios şi prin credinţă. Credinţa lui Iisus era încrezătoare ca aceea a unui copil, dar fără cea mai mică urmă de înfumurare. El a luat decizii ferme şi hotărâte, a înfruntat cu curaj o mulţime de dezamăgiri, a depăşit cu hotărâre extraordinare dificultăţi şi a făcut faţă fără slăbiciune asprelor exigenţe ale datoriei. Era nevoie de o puternică voinţă şi de o încredere de neclintită pentru a crede ceea ce credea Iisus şi aşa cum credea el.

1. Iisus — omul

^{(2090.2) 196:1.1} Devotamentul lui Iisus faţă de voia Tatălui şi în slujba oamenilor reprezenta mai mult decât o decizie de muritor şi o hotărâre omenească; era o consacrare din toată inima sa acestei manifestări a dragostei fără margini. Oricât ar fi de mare faptul suveranităţii lui Mihail, nu trebuie să le fie luat oamenilor Iisusul uman. Maestrul a urcat în ceruri atât ca om cât şi ca Dumnezeu. El aparţine oamenilor şi oamenii îi aparţin lui. Ce nefericire ca religia însăşi să fie atât de greşit interpretată încât Să îl ia pe Iisusul uman dintre muritorii care se luptă. N-ar trebui ca discuţiile asupra divinităţii sau umanităţii lui Christos să eclipseze adevărul salvator că Iisus din Nazareth era un om religios care a reuşit, prin credinţă, să cunoască şi să facă voia lui Dumnezeu; el a fost omul cel mai autentic religios care a trăit vreodată pe Urantia.

^{(2090.3) 196:1.2} A venit vremea să se constate reînvierea simbolică a Iisusului uman, ieşind din mormântul tradiţiilor teologice şi al dogmelor religioase a nouăsprezece secole. Iisus din Nazareth nu mai trebuie sacrificat, nici chiar pentru splendidul concept de Christos proslăvit. Ce serviciu transcendent ar făcea prezenta revelaţie dacă, prin ea, Fiul Omului putea fi retras din mormântul teologiei tradiţionale şi prezentat, ca Iisus viu, Bisericii care îi poartă numele şi tuturor celorlalte religii! Comunitatea creştină a credincioşilor în mod sigur n-ar ezita niciodată să readapteze credinţa şi obiceiurile ei de viaţă astfel încât să îl poată „urma” pe Maestru în demonstrarea vieţii sale reale de devoţiune religioasă în facerea voii Tatălui său şi de consacrare dezinteresată în slujirea oamenilor. Se tem oare aşa-zişii creştini de dezvăluirea suficienţei şi neconsacrării unei comunităţi făcute din respectabilitate socială şi neadaptare economică egoistă? Se teamă oare creştinismul instituţional că autoritatea ecleziastică tradiţională ar fi pusă în pericol, sau poate chiar răsturnată, dacă Iisus din Galileea ar fi restabilit în mintea şi în sufletul oamenilor muritori ca ideal de viaţă religioasă personală? Într-adevăr, reajustările sociale, transformările economice, regenerările morale şi revizuirile religioase ale civilizaţiei creştine ar fi radicale şi revoluţionare dacă religia vie a lui Iisus ar înlocui deodată religia teologică referitoare la Iisus.

^{(2090.4) 196:1.3} A-l urma pe Iisus înseamnă a împărtăşi personal credinţa sa religioasă în spiritul vieţii Maestrului consacrată slujirii dezinteresate a oamenilor. Unul dintre lucrurile cele mai importante ale vieţii umane constă în a descoperi lucrul în care credea Iisus, idealurile sale şi în a vă strădui să îndepliniţi planul elevat vieţii sale. Din toată cunoaşterea omenească, ceea ce prezintă cea mai mare valoare este a cunoaşte viaţa religioasă a lui Iisus şi modul în care a trăit.

^{(2090.5) 196:1.4} Oamenii de rând ar fi fericiţi să-l audă pe Iisus, şi ar reacţiona din nou la prezentarea vieţii sale umane şi sincere de motivaţie religioasă consacrată, dacă aceste adevăruri ar fi din nou proclamate în lume. Oamenii ar ascultau cu plăcere pentru că el era unul dintre ei, un laic fără pretenţii; cel mai mare învăţător religios al lumii era într-adevăr un laic.

^{(2091.1) 196:1.5} Credincioşii împărăţiei nu trebuiau să aibă drept ţel imitarea la literă a aspectelor exterioare ale vieţii lui Iisus în trupul său, ci mai degrabă de a împărtăşi credinţa lui, de a avea încredere în Dumnezeu aşa cum avea el încredere în Dumnezeu şi de a crede în oameni aşa cum credea el în oameni. Iisus n-a pus niciodată în discuţie paternitatea lui Dumnezeu, nici fraternitatea oamenilor; el era o ilustrare vie a celei dintâi şi una profundă a celei de-a doua.

^{(2091.2) 196:1.6} Aşa cum oamenii trebuie să progreseze de la conştiinţa de fiinţă umană la realizarea divinului, tot aşa Iisus s-a înălţat de la natura omului la conştiinţa naturii lui Dumnezeu. Şi Maestrul a efectuat această mare ascensiune de la om la divin prin împlinirea conjugată a credinţei intelectului său de muritor şi a faptelor ajustorului său interior.

Realizarea de fapt a ajungerii la divinitatea totală (în tot timpul cu deplina conştiinţă a realităţii umanităţii sale) a trecut prin şapte stadii de conştiinţă, prin credinţă, a divinizării sale progresive. Aceste stadii de realizare progresivă de sine au fost marcate de extraordinarele evenimente următoare în experienţa de manifestare a Maestrului:

^{(2091.3) 196:1.7} 1. Sosirea Ajustorului Gândirii.

^{(2091.4) 196:1.8} 2. Venirea mesagerului lui Emanuel care i-a apărut lui Iisus, în Ierusalim, pe vremea când avea aproape doisprezece ani

^{(2091.5) 196:1.9} 3. Manifestările care au însoţit botezarea sa.

^{(2091.6) 196:1.10} 4. Experienţele de pe muntele Transfigurării.

^{(2091.7) 196:1.11} 5. Învierea morontială.

^{(2091.8) 196:1.12} 6. Înălţarea în spirit.

^{(2091.9) 196:1.13} 7. Îmbrăţişarea finală a Tatălui din Paradis i-a conferit suveranitate nelimitată asupra universului său.

2. Religia lui Iisus

^{(2091.10) 196:2.1} Într-o bună zi, o reformă în Biserica creştină ar putea avea un impact destul de profund pentru a reveni la purele învăţături religioase ale lui Iisus, izvorul şi desăvârşitorul credinţei noastre. Se poate predica o religie despre Iisus, dar obligatoriu trebuie trăită religia lui Iisus. În entuziasmul de la Rusalii, Petru a inaugurat fără să vrea o nouă religie, religia Christosului înviat şi proslăvit. Apostolul Pavel a transformat mai târziu această nouă evanghelie în creştinism, religie în care el a încorporat propriile sale vederi teologice şi a descris propria sa experienţă personală cu Iisus de pe drumul Damascului. Evanghelia împărăţiei este întemeiată pe experienţa religioasă personală a lui Iisus din Galileea; creştinismul este întemeiat aproape exclusiv pe experienţa personală religioasă a apostolului Pavel. Aproape tot Noul Testament este consacrat nu descrierii vieţii religioase semnificative şi inspiratoare a lui Iisus, ci analizării experienţei religioase a lui Pavel şi descrierii convingerilor lui religioase personale. Singurele excepţii notabile de la această afirmare, în afară de anumite capitole ale lui Matei, ale lui Marcu şi ale lui Luca, sunt Cartea Evreilor şi Epistola lui Iacob. Chiar şi Petru nu a revenit decât o singură dată în scrierile sale asupra vieţii religioase personale a Maestrului său. Noul Testament este un minunat document creştin, dar care nu reflectă decât jalnic religia lui Iisus.

^{(2091.11) 196:2.2} Viaţa lui Iisus în carne zugrăveşte o creştere religioasă transcendentă, începând prin ideile străvechi de teamă primitivă şi de respect omenesc, continuând prin anii de comuniune spirituală personală şi ajungând în cele din urmă la statutul superior şi exaltat al conştiinţei unităţii sale cu Tatăl. Astfel, într-o sigură viaţă scurtă, Iisus a trecut prin experienţa progresului personal religios pe care oamenii îl încep pe pământ şi nu îl desăvârşesc decât la sfârşitul lungii lor şederi în şcolile de educaţie spirituală de pe nivelele succesive ale carierei preparadisiace. Iisus a progresat pornind de la o conştiinţă pur omenească de certitudini ale credinţei, rod al experienţei religioase personale, până la înălţimile spirituale sublime ale realizării pozitive a naturii sale divine şi până la conştiinţă a asocierii lui strânse cu Tatăl Universal la cârmuirea unui univers. El a progresat de la umilul statut de dependenţă umană care îl îndemnase să răspundă spontan la interlocutorul care îl numea Bunul Învăţător: „De ce mă numeşti bun? Nimeni nu este bun în afară de Dumnezeu”, şi până la conştiinţa sublimă a divinităţii sale desăvârşite, care la făcut să exclame: „Care dintre voi mă va convinge de păcat?” Şi această ascensiune treptată de la uman la divin a fost pe deplin înfăptuită de un muritor. Şi, atunci când Iisus a atins astfel divinitatea, el era încă acelaşi Iisus uman, Fiul Omului precum şi Fiul lui Dumnezeu.

^{(2092.1) 196:2.3} Marcu, Matei şi Luca au păstrat ceva din portretul lui Iisus cel uman care se lansa în magnifica luptă de a cunoaşte voia divină şi de a executa această voie. Ioan prezintă un portret al triumfătorului Iisus păşind pe pământ cu deplina conştiinţă a divinităţii sale. Marea greşeală comisă de cei care au studiat viaţa Maestrului este că unii dintre ei l-au întruchipat pe Iisus ca fiind în întregime uman, în timp ce alţii l-au închipuit ca fiind numai divin. De-a lungul întregii lui experienţe el a fost cu adevărat atât uman cât şi divin, aşa cum mai este încă şi acum.

^{(2092.2) 196:2.4} Însă cea mai mare eroare a constat în aceasta: în vreme ce Iisusul uman era recunoscut ca având o religie, Iisusul divin, (Christosul) aproape că a devenit o religie de azi pe mâine. Creştinismul lui Pavel a asigurat adorarea divinului Christos, dar a pierdut aproape complet din vedere pe Iisusul uman din Galileea care lupta cu curaj şi care, prin cutezanţa credinţei sale religioase personale şi prin eroismul Ajustorului său interior, s-a înălţat de la umilele niveluri ale umanităţii pentru a deveni una cu divinitatea, devenind astfel calea nouă şi vie prin care toţi muritorii pot efectua aceeaşi ascensiune de la umanitate până la divinitate. Muritorii, în toate stadiile de spiritualitate şi pe toate lumile, pot găsi în viaţa personală a lui Iisus ceea ce îi va întări şi îi va inspira în timp ce vor progresa de la nivelurile spirituale cele mai de jos la valorile divine cele mai elevate, de la început şi până la sfârşitul întregii experienţe religioase personale.

^{(2092.3) 196:2.5} La vremea când s-a scris Noul Testament, autorii credeau profund nu numai în divinitatea lui Christos reînviat, ci credeau cu evlavie şi cu sinceritate în întoarcerea sa imediată pe pământ pentru a perfecţiona împărăţia cerurilor. Această credinţă solidă în întoarcerea imediată a Domnului a contribuit mult la neglijarea, în relatare, a referinţelor care descriu experienţele şi însuşirile pur umane ale Maestrului. Toată mişcarea creştină a avut tendinţa de a se îndepărta de portretul uman al lui Iisus din Nazareth pentru a se orienta către exaltarea lui Christos reînviat, Domnul Iisus-Christosul slăvit care trebuia să revină în curând.

^{(2092.4) 196:2.6} Iisus a fondat religia experienţei personale făcând voia lui Dumnezeu şi slujind fraternitatea umană. Pavel a întemeiat o religie în care Iisusul proslăvit devenea obiectul adoraţiei, şi în care fraternitatea se compunea din tovarăşi de credinţă în divinul Christos. Aceste două concepte existau potenţial în viaţa divin-umană a lui Iisus pe parcursul manifestării sale, şi este cu adevărat mare păcat că discipolii lui nu au reuşit să creeze o religie unificată care ar fi recunoscut cum se cuvine atât natura umană cât şi natura divină a Maestrului, aşa cum erau ele inseparabil legate în viaţa lui pământească şi atât de strălucit expuse în evanghelia originală a împărăţiei.

^{(2093.1) 196:2.7} Să nu aţi fi nici şocaţi nici necăjiţi de unele proclamaţii viguroase ale lui Iisus de aţi vrea numai să vă amintiţi el era omul religios cel mai sincer şi cel mai devotat din lume. El era în întregime un muritor consacrat, dedicat fără rezerve facerii voii Tatălui său. Multe dintre afirmaţiile lui aparent dure reprezentau mai degrabă o mărturisire personală de credinţă şi un angajament de devotament faţă de discipolii lui, decât nişte simple porunci. Şi această unitate a ţelului şi devotamentul său dezinteresat au fost cele care i-au permis să facă, într-o viaţă scurtă, progrese atât de mari în cucerirea minţii umane. Multe dintre declaraţiile lui ar trebui considerate ca fiind mai degrabă mărturisirile a ceea ce pretindea de la el însuşi decât ca exigenţe impuse tuturor discipolilor lui. În devotamentul său faţă de cauza împărăţiei Iisus a ars toate punţile din urma sa; el a sacrificat tot ceea ce era un obstacol în cale înfăptuirii voii Tatălui său.

^{(2093.2) 196:2.8} Iisus îi binecuvânta pe săraci pentru că ei erau în general sinceri şi evlavioşi; îi condamna pe bogaţi pentru că ei erau în general uşuratici şi nelegiuiţi, şi îi lăuda pe oamenii avuţi atunci când erau pioşi şi dedicaţi.

^{(2093.3) 196:2.9} Iisus îi făcea pe oameni să se simtă acasă în lume; el îi elibera de robia tabuurilor şi îi învăţa că lumea nu era în esenţă rea. El nu năzuia să scape de viaţa lui pământească. În timpul vieţii sale în trup, el şi-a însuşit o tehnică de a face voia Tatălui său într-un fel care a fost pe placul acestui Tată. El a atins o viaţă religioasă idealistă în sânul unei lumi realiste. Iisus nu împărtăşea punctul de vedere pesimist al lui Pavel asupra omenirii. Maestrul îi considera pe oameni ca fii de Dumnezeu şi prevedea un viitor etern şi magnific pentru toţi cei care alegeau să supravieţuiască. El nu era un sceptic moral; el privea omul în chip pozitiv, iar nu negativ. El îi considera pe mai toţi oamenii ca fiind mai degrabă slabi, decât răi, mai degrabă dezorientaţi, decât depravaţi. Însă oricare ar fi fost statutul lor, ei erau cu toţii copiii lui Dumnezeu şi fraţii lui.

^{(2093.4) 196:2.10} El îi învăţa pe oameni să-şi atribuie o valoare înaltă în timp şi în veşnicie. Datorită acestei înalte stime pe care Iisus o avea pentru oameni, el era pregătit să se dedice slujirii cu asiduitate a omenirii. Şi această valoare infinită pe care o atribuia el finitului a fost ceea ce făcea din regula de aur un factor esenţial al religiei sale. Ce muritor n-ar fi fost înălţat de credinţa pe care Iisus o are în el?

^{(2093.5) 196:2.11} Iisus n-a oferit reguli pentru progresul social. Misiunea sa era religioasă, şi religia este o experienţă exclusiv individuală. Scopul ultim al societăţii în înfăptuirea ei cea mai avansată nu poate spera niciodată să transcendă fraternitatea oamenilor întemeiată pe recunoaşterea paternităţii lui Dumnezeu propovăduit de Iisus. Idealul oricărei înfăptuiri sociale nu poate fi realizat decât prin venirea acestei împărăţii divine.

3. Supremaţia religiei

^{(2093.6) 196:3.1} Experienţa religioasă personală, spirituală, a rezolvat eficient cea mai mare parte dintre dificultăţile muritorilor; ea selecţionează, evaluează şi ajustează toate problemele umane. Religia nu îndepărtează şi nici nu suprimă grijile umane, ci le dizolvă, le absoarbe, le iluminează şi le transcende. Veritabila religie unifică personalitatea pentru că ea se ajustează eficient la toate necesităţile muritorilor. Credinţa religioasă – guvernarea pozitivă a divinei prezenţe interioare – îi permite infailibil omului care îl cunoaşte pe Dumnezeu să arunce o punte peste prăpastia care există între logica intelectuală care recunoaşte Prima Cauză Universală ca fiind Acela, şi pe partea cealaltă afirmările pozitive ale sufletului care declară că această primă cauză este El, Tatăl celest al evangheliei lui Iisus, Dumnezeul personal al salvării umane.

^{(2094.1) 196:3.2} Nu există decât trei elemente în realitatea universală: faptul, ideea şi relaţia. Conştiinţa religioasă identifică aceste realităţi ca ştiinţă, ca filozofie şi ca adevăr. Filozofia ar avea tendinţa să considere aceste activităţi ca fiind raţiunea, înţelepciunea şi credinţa – realitatea fizică, realitatea intelectuală şi realitatea spirituală. Noi avem obiceiul de a numi aceste realităţi lucruri, semnificaţii şi valori.

^{(2094.2) 196:3.3} Înţelegerea progresivă a realităţii echivalează cu a te apropia de Dumnezeu. Descoperirea lui Dumnezeu, conştiinţa de a fi identic cu realitatea echivalează cu a încerca desăvârşirea de sine – sinele întreg, totalitatea sinelui. Experienţa realităţii totale este deplina realizare de Dumnezeu, finalitatea experienţei cunoaşterii de Dumnezeu.

^{(2094.3) 196:3.4} Rezumatul complet al vieţii constă în a şti că omul este educat prin fapt, înnobilat prin înţelepciune şi salvat – prin credinţa religioasă.

^{(2094.4) 196:3.5} Certitudinea fizică constă în logica ştiinţei; certitudinea morală , în înţelepciunea filozofiei; certitudinea spirituală, în adevărul experienţei religioase autentice.

^{(2094.5) 196:3.6} Mintea umană poate atinge înaltele niveluri de clarviziune spirituală şi sferele corespondente ale divinităţii valorilor, pentru că ea nu este în întregime materială. Există un nucleu al spiritului în mintea omului – Ajustorul prezenţei divine. Există trei dovezi distincte că acest spirit locuieşte în mintea umană.

^{(2094.6) 196:3.7} 1. Comuniunea umanitară – iubirea. Mintea pur animală poate fi gregară pentru a se proteja, însă numai intelectul locuit de spirit este altruist cu generozitate şi iubitor necondiţionat.

^{(2094.7) 196:3.8} 2. Interpretarea universului – înţelepciunea. Numai mintea locuită de spirit poate înţelege că universul este binevoitor cu individul.

^{(2094.8) 196:3.9} 3. Evaluarea spirituală a vieţii – adorarea. Numai omul locuit de spirit poate realiza prezenţa divină şi căuta să atingă o experienţă mai completă în şi cu acest pre-gust al divinităţii.

^{(2094.9) 196:3.10} Mintea umană nu creează valori reale; experienţa omenească nu procură clarvederea universului. În ceea ce priveşte clarvederea, recunoaşterea valorilor morale şi discernerea semnificaţiilor spirituale, tot ceea ce poate face mintea omenească constă în a descoperi, a recunoaşte, a interpreta şi a alege.

^{(2094.10) 196:3.11} Valorile morale ale universului devin dobândiri intelectuale prin exercitarea a trei judecăţi, sau alegeri fundamentale, a minţii de muritor.

^{(2094.11) 196:3.12} 1. Judecata de sine – alegerea morală.

^{(2094.12) 196:3.13} 2. Judecata socială – alegerea etică.

^{(2094.13) 196:3.14} 3. Judecata lui Dumnezeu – alegerea religioasă.

^{(2094.14) 196:3.15} Din aceasta reiese că orice progres omenesc este efectuat printr-o tehnică comună de evoluţie – revelaţie.

^{(2094.15) 196:3.16} Dacă un iubit divin nu ar trăi în el, omul nu ar putea iubi mărinimos şi spiritual. Dacă nu ar trăi un interpret în mintea sa, omul n-ar putea să-şi dea seama cu adevărat de unitatea universului. Dacă nu s-ar afla în el un evaluator, omul s-ar găsi în imposibilitatea de a aprecia valorile morale şi de a recunoaşte semnificaţiile spirituale. Or, acest iubit divin provine chiar din izvorul iubirii infinite; acest interpret este o fracţiune din Unitatea Universală; acest evaluator este copilul Sursei-Centru a tuturor valorilor absolute ale realităţii veşnice şi divine.

^{(2095.1) 196:3.17} Evaluarea morală cu o semnificaţie religioasă – clarviziunea spirituală – implică alegerea individuală dintre bine şi rău, dintre adevăr şi eroare, dintre material şi spiritual, dintre uman şi divin, dintre timp şi eternitate. Supravieţuirea umană depinde, într-o mare măsură, de consacrarea voinţei umane alegerii valorilor triate prin selectarea valorilor spirituale – interpretul şi unificatorul interior.

Experienţa religioasă personală comportă două faze: descoperirea în mintea omenească, şi revelarea prin divinul spirit interior. Printr-un exces de raţionamente sofisticate sau ca urmare a unei purtări nelegiuite a persoanelor aşa-zis religioase, se poate ca un om, sau chiar şi o generaţie de oameni, să suspende eforturile lor de a-l descoperi pe Dumnezeu care locuieşte în ei. Aceşti oameni pot înceta să mai progreseze şi să nu mai ajungă la revelaţia divină. Însă astfel de atitudini lipsite de progres spiritual nu pot dura mult timp datorită prezenţei şi influenţei Ajustorilor Gândirii.

^{(2095.2) 196:3.18} Această profundă experienţă a realităţii prezenţei divine interioare transcende pentru totdeauna grosiera tehnică materialistă a ştiinţelor fizice. Nu se poate pune bucuria spirituală sub un microscop, şi nici cântări dragostea într-o balanţă, ori măsura valorile morale; şi nu se poate nici estima calitatea adoraţiei spirituale.

^{(2095.3) 196:3.19} Evreii aveau o religie de sublimitate morală. Grecii au elaborat o religie a frumuseţii. Pavel şi confraţii lui au întemeiat o religie a credinţei, a speranţei şi a carităţii. Iisus a revelat o religie a iubirii şi a dat-o de pildă: siguranţa în dragostea Tatălui, cu bucuria şi cu satisfacţia care rezultă din împărtăşirea acestei iubiri în serviciul fraternităţii umane.

^{(2095.4) 196:3.20} De fiecare dată când un om face o alegere morală chibzuită, el face imediat experienţa unei noi invazii divine a sufletului său. Alegerea morală constituie religia ca mobil al reacţiei interioare la condiţiile exterioare. Însă această religie reală nu este o experienţă pur subiectivă. Ea semnifică că ansamblul subiectiv al individului este angajat într-o reacţie semnificativă şi inteligentă la obiectivitatea totală – la univers şi la Autorul lui.

^{(2095.5) 196:3.21} Minunata experienţă transcendentală a iubirii şi a faptului de a fi iubit nu înseamnă că este o iluzie fizică numai pentru că este o experienţă pur subiectivă. Singura realitate cu adevărat divină şi obiectivă care să fie asociată fiinţelor muritoare, Ajustorul Gândirii, funcţionează aparent, pentru observatorul uman, ca un fenomen exclusiv subiectiv. Contactul omului cu Dumnezeu, realitatea obiectivă cea mai înaltă, nu se efectuează decât prin experienţa pur subiectivă de cunoaştere a lui, de adorare a lui şi de realizare a filiaţiei cu el.

^{(2095.6) 196:3.22} Adevărata adorare religioasă nu este un monolog zadarnic în care te amăgeşti pe tine însuţi. Adorarea este o comuniune personală cu ceea ce este în mod divin real, cu sursa însăşi a realităţii. Prin adorare, omul aspiră să devină mai bun şi, prin ea, el ajunge să atingă în cele din urmă tot ce- i mai bun.

^{(2095.7) 196:3.23} Idealizarea adevărului, a frumuseţii şi a bunătăţii şi încercarea de a fi în slujba lor, nu sunt un substitut al experienţei religioase autentice – realitatea spirituală. Psihologia şi idealismul nu sunt echivalentul realităţii religioase. Proiecţiile intelectului omenesc pot, e adevărat, să dea naştere unor falşi dumnezei – dumnezei după chipul omului – dar faptul de a avea cu adevărat conştiinţă de Dumnezeu nu are o asemenea origine; conştiinţa de Dumnezeu rezidă în spiritul lăuntric. Multe dintre sistemele religioase umane provin din formulele ieşite din intelectul omenesc, dar faptul de a avea conştiinţa lui Dumnezeu nu face în mod necesar parte din aceste absurde sisteme de sclavie religioasă.

^{(2095.8) 196:3.24} Dumnezeu nu este simpla născocire a idealismului omenesc; el este izvorul însuşi al tuturor discernămintelor şi al tuturor valorilor supraanimale de acest gen. Dumnezeu nu este o ipoteză formulată pentru a se unifica conceptele umane de adevăr, de frumuseţe şi de bunătate; el este personalitatea iubirii din care ies toate manifestările universului.

^{(2096.1) 196:3.25} Adevărul, frumuseţea şi bunătatea lumii oamenilor sunt unificate prin spiritualitatea în creştere a experienţei muritorilor care se înalţă către realităţile Paradisului. Nu se poate realiza unitatea adevărului a frumuseţii şi a bunătăţii decât în experienţa spirituală a personalităţii cunoscătoare de Dumnezeu.

^{(2096.2) 196:3.26} Moralitatea este indispensabil baza preexistenta a conştiinţei personale de Dumnezeu, realizarea personală a prezenţei interioare a Ajustorului, însă această moralitate nu este nici sursa experienţei religioase, nici clarviziunea spirituală care rezultă din ea. Natura morală este supraanimală, dar subspirituală. Moralitatea echivalează cu recunoaşterea îndatoririlor, cu realizarea existenţei a ceea ce este just şi a ceea ce nu este. Zona morală se interpune între tipul de minte animală şi tipul de minte umană, aşa cum morontia funcţionează între sferele materiale şi spirituale de dobândire a personalităţii.

^{(2096.3) 196:3.27} Mintea evolutivă este capabilă să descopere legea, morala şi etica, însă Ajustorul interior , spiritul manifestat, este acela care îl revelează minţii umane pe legislator, Tatăl-sursă a tot ceea ce este adevărat, frumos şi bun. Un om astfel iluminat posedă o religie; el este spiritual înzestrat pentru a întreprinde lunga şi aventuroasa căutare a lui Dumnezeu.

^{(2096.4) 196:3.28} Moralitatea nu este în mod necesar spirituală; ea poate fi în întregime şi pur umană, deşi adevărata religie înalţă toate valorile morale şi le face mai semnificative. Moralitatea fără religie n-a reuşit nici să reveleze bunătatea ultimă, nici să asigure supravieţuirea valorilor morale, fie ele ale ei proprii. Religia permite înălţarea şi proslăvirea a tot ceea ce recunoaşte şi aprobă morala, şi ea permite să se asigure viaţa. Religia se menţine mai presus de ştiinţă, de artă, de filozofie, de etică şi de morală, însă fără a fii independentă de ele. Toate sunt indisolubil legate în experienţa umană personală şi socială. Religia este experienţa supremă a omului în natura lui de muritor, dar caracterul finit al limbajului face imposibil teologiei de a descrie vreodată într-o manieră potrivită experienţa religioasă reală.

^{(2096.5) 196:3.29} Clarvederea religioasă posedă puterea de a transforma o înfrângere în dorinţe superioare şi în noi hotărâri. Dragostea este motivaţia cea mai elevată pe care omul o poate utiliza în ascensiunea sa de univers. Însă, când iubirea este lipsită de adevăr, de frumuseţe şi de bunătate, ea nu este decât sentiment, deformare filozofică, iluzie psihică şi amăgire spirituală. Iubirea trebuie mereu definită pe nivelurile succesive de progres morontial şi spiritual.

^{(2096.6) 196:3.30} Arta a izvorât din încercarea omului de a scăpa de lipsa de frumuseţe din anturajul său material; este un gest către nivelul morontial. Ştiinţa este efortul omului de a rezolva enigmele aparente ale universului material. Filozofia este încercarea de a unifica experienţa umană. Religia este gestul suprem al omului magnific îndreptat către realitatea finală, hotărârea sa de a-l găsi pe Dumnezeu şi de fi asemenea lui.

^{(2096.7) 196:3.31} În domeniul experienţei religioase, posibilităţile spirituale sunt realităţi potenţiale. Imboldul înainte al omului nu este o iluzie psihică. Se poate ca toate fabulaţiile oamenilor cu privire la univers să nu corespundă faptelor, însă ele conţin o mare, o foarte mare doză de adevăr.

^{(2096.8) 196:3.32} Viaţa unora dintre oameni este prea mare şi nobilă pentru a se coborî la nivelurile de jos ale unei simple reuşite. Animalul trebuie să se adapteze la mediul său înconjurător, dar omul religios îşi transcende mediul; el scapă astfel de limitările prezentei lumi materiale prin clarviziunea iubirii divine. Acest concept asupra iubirii generează în sufletul omului efortul supraanimal de a găsi adevărul, frumuseţea şi bunătatea; şi când le găseşte efectiv, el este preamărit în strânsoarea lor; este consumat de dorinţa de a le trăi şi de a face dreptate.

^{(2097.1) 196:3.33} Nu vă descurajaţi; evoluţia umană este încă în curs de progres,iar revelaţia lui Dumnezeu în lume, în Iisus şi prin Iisus, nu va eşua.

^{(2097.2) 196:3.34} Marea provocare lansată omului modern constă în stabilirea unei mai bune comunicări cu divinul Veghetor care locuieşte în mintea umană. Cea mai mare aventură a omului în trup este efortul său sănătos şi echilibrat de a lărgi frontierele conştiinţei de sine prin conştiinţa embrionară a sufletului, într-un efort sincer de a atinge regiunea de frontieră a conştiinţei spiritului – contactul cu prezenţa divină. O astfel de experienţă constituie conştiinţa de Dumnezeu, este o experienţă care confirmă cu putere adevărul preexistent al experienţei religioase constând în cunoaşterea lui Dumnezeu. Această conştiinţă a spiritului echivalează cu cunoaşterea efectivă a filiaţiei cu Dumnezeu. Altminteri, încredinţarea de această filiaţie este experienţa credinţei.

^{(2097.3) 196:3.35} Conştiinţa de Dumnezeu este echivalentă cu integrarea sinelui în univers pe nivelurile lui cele mai elevate de realitate spirituală. Numai conţinutul spiritual al unei valori oarecare este nepieritor. Nici chiar ceea ce este adevărat, frumos şi bun nu ar putea pieri din experienţa umană. Dacă omul nu alege să supravieţuiască, atunci Ajustorul supravieţuitor păstrează aceste realităţi născute din iubire şi nutrite în slujire. Şi toate aceste lucruri fac parte din Tatăl universal. Tatăl este iubirea vie, iar această viaţă a Tatălui este în Fiii săi. Şi duhul Tatălui este în fiii Fiilor lui – oamenii muritori. Când totul este zis şi făcut, ideea de Tată rămâne încă conceptul omenesc cel mai elevat de Dumnezeu.

* * Sfârșit * *

Până la o nouă revedere … pace și lumină pentru toți !

Constantin RUSU

Share this:

Continuare: Viața și învățăturile lui Iisus conform cărții Urantia                                                                              

           După rusalii

1. Influenţa Grecilor

2. Influenţa Romană

3. . Sub imperiul Roman

4. Vremurile întunecate ale Europei

5. Problema modernă

6. Materialismul

7.  Vulnerabilitatea materialismului

8. Totalitarismul laic

9.  Problema Creştinismului

10.  Viitorul

                                                                                  …

    Cine dorește să citească materialul în original – adică fără unele pasaje colorate, sublinieri sau boldiri care îmi aparțin – o poate face de pe linkul de mai jos

             http://www.urantia.org/ro/cartea-urantia/citeste-cartea-urantia-online

Capitolul 195

După rusalii

^{(2069.1) 195:0.1} REZULTATELE predicării lui Petru în ziua Cincizecimii au avut o influenţă pozitiva asupra politicii viitoare şi asupra planurilor majorităţii apostolilor în eforturile lor de a proclama evanghelia împărăţiei. Petru a fost adevăratul întemeietor al Bisericii creştine; Pavel a dus mesajul creştin gentililor şi credincioşii greci l-au propagat în tot imperiul roman.

^{(2069.2) 195:0.2} Legaţi de tradiţie şi tiranizaţi de preoţi, evreii, ca popor, au refuzat să accepte evanghelia lui Iisus asupra paternităţii lui Dumnezeu şi a fraternităţii oamenilor ori proclamarea lui Petru şi a lui Pavel asupra reînvierii şi înălţării lui Christos (creştinismul ulterior); dimpotrivă, restul imperiului roman a fost receptiv la învăţăturile creştine în evoluţie. În această epocă, civilizaţia occidentală era intelectuală, istovită de războaie şi cât se poate de sceptică cu privire la toate filozofiile existente şi la filozofiile universale. Popoarele lumii occidentale, beneficiarii culturii greceşti, aveau o tradiţie respectată a unui trecut mare. Ei puteau contempla o moştenire de mari înfăptuiri în filozofie, în artă, în literatură şi în progresele politice. Însă, în ciuda tuturor acestor realizări, ei nu aveau o religie satisfăcătoare pentru suflet. Dorinţele lor spirituale profundele rămâneau neîndeplinite.

^{(2069.3) 195:0.3} Pe o asemenea scenă a societăţii omeneşti au fost deodată proiectate învăţăturile lui Iisus conţinute în mesajul creştin. Un nou ordin de viaţă a fost astfel prezentat inimilor înfometate ale acestor popoare occidentale. Această situaţie implica un conflict imediat între vechile practici religioase şi noua versiune creştinată a mesajului lui Iisus adus lumii. Acest conflict trebuia să se termine fie printr-o victorie netă a vechilor credinţe ori printr-una a celor noi, fie printr-un soi de compromis. Istoria arată că lupta s-a terminat printr-un compromis. Creştinismul a avut ambiţia de a îmbrăţişa un program prea amplu pentru ca vreun popor să-l poată asimila în spaţiul unei generaţii sau două. Acest program nu era un simplu apel spiritual aşa cum îl prezentase Iisus sufletului oamenilor. De timpuriu creştinismul a adoptat o poziţie netă faţă de ritualurile religioase, de educaţie, de magie, de medicină, de artă, de literatură, de lege, de guvernământ, de morală, de planificare sexuală, de poligamie şi chiar şi de, într-o măsură limitată, faţă de sclavie. Creştinismul nu s-a ivit pur si simplu ca o nouă religie – ceva după care aşteptau tot Imperiul Roman şi tot Orientul – ci ca o nouă ordine a societăţii omeneşti. Apoi, foarte repede această pretenţie a grăbit conflictul socio-moral al vremurilor. Idealurile lui Iisus, aşa cum au fost ele reinterpretate de filozofia greacă şi socializate în creştinism, sfidau acum cu îndrăzneală tradiţiile rasei umane încorporate în etică, în moralitate şi în religiile civilizaţiei occidentale.

^{(2069.4) 195:0.4} La începuturi, creştinismul nu a făcut convertiri decât în păturile inferioare ale mediilor sociale şi economice. Dar, începând din secolul al doilea, elita culturii greco-romane s-a orientat tot mai mult către o nouă ordine a credinţei creştine, acest nou concept asupra raţiunii de a trăi şi asupra scopului existenţei.

^{(2070.1) 195:0.5} Cum putea acest mesaj de origine iudaică, care aproape că eşuase în ţara lui natală, să atragă atât de repede şi de bine mintea elitelor imperiului roman. Triumful creştinismului asupra religiilor filozofice şi a cultelor de mister s-a datorat următorilor factori:

^{(2070.2) 195:0.6} 1. Organizarea – Pavel era un mare organizator, iar succesorii lui au rămas la înălţimea lui.

^{(2070.3) 195:0.7} 2. Creştinismul era complet elenizat. El îngloba tot ce era mai bun în filozofia greacă şi în teologia ebraică.

^{(2070.4) 195:0.8} 3. Însă, mai mult decât orice, el conţinea un nou şi un mare ideal, ecoul vieţii de dăruire a lui Iisus şi reflectarea mesajului său de mântuire pentru toată omenirea.

^{(2070.5) 195:0.9} 4. Conducătorii creştini erau dispuşi să facă, cu mithraismul, compromisurile necesare pentru ca jumătatea mai bună dintre adepţii lui să fie câştigaţi la cultul din Antiohia.

^{(2070.6) 195:0.10} 5. Tot astfel, generaţia următoare şi generaţiile subsecvente de conducători creştini au mai făcut astfel de compromisuri cu păgânismul încât însuşi împăratul roman Constantin a fost câştigat la noua religie.

^{(2070.7) 195:0.11} Cu toate acestea, creştinii au încheiat un târg judicios cu păgânii, în sensul că ei au adoptat aparatul ritualului păgânesc obligându-i totodată pe păgâni să accepte versiunea elenizată a creştinismului Pavelian. Au făcut un târg mai fericit cu păgânismul decât cu mithraismul, dar, chiar şi în acest compromis iniţial, ei au ieşit mai mult decât învingători, în sensul că au reuşit să elimine imoralităţile grosiere precum şi multe alte practici reprobabile ale misterelor persane.

^{(2070.8) 195:0.12} Pe bună dreptate ori nu, primi conducători ai creştinismului au compromis deliberat idealurile lui Iisus într-un efort de a salva şi de a propaga multe dintre ideile sale. Şi ei au repurtat mari succese. Dar nu vă amăgiţi! Idealurile compromise ale Învăţătorului sunt latente în evanghelia lui şi vor sfârşi prin a-şi afirma deplinele lor puteri asupra lumii.

^{(2070.9) 195:0.13} Prin această păgânizare a creştinismului, vechea ordine a lucrurilor a câştigat numeroase victorii minore de natură ritualistă, dar creştinii au dobândit ascendentul în sensul că:

^{(2070.10) 195:0.14} 1. Ei au făcut să rezoneze în morala umană o nouă notă cu un ton infinit mai înalt.

^{(2070.11) 195:0.15} 2. Ei au dat lumii un nou concept de Dumnezeu, lărgit considerabil.

^{(2070.12) 195:0.16} 3. Speranţa la nemurire a devenit o parte a încredinţării unei religii cunoscute.

^{(2070.13) 195:0.17} 4. Iisus din Nazaret a fost oferit sufletelor înfometate ale oamenilor.

^{(2070.14) 195:0.18} Dintre marile adevăruri propovăduite de Iisus, multe aproape că s-au pierdut în primele compromisuri, dar ele dormitează încă în această religie a creştinismului păgânizat, care era însăşi versiunea paveliană a vieţii şi a învăţăturilor Fiului Omului. Chiar şi mai înainte de a fi păgânizat, creştinismul fusese mai întâi complet elenizat. Creştinismul are o datorie, o foarte mare datorie faţă de greci. Un grec din Egipt a fost acela care s-a ridicat cu atâta curaj în Niceea şi a sfidat adunarea cu atâta neînfricare încât consiliul nu a îndrăznit să mai umbrească conceptul asupra naturii lui Iisus până într-atâta încât să se rişte pierderea pentru lume a adevărului consacrării sale. Acel grec se numea Atanasie. Fără elocvenţa şi logica acestui credincios, persuasivele opinii ale arienilor ar fi triumfat.

1. Influenţa Grecilor

^{(2071.1) 195:1.1} Elenizarea creştinismului a început realmente în ziua memorabilă în care apostolul Pavel s-a prezentat înaintea consiliului Areopagului din Atena şi a vorbit atenienilor despre „Dumnezeul necunoscut”. Acolo, în umbra Acropolisului, acest cetăţean roman le-a proclamat grecilor versiunea sa asupra noii religii care luase naştere în ţinutul iudaic al Galileii. Filozofia greacă şi numeroase învăţături ale lui Iisus prezentau numeroase asemănări. Ele aveau un ţel comun – amândouă vizau ridicarea individului; grecii, la ridicarea sa socială şi politică; Iisus, la ridicarea sa morală şi spirituală. grecii propovăduiau liberalismul intelectual care conducea la libertatea politică; Iisus propovăduia liberalismul spiritual care conducea la libertatea religioasă. Uniunea dintre aceste două idei forma o nouă şi puternică chartă a libertăţii umane; ea lăsa să se întrevadă libertatea socială, politică şi spirituală a omului.

^{(2071.2) 195:1.2} Creştinismul a luat naştere şi a triumfat asupra tuturor religiilor opozante din două raţiuni principale:

^{(2071.3) 195:1.3} 1. Mintea greacă era dispusă să împrumute idei noi şi bune, chiar şi de la iudei.

^{(2071.4) 195:1.4} 2. Pavel şi succesorii lui erau dispuşi la compromisuri, dar la unele îndrăzneţe şi isteţe; ei erau fini negociatori în materie de teologie.

^{(2071.5) 195:1.5} În momentul în care Pavel s-a adresat atenienilor predicându-l pe „Christos şi pe Christosul răstignit”, grecii erau spiritualmente înfometaţi. Ei erau cercetători, interesaţi şi căutau efectiv adevărul spiritual. Nu uitaţi niciodată că la început romanii au combătut creştinismul, în vreme ce grecii l-au îmbrăţişat, şi grecii au fost aceia care, ulterior, i-au forţat literalmente pe romani să accepte această nouă religie, sub forma ei modificată, ca făcând parte din cultura greacă.

^{(2071.6) 195:1.6} Grecii venerau frumuseţea, iar iudeii, sfinţenia, dar ambele popoare iubeau adevărul. De-a lungul secolelor grecii meditaseră serios şi discutaseră sincer toate problemele umane – sociale, economice, politice şi filozofice – în afară de religie. Puţini erau grecii care acordaseră cu adevărat atenţie religiei; ei nu-şi luau nici chiar propria lor religie prea în serios. Iluminaţi de conţinutul mesajului lui Iisus, produsul unificat al secolelor de gândire a acestor două popoare a devenit atunci motorul unei noi ordini sociale umane şi, într-o anumită măsură, a unei noi ordini umane de credinţe şi de practici religioase.

^{(2071.7) 195:1.7} În epoca în care Alexandru a răspândit filozofia elenică în Orientul Apropiat, influenţa culturii greceşti pătrunsese deja în ţinuturile de la Marea Mediterană Occidentală. Cât timp grecii au locuit în micile oraşe-stat, grecii au obţinut bune rezultate cu religia lor şi cu politica lor, dar, când regele Macedoniei a îndrăznit să facă din Grecia un imperiu întinzându-se de la Adriatică până la Indu, au început necazurile. Arta şi filozofia Greciei stăteau perfect la înălţimea expansiunii imperiale, dar nu s-ar putea spune la fel şi despre administraţia ei şi nici despre religia ei. După ce oraşele-stat ale Greciei s-au dezvoltat într-un imperiu, zeii lor mai degrabă parohiali păreau oarecum bizari. Grecii erau cu adevărat în căutarea unui Dumnezeu unic, a unui Dumnezeu mai mare şi mai bun, atunci când a ajuns la ei versiunea creştinată a vechii religii iudaice.

^{(2072.1) 195:1.8} Ca atare, Imperiul Elen nu putea să dureze. Influenţa lui culturală a continuat, dar n-a subzistat decât după ce a preluat din Occident geniul politic roman pentru administrarea unui imperiu şi după ce a luat de la Orient o religie al cărei unic Dumnezeu poseda o demnitate imperială.

^{(2072.2) 195:1.9} În primul secol după Christos, cultura elenă ajunsese deja la apogeul ei; regresul ei începuse; acumularea de cunoştinţe sporea, dar geniul era în declin. Chiar în epoca aceasta ideile şi idealurile lui Iisus, care erau parţial încorporate creştinismului, au devenit parte a ceea ce se mai putuse salva din cultura şi învăţământul grec.

^{(2072.3) 195:1.10} Alexandru năvălise asupra Orientului cu darul cultural al civilizaţiei greceşti; Pavel a luat cu asalt Occidentul cu versiunea creştină a evangheliei lui Iisus. Peste tot în Occident unde prevalase cultura greacă, prinsese rădăcini şi creştinismul elenenizat.

^{(2072.4) 195:1.11} Versiunea orientală a mesajului lui Iisus, cu toate că a rămas mai fidelă învăţăturilor lui, a continuat să urmeze atitudinea intransigentă a lui Abner. Ea nu a progresat niciodată ca şi versiunea elenizată, şi a sfârşit prin a se pierde în mişcarea islamică.

2. Influenţa Romană

^{(2072.5) 195:2.1} Romanii au adoptat în bloc cultura greacă înlocuind guvernul format prin tragere la sorţi cu un guvern reprezentativ. Aceste schimbări n-au întârziat să favorizeze creştinismul, în sensul că Roma a introdus, în toată lumea occidentală, o nouă toleranţă faţă de limbile şi popoarele străine şi chiar şi faţă de alte religii.

^{(2072.6) 195:2.2} La Roma, o mare parte din primele persecuţii ale creştinilor au existat doar din cauza nefericitei folosiri a cuvântului „împărăţie” în predicile lor. Romanii tolerau fiecare religie în parte şi pe toate la un loc, dar nu suportau nimic din ceea ce avea un aer de rivalitate politică. Astfel, când aceste prime persecuţii religioase – într-o atât de mare măsură pricinuite de neînţelegeri – au luat sfârşit, câmpul propagandei religioase era larg deschis. Romanii erau interesaţi de administraţi politică; erau foarte puţin interesaţi de artă şi de religie, însă erau neobişnuit de toleranţi faţă de acestea.

^{(2072.7) 195:2.3} Legea orientală era aspră şi arbitrară; legea greacă era fluidă şi artistică; legea romană avea demnitate şi impunea respect. Educaţia romană dădea naştere unei fidelităţi incomparabile şi impasibile. Primii romani erau indivizi devotaţi politic şi sublim consacraţi. Erau cinstiţi, zeloşi şi devotaţi idealurilor lor, dar fără o religie demnă de acest nume. Nu-i mare mirare că învăţătorii lor greci au putut să-i convingă să accepte creştinismul lui Pavel.

^{(2072.8) 195:2.4} Şi aceşti romani erau un mare popor. Ei au putut guverna Occidentul pentru că se puteau guverna pe ei înşişi. O astfel de onestitate fără precedent, o asemenea consacrare şi o asemenea stăpânire hotărâtă de sine formau un teren ideal pentru primirea şi creşterea creştinismului.

^{(2072.9) 195:2.5} Le era uşor acestor greco-romani să devină atât de devotaţi spiritual unei Biserici instituţionale, căci erau totodată devotaţi politic Statului. Romanii n-au combătut Biserica decât din momentul în care s-au temut ca ea să nu facă concurenţă Statului. Roma neavând cine ştie ce filozofie naţională sau cultură autohtonă, a preluat cultura greacă ca fiind a ei şi a adoptat cu îndrăzneală învăţătura lui Christos şi filozofia lui morală. Creştinismul a devenit cultura morală a Romei, însă prea puţin religia ei, în sensul unei experienţe individuale de creştere spirituală pentru cei care au îmbrăţişat noul cult într-un mod atât de global. Este adevărat că un mare număr de indivizi au pătruns sub superficialitatea acestei religii de Stat, şi au găsit, ca hrană pentru sufletul lor, adevăratele valori ale înţelesurilor ascunse conţinute în adevărurile latente ale creştinismul elenizat şi păgânizat.

^{(2073.1) 195:2.6} Stoicul, şi apelul lui ferm către „natură şi conştiinţă” nu făcuse decât să pregătească şi mai bine întreaga Romă pentru a-l putea primi pe Christos, cel puţin într-un sens intelectual. Romanul era un jurist prin natura sa sau prin educaţie; el avea respect chiar şi faţă de legile naturii. Şi acum, în creştinism, el distingea legile lui Dumnezeu în legile naturii. Un popor care putea produce un Cicero şi un Virgil era copt pentru creştinismul elenizat al lui Pavel.

^{(2073.2) 195:2.7} Iată cum aceşti greci romanizaţi îi silesc atât pe evrei cât şi pe creştini să-şi facă filozofică religia, să-şi coordoneze ideile, şi să-şi sistematizeze idealurile, să-şi adapteze practicile religioase la curentul vieţii existente. Toate acestea au fost imens ajutate de traducerea în greacă a Scripturilor Ebraice şi prin redactarea ulterioară în limba greacă a Noului Testament.

^{(2073.3) 195:2.8} Contrar iudeilor şi multor alte popoare, grecii aveau de multă vreme o oarecare credinţă în nemurire, într-un fel de supravieţuire după moarte. Or, aceasta era esenţa învăţăturii lui Iisus; era deci sigur că creştinismul exercita asupra lor o puternică atracţie.

^{(2073.4) 195:2.9} O succesiune de victorii ale culturii greceşti şi ale politicii romane consolidaseră ţinuturile mediteraneene într-un singur imperiu, cu o singură limbă şi o singură cultură, şi a pregătit lumea occidentală pentru un singur Dumnezeu. Iudaismul a adus acest Dumnezeu, dar iudaismul ca religie era inacceptabil pentru grecii romanizaţi. Filon a contribuit la atenuarea obiecţiilor lor, dar creştinismul le-a revelat un concept şi mai bun cu privire la un Dumnezeu unic, şi l-au adopta de bună voie.

3. Sub imperiul Roman

^{(2073.5) 195:3.1} După consolidarea suveranităţii politice romane şi după propagarea creştinismului, creştinii s-au pomenit cu un singur Dumnezeu, un mare concept religios, dar fără imperiu. Greco-romanii s-au pomenit cu un mare imperiu, dar fără un Dumnezeu care să poată servi satisfăcător drept concept religios pentru cultul unui imperiu şi pentru unificarea lui spirituală. Creştinii au acceptat imperiul, şi imperiul a adoptat creştinismul. Romanii au asigurat o unitate de guvernământ politic; grecii au oferit o unitate de cultură şi învăţământ; creştinismul, o unitate de gândire şi practică religioasă.

^{(2073.6) 195:3.2} Roma a triumfat asupra tradiţiei naţionalismului printr-un universalism imperial. Pentru prima dată în istorie, ea a făcut posibilă acceptarea, de către diferite rase şi naţiuni, cel puţin cu numele, o aceeaşi religie.

^{(2073.7) 195:3.3} Creştinismul a câştigat favoarea Romei într-o vreme de luptă înflăcărată între viguroasele învăţături ale stoicilor şi promisiunile de salvare ale cultului de mistere. Creştinismul a adus o mângâiere calmantă şi o putere eliberatoare unui popor înfometat spiritual, în a cărui limbă nu exista cuvântul desemnând „altruismul”.

^{(2073.8) 195:3.4} Creştinismul şi-a tras cea mai mare putere din felul în care credincioşii lui trăiau o viaţă de slujire, şi chiar din felul în care mureau pentru credinţa lor în primele timpuri de persecuţii drastice.

^{(2073.9) 195:3.5} Învăţătura referitoare la dragostea lui Christos pentru copii a pus curând capăt practicii generalizate de a lăsa copii nedoriţi să moară, şi mai ales pe fetiţe.

^{(2074.1) 195:3.6} Ca atare, primele forme de cult creştin au fost în mare măsură copiate peste acelea ale sinagogilor iudaice, modificate de ritualul mithraic. Mai târziu s-a adăugat mult din parada păgână. Grecii creştini, prozeliţii iudaismului, formau osatura Bisericii creştine primitive.

^{(2074.2) 195:3.7} Al doilea secol după Christos a fost cea mai bună perioadă din toată istoria lumii pentru ca o religie bună să poată progresa în lumea occidentală. În decursul primului secol, creştinismul se pregătise, prin lupte şi prin compromisuri, să prindă rădăcini şi să se răspândească cu rapiditate. Creştinismul a adoptat împăratul, iar mai târziu împăratul a adoptat creştinismul. Era o mare epocă pentru răspândirea unei noi religii. Era multă libertate religioasă; călătoriile erau universale şi gândirea era neîncătuşată.

^{(2074.3) 195:3.8} Elanul spiritual dat de acceptarea nominală a creştinismului elenizat a atins în Roma mai târziu pentru a împiedica declinul ei moral foarte amorţit sau pentru a compensa degenerarea ei rasială deja puternic declanşată şi sporită. Această nouă religie era o necesitate culturală pentru Roma imperială, şi este un fapt extrem de nefericit că nu a devenit un mijloc de salvare spirituală într-un sens mai larg.

^{(2074.4) 195:3.9} Nici chiar şi o religie bună nu a putut salva un mare imperiu de anumite rezultate ale lipsei de participare a indivizilor la treburile de guvernare, de la un exces de paternitate, de la impozite exagerate comportând abuzuri grosiere în recuperarea lor, de la un comerţ dezechilibrat cu Levantul care seca imperiul de aur, de la nebunia plăcerilor, de la standardizarea romană, de la starea degradantă în care era ţinută femeia, de la decadenţa rasială şi de sclavie, de la calamităţile fizice şi de la o Biserică de Stat care a devenit o instituţie până la un asemenea grad încât friza sterilitatea spirituală.

^{(2074.5) 195:3.10} Totuşi, condiţiile nu erau la fel de rele în Alexandria. Primele şcoli au păstrat mult din învăţăturile lui Iisus, libere de compromis. Panten l-a învăţat pe Clement, apoi a urmat Natanael în India în proclamarea lui Christos. Deşi anumite idei ale lui Iisus fuseseră sacrificate pentru clădirea creştinismului, trebuie consemnat, cu toată sinceritatea, că, spre sfârşitul celui de-al doilea secol, cvasi-totalitatea marilor gânditori ai lumii greco-romane devenise creştină. Triumful se apropia de desăvârşirea lui.

^{(2074.6) 195:3.11} Acest Imperiu Roman a dăinuit îndeajuns de mult ca să asigure supravieţuirea creştinismului chiar şi după ce imperiul s-a prăbuşit. Dar noi ne-am tot gândit ce s-ar fi întâmplat oare în Roma şi în lume dacă în locul creştinismului grecesc s-ar fi acceptat evanghelia împărăţiei.

4. Vremurile întunecate ale Europei

^{(2074.7) 195:4.1} Auxiliară societăţii şi aliată politicii, Biserica era condamnată să împărtăşească declinul intelectual şi spiritual a ceea ce se numeşte „vremurile întunecate” europene. În această epocă , religia a căpătat un caracter din ce în ce mai monastic, mai ascetic şi mai regulamentar. În sens spiritual, creştinismul era în stare de hibernare. Pe lângă această religie somnolentă şi secularizată, a existat, în toată această perioadă, un curent continuu de misticism, o experienţă spirituală fantastică frizând irealul şi filozofic înrudindu-se cu panteismul.

^{(2074.8) 195:4.2} În cursul acestor veacuri sumbre de deznădejde, religia a devenit practic ceva de mâna a doua, artificial. Indivizii erau aproape pierduţi înaintea autorităţii, a tradiţiei şi a dictaturii Bisericii care se întindea peste tot. O nouă ameninţare spirituală se crea prin crearea unei galaxii de „sfinţi” presupuşi a avea o influenţă specială pe lângă tribunalele divine; în consecinţă, dacă ştiai să faci cu eficienţă apel la ei, ei deveneau puterea care să intervină în favoarea oamenilor pe lângă Zei.

^{(2075.1) 195:4.3} Deşi rămânea neputincios în calea epocii de întuneric ce avea să vină, creştinismul era îndeajuns de socializat şi păgânizat pentru a supravieţui cu atât mai bine unei perioade prelungite de tenebre morale şi de stagnare spirituală. El a subzistat pe durata lungii nopţi a civilizaţiei occidentale şi mai acţiona şi ca influenţă morală în lumea zorilor Renaşterii. După scurgerea epocilor de întuneric, reabilitarea creştinismului a avut ca rezultat înfiinţarea a numeroase secte de învăţământ creştin ale căror credinţe erau adaptate tipurilor speciale – intelectuale, emoţionale şi spirituale – de personalităţi umane. Multe dintre aceste colectivităţi creştine speciale, sau familii religioase, subzistau încă în epoca în care efectuăm această prezentare.

^{(2075.2) 195:4.4} Istoria arată că creştinismul este născut din transformarea involuntară a religiei lui Iisus într-o religie despre Iisus. Ea arată, de asemenea, că creştinismul a suferit elenizarea, păgânirea, secularizarea, instituţionalismul, depravarea intelectuală, decadenţa spirituală, hibernarea morală, ameninţările cu pieirea, regenerarea ulterioară, fragmentarea şi, mai recent, o reabilitare relativă. Acest curriculum denotă o vitalitate care îi este inerentă precum şi posesiunea unor imense facultăţi de recuperare. Şi acest acelaşi creştinism este efectiv prezent în lumea civilizată a popoarelor occidentale, făcând faţă unei lupte pentru viaţă chiar mai îngrijorătoare decât memorabilele crize caracteristice vechilor bătălii pentru dominaţie.

^{(2075.3) 195:4.5} Religia se confruntă astăzi cu provocarea unei noi epoci de mentalitate ştiinţifică şi de tendinţe materialiste. În acest gigantic conflict între temporal şi spiritual, religia lui va triumfa în cele din urmă.

5. Problema modernă

^{(2075.4) 195:5.1} Cel de-al douăzecilea secol a adus, creştinismului şi tuturor celorlalte religii, noi probleme de rezolvat. Cu cât o civilizaţie se ridică mai mult, cu atât mai mult se impune oamenilor îndatorirea imperioasă de a „căuta mai întâi realităţile celeste” în toate eforturile lor de a stabiliza societatea şi de a înlesni soluţionarea problemelor ei materiale.

^{(2075.5) 195:5.2} Foarte adesea adevărul devine confuz şi chiar înşelător atunci când este disecat, fracţionat, izolat şi prea analizat. Adevărul viu nu dă căutătorului o învăţătură valabilă decât dacă el este îmbrăţişat în totalitatea lui şi ca realitate spirituală vie; nu este de ajuns ca el să fie un fapt al ştiinţei materiale sau o inspiraţie a unei arte intermediare.

^{(2075.6) 195:5.3} Religia este revelarea pentru om a destinului său divin şi etern. Religia este o experienţă pur personală şi spirituală; ea trebuie să se distingă mereu de alte forme superioare ale gândirii umane, cum ar fi:

^{(2075.7) 195:5.4} 1. Atitudinea logică faţă de lucrurile realităţii materiale.

^{(2075.8) 195:5.5} 2. Aprecierea estetică a frumuseţii prin contrast cu urâţenia.

^{(2075.9) 195:5.6} 3. Recunoaşterea etică a obligaţiilor sociale şi datoriei politice.

^{(2075.10) 195:5.7} 4. Nici chiar sensul moralităţii umane nu este religios în sine şi prin el însuşi.

^{(2075.11) 195:5.8} Religia este menită să găsească în univers valorile care evocă credinţa, încrederea în sine şi încredinţarea;religia culminează în adorare. Religia descoperă pentru suflet valorile supreme care contrastează cu valorile relative descoperite de către minte. Nu se posedă această clarviziune supraumană decât printr-o experienţă religioasă autentică.

^{(2075.12) 195:5.9} Nu este mai posibilă menţinerea unui sistem social durabil într-o moralitate întemeiată pe realităţile spirituale decât menţinerea unui sistem solar în gravitaţie.

^{(2076.1) 195:5.10} Nu încercaţi nici să satisfaceţi curiozitatea nici să îndepliniţi toate dorinţele latente de aventură care se trezesc în suflet în timpul scurtei durate a unei vieţi în carne. Fiţi răbdători! Nu cedaţi tentaţiei de a vă arunca în necumpătarea aventurilor vulgare şi sordide. Potoliţi-vă energiile şi înfrânaţi-vă patimile. Fiţi calmi pe când aşteptaţi derularea maiestuoasă a unei cariere fără sfârşit de aventuri progresive şi de descoperiri pasionante.

^{(2076.2) 195:5.11} În confuzia asupra originii omului, să nu pierdeţi din vedere destinul său etern. Nu uitaţi că Iisus îi iubea chiar şi pe copilaşi, şi că el a arătat, cu claritate şi pentru totdeauna, marea valoare a personalităţii omeneşti.

^{(2076.3) 195:5.12} Observând lumea, aduceţi-vă aminte că lucrările sumbre ale răului pe care îl vedeţi se arată pe un fundal clar al binelui ultim. Voi nu vedeţi pur şi simplu binele sub forma lucrările albe arătându-se pe un fundal negru al răului.

^{(2076.4) 195:5.13} Când sunt atâtea adevăruri bune de făcut publice şi de proclamat, de ce ar trebui ei, oamenii, să acorde atâta atenţie răului din lume pur şi simplu pentru că răul apare ca un fapt? Frumoasele valori spirituale ale adevărului sunt mai agreabile şi mai exaltante decât fenomenul răului.

^{(2076.5) 195:5.14} În religie, Iisus a recomandat şi a urmat metoda experienţei, tot aşa cum ştiinţa modernă urmează tehnica experimentală. Noi îl găsim pe Dumnezeu după indicaţiile clarviziunii spirituale, dar noi ne însuşim această clarviziune a sufletului prin dragostea de frumos, prin urmarea adevărului, prin loialitatea faţă de datorie şi prin adorarea divinei bunătăţi. Dar, dintre toate aceste valori, iubirea este adevărata călăuză către clarviziunea reală.

6. Materialismul

^{(2076.6) 195:6.1} Savanţii, fără să vrea asta, au împins omenirea într-o panică materialistă. Ei au declanşat o îmbulzeală necugetată la banca morală a vremurilor, dar această bancă a experienţei omeneşti dispune de vaste resurse spirituale şi poate face faţă cererilor care sunt prezentate. Numai cei necugetaţi se îngrozesc din pricina activelor spirituale ale rasei umane. Când panica materialist-laică va fi trecut, religia lui Iisus nu va da faliment. Banca spirituală a împărăţiei cerurilor va face plăţile de credinţă, de speranţă şi de siguranţă morală tuturor acelor care vor fi recurs la ea „în numele Său”.

^{(2076.7) 195:6.2} Oricare ar fi conflictul aparent dintre materialism şi învăţăturile lui Iisus, voi puteţi fii încredinţaţi că doctrina Învăţătorului va triumfa pe deplin în cursul epocilor viitoare. În realitate, nu se poate produce nici o controversă între adevărata religie şi ştiinţă, căci prima nu se ocupă în nici un fel de lucrurile materiale. Religia practică pur şi simplu vizavi de ştiinţă o neutralitate binevoitoare, în timp ce ea se interesează în cel mai înalt grad de omul de ştiinţă.

^{(2076.8) 195:6.3} Urmărirea simplei cunoaşteri, când ea nu este însoţită nici de interpretarea de către înţelepciune, nici de clarviziunea spirituală datorată experienţei religioase, duce în cele din urmă la pesimism şi la deznădejdea omenească. O cunoaştere limitată este într-adevăr descumpănitoare.

^{(2076.9) 195:6.4} La vremea prezentei scrieri, cele mai rele momente ale epocii materialiste sunt trecute; zorile unei mai bune înţelegeri încep deja să se arate. Marii gânditori, cei care, în lumea ştiinţifică, dispun de o minte superioară, au încetat de a mai avea o filozofie în întregime materialistă, dar oamenii de rând înclină întotdeauna în această direcţie ca urmare a învăţăturilor anterioare. Totuşi, această epocă de realism fizic nu este decât un episod trecător în viaţa omului pe pământ. Ştiinţa modernă a lăsat intactă adevărata religie: învăţăturile lui Iisus traduse în viaţă celor care cred în el. Orice înfăptuire a ştiinţei a constat în distrugerea iluziilor infantile ale falselor interpretări ale vieţii.

^{(2077.1) 195:6.5} În ceea ce priveşte viaţa omului pe pământ, ştiinţa este o experienţă cantitativă, iar religia o experienţă calitativă. Ştiinţa se ocupă de fenomene; religia de origini, de valori şi de ţeluri. A se întemeia pe nişte cauze pentru a explica fenomenele fizice, este a-şi mărturisi ignoranţa faţă de cele ultime, ceea ce nu poate în ultimă instanţă decât să îl aducă pe savant la marea cauză primă – Tatăl Universal din Paradis.

^{(2077.2) 195:6.6} Trecerea violentă de la o epocă de miracole la o epocă de maşini se dovedeşte ceva întru totul derutant pentru om. Faptul că falsele filozofii mecaniste vădesc ingeniozitate şi îndemânare dezmint pretenţia lor de a fi exclusiv mecaniciste. Agerimea fatalistă a minţii unui materialist contrazice mereu afirmaţiile sale cum că universul este un fenomen energetic orb şi fără rost.

^{(2077.3) 195:6.7} Naturalismul mecanist al anumitor oameni aşa-zis instruiţi şi laicitatea lipsită de consideraţie a omului de pe stradă se ocupă ambele exclusiv de lucruri; ele sunt golite de orice adevărată valoare, sancţiune sau satisfacţie, şi sunt totodată lipsite de credinţa, de speranţa şi de încredinţările eterne. Una dintre marile dificultăţi ale vieţii moderne este că omul se crede prea ocupat pentru a găsi timpul necesar meditaţiei spirituale şi devoţiunii religioase.

^{(2077.4) 195:6.8} Materialismul reduce omul la starea de automat fără suflet, şi face pur şi simplu din el un simbol aritmetic plasat fără putere în formula matematică a unui univers mecanist şi insensibil. Însă de unde vine atunci acest imens univers de matematici fără Învăţătorul Matematician? Ştiinţa poate să facă dizertaţii asupra conservării materiei, dar religia validează conservarea sufletelor umane – ea se leagă de experienţa lor cu realităţile spirituale şi cu valorile eterne.

^{(2077.5) 195:6.9} Sociologul materialist contemporan observă o comunitate, face un raport pe baza observaţiilor şi lasă oamenii aşa cum i-a găsit. Cu o mie nouă sute de ani în urmă, galileenii neinstruiţi l-au văzut pe Iisus dându-şi viaţa ca pe o contribuţie spirituală la experienţa interioară a omului şi apoi au ieşit din Galileea şi s-au apucat să întoarcă Imperiul Roman cu susul în jos.

^{(2077.6) 195:6.10} Dar conducătorii religioşi comit o mare eroare când încearcă să-l cheme pe om la bătălia spirituală pe sunetul trompetei Evului Mediu. Religia trebuie să se întemeieze pe dictoane noi şi moderne. Nici democraţia, nici vreun alt panaceu politic nu vor înlocui progresul spiritual. Falsele religii pot prezenta o evadare în afara realităţii, dar, în evanghelia sa, Iisus a prezentat omului muritor adevărata intrare într-o realitate veşnică de progresare spirituală.

^{(2077.7) 195:6.11} A zice că mintea „s-a ridicat” din materie nu explică nimic. Dacă universul ar fi fost doar un mecanism şi dacă mintea ar fi fost nedespărţită de materie, noi n-am fi avut niciodată două interpretări diferite ale aceluiaşi fenomen observat. Conceptele de adevăr, de frumuseţe şi de bunătate nu sunt inerente nici fizicii, nici chimiei. O maşină nu poate cunoaşte, şi cu atât mai mult să cunoască adevărul, să aibă sete de dreptate şi să caute bunătatea. Ştiinţa poate să fie fizică dar mintea savantului care discerne adevărul este instantaneu supramaterială. Materia nu cunoaşte adevărul; ea nu poate nici să iubească milostenia ori să-i placă realităţile spirituale. Convingerile morale întemeiate pe iluminarea spirituală şi înrădăcinate în experienţa omenească sunt tot atât de reale şi de certe cât şi deducţiile matematice bazate pe observaţiile fizice, dar ele se situează pe un nivel diferit şi mai elevat.

^{(2077.8) 195:6.12} Dacă oamenii n-ar fi decât nişte maşini, ei ar reacţiona mai mult sau mai puţin uniform la un univers material. Individualitatea nu ar fi existat, iar personalitatea cu atât mai puţin.

^{(2077.9) 195:6.13} Faptul mecanismului absolut al Paradisului în centrul universului universurilor în prezenţa voinţei fără rezerve a celei de-a Doua Surse Centru face cert pentru totdeauna adevărul că nu cauzele dominante constituie legea exclusivă a cosmosului.

^{(2077.10) 195:6.14} Materialismul există, dar nu este exclusiv. Mecanismul există, dar nu fără rezervă. Determinismul există, dar nu numai el.

^{(2078.1) 195:6.15} Universul finit al materiei ar fi devenit în cele din urmă uniform şi determinist dacă n-ar fi avut prezenţa conjugată a minţii şi a spiritului. Influenţa minţii cosmice injectează constant spontaneitate, chiar şi în lumile materiale.

^{(2078.2) 195:6.16} În tot domeniul existenţei , libertatea sau iniţiativa este direct proporţională cu gradul de influenţă spirituală şi de control al minţii cosmice, ca să zicem aşa, în experienţa omenească, în gradul în care se transformă efectiv „la voia Tatălui”. Deci, odată ce aţi plecat în căutarea lui Dumnezeu, aceasta este dovada concludentă că Dumnezeu v-a găsit deja.

^{(2078.3) 195:6.17} Urmărirea sinceră a bunătăţii, a frumuseţii şi a adevărului conduce la Dumnezeu. Orice descoperire ştiinţifică demonstrează existenţa simultană a libertăţii şi a constanţei în univers. Inventatorul ar fi liber să facă descoperirea sa. Lucrul descoperit este real şi aparent constant, căci altfel n-ar fi putut fi cunoscut ca lucru.

7. Vulnerabilitatea materialismului

^{(2078.4) 195:7.1} Ce nesăbuinţă este pentru mintea materială să permită nişte teorii atât de vulnerabile ca cele ale unui univers mecanist să le priveze de imensele resurse spirituale ale experienţei personale a adevăratei religii. Faptele nu vin niciodată în contradicţie cu veritabila credinţă spirituală; teoriile pot să fie. Ştiinţa ar face mai bine să se consacre distrugerii superstiţiei mai degrabă decât încercării de a ruina încrederea religioasă: credinţa omenească în realităţile spirituale şi în valorile divine.

^{(2078.5) 195:7.2} Ştiinţa ar trebui să facă pe plan material pentru om ceea ce face religia pe plan spiritual pentru el: să-i estindă orizontul vieţii şi să-i mărească personalitatea. Adevărata ştiinţă nu poate avea o ceartă durabilă cu adevărata religie. „Metoda ştiinţifică” este doar un etalon intelectual pentru măsurarea aventurilor materiale şi a înfăptuirilor fizice. Însă, fiind materială şi în întregime intelectuală, această metodă nu serveşte absolut deloc în evaluarea realităţilor spirituale şi a experienţelor religioase.

^{(2078.6) 195:7.3} Inconsecvenţa mecanicismului modern este următoarea: dacă universul nostru n-ar fi decât material, iar omul doar o maşină, acest om ar fi în întregime incapabil de a se recunoaşte ca maşină; tot aşa, un asemenea om maşină ar fi în întregime incompatibil cu faptul că un univers material există. În consternarea ei şi în deznădejdea ei materialistă, ştiinţa modernă n-a reuşit să recunoască faptul că mintea savantului este locuită de spirit, or, clarviziunea spirituală a aceluiaşi savant este aceea care formulează aceste concepte eronate şi contradictorii în sinea unui univers materialist.

^{(2078.7) 195:7.4} Valorile paradisiace de eternitate şi de infinitate, de adevăr, de frumuseţe şi de bunătate sunt ascunse în faptele fenomenelor universului de timp şi spaţiu. Însă pentru a sesiza şi a discerne aceste valori spirituale unui muritor născut din spirit îi trebuie ochiul credinţei.

^{(2078.8) 195:7.5} Realităţile şi valorile de progres spiritual nu sunt o „proiecţie psihologică” – o simplă visare trează şi proslăvită a minţii materiale. Aceste lucruri sunt previziunile materiale ale Ajustorului interior, spiritul Dumnezeului viu din mintea omului. Nu lăsaţi ca cele câteva noţiuni pe care le aveţi despre descoperirile slab întrevăzute ale „relativităţii” să vă tulbure conceptele voastre asupra eternităţii şi a infinităţii lui Dumnezeu. Şi, de fiecare dată când sunteţi presaţi de necesitatea de exprimarea de sine, nu comiteţi greşeala de a omite exprimarea Ajustorului, manifestarea sinelui vostru real şi mai bun.

^{(2079.1) 195:7.6} Dacă acest univers ar fi doar material, omul material n-ar fi niciodată capabil de a ajunge la conceptul caracterului mecanicist asupra unei existenţe exclusiv materiale. Acest concept mecanicist asupra universului este în el însuşi un fenomen nematerial al minţii, şi orice minte este de origine nematerială, independent de faptul că poate să pară ca fiind complet condiţionată material şi controlată mecanic.

^{(2079.2) 195:7.7} Mecanismul mental parţial evoluat al omului muritor este destul de puţin înzestrat cu înţelepciune şi cu logică. Vanitatea omului depăşeşte adesea raţiunea sa şi scapă logicii sale. Pesimismul materialist cel mai pesimist este, în sine şi prin sine, o dovadă suficientă că universul pesimist nu este în întregime material. Optimismul şi pesimismul sunt ambele reacţii conceptuale într-o minte conştientă de valori, precum şi de fapte.

^{(2079.3) 195:7.8} Dacă universul ar fi în întregime conform concepţiei materialiştilor, atunci omul, ca maşină umană, ar fi privat de orice recunoaştere conştientă a acestui fapt. Fără conştiinţa conceptului de valori din mintea născută din spirit, omul n-ar putea cu nici un chip recunoaşte faptul materialismului universal şi nici fenomenele maşinale de funcţionare ale universului. O maşină nu poate fi conştientă nici de natura nici de valoarea unei alte maşini.

^{(2079.4) 195:7.9} O filozofie mecanicistă a vieţii şi a universului n-ar putea fii ştiinţifică,deoarece ştiinţa nu recunoaşte şi nu se ocupă de cât de obiecte materiale şi de fapte. Filozofia este inevitabil supraştiinţifică. Omul este un fapt material al naturii, dar viaţa sa este un fenomen care transcende nivelele materiale, în sensul că ea vădeşte atributele controlatoare ale minţii şi calităţile creative ale spiritului.

^{(2079.5) 195:7.10} Efortul sincer al omului de a deveni mecanicist reprezintă fenomenul tragic al inutilei lui încercări de a se sinucide în chip intelectual şi moral. Dar n-o poate face.

^{(2079.6) 195:7.11} Dacă universul ar fi numai material şi omul numai o maşină, atunci n-ar mai nici o ştiinţă care să-i îmboldească pe savanţi să postuleze mecanicizarea universului. Maşinile nu pot nici să se măsoare, nici să se clasifice, nici să se evalueze pe ele însele. Această lucrare ştiinţifică n-ar putea fi executată decât de către o entitate având statut supramaşinal.

^{(2079.7) 195:7.12} Dacă realitatea universului nu este decât o imensă mecanică, atunci trebuie ca omul să fie exterior universului şi separat de ele pentru a recunoaşte acest fapt şi pentru a deveni conştient de perspicacitatea acestei evaluări.

^{(2079.8) 195:7.13} Dacă omul nu este decât o maşină, prin ce tehnică ajunge el să creadă sau să pretindă că ştie că el este numai o maşină? Experienţa de a se evalua conştient pe sine însuşi nu este niciodată atributul unei simple maşini. Un mecanicist înzestrat şi conştient de sine constituie cel mai bun răspuns posibil dat mecanismului. Dacă materialismul ar fi un fapt , el n-ar putea exista ca mecanicist conştient de sine. Este tot atât de adevărat că trebuie ca mai întâi să fii o persoană morală înainte de a putea comite fapte imorale.

^{(2079.9) 195:7.14} Singura pretenţie a materialismului implică o conştiinţă supramaterială a minţii care îşi îngăduie să afirme această dogmă. Un mecanism se poate deteriora, dar nu poate niciodată progresa. Maşinile nu pot nici să gândească, nici să creeze, nici să viseze, nici să năzuiască la vreun lucru, nici să idealizeze, nici să aibă foame de adevăr sau sete de dreptate. Ele nu-şi motivează viaţa prin pasiunea de a servi pe alte maşini şi de a alege, în scopul progresului etern sarcina sublimă de a-l găsi pe Dumnezeu şi de a se strădui să i se asemene. Maşinile nu sunt niciodată intelectuale, emotive, estetice, etice, morale sau spirituale.

^{(2079.10) 195:7.15} Arta dovedeşte că omul nu este o maşină, dar nu dovedeşte că el este spiritualmente nemuritor. Arta este morontia muritorului, domeniul intermediar dintre omul materie şi omul spirit. Poezia este un efort de a scăpa de realităţile materiale şi de a te apropia de valorile spirituale.

^{(2080.1) 195:7.16} Într-o civilizaţie înaltă, arta umanizează ştiinţa, şi la rândul ei ea este spiritualizată de adevărata religie – clarvederea valorilor spirituale şi eterne. Arta reprezintă evaluarea umană a realităţii în spaţiu-timp. Religia este îmbrăţişarea divină a valorilor cosmice şi implică o înaintare eternă în ascensiunea spirituală şi în expansiunea spirituală. Arta temporală nu este primejdioasă decât dacă devine oarbă la etaloanele spirituale ale arhetipurilor divine pe care eternitatea le reflectă ca pe umbrele realităţii de timp. Arta veritabilă este mânuirea eficientă a lucrurilor materiale ale vieţii; religia este transformarea înnobilatoare a faptelor materiale ale vieţii şi nu conteneşte niciodată din evaluarea artei din punctul de vedere spiritual.

^{(2080.2) 195:7.17} Cât este de stupid să presupui că un automat ar putea concepe o filozofie a automatismului, şi cât e de ridicol să gândească că ar putea avea pretenţia de a forma un astfel de concept asupra semenilor lui automate!

^{(2080.3) 195:7.18} Orice interpretare ştiinţifică a universului material este fără valoare, dacă ea nu comportă cuvenita recunoaştere a savantului. Nici o apreciere de artă nu este autentică dacă ea nu recunoaşte artistul. Nici o evaluare a moralei nu este valabilă decât dacă include moralistul. Nici o cunoaştere de filozofie nu este edificatoare dacă ea ignoră filozoful. Cât despre religie, ea nu poate exista fără experienţa reală a persoanei religioase care, în însăşi această experienţă şi prin intermediul ei, caută să-l găsească pe Dumnezeu şi să îl cunoască. Tot aşa, universul universurilor este privat de semnificaţie în afara lui EU SUNT, a Dumnezeului infinit care l-a creat ţi l-a administrat neîncetat.

^{(2080.4) 195:7.19} Mecaniciştii – umaniştii – au tendinţa de a se lăsa purtaţi de curenţii materiali. Idealiştii şi spiritualiştii îndrăznesc să-şi folosească forţele cu inteligenţă şi cu vigoare pentru a modifica, cursul, în aparenţă pur material, al circuitelor de energie.

^{(2080.5) 195:7.20} Ştiinţa trăieşte prin matematica minţii. Muzica exprimă cadenţa emoţiilor. Religia este ritmul spiritual al sufletului în armonie spaţio-temporală cu melodia măsurilor superioare şi eterne ale Infinităţii. Experienţa religioasă este ceva cu adevărat supramatematic în viaţa umană.

^{(2080.6) 195:7.21} În limbaj, alfabetul reprezintă mecanismul materialismului, în vreme ce cuvintele care exprimă semnificaţia a mii de gânduri, de mari idei şi de nobile idealuri – de ură şi de iubire, de laşitate şi de curaj – reprezintă dobândirile minţii acţionând în limitele legii atât materiale cât şi spirituale; Aceste înfăptuiri ale minţii fiind dirijate prin afirmarea voinţei personalităţii şi limitate de daturile inerente situaţiei.

^{(2080.7) 195:7.22} Universul nu seamănă cu legile, cu mecanismele şi cu constantele pe care le descoperă savanţii, şi pe care ei sfârşesc prin a le considera drept ştiinţă. El seamănă mai degrabă cu savantul curios, gândind, alegând, creând, combinând şi discriminând, care observă astfel fenomenele din univers şi clasifică faptele matematice inerente fazelor maşinale ale aspectului material al creaţiei. Universul. Universul nu seamănă nici cu efectul artistic, ci mai degrabă cu artistul care lucrează, visează, îşi înalţă gândurile, progresează şi caută să transcendă lumea lucrurilor materiale într-un efort de a atinge un scop spiritual.

^{(2080.8) 195:7.23} Savantul, nu ştiinţa, este cel care percepe realitatea unui univers de energie şi de materie în evoluţie şi în progres. Artistul, nu arta, demonstrează existenţa lumii morontiale tranzitorii interpuse între existenţa materială şi libertatea spirituală. Persoana religioasă, nu religia, este ceea ce dovedeşte existenţa realităţilor spiritului şi a valorilor divine care urmează să fie întâlnite în progresul eternităţii.

8. Totalitarismul laic

^{(2081.1) 195:8.1} Însă, chiar şi după ce materialismul şi maşinismul vor fi fost mai mult sau mai puţin învinse, influenţa devastatoare a laicismului secolului al douăzecilea va pângări încă experienţa spirituală a milioane de suflete nevinovate.

^{(2081.2) 195:8.2} Laicismul, sau secularismul modern, au fost nutrite de două influenţe mondiale. Părintele laicismului a fost îngustat de gândirea şi de atitudinea nelegiuită a ceea ce se cheamă ştiinţa secolului al nouăsprezecelea şi a celui de-al douăzecilea – ştiinţa ateistă.

^{(2081.3) 195:8.3} Mama laicismului modern a fost Biserica creştină totalitară a Evului Mediu. Laicismul a debutat ca un protest contra dominaţiei aproape complete a civilizaţiei occidentale de către Biserica Creştină transformată în instituţie. În epoca prezentei revelaţii, climatul intelectual şi filozofic predominant atât în viaţa europeană, cât şi în viaţa americană este net laic – umanist. În cursul ultimelor trei secole, gândirea occidentală a fost progresiv laicizată. Religia a devenit din ce în ce mai mult o influenţă nominală, şi în mare măsură un exerciţiu ritual. În majoritate, cei care se mărturisesc creştini în civilizaţia occidentală sunt de fapt, fără a-şi da seama de asta, laici.

^{(2081.4) 195:8.4} E nevoie de o mare putere, o puternică influenţă, pentru a elibera cugetul şi viaţa popoarelor occidentale de sub strânsoarea secătuitoare a unei dominaţii ecleziastice totalitare. Laicismul a sfărâmat efectiv lanţurile controlului Bisericii, şi el ameninţă acum la rândul său cu stabilirea unui nou tip de dominaţie atee asupra inimii şi a minţii omului modern. Statul politic tiranic şi dictatorial este urmaşul direct al materialismului ştiinţific şi al laicismului filozofic. Abia de l-a eliberat laicitatea pe om de dominaţia Bisericii, că îl şi vinde ca sclav servil Statului totalitar. Laicismul nu eliberează omul de servitutea ecleziastică decât pentru a-l trăda lăsându-l pradă sclaviei politice şi economice.

^{(2081.5) 195:8.5} Materialismul îl renegă pe Dumnezeu; laicismul se mărgineşte la a-l ignora; cel puţin aceasta a fost atitudinea lui primitivă. Mai recent, laicismul a luat o atitudine mai militantă, pretinzând să ia locul religie de servitute totalitară căreia îi opusese rezistenţă odinioară. Laicismul secolului al douăzecilea are tendinţa de a afirma că omul nu are nevoie de Dumnezeu. Dar atenţie! Această filozofie atee a societăţii umane nu va conduce decât la necazuri, la învrăjbiri, la nefericire, la război şi la dezastre de scară mondială.

^{(2081.6) 195:8.6} Laicismul nu poate niciodată aduce pacea omenirii. Nimic nu-l poate înlocui pe Dumnezeu în societatea umană. Dar băgaţi bine de seamă! Nu vă grăbiţi să abandonaţi foloasele revoltei laice care v-a despovărat de totalitarismul ecleziastic. Civilizaţia occidentală se bucură astăzi de multe libertăţi şi satisfacţii care provin din revolta laică. Marea greşeală a laicismului a fost următoarea: revoltându-se contra controlului aproape total al vieţii de către autoritatea religioasă, şi după ce s-a eliberat de această tiranie ecleziastică, laicii şi-au continuat activitatea instituind o revoltă contra lui Dumnezeu însuşi, uneori tacit, alteori deschis.

^{(2081.7) 195:8.7} Revoltei laice datoraţi voi uluitoarea creativitate a industriei americane şi a progresului material fără precedent al civilizaţie occidentale. Şi, pentru că revolta laică a mers prea departe, ea a pierdut din vedere pe Dumnezeu şi adevărata religie, a urmat de aici o recoltă neaşteptată de războaie mondiale şi de instabilitate internaţională.

^{(2081.8) 195:8.8} Nu este necesar să se sacrifice credinţa în Dumnezeu pentru a te bucura de binefacerile revoltei laice moderne: toleranţă, serviciu social, guvernare democratică şi libertăţi civile. Nu este neapărat nevoie ca laicii să se opună adevăratei religii pentru a promova ştiinţa şi pentru a face să progreseze educaţia.

^{(2082.1) 195:8.9} Dar laicismul nu este singurul autor al dobândirilor recente în desfăşurarea vieţii. Înapoia dobândirilor celui de-al douăzecilea secol, nu sunt numai ştiinţa şi laicismul, ci şi acţiunea spirituală a vieţii şi a învăţăturilor lui Iisus din Nazaret care nu sunt nici recunoscute nici luate în considerare.

^{(2082.2) 195:8.10} Fără Dumnezeu, fără religie, laicismul ştiinţific nu va putea niciodată să coordoneze forţele sau să armonizeze divergenţele şi rivalităţile de interese, de rase şi de naţionalisme. În ciuda înfăptuirilor sale materialiste incomparabile, această societate omenească laicizată se dezintegrează încetul cu încetul. Principala forţă de coeziune care rezistă acestei dezintegrări de antagonisme este naţionalismul. Or, naţionalismul este principalul obstacol în calea păcii mondiale.

^{(2082.3) 195:8.11} Slăbiciunea inerentă laicismului vine din aceea că el respinge morala şi religia în favoarea politicii şi a puterii. Este de-a dreptul imposibil să se stabilească fraternitatea oamenilor ignorând sau renegând paternitatea lui Dumnezeu.

^{(2082.4) 195:8.12} Optimizarea laică în materie socială şi politică este o iluzie. Fără Dumnezeu, nici eliberarea şi libertatea, nici bunurile şi bogăţiile nu vor aduce pacea.

^{(2082.5) 195:8.13} Laicizarea completă a ştiinţei, a educaţiei, a industriei şi a societăţii nu poate duce decât la dezastru. În cursul primei treimi a secolului al douăzecilea, urantienii au omorât mai mulţi oameni decât în decursul primelor nouăsprezece secole ale epocii creştine. Şi acesta nu-i decât începutul înfiorătoarei recolte a materialismului şi a laicismului; distrugeri şi mai grozave au să vină.

9. Problema Creştinismului

^{(2082.6) 195:9.1} Nu neglijaţi valoarea moştenirii voastre spirituale, fluviul adevărului ce curge străbătând secolele, nici chiar în epoca sterilă a unei epoci materialiste şi laice. În toate nepreţuitele voastre eforturi de a vă lepăda de crezurile superstiţioase ale vremurilor trecute, asiguraţi-vă că păstraţi ferm adevărul veşnic. Dar aveţi răbdare! Când prezenţa revoltei contra superstiţiei va fi luat sfârşit, adevărurile evangheliei lui Iisus vor persista glorios pentru iluminarea unei căi mai noi şi mai bune.

^{(2082.7) 195:9.2} Însă creştinismul păgânizat şi socializat are nevoie de un nou contact cu învăţăturile fără compromis ale lui Iisus; el zace în lipsa unei viziuni noi a vieţii Învăţătorului pe pământ. O revelaţie nouă şi mai completă a religiei lui Iisus este menită să triumfe asupra unui imperiu de laicism imperialist şi să inverseze un curent mondial de naturalism mecanist. Urantia freamătă acum chiar la marginea uneia dintre epocile ei cele mai uimitoare şi mai pasionante de reajustare socială, de stimulare morală şi de iluminare spirituală.

^{(2082.8) 195:9.3} Chiar şi foarte mult modificate, învăţăturile lui Iisus au supravieţuit cultelor de mistere din epoca lor natală, ignoranţei şi superstiţiilor din vremurile de întuneric; şi, chiar şi în acest moment, ele triumfă puţin câte puţin asupra materialismului, a maşinismului şi a laicismului celui de-al douăzecilea secol. Şi asemenea epoci de mari încercări şi de înfrângeri ameninţătoare sunt întotdeauna perioade de mare revelaţie.

^{(2082.9) 195:9.4} Religia are nevoie de noi conducători, de oameni şi de femei spirituali care vor îndrăzni să se bizuiască numai pe Iisus şi pe incomparabilele lui învăţături. Dacă creştinismul continuă să-şi neglijeze misiunea lui spirituală continuând să se ocupe de problemele sociale şi materiale, va trebui ca renaşterea spirituală să aştepte venirea acestor noi învăţători ai religiei lui Iisus care se vor consacra exclusiv regenerării spirituale a oamenilor. Atunci, aceste suflete născute din spirit vor da rapid îndrumările şi inspiraţia necesare reorganizării sociale, morale, economice şi politice ale lumii.

^{(2083.1) 195:9.5} Epoca modernă va refuza să accepte o religie incompatibilă cu faptele şi care nu se armonizează cu concepţiile ei cele mai elevate despre adevăr, frumuseţe şi bunătate. A venit timpul să se redescopere adevăratele temelii originale ale creştinismului astăzi denaturat şi plin de compromis.

^{(2083.2) 195:9.6} Omul primitiv va trăi o viaţă de înrobire superstiţioasă sub jugul fricii religioase. Omul civilizat modern se teme să nu cadă sub dominaţia unor puternice convingeri religioase. Omul chibzuit s-a temut întotdeauna să nu fie legat de o religie. Când vreo religie puternică şi activă ameninţă să domine, el încearcă invariabil să raţioneze, să facă din asta o tradiţie şi să o transforme într-o instituţie, în speranţa de a o putea astfel controla. Prin acest proces chiar şi o religie revelată devine o credinţă stabilită şi dominată de oameni. Bărbaţii şi femeile moderni şi inteligenţi fug de religia lui Iisus de teama de ceea ce le- ar putea face – şi de ceea ce ar face ea din ei. Şi toate aceste temeri sunt bine întemeiate. Într-adevăr, religia lui Iisus domină şi transformă pe credincioşii ei, cerând ca omul să-şi dedice viaţa cercetării cunoaşterii voii Tatălui care este în ceruri şi cere ca energiile vieţii să fie afectate serviciului dezinteresat al fraternităţii oamenilor.

^{(2083.3) 195:9.7} E cât se poate de simplu, bărbaţii şi femeile egoişti nu vor să plătească preţul acesta, nici chiar în schimbul celei mai mari comori spirituale care le-a fost oferită vreodată muritorilor. Trebuie aşteptat ca omul să fie suficient de deziluzionat de tristele decepţii care însoţesc urmărirea insensibilă şi amăgitoare a egoismului, şi care a descoperit sterilitatea religiei formaliste. Doar atunci va fi el dispus să se întoarcă din toată inima către evanghelia împărăţiei, religia lui Iisus din Nazaret.

^{(2083.4) 195:9.8} Lumea are nevoie de o religie de prima mână. Chiar şi creştinismul – cea mai bună religie a celui de-al douăzecilea secol – nu este doar o religie despre Iisus, ci şi o religie pe care oamenii o experimentează la mâna a doua. Ei preiau religia lor în întregime aşa cum le este transmisă de conducătorii lor religioşi recunoscuţi. Ce deşteptare ar experimenta lumea numai dacă l-ar putea vedea pe Iisus aşa cum a trăit el realmente pe pământ şi dacă ar cunoaşte la prima mână învăţăturile dătătoare de viaţă! Cuvintele care descriu lucruri frumoase nu pot stârni pasiuni tot atât de mult cât vederea acestor lucruri; cuvintele unui crez nu mai pot să însufleţească inimile oamenilor ca şi experienţa cunoaşterii prezenţei lui Dumnezeu. Totuşi, credinţa atentă va păstra întotdeauna deschisă poarta speranţei sufletului omenesc pentru a lăsa să intre veşnicele realităţile spirituale ale valorilor divine din lumile de dincolo.

^{(2083.5) 195:9.9} Creştinismul a îndrăznit să-şi înjosească idealurile în faţa sfidării lansate de lăcomia omenească, nebunia războirilor şi pofta de putere. Dar religia lui Iisus subzistă ca convocarea spirituală imaculată şi transcendentă ea cheamă ceea ce este mai bun în om pentru a se ridica deasupra tuturor moştenirilor evoluţiei animale, şi pentru a atinge prin graţie înălţimile morale ale veritabilului destin uman.

^{(2083.6) 195:9.10} Creştinismul este ameninţat de moartea lentă prin formalism, prin excesul de organizare, prin intelectualism şi prin alte tendinţe nespirituale. Biserica creştină modernă nu este o fraternitate de credincioşi dinamici ca aceea pe care Iisus o însărcinase să efectueze transformarea spirituală continuă a generaţiilor succesive ale omenirii.

^{(2083.7) 195:9.11} Ceea ce se cheamă creştinism a devenit atât o mişcare socială şi culturală cât şi o credinţă şi o practică religioasă. Curentul creştinismului modern deseacă un mare număr de antice mlaştini păgâne şi multe mocirle de barbarism. Multe vechi bazine spirituale se scurg în curentul cultural de astăzi în vreme ce cursurile de apă ce vin din înaltele platouri ale Galileii, care se presupun a fi sursa sa exclusivă.

10. Viitorul

^{(2084.1) 195:10.1} În adevăr, creştinismul a făcut un mare serviciu acestei omeniri, dar acum, lucrul de care lumea are cea mai mare nevoie este Iisus. Lumea are nevoie să-l vadă pe Iisus trăind din nou pe pământ în experienţa muritorilor născuţi din spirit care îl revelează efectiv pe Maestru tuturor oamenilor. Este inutil a se vorbi despre o renaştere a creştinismului primitiv; trebuie să înaintezi de acolo de unde te afli. Cultura modernă trebuie botezată spiritual cu o nouă revelaţie a vieţii lui Iisus şi iluminată de o nouă pricepere a evangheliei mântuirii eterne propovăduite de el. Şi, când Iisus va fi înălţat astfel, el va atrage toţi oamenii la el. Ucenicii lui Iisus ar trebui să fie mai mult decât cuceritori pentru lume, ar trebui să fie izvoare clocotitoare de inspiraţie şi de viaţă însufleţitoare. Religia nu este decât un umanism exaltat până într-acolo încât să fie făcut divin prin descoperirea realităţii prezenţei lui Dumnezeu în experienţa personală.

^{(2084.2) 195:10.2} Frumuseţea şi sublimul vieţii lui Iisus pe pământ, umanitatea şi divinitatea lui, simplicitatea lui şi caracterul lui unic prezintă o imagine atât de frapantă şi atât de atrăgătoare a salvării omului şi a revelaţiei lui Dumnezeu, încât teologii şi filozofii din toate epocile ar trebui să fie eficient împiedicaţi de a formula crezuri şi de a crea sisteme teologice de servitute spirituală pornind de la această revărsare transcendentală a lui Dumnezeu sub forma omului. În Iisus, universul produce un om muritor în care spiritul iubirii a învins neajunsurile materiale ale timpului şi a triumfat asupra faptului originii sale psihice.

^{(2084.3) 195:10.3} Amintiţi-vă mereu că Dumnezeu şi omul au nevoie unul de celălalt. Ei îşi sunt reciproc necesari pentru împlinirea finală şi completă a experienţei personalităţii eterne în destinul divin al finalităţii universului.

^{(2084.4) 195:10.4} ”Împărăţia lui Dumnezeu este în voi.” Aceasta este probabil cea mai mare proclamare pe care a făcut-o Iisus vreodată, după declaraţia că Tatăl său este un spirit viu şi iubitor.

^{(2084.5) 195:10.5} Pentru a câştiga sufletele de partea Învăţătorului, nu prima lege parcursă prin obligaţie, prin datorie sau prin convenţie este ceea ce va transforma omul şi lumea sa, ci mai degrabă a doua lege de slujire liberă şi de devotament iubitor de libertate; ea denotă că ucenicul a întins mâna în maniera lui Iisus pentru a-l prinde pe fratele său şi a-l aduce, sub guvernare spirituală, către ţelul superior şi divin al existenţei de muritor. Chiar şi astăzi, creştinismul parcurge de bună voie prima lege, dar omenirea zace ori merge poticnindu-se în tenebrele morale, pentru că sunt prea puţini ucenicii autentic pregătiţi să parcurgă a doua lege – prea puţini partizani mărturisiţi ai lui Iisus care trăiesc şi iubesc realmente aşa cum i-a învăţat el pe ucenici să trăiască, să iubească şi să servească.

^{(2084.6) 195:10.6} Chemarea la aventura constând în construirea unei societăţi umane noi şi transformate, prin renaşterea spirituală a fraternităţii împărăţiei lui Iisus, ar trebui să-i pasioneze pe toţi cei care cred în el şi să le insufle sentimente mai vii pe care oamenii nu le-au mai simţit niciodată din vremea în care, pe pământ, ei parcurgeau ţările ca tovarăşi ai lui întru carne.

^{(2084.7) 195:10.7} Nici un sistem social sau regim politic negând realitatea lui Dumnezeu nu poate contribui într-un chip constructiv şi durabil la avansarea civilizaţiei umane. Dar creştinismul, aşa cum este astăzi subdivizat şi laicizat, prezintă cel mai mare dintre toate obstacolele în calea progresului umanităţii; aceasta este adevărat mai ales în ceea ce priveşte Orientul.

^{(2084.8) 195:10.8} Dominaţia ecleziastică este în mod imediat şi veşnic incompatibilă cu această credinţă vie, cu acest spirit crescând şi cu această experienţă de prima mână a camarazilor lui Iisus în credinţa şi în frăţia oamenilor în societatea spirituală a împărăţiei cerurilor. Dorinţa lăudabilă de a păstra tradiţia înfăptuirilor trecute conduce adesea la apărarea sistemelor de adorare perimate. Dorinţa bine intenţionată de a întreţine vechile sisteme de gândire împiedică mult asigurarea unor metode şi mijloace noi şi potrivite menite să satisfacă aprinsele dorinţe spirituale ale minţii în dezvoltare şi în progres ale omului modern. Tot astfel, Bisericile creştine din cel de-al douăzecilea secol se ridică ca nişte obstacole imense, dar într-un chip cu totul inconştient, înaintea progresului imediat al adevăratei evanghelii – învăţăturile lui Iisus din Nazaret.

^{(2085.1) 195:10.9} Multe persoane serioase, care ar fi fericite să-şi ofere fidelitatea Christosului evangheliei, găsesc foarte dificil să susţină cu entuziasm o Biserică care ţine atât de puţin seama de spiritul vieţii ei şi de învăţăturile ei, şi de care li se spusese eronat că fusese întemeiată de către el. Iisus nu este întemeietorul Bisericii creştine, ci, în toate felurile compatibile cu firea sa, el a întreţinut- o ca fiind cea mai bună purtătoare de cuvânt existentă a lucrării vieţii lui pe pământ.

^{(2085.2) 195:10.10} Dacă Biserica creştină ar îndrăzni măcar să adopte programul Învăţătorului, mii de tineri, aparent indiferenţi, s-ar grăbi să se înroleze într-o asemenea întreprindere spirituală şi n-ar ezita să meargă până la capăt în această aventură.

^{(2085.3) 195:10.11} Creştinismul este serios confruntat cu condamnarea încorporată într-unul din propriile lui sloganuri: „o casă divizată în ea înseşi nu poate subzista.” Lumea necreştină nu va accepta să capituleze împotriva unui creştinism divizat în secte. Iisus cel viu reprezintă singura speranţă posibilă de unificare a creştinismului. Adevărata Biserică – fraternitatea lui Iisus – este invizibilă, spirituală şi caracterizată prin unitate, dar nu în mod necesar prin uniformitate. Uniformitatea este marca distinctivă a lumii fizice de natură mecanicistă. Unitatea spirituală este rodul uniunii prin credinţă cu Iisusul viu. Biserica vizibilă ar trebui să refuze a mai continua să stânjenească progresul fraternităţii invizibile şi spirituale a împărăţiei lui Dumnezeu. Această unitate este destinată să devină un organism viu, contrastând cu o organizaţie socială trecută la rangul de instituţie. Organizaţiile sociale pot foarte bine fi utilizate de către fraternitate, dar nu trebuie ca ele s-o înlocuiască.

^{(2085.4) 195:10.12} Totuşi, creştinismul, chiar şi acesta al secolului al douăzecilea, nu trebuie să fie dispreţuit. El este produsul geniului moral conjugat al oamenilor cunoscători de Dumnezeu, venind din multiple rase şi din numeroase epoci; el a fost cu adevărat una dintre cele mai mari puteri benefice de pe pământ. De aceea, nimeni n-ar trebui să-l trateze cu uşurinţă, în pofida defectelor lui inerente şi dobândite. Creştinismul găseşte încă calea de a acţiona prin puternice emoţii morale asupra minţii oamenilor chibzuiţi.

^{(2085.5) 195:10.13} Însă, când Biserica se lansează în comerţ şi în politică, ea nu are nici o scuză; aceste alianţe nelegiuite sunt o flagrantă trădare a Învăţătorului. Iar prietenilor sinceri ai adevărului le va lua mult timp să uite că această puternică Biserică instituţională a avut adesea îndrăzneala de înăbuşe o credinţă nou născută şi de a persecuta pe purtătorii adevărului care au avut neşansa de a se prezenta sub veştminte neortodoxe.

^{(2085.6) 195:10.14} Este din nefericire prea adevărat că această Biserică n-ar fi supravieţuit dacă nu ar fi existat, în această lume, oameni care să prefere acest fel de adorare. Multe suflete spiritual indolente doresc cu ardoare o religie veche şi autoritară de rituri şi de tradiţii sacre. Evoluţia umană şi progresul spiritual nu prea sunt suficiente pentru a permite tuturor oamenilor să se dispenseze de o autoritate religioasă. Iar fraternitatea invizibilă a împărăţiei poate foarte bine să includă aceste grupuri familiale de clase sociale şi de caractere variate, cu condiţia ca membrii lor să fie dispuşi să devină fii ai lui Dumnezeu, cu adevărat conduşi de spirit. Însă, în această fraternitate a lui Iisus, nu este loc nici pentru rivalităţi sectare, nici pentru supărări de grup, nici pentru afirmări de superioritate morală şi de infailibilitate spirituală.

^{(2086.1) 195:10.15} Aceste diverse grupări de creştini pot servi la concilierea unor numeroase tipuri diferite de oameni dornici să creadă, printre diversele popoare ale civilizaţiei occidentale, dar o asemenea diviziune a creştinătăţii prezintă o serioasă slăbiciune atunci când încearcă să aducă evanghelia lui Iisus printre orientali. Aceste popoare nu înţeleg încă că există o religie a lui Iisus separată şi întrucâtva distinctă de creştinism, care a devenit din ce în ce mai mult o religie despre Iisus.

^{(2086.2) 195:10.16} Marea speranţă a Urantiei rezidă în posibilitatea unei noi revelaţii a lui Iisus, cu o prezentare nouă şi lărgită a mesajului său salvator, care va uni spiritual, într-o slujire expresie a dragostei, numeroasele familii ale celor care se pretind astăzi fidelii lui.

^{(2086.3) 195:10.17} Chiar şi educaţia clasică ar putea ajuta la această mare renaştere spirituală dacă ea ar voi să acorde mai multă atenţie lucrării de învăţare a tinerilor cum să se angajeze în proiectele vieţii şi în dezvoltarea caracterului. Scopul oricărei educaţii ar trebui să constea în întreţinerea şi în urmărirea ţelului suprem al vieţii, dezvoltarea unei personalităţi pline de măreţie şi bine echilibrate. Există mare nevoie să se propovăduiască disciplina morală în locul atâtor satisfaceri egoiste. Pe o asemenea bază, religia îşi poate aduce contribuţia stimulentului ei spiritual la lărgirea şi la îmbogăţirea vieţii de muritori, chiar şi până la siguranţa şi elevarea vieţii eterne.

^{(2086.4) 195:10.18} Creştinismul este o religie improvizată; trebuie deci ca ea să acţioneze la o viteză mică; înfăptuirile spirituale la mare viteză trebuie să aştepte noua revelaţie şi acceptarea mai generalizată a adevăratei religii a lui Iisus. Creştinismul este totuşi o puternică religie, de vreme ce simpli ucenici ai unui tâmplar răstignit au lansat învăţăturile care au cucerit imperiul roman în trei secole şi şi-au continuat acţiunea triumfând asupra barbarilor care au invadat Roma. Acest acelaşi creştinism a cucerit – absorbit şi exaltat – tot curentul teologiei ebraice şi al filozofiei greceşti. Şi apoi, când religia creştină a intrat în coma de peste o mie de ani ca urmare a unei doze excesive de mistere şi de păgânism, ea s-a reînviat pe sine şi a recucerit virtual toată lumea occidentală. Creştinismul conţine suficiente învăţături ale lui Iisus pentru a deveni nemuritor.

^{(2086.5) 195:10.19} Măcar dacă ar reuşi creştinismul să priceapă o parte mai mare din învăţăturile, cu atât mai mult ar face pentru a ajuta omul modern să-şi rezolve problemele noi şi tot mai complexe.

^{(2086.6) 195:10.20} Creştinismul suferă de un mare handicap, pentru că, în mintea tuturor oamenilor din lume, el a fost identificat ca fiind o parte a sistemului social, a vieţii industriale şi a criteriilor morale ale civilizaţiei occidentale; şi astfel că creştinismul a lăsat involuntar impresia că susţine o societate care se clatină sub vinovăţia de a tolera ştiinţa fără idealism, politica fără principii, averea fără muncă, plăcerea fără restricţie, cunoaşterea fără caracter, puterea fără conştiinţă şi industria fără moralitate.

^{(2086.7) 195:10.21} Speranţa creştinismului modern constă în a înceta de a mai susţine sistemele sociale ţi politica industrială a civilizaţiei occidentale, înclinându-se totodată cu umilinţă înaintea crucii pe care o exaltă cu atâta curaj, şi de acolo învăţând din nou de la Iisus din Nazaret cele mai mari adevăruri pe care omul muritor le poate înţelege vreodată – evanghelia vie a paternităţii lui Dumnezeu şi a fraternităţii omului.

Până al o nouă revedere … pace și lumină pentru toți !

Constantin RUSU

Share this:

Pogorarea Sfantului Duh sau Rusaliile rememoreaza si actualizeaza in fiecare an trimiterea de catre Dumnezeu a Sfantului Duh peste Apostolii Mantuitorului adunati in Ierusalim. Pogorarea Sfantului Duh alaturi de sarbatoarea Pastilor si de ziua Duminicii, acest praznic imparatesc este una dintre cele mai vechi sarbatori crestine. In vechime, bucuria sarbatorii era amplificata de catehumenii care primeau botezul in aceasta zi, intr-un cadru solemn si festiv. Tot de timpuriu se aduceau la biserici flori si ramuri de copaci, amintind de obiceiul similar practicat de catre iudei la Sarbatoarea Cincizecimii in care se aducea multumire lui Dumnezeu pentru strangerea recoltei. Pogorarea Sfantului Duh marcheaza intemeierea Bisericii prin trimiterea de catre Dumnezeu a Sfantului Duh in lume ca sa imputerniceasca pe Sf. Apostoli sa vesteasca Evanghelia. Biserica devine o realitate vazuta prin pogorarea Duhului Sfant, iar a fi crestin inseamna a avea pe Duhul Sfant.

Continuare: Viața și învățăturile lui Iisus conform cărții Urantia                                                                              

                     Revărsarea Spiritului Adevărului

1. Predica Penticostului

2. Semnificaţia rusaliilor

3. Ce s-a Petrecut la Rusalii

4. Începuturile bisericii Creştine

                                                                               …

   Cine dorește să citească materialul în original – adică fără unele pasaje colorate, sublinieri sau boldiri care îmi aparțin – o poate face de pe linkul de mai jos

             http://www.urantia.org/ro/cartea-urantia/citeste-cartea-urantia-online

Capitolul 194

Revărsarea Spiritului Adevărului

^{(2059.1) 194:0.1} CĂTRE ora unu după-amiază, în vreme ce cei o sută douăzeci de credincioşi erau în rugăciune, ei şi-au dat cu toţii seama de o stranie prezenţă în sală. În acelaşi timp, toţi aceşti ucenici au devenit conştienţi de un sentiment nou şi profund de bucurie. Această nouă conştiinţă de forţă spirituală a fost imediat urmată de un puternic imbold de a ieşi pentru a proclama public evanghelia împărăţiei şi vestea bună că Iisus înviase dintre morţi.

^{(2059.2) 194:0.2} Petru s-a ridicat şi a declarat că aceasta s-ar putea să fie venirea Duhului Adevărului pe care le-o făgăduise Maestrul. El le-a propus să meargă la templu şi să înceapă proclamarea bunei vestiri lăsată în seama lor.

^{(2059.3) 194:0.3} Aceşti bărbaţi au fost instruiţi şi învăţaţi că evanghelia pe care ar trebui ei s-o predice era paternitatea lui Dumnezeu şi filiaţia omului, însă chiar în clipa aceasta de extaz spiritual şi de triumf spiritual, cea mai bună şi mai mare veste la care se puteau gândi era faptul că Maestrul lor reînviase. Şi aşa au mers înainte, învestiţi cu putere de sus, predicând fericitele vestiri oamenilor – chiar şi mântuirea prin Iisus – dar s-au poticnit neintenţionat în greşeala de a substitui unele fapte despre evanghelie mesajului însuşi al evangheliei. Petru fără să-şi dea seama a înaintat în această greşeală, iar ceilalţi l-au urmat, până la Pavel, care a creat o nouă religie întemeiată pe această nouă versiune a veştii celei bune.

^{(2059.4) 194:0.4} Evanghelia împărăţiei este aceasta: faptul paternităţii lui Dumnezeu asociat adevărului care decurge din fraternitatea oamenilor bazată pe această filiaţie, creştinismul aşa cum s-a dezvoltat el din ziua aceea, este: faptul lui Dumnezeu ca Tată al Domnului Iisus Christos, asociat experienţei de comuniune a credinciosului cu Christos reînviat şi înălţat.

^{(2059.5) 194:0.5} Nu este de mirare că aceşti oameni pătrunşi de spirit ar fi profitat de această ocazie ca să-şi exprime sentimentele lor de triumf asupra forţelor care au căutat să-l distrugă pe Maestrul lor şi să pună capăt influenţei învăţăturilor lui. Într-un asemenea moment le era mai uşor să-şi aducă aminte de asocierea lor personală cu Iisus şi să fie înflăcăraţi de încredinţarea că Maestru era încă în viaţă, că prietenia lor nu se sfârşise, şi că spiritul se revărsase peste ei întocmai cum li se făgăduise.

^{(2059.6) 194:0.6} Aceşti credincioşi s-au simţit deodată transportaţi într-o altă lume, o nouă existenţă de bucuriei, de puterii şi de glorie. Maestrul le-a zis că împărăţia va veni cu putere, iar unii dintre ei au crezut că începeau să înţeleagă la ceea ce se referea.

^{(2059.7) 194:0.7} Şi când toate acestea sunt luate în considerare, nu este greu de înţeles cum au ajuns aceşti oameni să predice o nouă evanghelie despre Iisus în locul mesajului lor iniţial cu privire la paternitatea lui Dumnezeu şi la fraternitatea oamenilor.

1. Predica Penticostului

^{(2060.1) 194:1.1} Apostolii erau ascunşi de patruzeci de zile. Ziua aceasta se întâmpla să fie festivalul de Rusalii al iudeilor, şi erau în Ierusalim mii de vizitatori din toate colţurile lumii. Mulţi au venit pentru acest festival, dar majoritatea zăboveau în oraş încă de la Paştele evreiesc. Acum aceşti apostoli înfricoşaţi au reapărut după săptămânile lor de recluziune pentru a se arăta cu îndrăzneală în templu, unde au început să predice noul mesaj al Mesiei reînviat. Şi toţi discipolii erau deopotrivă de conştienţi de a fi primit o nouă înzestrare spirituală de clarviziune şi de putere.

^{(2060.2) 194:1.2} Era aproape de ora două când Petru s-a ridicat chiar în locul unde Maestrul lor predicase ultima dată în templul acesta, şi a rostit acea chemare înflăcărată care a ajuns să câştige peste două mii de suflete. Maestrul plecase, dar ei au descoperit deodată că povestea lor despre el avea o mare putere asupra oamenilor. E foarte firesc ca ei să continue să proclame ceea ce justifica fostul lor devotament faţă de Iisus şi, în acelaşi timp, îi constrângea pe oameni să creadă în el. Şase apostoli au participat la această reuniune: Petru, Andrei, Iacob, Ioan, Filip şi Matei. Ei au vorbit mai mult de un ceas şi jumătate şi şi-au exprimat mesajele în greacă, în ebraică şi în armeană; au pronunţat câteva cuvinte şi în alte limbi pe care le ştiau mai puţin.

^{(2060.3) 194:1.3} Conducătorii iudeilor au fost stupefiaţi de îndrăzneala apostolilor, dar s-au temut să-i molesteze, din cauza marelui număr de oameni care credeau în relatarea lor.

^{(2060.4) 194:1.4} Către ora patru şi jumătate, peste două mii de noi credincioşi au coborât cu apostolii în bazinul lui Siloe unde Petru, Andrei, Iacob şi Ioan i-au botezat în numele Maestrului. Se lăsase noapte când au reuşit să boteze această mulţime.

^{(2060.5) 194:1.5} Rusaliile erau marea sărbătoare a botezului când se admiteau în comunitate prozeliţi din afară, acei gentili care doreau să-l slujească pe Iehova. Le era deci cu atât mai uşor unui mare număr de iudei şi de gentili credincioşi să se lase botezaţi în ziua aceea. Făcând astfel, ei nu se rupeau în nici un fel de la credinţa iudaică. Credincioşii în Iisus chiar au format, pentru o vreme, o sectă în cadrul iudaismului. Cu toţii, inclusiv apostolii, erau încă loiali exigenţelor esenţiale ale sistemului ceremonial iudaic.

2. Semnificaţia rusaliilor

^{(2060.6) 194:2.1} Iisus a trăit şi a propovăduit pe pământ o evanghelie care elibera omul de superstiţia că el era un copil de diavol şi l-a înălţat la demnitatea de fiu al lui Dumnezeu prin credinţă. Acest mesaj al lui Iisus, aşa cum l-a predicat şi l-a trăit în vremea sa, rezolva în mod eficient dificultăţile spirituale ale omului din epoca în care a fost enunţat. Iar acum că  a părăsit personal această lume, el a trimis în locul lui Duhul Adevărului menit să trăiască în om şi să reformuleze mesajul lui Iisus pentru fiecare nouă generaţie. Astfel, fiecare nou grup de muritori ce apar pe faţa pământului vor avea o nouă versiune adusă la zi a evangheliei; o iluminare personală şi o guvernare colectivă aşa cum se vor revela ele a fi pentru om o soluţie eficace a dificultăţilor lui spirituale întotdeauna noi şi variate.

^{(2060.7) 194:2.2} Bineînţeles, cea dintâi misiune a acestui spirit constă în întreţinerea şi personalizarea adevărului, căci înţelegerea adevărului este ceea ce constituie forma cea mai elevată a libertăţii umane. După aceea, acest spirit are ca scop distrugerea în credincios a simţului de a fi orfan. Iisus trăise printre oameni; toţi credincioşii ar fi încercat un sentiment de solitudine dacă Duhul Adevărului n-ar fi venit să locuiască în inimile omeneşti.

^{(2061.1) 194:2.3} Revărsarea spiritului Fiului a pregătit eficient mintea tuturor oamenilor normali pentru revărsarea universală ulterioară a spiritului Tatălui (Ajustorul) peste toată omenirea. Într-un anumit sens, Duhul Adevărului este atât spiritul Tatălui universal, cât şi acela al Fiului Creator.

^{(2061.2) 194:2.4} Nu faceţi greşeala de a vă aştepta să dobândiţi ferma conştiinţă intelectuală a Spiritului adevărului răspândit de atunci. Spiritul nu creează niciodată o conştiinţă de sine însuşi, ci numai o conştiinţă de Mihail, Fiul. Încă de la început, comuniunea cu Duhul Adevărului nu se găseşte deci în conştiinţa voastră de acest spirit, ci mai degrabă în experimentarea de către voi a unei comuniuni sporite cu Mihail.

^{(2061.3) 194:2.5} Spiritul vine şi pentru a-i ajuta pe oameni să îşi amintească şi să înţeleagă cuvintele Maestrului, precum şi să ilumineze şi să interpreteze viaţa lui pe pământ.

^{(2061.4) 194:2.6} Pe urmă, Duhul Adevărului vine să îl ajute pe credincios să fie martor la realităţile învăţăturilor şi la viaţa lui Iisus aşa cum a trăit-o el în trup, şi aşa cum a trăit-o el din nou în fiecare credincios din generaţiile succesive de fii de Dumnezeu pătrunşi de spirit.

^{(2061.5) 194:2.7} Se părea astfel că Duhul Adevărului vine realmente pentru a conduce pe toţi credincioşii în tot adevărul, pentru a-i face sa ajungă la cunoaşterea tot mai mare şi la conştiinţa spirituală vie şi crescândă a realităţii filiaţiei eterne şi a ascendenţei cu Dumnezeu.

^{(2061.6) 194:2.8} Iisus a trăit o viaţă care este o revelaţie a omului care este supus voii Tatălui, şi nu un exemplu pe care fiecare trebuie să încerce a-l urma în literă. Viaţa sa în trup precum şi moartea sa pe cruce şi învierea sa ulterioară au devenit curând o nouă evanghelie a răscumpărării astfel plătit pentru a-l scăpa pe om de dominaţia răului – de condamnarea unui Dumnezeu ofensat. Cu toate acestea, chiar dacă evanghelia a ajuns să fie în mare măsură deformată, subzistă încă faptul că acest nou mesaj referitor la Iisus comporta multe adevăruri şi învăţături fundamentale din evanghelia lui iniţială a împărăţiei. Mai devreme sau mai târziu, aceste adevăruri trecute sub tăcere, acela al paternităţii lui Dumnezeu şi acela al fraternităţii oamenilor vor ieşi la iveală pentru a transforma în chip eficient civilizaţia întregii omeniri.

^{(2061.7) 194:2.9} Însă aceste erori intelectuale nu au interferat în nici un fel cu marile progrese ale credincioşilor în creşterea spiritului. În mai puţin de la o lună după acordarea Duhului Adevărului, apostolii au făcut individual mai multe progrese spirituale decât în decursul celor patru ani, ori aproape patru, de asociere personală şi bazată pe afecţiune cu Maestrul. Această înlocuire cu faptul învierii lui Iisus a adevărului evangheliei salvatoare a filiaţiei cu Dumnezeu, nu a mai împiedicat, în nici un fel, răspândirea rapidă a învăţăturilor lor; dimpotrivă, faptul că mesajul lui Iisus fusese adus sub egida noilor învăţături despre persoana lui şi despre învierea lui a părut să uşureze în mare măsură predicarea bunei vestiri.

^{(2061.8) 194:2.10} Expresia „botez al spiritului”, care a fost atât de general folosită către această epocă, însemna pur şi simplu primirea conştientă a darului Duhului Adevărului şi recunoaşterea personală a acestei noi puteri spirituale ca o sporire a tuturor influenţelor spirituale simţite anterior de sufletele cunoscătoare de Dumnezeu.

^{(2061.9) 194:2.11} De la acordarea Duhului Adevărului, omul este supus învăţăturii şi îndrumării unei triple înzestrări spirituale: Duhul Tatălui (Ajustorul Gândirii); Duhul Fiului, Duhul Adevărului; spiritul Spiritului, Duhul Sfânt.

^{(2062.1) 194:2.12} Într-un fel, omenirea este supusă dublei influenţe a septuplului apel al influenţelor spirituale universale. Rasele primitive evolutive ale muritorilor au suferit contactul succesiv al celor şapte spirite-minte adjutante ale Spiritului Mamă al universului local. După aceea, pe măsură ce omul înaintează în sus pe scara inteligenţei şi a percepţiei spirituale, şapte influenţe superioare ale spiritului vin în cele din urmă să planeze asupra lui şi să locuiască în el.

Iată cele şapte spirite ale lumilor în progres:

^{(2062.2) 194:2.13} 1. Spiritul revărsat al Tatălui Universal – Ajustorul Gândirii.

^{(2062.3) 194:2.14} 2. Prezenţa în spirit a Fiului Etern – gravitaţia spiritului universului universurilor şi canalul cert al oricărei comuniuni spirituale.

^{(2062.4) 194:2.15} 3. Prezenţa în spirit a Spiritului Infinit – mintea spirit universală a oricărei creaţii, sursa spirituală a înrudirii spirituale a tuturor inteligenţelor aflate în progres.

^{(2062.5) 194:2.16} 4. Duhul Tatălui Universal şi al Fiului Creator – Duhul Adevărului, în general considerat ca fiind Duhul Fiului Universului.

^{(2062.6) 194:2.17} 5. Spiritul Spiritului Infinit şi al Spiritului-Mamă al Universului – Duhul Sfânt, în general considerat ca fiind spiritul Spiritului Universului.

^{(2062.7) 194:2.18} 6. Mintea-spirit a Spiritului-Mamă al Universului – cele şapte spirite-mentale adjutante ale universului local.

^{(2062.8) 194:2.19} 7. Duhul Tatălui, al Fiilor şi al Spiritelor – spiritul cu nume nou al muritorilor în ascensiune ai regatelor după fuziunea sufletului omenesc născută din spirit cu Ajustorul Gândirii din Paradis, şi după ce aceşti ascenderi vor fi atins ulterior divinitatea şi strălucirea statutului de Corp Paradiziac al Finalităţii.

^{(2062.9) 194:2.20} Şi astfel acordarea Duhului Adevărului a adus lumii şi oamenilor ei cea din urmă înzestrare menită să-i ajute în căutarea ascendentă a lui Dumnezeu.

3. Ce s-a Petrecut la Rusalii

^{(2062.10) 194:3.1} Multe învăţături bizare şi ciudate au fost asociate relatărilor iniţiale din ziua Rusaliilor. În perioada care a urmat, evenimentele acestei zile în care Duhul Adevărului, noul învăţător, a venit să locuiască printre oameni, ele au fost confundate cu stupidele debordări de sentimentalism exacerbat. Principala misiune a acestui spirit, răspândit de Tată şi de Fiu, constă în a le propovădui oamenilor adevărurile despre iubirea Tatălui şi despre compătimirea Fiului. Acelea sunt adevărurile divinităţii pe care le pot înţelege oamenii mai pe deplin decât toate celelalte trăsături de caracter divine. Duhul Adevărului caută în primul rând să dezvăluie natura spirituală a Tatălui şi caracterul moral al Fiului. Fiul Creator, în trup, l-a revelat pe Dumnezeu oamenilor; Duhul Adevărului, în inimă, la revelat pe Fiul Creator oamenilor. Când un om produce în viaţa sa „roadele spiritului”, el nu exprimă altceva decât trăsăturile de caracter pe care maestrul le-a manifestat în propria sa viaţă pământească. Când Iisus era pe pământ, el şi-a trăit viaţa ca o persoană indivizibilă – Iisus din Nazareth. Ca spirit lăuntric al „noului învăţător”, de la Rusalii înainte,  a putut să îşi trăiască viaţa din nou în experienţa oricărui credincios instruit în adevăr.

^{(2062.11) 194:3.2} Multe evenimente care survin în cursul unei vieţi umane sunt greu de înţeles şi de împăcat cu ideea că noi locuim într-un univers în care adevărul prevalează şi dreptatea triumfă. Se pare prea adesea că minciuna, calomnia, necinstea şi nedreptatea – păcatul – sunt mai presus. La urma urmei, triumfă oare credinţa asupra răului, a păcatului şi a inechităţii? Da. Şi viaţa şi moartea lui Iisus sunt dovada eternă că adevărul bunătăţii şi credinţa creaturii călăuzite de spirit vor fi întotdeauna justificate. Spectatorii au făcut haz de Iisus pe cruce când au zis: „Să vedem dacă Dumnezeu va veni să-l elibereze.” Părea întunecată ziua crucificării, dar a fost glorios de luminoasă în dimineaţa învierii; a fost şi mai strălucită şi mai fericită în ziua de Rusalii. Religiile disperării pesimiste caută să obţină uşurarea de poverile vieţii; ele doresc cu ardoare extincţia într-un somn şi într-o odihnă nesfârşite. Acestea sunt religii ale fricii şi groazei primitive. Religia lui Iisus este o nouă evanghelie a credinţei care să fie proclamată omenirii zbuciumate. Această nouă religie este întemeiată pe credinţă, pe speranţă şi pe iubire.

^{(2063.1) 194:3.3} Paragraph 194:3.3 is missing here.

^{(2063.2) 194:3.4} Viaţa de muritor îi adusese lui Iisus loviturile cele mai dure, cele mai crude şi cele mai severe; şi acest om făcuse faţă acestor situaţii disperante cu credinţă şi curaj, şi cu determinarea neclintită de a face voia Tatălui său. Iisus a înfruntat viaţa în toată teribila ei realitate, şi a stăpânit-o – chiar şi până în moartea. El nu s-a servit de religie pentru a se elibera de viaţă. Religia lui Iisus nu caută să scape de această viaţă pentru a se bucura de o fericire care vă aşteaptă într-o altă existenţă. Religia lui Iisus oferă bucuria şi pacea unei noi existenţe spirituale care însufleţeşte şi înnobilează viaţa pe care oamenii o trăiesc actualmente pe pământ.

^{(2063.3) 194:3.5} În ziua de Rusalii, religia lui Iisus a rupt toate restricţiile naţionale şi lanţurile rasiale. Este pe veci adevărat că „acolo unde se află spiritul Domnului, acolo este libertatea”. În ziua aceea, Duhul Adevărului a devenit darul personal al Maestrului fiecărui muritor. Acest spirit a fost acordat pentru a-i califica pe credincioşi să predice mai eficient evanghelia împărăţiei, dar ei au făcut greşeala de a lua experienţa primirii spiritului astfel răspândit drept o parte a noii evanghelii pe care o formulau într-un mod inconştient.

^{(2063.4) 194:3.6} Ţineţi cont de faptului că Duhul Adevărului a fost revărsat peste toţi credincioşii sinceri şi că apostolii nu au fost singurii beneficiari ai acestui dar al spiritului. Cei o sută şi douăzeci de bărbaţi şi de femei adunaţi în sala de sus l-au primit cu toţii pe noul învăţător, precum şi toate inimile oneste din toată lumea. Acest nou învăţător a fost revărsat peste omenire, şi fiecare suflet l-a primit în acord cu propria lui dragoste de adevăr şi de propria lui aptitudine de a pricepe şi de a înţelege realităţile spirituale. În cele din urmă, adevărata religie este eliberată de dominaţia preoţilor şi de toate clasele sacre, şi îşi găseşte manifestarea reală în sufletul individual al oamenilor.

^{(2063.5) 194:3.7} Religia lui Iisus încurajează tipul cel mai elevat de civilizaţie umană, în sensul că ea creează tipul cel mai elevat de personalitate spirituală şi proclamă caracterul sacru al acestei persoane.

^{(2063.6) 194:3.8} Venirea Duhului Adevărului de Rusalii a făcut posibilă o religie care nu este nici radicală, nici conservatoare; ea nu este nici veche, nici nouă; nu trebuie să fie dominată nici de bătrâni, nici de tineri. Faptul vieţii pământeşti a lui Iisus a oferit un punct pentru ancora timpului, în vreme ce revărsarea Duhului Adevărului asigură expansiunea veşnică şi creşterea nesfârşită a religiei pe care Iisus a trăit-o şi a evangheliei pe care a proclamat-o. Spiritul călăuzeşte în tot adevărul. El ne învaţă expansiunea şi creşterea constante ale unei religii de progres fără de sfârşit şi de revelaţie divină. Acest nou învăţător va dezvălui mereu credincioşilor căutători de adevăr ceea ce era atât de divin conţinut în persoana şi în natura Fiului omului.

^{(2064.1) 194:3.9} Manifestările asociate cu acordarea „noului învăţător” şi primirea făcută predicilor apostolilor de către oamenii din diverse rase şi naţiuni, reuniţi la Ierusalim, denotă universalitatea religiei lui Iisus. Evanghelia împărăţiei n-ar trebui identificată cu nici o rasă, ori cultură, limbă anume. Ziua de Rusalii a marcat marele efort al spiritului de a elibera religia lui Iisus de lanţurile iudaice pe care le moştenise. Chiar şi după această demonstraţie în care spiritul a fost răspândit peste toată carnea, apostolii s-au străduit mai întâi să impună tuturor convertiţilor lor exigenţele iudaismului. Pavel însuşi a avut greutăţi cu fraţii lui din Ierusalim, pentru că refuza să-i supună pe gentili acestor practici iudaice. Nici o religie revelată nu se poate răspândi în toată lumea dacă comite cumva grava greşeală de a se lăsa impregnată de o cultură naţională, sau de a se asocia cu practicile rasiale, economice sau sociale deja stabilite.

^{(2064.2) 194:3.10} Acordarea Duhului Adevărului a fost independentă de orice formă, ceremonie, loc sacru şi comportament special al celor care au primit plenitudinea manifestării lui. În momentul în care spiritul a venit peste persoanele adunate în sala de sus, ele şedeau în mod firesc acolo şi le venea să se aplece într-o rugăciune tăcută. Spiritul s-a revărsat atât în ţară cât şi în oraş. Nu era necesar ca apostolii să se retragă în solitudine vreme de ani lungi de meditaţie solitară cu scopul de a primi spiritul. Rusaliile disociază pentru totdeauna ideea de experienţă spirituală de noţiunea de mediu deosebit de favorabil.

^{(2064.3) 194:3.11} Ziua de Rusalii, cu înzestrarea ei spirituală, era menită să detaşeze pentru totdeauna religia Maestrului de orice subordonare la forţa fizică. Învăţătorii acestei noi religii sunt de acum încolo înarmaţi cu arme spirituale; ei trebuie să pornească la cucerirea lumii cu o îngăduinţă de nezdruncinat, cu o bunăvoinţă incomparabilă şi cu o iubire abundentă. Ei sunt înzestraţi pentru a triumfa asupra răului prin bine, pentru a învinge ura prin iubire, pentru a nimici frica cu o credinţă vie şi plină de curaj în adevăr. Iisus îi învăţase deja pe aceia care îl urmau că religia sa nu era niciodată pasivă; discipolii săi trebuiau să fie întotdeauna activi şi pozitivi în slujba lor de milostenie şi în manifestările lor de dragoste. Aceşti credincioşi nu îl mai priveau pe Iehova ca pe „Stăpânul Oştirilor”. Ei considerau acum Deitatea eternă ca fiind „Dumnezeul şi Tatăl Domnului Iisus Christos”. Ei au făcut măcar atâta progres, chiar dacă, într-o anumită măsură, ei nu au reuşit să înţeleagă pe de-a-ntregul adevărul că Dumnezeu este şi Tatăl spiritual al fiecărui individ.

^{(2064.4) 194:3.12} Rusaliile au înzestrat omul muritor cu puterea de a ierta rănile personale, de a suporta cu blândeţe cele mai rele nedreptăţi, de a rămâne impasibili în faţa primejdiilor înfricoşătoare şi de a sfida răul urii şi al mâniei prin acţiunile temerare ale iubirii şi ale îndurării. De-a lungul istoriei ei Urantia a suferit ravagiile marilor războaie devastatoare. Toţi participanţii la aceste conflicte teribile au avut parte de înfrângere. Nu rămâne decât un singur învingător, un singur scăpat de aceste lupte încrâncenate, care şi-a mărit renumele – Iisus din Nazareth cu evanghelia sa de triumf asupra răului prin bine. Secretul unei mai bune civilizaţii este inclus în învăţăturile Maestrului cu privire la fraternitatea oamenilor, la bunăvoinţa iubirii şi la încrederea reciprocă.

^{(2065.1) 194:3.13} Până la Rusalii, religia nu revelase decât omul în căutarea lui Dumnezeu; de la Rusalii, omul încă îl caută pe Dumnezeu, dar se vede, de asemenea, strălucind deasupra lumii spectacolul Dumnezeului care îl caută pe om şi îşi trimite spiritul să locuiască în el atunci când l-a găsit.

^{(2065.2) 194:3.14} Înainte de învăţăturile lui Iisus, care au atins apogeul lor de Rusalii, femeile nu erau deloc sau prea puţin luat în considerare din punct de vedere spiritual în doctrinele vechilor religii. După Rusalii şi în fraternitatea împărăţiei femeia s-a găsit în faţa lui Dumnezeu pe picior de egalitate cu bărbatul. Printre cele o sută douăzeci de persoane care au primit această vizită specială a spiritului, se găseau multe femei care au avut în aceste binecuvântări o parte egală cu aceea a credincioşilor masculini. Bărbaţii nu mai puteau pretinde să monopolizeze îndeplinirea serviciului religios. Fariseii puteau continua să-i mulţumească lui Dumnezeu pentru a „nu fi născut femei, leproşi şi gentili”, însă, printre fidelii lui Iisus, femeile au fost definitiv eliberate de orice discriminare religioasă bazată pe sex. Rusaliile au înlăturat orice separaţie religioasă fondată pe distincţii rasiale, pe deosebiri culturale, pe caste sociale sau pe prejudecăţi privitoare la sex. Nu este surprinzător ca aceşti credincioşi în noua evanghelie să strige: „Acolo unde este spiritul Domnului, acolo este libertatea” .

^{(2065.3) 194:3.15} Mama şi un frate de-al lui Iisus se aflau printre cei o sută douăzeci de credincioşi. În calitate de membrii ai acestui grup comun de ucenici, ei au primit în egală măsură spiritul răspândit . Ei nu au primit din acest dar binecuvântat o parte mai mare decât tovarăşii lor. Nici un dar special nu a fost conferit membrilor familiei pământeşti a lui Iisus. Rusaliile au marcat sfârşitul preoţimii speciale şi orice credinţă în familiile sacre.

^{(2065.4) 194:3.16} Înainte de Rusalii, apostolii au renunţat la multe lucruri pentru Iisus. Îşi sacrificaseră căminul, familia, prietenii, bunurile pământeşti şi situaţia lor. Cu prilejul Rusaliilor, ei s-au dăruit lui Dumnezeu, iar Tatăl şi Fiul au răspuns dăruindu-se pe ei înşişi oamenilor – trimiţându-şi spiritele să trăiască în oameni. Această experienţă constând în pierderea de sine şi în găsirea spiritului nu a fost o experienţă emoţională; ea a fost un act de renunţare de sine inteligentă şi de consacrare fără rezerve.

^{(2065.5) 194:3.17} Rusaliile au fost chemarea la unitate spirituală în rândurile credincioşilor în evanghelie. Când spiritul s-a pogorât peste discipolii din Ierusalim, acelaşi lucru s-a produs în Filadelfia, în Alexandria şi în toate celelalte locuri unde se aflau credincioşii sinceri. A fost literalmente adevărat „că nu era decât o singură inimă şi un singur suflet în mulţimile de credincioşi”. Religia lui Iisus este cea mai puternică influenţă unificatoare pe care o cunoscuse lumea vreodată.

^{(2065.6) 194:3.18} Rusaliile erau menite să diminueze înfumurarea indivizilor, a grupurilor, a naţiunilor şi a raselor – acest spirit de înfumurare a cărui încordare a crescut până într-acolo încât să se dezlănţuie în războaie devastatoare. Numai şi numai o apropiere spirituală putea să unifice omenirea, şi Duhul Adevărului este o influenţă mondială universală.

^{(2065.7) 194:3.19} Venirea Duhului Adevărului purifică inima omului şi îi face pe beneficiarii lui să formuleze un scop al viţii unificate cu voia lui Dumnezeu şi cu bunăstarea oamenilor. Spiritul egoismului material a fost scufundat în acest nou dar spiritual al altruismului. Rusaliile, într-o epocă ca cea de acum, semnifică faptul că Iisusul istoric a devenit fiul divin al experienţei vii. Când bucuria acestui spirit răspândit este încercată conştient în viaţa umană, ea este un tonic pentru sănătate, un stimulent pentru minte şi o energie inepuizabilă pentru suflet.

^{(2065.8) 194:3.20} Nu rugăciunea a făcut să se pogoare spiritul în ziua Rusaliilor, dar ea a contribuit mult la determinarea capacităţii receptiva care caracterizează pe credincioşii individuali. Rugăciunea nu face inima divină să se reverse literalmente, dar foarte adesea rugăciunea deschide canalele mai largi şi mai adânci prin care darurile divine pot să curgă către inima şi sufletul celor care îşi amintesc astfel să menţină, prin rugăciunea sinceră şi prin adorarea autentică, o comuniune neîntreruptă cu Autorul lor.

4. Începuturile bisericii Creştine

^{(2066.1) 194:4.1} Când duşmanii lui Iisus l-au prins într-un mod atât de subit şi l-au răstignit atât de rapid între doi hoţi, apostolii şi ucenicii lui au fost complet demoralizaţi. Gândul că Maestrul fusese arestat, legat, chinuit şi răstignit era mai mult decât puteau îndura apostolii înşişi. Ei au uitat învăţăturile şi avertismentele sale. Se putea ca Iisus să fi fost într-adevăr „un profet puternic în cuvintele şi în lucrările lui înaintea lui şi a tuturor oamenilor”, dar nu prea avea cum să fie acel Mesia care speraseră ei că va reinstaura regatul Israelului.

^{(2066.2) 194:4.2} Vine apoi învierea care eliberează apostolii de disperare şi restabileşte credinţa lor în divinitatea Maestrului. În mai multe rânduri, ei îl văd şi îi vorbesc, şi el îi aduce pe muntele Olivet unde îşi ia rămas bun de la ei şi îi anunţă că se va reîntoarce alături de Tatăl său. El le-a recomandat să rămână în Ierusalim până ce vor fi înzestraţi cu putere – până ce va veni Duhul Adevărului. Şi, în ziua Rusaliilor, acest nou învăţător a sosit, iar apostolii au pornit îndată pentru a predica evanghelia lor cu o nouă putere. Ei sunt discipolii curajoşi şi îndrăzneţi ai Domnului viu, iar nu ai unui conducător răposat şi învins. Maestrul trăieşte în inima acestor evanghelişti. Dumnezeu nu este o doctrină în mintea lor; el a devenit o prezenţă vie în sufletul lor.

^{(2066.3) 194:4.3} ”Zi de zi, ei stăteau neclintiţi, de comun acord, în templu şi rupeau pâinea acasă. Ei îşi luau masa cu voioşie şi unitate de inimă, slăvind-ul pe Dumnezeu şi având favoarea întregului popor. Ei erau cu toţii umpluţi de spirit şi proclamau cuvântul lui Dumnezeu cu îndrăzneală. Şi mulţimea de credincioşi nu avea decât o singură inimă şi un singur suflet; nici unul dintre ei nu zicea decât că bunurile pe care le poseda îi erau proprii, şi ei aveau toate lucrurile în comun.”

^{(2066.4) 194:4.4} Ce li s-a întâmplat acestor oameni cărora Iisus le poruncise să meargă să predice evanghelia împărăţiei, paternitatea lui Dumnezeu şi fraternitatea oamenilor? Ei aveau o nouă evanghelie; erau înflăcăraţi de o nouă experienţă; sunt plini de o nouă energie spirituală. Mesajul lor s-a schimbat brusc pentru a deveni proclamarea Christosului reînviat: „Iisus din Nazareth, acest om pe care Dumnezeu l-a aprobat prin lucrări mari şi prin minuni, care a fost trimis la îndrumarea precisă şi potrivit cu precunoaşterea a lui Dumnezeu, voi l-aţi răstignit şi l-aţi făcut să piară. El a îndeplinit astfel lucrurile pe care Dumnezeu le anunţase cu mult timp înainte prin gura tuturor profeţilor. Pe acest Iisus l-a reînviat Dumnezeu. Dumnezeu l-a făcut în acelaşi timp Domnul şi Christosul. Fiind înălţat la dreapta lui Dumnezeu, şi primind de la Tată făgăduinţa spiritului, el a răspândit ceea ce vedeţi şi auziţi. Căiţi-vă, pentru ca păcatele voastre să poată fi şterse, pentru ca Tatăl să-l poată trimite pe Christos, care v-a fost trimis vouă, Iisus însuşi, pe care cerurile trebuie să îl primească până la ziua restabilirii tuturor lucrurilor.”

^{(2066.5) 194:4.5} Evanghelia împărăţiei, mesajul lui Iisus avea să fie schimbat subit în evanghelia Domnului Iisus Christos. Apostolii proclamau acum faptele vieţii sale, ale morţii sale şi ale reînvierii sale, predicând speranţa că el va reveni curând pe această lume pentru a desăvârşi lucrarea pe care o începuse. Mesajul primilor credincioşi se preocupa aşadar de predicarea despre faptele primei lui veniri şi de propovăduirea speranţei celei de-a doua veniri a lui, eveniment pe care socoteau că trebuia să survină foarte curând.

^{(2067.1) 194:4.6} Christosul avea să devină crezul Bisericii care se forma cu repeziciune: Iisus este viu; este mort pentru oameni; a dăruit spiritul; a revenit. Iisus era în toate gândurile discipolilor şi determina toate noile lor concepte despre Dumnezeu şi despre toate celelalte. Ei erau mult prea entuziasmaţi de noua doctrină în care „Dumnezeu este Tatăl Domnului Iisus” pentru a-i face griji în legătură cu vechiul mesaj în care „Dumnezeu este Tatăl iubitor al tuturor oamenilor”, şi chiar şi al fiecărei persoane luate individual. Este adevărat că o minunată manifestare de iubire fraternă şi de bunăvoinţă neasemuită a luat naştere în aceste comunităţi primitive de credincioşi în Iisus, şi nu o comunitate de fraţi în împărăţia familial al Tatălui lor din ceruri. Bunăvoinţa lor provenea din iubirea născută din conceptul de consacrare a lui Iisus, iar nu din recunoaşterea fraternităţii muritorilor. Totuşi, membrii lor erau plini de bucurie şi trăiau o viaţă atât de nouă şi atât de excepţională încât toţi oamenii erau atraşi de învăţăturile lor cu privire la Iisus. Ei au comis marea greşeală de a folosi comentariul viu şi ilustrat al evangheliei împărăţiei în locul acestei evanghelii înseşi, însă chiar aceea reprezenta cea mai mare religie pe care o cunoscuse omenirea până atunci.

^{(2067.2) 194:4.7} Negreşit, o nouă comunitate se năştea în lume. „Mulţimea care credea persevera în doctrina şi în comuniunea apostolilor, rupând pâinea şi rugându-se.” Ei se numeau unii pe alţii fraţi şi surori; ei se salutau unii pe alţii cu o sărutate sfântă; ei aveau grijă de cei săraci. Aceasta era şi o comunitate de viaţă, cât şi de adorare. Nu rezulta dintr-un decret, ci din dorinţa de a-şi împărtăşi bunurile cu tovarăşi lor credincioşi. Ei sperau cu încredere că, în cursul generaţiei lor, Iisus va reveni să desăvârşească stabilirea împărăţiei Tatălui. Această împărtăşire spontană a posesiunilor pământeşti nu era o caracteristică directă a învăţăturii lui Iisus; ea a rezultat din sinceritatea şi din încrederea cu care aceşti bărbaţi şi aceste femei credeau că Maestrul avea să revină neîncetat pentru a-şi desăvârşi lucrarea şi a instaura împărăţia. Dar rezultatele finale ale acestei experienţe bine intenţionate de iubire fraternă nechibzuită au fost dezastruoase şi aducătoare de amărăciuni. Mii de credincioşi sinceri şi-au vândut proprietăţile şi şi-au împărţit capitalurile şi alte active rentabile. Cu timpul resursele „împărţirii egale” creştine s-au redus şi au sfârşit prin a se epuiza – dar viaţa continua. Foarte curând credincioşii din Antiohia au făcut colecte pentru a nu-i lăsa pe coreligionarii lor din Ierusalim să moară de foame.

^{(2067.3) 194:4.8} În această epocă, credincioşii sărbătoreau cina Domnului în felul în care fusese stabilită, adică ei se adunau pentru masa colectivă de bună comuniune şi luau parte la sacrament la sfârşitul mesei.

^{(2067.4) 194:4.9} La început, ei au botezat în numele lui Iisus, şi numai după aproape  douăzeci de ani au început ei să boteze „în numele Tatălui, al Fiului şi al Duhului Sfânt”. Nu se cerea nimic altceva decât botezul pentru admiterea în comunitatea credincioşilor; aceasta n-avea încă nici o organizare; ea era pur şi simplu frăţia lui Iisus.

^{(2067.5) 194:4.10} Această sectă a lui Iisus s-a mărit rapid şi, încă o dată, saducheii le-au acordat atenţie. Fariseii erau puţin cam îngrijoraţi de situaţie, văzând că nici una dintre învăţături nu interfera în nici un fel cu respectarea legilor iudaice. Dar saducheii au început să-i întemniţeze pe conducătorii sectei lui Iisus, până în momentul în care Gamaliel, unul dintre principalii rabini, i-a făcut să accepte recomandările sale: „Nu vă mai atingeţi de aceşti oameni şi lăsaţii în pace, căci, dacă acest proiect sau această lucrare vine de la oameni, ea va fi nimicită; dar, dacă vine de la Dumnezeu, voi nu o veţi putea distruge, şi poate că vă veţi găsi chiar în conflict cu Dumnezeu.” Saducheii s-au decis să urmeze sfatul lui Gamaliel, şi a urmat apoi o perioadă de pace şi de linişte în Ierusalim, în decursul căreia noua evanghelie cu privire la Iisus s-a răspândit cu repeziciune.

^{(2068.1) 194:4.11} Totul s-a petrecut cu bine la Ierusalim până în momentul în care grecii au sosit în mare număr în Alexandria. Doi elevii de-ai lui Rodan au venit la Ierusalim şi au făcut numeroase convertiri în rândurile elenilor. Printre primii se aflau Ştefan şi Barnaba. Aceşti greci capabili nu împărtăşeau foarte tare punctul de vedere al iudeilor, şi nici nu se conformau prea mult lumii de adorare a iudeilor, nici unora dintre practicile lor ceremoniale. Acţiunile acestor credincioşi greci sunt cele care au pus capăt relaţiilor paşnice dintre fraternitatea lui Iisus pe de o parte, şi farisei şi saduchei pe de altă parte. Ştefan şi asociatul lui grec au început să facă predici mai conforme cu învăţătura lui Iisus, ceea ce a provocat un conflict imediat cu conducătorii iudei. În cursul unei cuvântări publice, când Ştefan a ajuns la acea parte a discursului său considerată reproşabilă, ei s-au dispensat de orice autoritate juridică şi l-au omorât pe loc aruncând cu pietre.

^{(2068.2) 194:4.12} Ştefan, şeful coloniei greceşti de credincioşi în Iisus din Ierusalim, a devenit astfel primul martir al credinţei noi şi cauza specifică a organizaţiei oficiale a Bisericii creştine primitive. De fapt, credincioşii au făcut faţă acestei noi crize constatând că nu mai puteau să-şi prelungească statutul lor de sectă interioară a religiei iudaice. Ei s-au înţeles cu toţii că trebuiau să se separeu de necredincioşi. La puţin timp după moartea lui Ştefan, Biserica din Ierusalim a fost organizată sub îndrumarea lui Petru, şi a lui Iacob, fratele lui Iisus, care îi fusese numit şef titular.

^{(2068.3) 194:4.13} Atunci au izbucnit noile şi implacabilele persecutări de către iudei, astfel încât învăţătorii activi ai noii religii cu privire la Iisus, religie care a fost numită ulterior creştinism în Antiohia, s-au risipit până la hotarele imperiului proclamându-l pe Iisus. Aşadar, înainte de epoca lui Pavel, grecii fuseseră aceia care au dirijat difuzarea mesajului. Aceşti primi misionari, precum şi următorii, au reluat itinerarul urmat cândva de Alexandru, mergând în Antiohia prin Gaza şi Tyr, şi de acolo în Macedonia prin Asia Mică, apoi în Roma şi în părţile cele mai îndepărtate ale imperiului.

Până la o nouă revedere … pace și lumină pentru toți !

Constantin RUSU

Share this:

                                              HRISTOS  S-A  ÎNĂLȚAT  !

Astăzi – joi 17 mai – Sărbătoarim Înălțarea Domnului care se mai numeşte în popor şi Ispas, de la cuvântul de origine slavonă Supasu, care înseamnă Mântuitorul. Este sărbătoarea în care Biserica face amintire în fiecare an de ultimul eveniment din viaţa pământeană a Mântuitorului. Prin înălţarea Sa la cer, se încheie activitatea Sa de răscumpărare a neamului omenesc din robia morţii şi a păcatului.

Evenimentul Înălţării este amintit în Sfintele Evanghelii şi descris pe larg în cartea Faptele Apostolilor, unde se spune că, după Învierea sa din morţi, Mântuitorul s-a arătat Sfinţilor Săi ucenici şi Apostoli, timp de 40 de zile, prin multe semne doveditoare. Vorbind cu el despre împărăţia lui Dumnezeu, i-a încredinţat că le va trimite Duhul Sfânt, care le va da putere pentru a fi martori şi mărturisitori al Lui în Ierusalim, Iudeea, Samaria şi până la marginile pământului. Şi zicând acesta, s-a înălţat la cer, iar un nor l-a luat din faţa ochilor lor. Este exact ceea ce Iconografia ortodoxă înfăţişează referitor la praznicul Înălţării.

Fie ca Înălțarea Domnului să înalțe în lumină și iubire și inimile și sufletele noastre . Amin !

                                         Un omagiu adus Domnului :                                                             .   

Odă lui Iisus – Lenuța Onofraș ..  volumul de versuri La joacă prin Univers                                   .

                                           Odă lui Iisus                                                                                               .

Acum vreo două mii de ani

Când ai venit la noi,

Eram străini, răi și tirani

Și-n suflet eram goi !                                                                                                                              .

Dar Tu, cu felul Tău de-a fi,

Ne-ai adunat din drum pe toți,

Bărbați, femei, bătrâni, copii ..,

Viața dându-ne, căci noi , cu toții eram morți!                                                                                     .

Însă nu am prea înțeles

Așa precum … adânc dormeam!

Tu străluceai profund, intens,

Iar noi, doar licăream!                                                                                                                             .

Și în iubirea Ta cea mare

Te-ai hotărât să ne trezești,

Cum Soarele-n apus dispare,

Cu viața-Ți Sfânta, să plătești!                                                                                                             .

N-am înțeles nimic, atunci,

Din tot ce s-a-ntâmplat.

Dar astăzi, rând pe rând noi ne trezim

Și ne-ntrebam: „Oare a fost adevărat ?”                                                                                              .

O, Prea mărite Fiu Iubit, al Tatălui Ceresc,

Noi demni urcăm spre înălțimi .. copii Tăi tot cresc !

Și vrem să știi că te păstram în inimă, cu dor nespus!

Lumina ce ne-ai dăruit, e în noi, Iubite Domn Iisus!                                                                             .

Muzică și poezie – CoRus & LeOno – Odă lui Iisus 

Continuare: Viața și învățăturile lui Iisus conform cărții Urantia                                                                              

                              Apariţiile finale şi urcarea la cer

1. Apariţia în Sychar

2. Apariţia în Fenicia

3. Ultima apariţie la Ierusalim

4. Cauzele căderii lui Iuda

5. Ascensiunea Maestrului

6. Petru convoacă o adunare

                                                                                 …

   Cine dorește să citească materialul în original – adică fără unele pasaje colorate, sublinieri sau boldiri care îmi aparțin – o poate face de pe linkul de mai jos

             http://www.urantia.org/ro/cartea-urantia/citeste-cartea-urantia-online

” Era aproape ora şapte şi patruzeci şi cinci dimineaţa – joi 18 mai –  când Iisus, sub forma lui morontială, a dispărut din câmpul de observaţie al celor unsprezece apostoli ai lui pentru a începe ascensiunea sa către dreapta Tatălui şi să primească confirmarea oficială a desăvârşirii suveranităţii sale peste universul Nebadonului.”

Capitolul 193

Apariţiile finale şi urcarea la cer

^{(2052.1) 193:0.1} CEA dea şaisprezecea manifestare morontială a lui Iisus a avut loc vineri 5 mai, către ora nouă seara, în curtea lui Nicodim. În seara aceea credincioşii din Ierusalim făcuseră prima lor încercare, de după înviere, de a se reuni. În momentul acesta se aflau adunaţi cei unsprezece apostoli, grupul de femei ucenice şi asociatele lor, şi alţi cincizeci de eminenţi ucenici ai Maestrului, cuprinzând un oarecare număr de greci. Aceşti credincioşi aveau între ei conversaţii amicale de peste jumătate de oră când Maestrul morontial a apărut deodată, pe deplin vizibil tuturor, şi a început imediat să-i instruiască. Iisus a zis:

^{(2052.2) 193:0.2} „Pacea să fie cu voi. Iată grupul de credincioşi cel mai reprezentativ – apostoli şi ucenici bărbaţi şi femei – cărora le-am apărut din momentul în care am fost eliberat de carne. Eu v-am chemat acum să fiţi de martori că v-am prevenit că trebuia ca şederea mea printre voi să i-a sfârşit; eu v-am zis că va trebui în curând să mă întorc alături de Tatăl meu. Apoi, vă arătasem clar cum şefii preoţilor şi conducătorii iudeilor mă vor preda pentru a fi trimis la moarte, şi că eu mă voi ridica din mormânt. De ce atunci voi v-aţi lăsat descumpăniţi de toate aceste lucruri când s-au petrecut? Şi pentru ce aţi fost atât de surprinşi când am reînviat în cea de-a treia zi? Voi n-aţi reuşit să mă credeţi, pentru că voi aţi auzit cuvintele mele fără a le fi înţeles semnificaţia.

^{(2052.3) 193:0.3} „Acum, voi va trebui să vă aplecaţi urechea la ceea ce vă zic, ca nu cumva să faceţi din nou greşeala de înţelege învăţătura mea cu mintea fără a pricepe sensul lor în inima voastră. De la începutul şederii mele printre voi ca unul dintre semenii voştri, eu v-am învăţat că singurul meu ţel este să îl dezvălui pe Tatăl meu care este în ceruri copiilor săi pământeni. Eu am trăit manifestarea revelatoare de Dumnezeu pentru ca voi să puteţi face experienţa carierei cunoaşterii de Dumnezeu. Eu l-am revelat pe Dumnezeu ca fiind Tatăl vostru care este în ceruri, şi v-am revelat pe voi ca fiind fiii lui Dumnezeu pe pământ. Dumnezeu vă iubeşte, pe voi, fiii lui; este un fapt. Prin credinţa în cuvintele mele, acest fapt a devenit un adevăr veşnic viu în inima voastră. Când, prin credinţa voastră vie, voi deveniţi în chip divin conştienţi de Dumnezeu, atunci sunteţi născuţi din spirit în calitate de copii de lumină şi de viaţă, ai acestei vieţi eterne graţie căreia voi faceţi ascensiunea universului de universuri şi experienţa găsirii lui Dumnezeu Tatăl din Paradis.

^{(2052.4) 193:0.4} „Vă îndemn să vă amintiţi întotdeauna ca misiunea voastră printre oameni constă în a proclama evanghelia împărăţiei – realitatea că Dumnezeu este Tatăl oamenilor şi adevărul că ei sunt fiii lui. Proclamaţi adevărul bunei vestiri întreg, şi nu numai o parte a evangheliei salvatoare. Mesajul vostru nu este modificat de experienţa reînvierii voastre. Filiaţia cu Dumnezeu, prin credinţă, rămâne adevărul salvator al evangheliei împărăţiei. Voi veţi merge să predicaţi iubirea lui Dumnezeu şi slujirea oamenilor. Lucrul de care lumea are cea mai mare nevoie să-l ştie este că oamenii sunt fiii lui Dumnezeu şi că, prin credinţă, ei pot realiza efectiv acest adevăr înnobilator şi să aibă experienţa lui zilnică. Manifestarea mea ar trebui să ajute pe toţi oamenii să ştie că ei sunt copiii lui Dumnezeu, dac această cunoaştere ar fi insuficientă dacă ei nu ar ajunge să cunoască personal prin credinţă adevărul salvator că ei sunt fiii spirituali cei vii ai Tatălui Veşnic. Evanghelia împărăţiei se preocupă de iubirea Tatălui şi de slujirea copiilor lui pe pământ.

^{(2053.1) 193:0.5} „Aici, voi împărtăşiţi împreună cunoaşterea ridicării mele dintre cei morţi, dar ea nu are nimic ciudat. Eu am puterea de a-mi abandona viaţa şi de a o relua; Tatăl dă o asemenea putere Fiilor din Paradis. Voi ar trebui să aveţi inima mişcată de ştiinţa că morţii dintr-o epocă s-au lansat în ascensiunea eternă la puţină vreme după ce am părăsit mormântul nou al lui Iosif din Arimathia. Eu mi-am trăit viaţa în trup pentru a vă arăta cum, printr-un serviciu expresie a iubirii, voi îl puteţi revela pe Dumnezeu semenilor voştri, tot aşa cum iubindu-vă şi servindu-vă, eu am devenit o revelaţie a lui Dumnezeu pentru voi. Eu am trăit printre voi ca Fiu al Omului pentru ca voi, şi toţi ceilalţi oameni, să puteţi şti că voi sunteţi în adevăr fiii lui Dumnezeu. Deci, mergeţi acum în lumea întreagă şi predicaţi tuturor oamenilor această evanghelie a cerurilor; iubiţi-i pe toţi oamenii aşa cum v-am iubit eu pe voi; serviţi-i pe tovarăşii voştri muritori aşa cum şi eu v-am servit pe voi. Voi aţi primit gratuit, să daţi gratuit. Rămâneţi în Ierusalim numai până ce am să mă duc la Tatăl meu şi până când vă trimit Duhul Adevărului. El vă va conduce într-un domeniu mai vast al adevărului, şi eu vă voi însoţi în lumea întreagă. Eu sunt cu voi întotdeauna, şi vă las vouă pacea mea.”

^{(2053.2) 193:0.6} După ce Maestrul le vorbise, s-a făcut nevăzut. Credincioşii au rămas împreună toată noaptea, discutând cu seriozitate avertismentele Maestrului şi meditând asupra a tot ceea ce li se întâmplase; ei nu s-au dispersat decât la revărsatul zorilor. Iacob Zebedeu şi alţi apostoli le-au povestit şi experienţele lor cu Maestrul morontial în Galileea şi le-au relatat în detaliu cum le apăruse lor de trei ori.

1. Apariţia în Sychar

^{(2053.3) 193:1.1} În după-amiaza sabatului, pe 13 mai către ora patru, Maestrul le-a apărut Nadei şi la vreo şaptezeci şi cinci de credincioşi samariteni lângă fântâna lui Iacob din Sychar. Credincioşii aveau obiceiul de a se aduna în acest loc lângă care Iisus îi vorbise Nadei despre apa vie. În ziua aceea, chiar în clipa în care ei terminaseră de discutat veştile despre înviere, Iisus a apărut deodată înaintea lor şi a zis:

^{(2053.4) 193:1.2} „Pacea să fie cu voi. Vă bucuraţi să aflaţi că eu sunt învierea şi viaţa, dar asta nu vă va folosi la nimic dacă mai întâi nu vă veţi fi născut din spiritul veşnic, prin care veţi ajunge să posedaţi, prin credinţă, darul vieţii veşnice. Dacă sunteţi fiii prin credinţă ai Tatălui meu, voi nu veţi muri niciodată; nu veţi pieri. Evanghelia împărăţiei v-a învăţat că toţi sunteţi fiii lui Dumnezeu. Şi aceste veşti bune cu privire la iubirea Tatălui ceresc pentru copiii lui de pe pământ trebuie adusă lumii întregi. A venit timpul să nu-l mai adoraţi pe Dumnezeu pe muntele Garizim ori în Ierusalim, ci în spirit şi în adevăr, acolo unde sunteţi, aşa cum sunteţi. Credinţa voastră este aceea care salvează sufletul. Mântuirea este darul lui Dumnezeu tuturor acelora care cred că sunt fiii lui. Dar nu vă amăgiţi; deşi mântuirea este darul gratuit al lui Dumnezeu şi este oferită tuturor acelor care îl acceptă prin credinţă, ea este urmată de experienţa de a purta roadele acestei vieţi spirituale aşa cum este ea trăită în trup. Acceptarea doctrinei paternităţii lui Dumnezeu implică că voi acceptaţi, totodată, de bună voie acest adevăr corolar al fraternităţii oamenilor. Or, dacă un om este fratele vostru, el este chiar mai mult decât aproapele vostru, pe care Tatăl vă cere să îl iubiţi ca pe voi înşivă. Din moment ce fratele vostru aparţine propriei voastre familii, nu numai că îl veţi iubi cu o afecţiune familială, dar îl şi veţi servi aşa cum vă serviţi pe voi înşivă. Şi voi îl veţi iubi şi îl veţi servi astfel pe fratele vostru pentru că, fiind fraţii mei, aţi fost iubiţi şi serviţi de mine în chipul acesta. Aşadar, duceţi-vă în lumea toată ca să proclamaţi această veste bună tuturor creaturilor din fiecare rasă, din fiecare trib şi din fiecare naţiune. Spiritul meu va fi înainte, iar eu voi fi cu voi întotdeauna.”

^{(2054.1) 193:1.3} Aceşti samariteni au fost uimiţi de această apariţie a Maestrului şi au plecat în grabă către satele şi oraşele vecine, unde au răspândit vestea că îl văzuseră pe Iisus şi că acesta le vorbise. Aceasta a fost a şaptesprezecea apariţie morontială a Maestrului.

2. Apariţia în Fenicia

^{(2054.2) 193:2.1} Cea dea optsprezecea apariţie morontială a Maestrului a avut loc în Tyr, marţi 16 mai, cu puţin înainte de ora nouă seara şi, din nou, la încheierea unei adunări de credincioşi. În momentul în care ei erau pe punctul de a se despărţi, Iisus a zis:

^{(2054.3) 193:2.2} „Pace vouă. Vă bucuraţi să aflaţi că Fiul omului s-a sculat dintre morţi, pentru că voi ştiţi prin aceasta că fraţii voştri şi voi veţi supravieţui la fel morţii omeneşti. Însă, pentru a supravieţui, trebuie ca voi să fiţi mai întâi născuţi din spiritul care caută adevărul şi îl găseşte pe Dumnezeu. Pâinea vieţii şi apa vie sunt date numai celor la care le este foame de adevăr şi sete de dreptate – de Dumnezeu. Faptul că morţii reînvie nu este evanghelia împărăţiei. Aceste mari adevăruri şi aceste fapte universale se leagă toate de evanghelie, prin aceea că ele fac parte din rezultatul obţinut de aceia care cred vestea cea bună; ele sunt înglobate în experienţa ulterioară a celor care, prin credinţă, devin, în fapt şi în adevăr, fiii eterni ai Dumnezeului veşnic. Tatăl meu m-a trimis în lume pentru a proclama tuturor oamenilor această mântuire a filiaţiei. Tot astfel, eu vă trimit pe voi departe pentru a predica această mântuire prin filiaţie. Mântuirea este un dar gratuit de la Dumnezeu, dar aceia care sunt născuţi din spirit încep imediat să îşi arate roadele spiritului prin serviciul lor expresie a iubirii pentru semenii lor. Şi iată fructele spiritului divin produse în viaţa muritorilor născuţi din spirit şi cunoscători de Dumnezeu: serviciu expresie a iubirii, devotament dezinteresat, fidelitate curajoasă, echitate sinceră, onestitate iluminată, speranţă vie, încredere fără suspiciuni, sprijin compătimitor, bunătate inalterabilă, toleranţă îngăduitoare şi pace durabilă. Dacă aşa-zişii credincioşi nu dau aceste roade ale spiritului divin în viaţa lor, atunci sunt morţi; Duhul Adevărului nu este în ei; ei sunt viţele nefolositoare alei viei vii şi vor fi curând îndepărtate. Tatăl meu cere copiilor credinţei să dea multe roade ale spiritului. Prin urmare dacă sunteţi sterpi, el va săpa în jurul rădăcinilor voastre şi va tăia viţele voastre neroditoare. Pe măsură ce înaintaţi către cer în împărăţiei lui Dumnezeu, va trebui să produceţi din ce în ce mai mult roadele spiritului. Voi puteţi intra în împărăţia lui Dumnezeu ca un copil, dar Tatăl cere ca voi să creşteţi, prin har, până la deplina statură a unui adult spiritual. Când vă veţi duce departe să proclamaţi tuturor naţiunilor vestea cea bună a acestei evanghelii, eu voi merge înaintea voastră, iar Spiritul meu de Adevăr va sălăşlui în inima voastră. Vă las vouă pacea mea.”

^{(2054.4) 193:2.3} Apoi Maestrul s-a făcut nevăzut. În ziua următoare, au plecat din Tyr credincioşii care au dus mărturia acestor fapte la Sidon şi chiar în Antiohia şi în Damasc. Iisus îi vizitase pe aceşti credincioşi în cursul vieţii sale întrupate, şi nu le-a trebuit mult să îl recunoască atunci când a început să le propovăduiască. Cu toate că prietenilor lui le venise greu să recunoască forma lui morontială atunci când se făcuse vizibilă, ei n-au ezitat niciodată să identifice personalitatea sa atunci când le-a apărut.

3. Ultima apariţie la Ierusalim

^{(2055.1) 193:3.1} Joi dimineaţa devreme, 18 mai, Iisus şi-a făcut cea din urmă apariţie pe pământ ca personalitate morontială. În vreme ce cei unsprezece apostoli mergeau să se aşeze pentru a lua masa lor de dimineaţă în sala de sus a casei Mariei Marcu, Iisus le-a apărut şi a zis:

^{(2055.2) 193:3.2} „Pacea să fie cu voi. V-am cerut să rămâneţi aici, la Ierusalim, până la ridicarea mea alături de Tatăl meu, şi chiar şi până ce vă trimit Duhul Adevărului care va fi curând răspândit peste toate trupurile şi vă va conferi o putere de sus.” Simon Zelotul l-a întrerupt pe Iisus întrebându-l: „Şi după aceea, Maestre, vei reinstaura tu împărăţia şi vom vedea noi gloria lui Dumnezeu manifestată pe pământ?” După ce a ascultat întrebarea lui Simon, Iisus a răspuns: „Simone, tu încă te mai agăţi de vechile tale idei despre Mesia iudeilor şi despre regatul material, dar tu vei primi o putere spirituală atunci când spiritul se va coborî peste tine, iar tu vei merge curând în lumea largă predicând evanghelia împărăţiei. Aşa cum Tatăl m-a trimis pe mine în lume, tot aşa vă trimit şi eu acolo. Eu aş dori ca voi să vă iubiţi şi să aveţi încredere unii în alţii. Iuda nu mai este cu voi pentru că iubire lui se răcise şi pentru că vă refuzase încrederea, vouă, fraţii lui loiali. Nu aţi citit voi pasajul din Scripturi în care se zice: ‘Nu este bine ca omul să fie singur. Nimeni nu trăieşte de unul singur, pentru el însuşi’? Şi, de asemenea, acela care spunea: ‘Cine vrea să aibă prieteni trebuie să se arate prietenos’? Nu v-am trimis eu să propovăduiţi doi câte doi ca să nu vă simţiţi singuri, şi ca să nu cădeţi în necazurile şi în nefericirile izolării? Voi ştiţi bine şi că, atunci când eram în trup, eu nu mi-am permis niciodată să rămân mult timp singur. Din clipa asocierii noastre eu am avut mereu pe doi sau trei dintre voi pe lângă mine sau nu prea departe, chiar şi atunci când comunicam cu Tatăl. Aşadar, aveţi încredere şi încredeţi-vă unii în alţii. A venit timpul, sunt pe cale de a merge alături de Tatăl meu.”

^{(2055.3) 193:3.3} După ce le-a vorbit astfel, le-a făcut semn şi i-a condus afară pe muntele Măslinilor, unde şi-a luat rămas bun de la ei în vederea plecării lui de pe Urantia. A fost o călătorie solemnă până la Olivet. Nici unul dintre ei n-a mai rostit nici o vorbă de la plecarea din sala de sus şi până ce Iisus s-a oprit cu ei pe muntele Măslinilor.

4. Cauzele căderii lui Iuda

^{(2055.4) 193:4.1} În prima parte a mesajului de rămas bun al Maestrului adresat discipolilor lui el a făcut aluzie la pierderea lui Iuda şi a făcut să reiasă soarta tragică a tovarăşului lor trădător ca un avertisment solemn contra pericolelor izolării sociale şi fraterne. Poate că este de folos, pentru credincioşii prezentei epoci şi ai celei viitoare, să revadă pe scurt cauzele căderii lui Iuda în lumina remarcilor Maestrului şi în ţinând seama de iluminările acumulate ale secolelor ulterioare.

^{(2055.5) 193:4.2} Considerând retrospectiv această tragedie, noi ne gândim că, dacă Iuda s-a rătăcit, cauza primă a acestui fapt era caracterul lui foarte marcat de personalitate solitară, o personalitate închisă şi ruptă de la contactele sociale obişnuite. El a refuzat cu persistenţă să se încreadă în tovarăşii lui apostoli ori să se înfrăţească sincer cu ei. Dar faptul că era o personalitate solitară n-ar fi cauzat de unul singur un asemenea dezastru pentru Iuda dacă, în acelaşi timp, n-ar fi intervenit încă un alt factor: Iuda nu ajunsese încă să creadă în iubire şi în harul spiritual. Iar apoi, pentru a agrava şi mai rău situaţia, el a purtat resentimente stăruitoare şi a întreţinut inamici psihologici precum răzbunarea şi dorinţa generalizată de a „răspunde cu aceleaşi sentimente” oricui pentru toate decepţiile sale.

^{(2056.1) 193:4.3} Acest combinaţie nefericită de particularităţi individuale şi de tendinţe mentale au concurat la distrugerea unui om bine intenţionat care nu reuşise să îşi subjuge aceste rele prin iubire, prin credinţă şi prin încredere. Faptul că nu era necesar ca Iuda să apuce pe o cale rătăcită este bine demonstrat de cazurile lui Toma şi de Nataniel, care erau amândoi la fel de cuprinşi de suspiciune şi de hiperdezvoltaţi în tendinţa lor individualistă. Până şi Andrei şi Matei avuseseră înclinaţii în acest sens, dar toţi aceşti oameni au dovedit, pentru tovarăşii lor şi pentru Iisus, o iubire care, cu timpul, a sporit, nu a slăbit. Ei au crescut în har şi în cunoaşterea adevărului. Au devenit tot mai încrezători faţă de fraţii lor şi au dezvoltat încetul cu încetul aptitudinea de a se încrede în tovarăşii lor, în vreme ce Iuda a refuzat cu persistenţă să se încreadă în fraţii lui. Când era împins, prin acumularea conflictelor sale emoţionale, să caute uşurare exprimându-se, el ajungea mereu să ceară sfatul – şi să primească consolările nechibzuite – ale rudelor sale nespirituale, ori se bizuia pe cunoştinţe întâmplătoare, care erau fie indiferente, fie ostile intereselor şi progresului realităţilor spirituale ale împărăţiei celeste, al cărui ambasador pe pământ era şi el, pe lângă ceilalţi unsprezece consacraţi.

^{(2056.2) 193:4.4} Iuda a avut parte de înfrângere în lupta sa pământească din pricina următorilor factori privitori la tendinţele personale şi la slăbiciunile de caracter.

^{(2056.3) 193:4.5} 1. El era o fiinţă omenească de tip solitar. Era extrem de individualist şi a ales să devină o persoană foarte închisă în sine şi nesociabilă.

^{(2056.4) 193:4.6} 2. Pe când era copil, viaţa lui fusese făcută prea uşoară. El încerca o ranchiună amarnică dacă era cumva zădărnicit în planurile lui. Se aştepta întotdeauna să câştige; nu ştia să piardă.

^{(2056.5) 193:4.7} 3. El nu a dobândit niciodată o tehnică filozofică pentru a înfrunta decepţiile. În loc de a accepta dezamăgirile ca pe un eveniment regulat şi curent al existenţei omeneşti, el recurgea neabătut la practica de a da vina pe cineva anume, sau pe asociaţii lui laolaltă, pentru toate dificultăţile sau dezamăgirile lui personale.

^{(2056.6) 193:4.8} 4. El avea tendinţa de a purta ranchiună, nutrea întotdeauna ideea de răzbunare.

^{(2056.7) 193:4.9} 5. Nu îi plăcea să înfrunte făţiş faptele; era necinstit în atitudinea lui faţă de situaţiile de viaţă.

^{(2056.8) 193:4.10} 6. El detesta să discute problemele sale personale cu asociaţii lui imediaţi. Refuza să vorbească despre greutăţile sale cu adevăraţii săi prieteni şi cu aceia pe care îi iubea cu adevărat. În tot cursul anilor lui de asociere cu Maestrul, el n-a venit nici măcar o dată cu vreo problemă pur personală.

^{(2056.9) 193:4.11} 7. El nu a învăţat niciodată că la urma urmei, răsplata reală a unei vieţi nobile este pacea spirituală, care nu este întotdeauna acordată în această scurtă viaţă în carne.

^{(2056.10) 193:4.12} Ca urmare a izolării stăruitoare a personalităţii sale, durerile lui s-au înmulţit, amărăciunile lui au sporit, neliniştile lui s-au mărit şi disperarea sa a atins o greutate aproape imposibil de suportat.

^{(2057.1) 193:4.13} Deşi acest apostol egocentric şi ultra-individualist a avut numeroase probleme psihice, emoţionale şi spirituale, principalele lui dificultăţi erau următoarele: ca personalitate, el era izolat. Mintal, el era suspicios şi ranchiunos. Prin temperament el căuta revanşa şi răzbunarea. Emoţional, el era lipsit de dragoste şi incapabil de iertare. Social, el era neîncrezător şi rămânea aproape în întregime închis în sine. În spirit, el a devenit arogant şi căpătase o ambiţie egoistă. În viaţă, el îi ignora pe aceia care îl iubeau şi, la moarte, el n-a avut prieteni.

^{(2057.2) 193:4.14} Aceştia sunt, aşadar, factorii mentali şi influenţele rele care, luate la un loc, explică purtarea unui credincios în Iisus, care, de altfel, a fost cândva bine intenţionat şi sincer, dar care, chiar şi după mai mulţi ani de asociere intimă cu această personalitate transformatoare, şi-a abandonat tovarăşii, a repudiat o cauză sacră, a renunţat la sfânta sa vocaţie şi l-a trădat pe divinul său Maestru.

5. Ascensiunea Maestrului

^{(2057.3) 193:5.1} Era aproape ora şapte şi jumătate dimineaţa , joi 18 mai, când Iisus a ajuns pe versantul vestic al muntelui Olivet cu cei unsprezece apostoli tăcuţi, şi oarecum dezorientaţi. Din acest loc situat la două treimi de munte până la vârf, ei puteau să vadă panorama Ierusalimului cu Ghetsimani la picioarele lor. Iisus s-a pregătit atunci să-şi ia rămas bun pentru ultima oară înainte de a părăsi Urantia. În timp ce stătea acolo în picioare, în faţa lor, ei au îngenuncheat cu toţii spontan în cerc în jurul lui, şi Maestrul a zis:

^{(2057.4) 193:5.2} „Eu v-am cerut să rămâneţi în Ierusalim până ce vi se va da o putere de sus. Eu sunt acum pe cale de a-mi lua rămas bun de la voi şi de a urca la Tatăl meu. Curând, foarte curând, noi vom trimite Duhul Adevărului în această lume unde am stat; când va veni, voi veţi începe noua proclamare a evangheliei împărăţiei, mai întâi la Ierusalim, iar după aceea până la hotarele lumii. Iubiţi-i pe oameni cu iubirea cu care v-am iubit eu şi slujiţi-i pe tovarăşii voştri muritori aşa cum v-am iubit eu. După roadele spirituale ale vieţii voastre faceţi sufletele să creadă adevărul că omul este un fiu de Dumnezeu şi că toţi oamenii sunt fraţi. Aduceţi-vă aminte de tot ceea ce v-am învăţat şi de viaţa care am trăit-o printre voi. Iubirea mea vă acoperă cu umbra ei, spiritul meu va sălăşlui în voi şi pacea mea vă va rămâne vouă. Adio”

^{(2057.5) 193:5.3} După ce a vorbit astfel, Maestrul morontial a dispărut din vederea lor. Această „ascensiune” a lui Iisus nu se deosebea în nici un sens de celelalte dispariţii din viziunea umană din cursul celor patruzeci de zile ale carierei lui morontiale pe Urantia.

^{(2057.6) 193:5.4} Maestrul a trecut prin Ierusem pentru a ajunge în Edentia, unde Cei Preaînalţi, sub privirea Fiilor Paradisului, îl desprindeau pe Iisus din Nazareth de starea morontială. Apoi, prin canalele spirituale de ascensiune, ei l-au restabilit la statutul de filiaţie paradisiacă şi de suveranitate supremă asupra Salvingtonului.

^{(2057.7) 193:5.5} Era aproape ora şapte şi patruzeci şi cinci dimineaţa, când Iisus, sub forma lui morontială, a dispărut din câmpul de observaţie al celor unsprezece apostoli ai lui pentru a începe ascensiunea sa către dreapta Tatălui şi să primească confirmarea oficială a desăvârşirii suveranităţii sale peste universul Nebadonului.

6. Petru convoacă o adunare

^{(2057.8) 193:6.1} Acţionând în acord instrucţiunile lui Petru, Ioan Marcu şi încă alte câteva persoane au mers ca să îi convoace pe discipolii eminenţi la o reuniune la casa Mariei Marcu. Către zece şi jumătate dimineaţa o sută douăzeci dintre discipolii principali ai lui Iisus care trăiau în Ierusalim se adunaseră pentru a asculta darea de seamă a mesajului de rămas bun al Maestrului şi pentru a auzi veste ascensiunii sale. Maria, mama lui Iisus se găsea şi ea în acest grup. Ea se întorsese la Ierusalim cu Ioan Zebedeu în momentul când apostolii reveneau din recenta lor şedere în Galileea. La puţin timp după Rusalii, ea sa înapoiat la Salomeea în Bethsaida. Iacob, fratele lui Iisus, era prezent şi el la această reuniune, prima întrevedere a discipolilor convocaţi după sfârşitul carierei planetare a Maestrului.

^{(2058.1) 193:6.2} Simon Petru s-a oferit să vorbească în numele tovarăşilor lui apostoli şi a făcut un raport pasionant asupra celei din urmă reuniuni a celor unsprezece cu Maestrul lor. El a descris într-un chip cu adevărat emoţionant salutul final al Maestrului lor şi dispariţia lui în ascensiune. Niciodată până atunci nu mai avusese loc în lume o adunare asemănătoare; această primă parte a reuniunii a durat ceva mai puţin de o oră. Petru a explicat apoi că apostolii se hotărâseră să aleagă un succesor lui Iuda Iscariotul, şi că va fi o pauză pentru a permite apostolilor de a se decide între Matias şi Justus, a căror candidatură la această funcţie fusese deja propusă.

^{(2058.2) 193:6.3} Cei unsprezece au coborât atunci în camera de jos, unde au căzut de acord să tragă la sorţi pentru a se determina care dintre cei doi oameni va deveni apostol şi va sluji în locul lui Iuda. Sorţii au fost în favoarea li Matias, care a fost proclamat noul apostol. A fost cum se cuvine desemnat în slujba sa, apoi numit trezorier. Dar Matias nu a jucat decât un rol şters în activităţile ulterioare ale apostolilor.

^{(2058.3) 193:6.4} La puţin timp după Rusalii, gemenii s-au întors la casa lor, în Galileea. Simon Zelotul s-a retras pentru o bucată de vreme înainte de a se apuca din nou să predice evanghelia. Toma s-a tot frământat un timp, dar apoi s-a apucat din nou de răspândirea învăţăturilor. Nataniel se deosebea tot mai mult în părerile lui de Petru, care avea tendinţa să predice mai mult despre Iisus în loc de a proclama ca mai înainte evanghelia împărăţiei. Către mijlocul lunii următoare, dezacordul lor a devenit atât de acut, încât Nataniel s-a retras, ducându-se apoi în Filadelfia pentru a-i face o vizită lui Abner şi lui Lazăr. Dup ce a rămas acolo vreme de peste un an, el a mers în ţările situate dincolo de Mesopotamia pentru a predica evanghelia aşa cum o înţelegea el.

^{(2058.4) 193:6.5} Aşa au rămas numai şase apostoli, dintre cei doisprezece iniţiali, pentru a activa pe scena proclamării iniţiale a evangheliei în Ierusalim: Petru, Andrei, Iacob, Ioan, Filip şi Matei.

^{(2058.5) 193:6.6} Se apropia de miezul nopţii când apostolii s-au reîntors printre tovarăşii lor în sala de sus şi au anunţat că Matias fusese ales ca noul apostol. După aceea, Petru i-a invitat pe toţi credincioşii să se cufunde în rugăciune, şi să se roage pentru a se putea pregăti să primească darul spiritului pe care Maestrul promisese să îl trimită.

Până la o nouă revedere … pace și lumină pentru toți !

Constantin Rusu

Share this: