Viața și învățăturile lui Iisus – Credința lui Iisus

Posted on 10 iunie 2018 by corus

Dragi prieteni,

Ușurel, ușurel am ajuns și la finalul drumului privind incursiunea prin unele capitole ale cărții Urantia … socotita de mulți ca “ Noua Biblie sau Bibilia Viitorului ” … fiind asemanatoare oarecum Bibliei actuale în ceea ce privește viața Domnului Iisus dar în plus prezentand la un “ nivel tehnic ” unele aspecte ale Creației și Creatorului făcându-ne astfel o ideie mai clară asupra Tatălui Universal Creator, a naturii lui Dumnezeu, a naturii Universurilor si a guvernarii lor, a Fiilor paradisiaci și a Spiritelor Maestru precum și a Spiritelor ocrotitoare, a Directorilor de putere si personalitatile care guvernează universurile, planetele … etc … a vietii morontiale după moartea fizică si a evoluției spirituale pe lumile palat, a originii și evoluției Pământului … etc … și nu în ultimul rând a întrupării și vieții Domnului Iisus pe Pamant.

Continuare: Viața și învățăturile lui Iisus conform cărții Urantia

Credinţa lui Iisus

Iisus — omul
Religia lui Iisus
Supremaţia religiei

…

Cine dorește să citească materialul în original – adică fără unele pasaje colorate, sublinieri sau boldiri care îmi aparțin – o poate face de pe linkul de mai jos

http://www.urantia.org/ro/cartea-urantia/citeste-cartea-urantia-online

Capitolul 196

Credinţa lui Iisus

^(2087.1) ^196:0.1 IISUS avea în Dumnezeu o credinţă sublimă şi sinceră. El a încercat suişurile şi coborâşurile obişnuite ale existenţei de muritor, dar nu a pus niciodată în chip religios la îndoială certitudinea vegherii şi a îndrumărilor lui Dumnezeu. Credinţa sa era rodul clarviziunii născute din activitatea prezenţei divine, Ajustorul său Interior. Credinţa sa nu era nici tradiţională, nici pur intelectuală; era în întregime personală şi pur spirituală.

^(2087.2) ^196:0.2 Iisus cel uman îl vedea pe Dumnezeu ca fiind sfânt, just şi mare,precum şi adevărat, frumos şi bun. El a focalizat în mintea sa toate aceste atribute ale divinităţii ca „voie a Tatălui care este în ceruri”. Dumnezeul lui Iisus era simultan „Sfântul Israelului” şi „Tatăl din ceruri viu şi iubitor”. Conceptul de Dumnezeu ca Tată nu era original la Iisus, dar el a exaltat şi a înălţat ideea la nivelul unei experienţe sublime înfăptuind o nouă revelaţie a lui Dumnezeu şi proclamând că orice creatură muritoare este un copil al acestui Tată al dragostei, un fiu de Dumnezeu.

^(2087.3) ^196:0.3 Iisus nu s-a agăţat de credinţa în Dumnezeu ca un suflet ce se zbate într-un război contra universului şi duce o luptă pe viaţă şi moarte contra unei lumi ostile şi păcătoase. El n-a recurs la credinţă numai pentru a se consola în toiul dificultăţilor sau pentru a se încuraja înaintea ameninţării disperării. Credinţa nu era pentru el o simplă compensare iluzorie la realităţile neplăcute şi la tristeţile vieţii. În faţa tuturor dificultăţilor naturale şi a contradicţiilor temporare ale existenţei unui muritor, el încerca calmul unei încrederi supreme şi de necontestat în Dumnezeu, şi fascinaţia de a trăi, prin credinţă, în prezenţa Tatălui celest însuşi. Această credinţă triumfătoare era o experienţă vie de împlinire spirituală efectivă. Marea contribuţie a lui Iisus la valorile de experienţă umană nu a fost aceea de a fi revelat atât de multe valori noi cu privire la Tatăl din ceruri ci mai degrabă de a demonstra atât de magnific şi de uman un tip nou şi superior de credinţă vie în Dumnezeu. Niciodată pe nici o lume din universul nostru, nici în viaţa vreunui anume muritor, Dumnezeu nu a devenit o asemenea realitate vie ca în experienţa umană a lui Iisus din Nazareth.

^(2087.4) ^196:0.4 Această lume şi toate celelalte lumi ale creaţiei locale descoperă, în viaţa Maestrului pe Urantia, o religie de un tip nou şi superior, o religie bazată pe relaţii spirituale personale cu Tatăl Universal, şi în întregime validate de autoritatea supremă a unei experienţe personale autentice. Această credinţă vie a lui Iisus era mai mult decât o reflexie intelectuală şi nu era o meditaţie mistică.

^(2087.5) ^196:0.5 Teologia poate fixa, formula, defini şi dogmatiza credinţa, dar, în viaţa umană a lui Iisus, credinţa era personală, vie, originală, spontană şi pur spirituală. Această credinţă nu era nici un respect pentru tradiţie, nici o simplă credinţă intelectuală ţinută ca un crez sacru, ci mai degrabă o experienţă sublimă şi o profundă convingere care îl ţinea în siguranţă. Această credinţă era atât de reală şi atât de atotcuprinzătoare încât ea a spulberat absolut toate îndoielile spirituale şi a distrus eficient orice dorinţă conflictuală. Nimic nu-l putea împiedica pe Iisus de la ancorarea spirituală în această credinţă ferventă, sublimă şi neînfricată. Chiar şi în faţa unei înfrângeri aparente sau în angoasa decepţiilor şi într-o disperare ameninţătoare, el stătea calm în prezenţa divină, liberă de orice frică şi pe deplin conştientă că este spiritualmente invincibilă. Iisus beneficia de încredinţarea întăritoare de a poseda o credinţă stoică; în fiecare situaţie dificilă a vieţii, el dădea infailibil dovadă de o fidelitate totală faţă de voia Tatălui. Iar această credinţă superbă nu a fost clintită, nici chiar de ameninţarea crudă şi zdrobitoare a unei morţi dezonorante.

^(2088.1) ^196:0.6 La un geniu religios, o puternică credinţă spirituală conduce prea adesea direct la un fanatism dezastruos, la exacerbarea egoului religios, dar nu a fost la fel şi în cazul lui Iisus. Viaţa lui practică nu a fost afectată defavorabil de credinţa sa extraordinară şi de dobândirea de spirit, pentru că această exaltare spirituală era expresia în întregime inconştientă şi spontană în sufletul său a experienţei sale personale cu Dumnezeu.

^(2088.2) ^196:0.7 Credinţa spirituală a lui Iisus, înflăcărată şi neclintită, nu a devenit niciodată fanatică pentru că nu a încercat niciodată să o impună asupra judecăţilor sale intelectuale bine echilibrate privitoare la valorile relative ale situaţiilor practice şi obişnuite ale vieţii sociale, economice şi morale. Fiul Omului era, printre altele, o persoană omenească splendid unificată; el era o fiinţă divină perfect înzestrată; el era magnific coordonat ca fiinţă umană şi divină combinate, activând pe pământ într-o singură personalitate. Maestrul coordona întotdeauna credinţa sufletului cu înţeleptele aprecieri ale unei experienţe mature. Credinţa personală, speranţa spirituală şi devotamentul moral erau întotdeauna legate într-o incomparabilă unitate religioasă asociindu-se armonios cu pătrunzătoarea realizare a realităţii şi a caracterului sacru ale tuturor angajamentelor umane – onoare personală, dragoste familială, obligaţii religioase, îndatorire socială şi necesităţi economice.

^(2088.3) ^196:0.8 Credinţa lui Iisus vedea toate valorile spiritului ca fiind incluse în împărăţia lui Dumnezeu, şi de aceea zicea: „Căutaţi mai întâi împărăţia cerurilor”. Iisus vedea, în comunitatea ideală şi evoluată a împărăţiei, înfăptuirea şi împlinirea „voii lui Dumnezeu” . Esenţialul rugăciunii învăţate de discipolii lui de la el era: „Să vină împărăţia ta, să se facă voia ta.” După ce a conceput astfel împărăţia ca incluzând voia lui Dumnezeu, el s-a consacrat manifestării ei cu o uimitoare uitare de sine şi cu un entuziasm nemărginit. Însă, în toată intensitatea misiunii sale şi în timpul vieţii sale extraordinare el nu a făcut niciodată să apară încrâncenarea unui fanatic ori inutilitatea superficială a religiosului egoist.

^(2088.4) ^196:0.9 Toată viaţa Maestrul a fost constant condiţionat de această credinţă vie, această sublimă experienţă religioasă. Această atitudine spirituală domina complet modul său de a gândi şi de a simţi, de a crede şi de a se ruga, de a propovădui şi de a predica. Această credinţă personală a unui fiu în certitudinea guvernării şi în siguranţa ocrotirii unui Tată ceresc a impregnat viaţa sa excepţională cu un profund conţinut de realitate spirituală. Totuşi, în pofida acestei conştiinţe strânselor sale relaţii cu divinitatea, acest galileean, Galileanul lui Dumnezeu, când s-a adresat lui numindu-l Bun Învăţător, a replicat imediat:: „De ce mă numeşti tu bun?” Când ne pomenim în faţa unei atât de splendide uitări de sine, noi începem să înţelegem cum a găsit Tatăl posibil să i se manifeste atât de desăvârşit lui Iisus şi de a se revela prin el muritorilor împărăţiei.

^(2088.5) ^196:0.10 Ca om al împărăţiei, Iisus a adus lui Dumnezeu cea mai mare dintre toate ofrandele: el a consacrat şi a dedicat propria sa voie maiestuosului serviciu de a face voia divină. Iisus interpreta întotdeauna cu consecvenţă religia în întregime sub aspectul voii Tatălui. Când studiaţi cariera Maestrului din punctul de vedere al rugăciunii sau al oricărei alte trăsături a vieţii religioase, cercetaţi mai puţin învăţăturile lui decât faptele lui. Iisus n-a făcut niciodată o rugăciune cu titlu de îndatorire religioasă. Pentru el rugăciunea era o expresie sinceră de atitudine spirituală, o declaraţie de loialitate a sufletului, o etalare de devotament personal, o expresie de recunoştinţă, un mod de a scăpa de încordarea emoţională, o împiedicare a conflictului, o exaltare a intelectului, o înnobilare a dorinţelor, o justificare a deciziilor morale, o îmbogăţire a gândirii, o întărire a tendinţelor superioare, o consacrare a impulsiunilor, o clarificare a punctului de vedere, o declarare a credinţei, o predare transcendentală a voinţei, o sublimă afirmare a încrederii, o revelare a curajului, o proclamare a unei descoperiri, o mărturisire de devoţiune supremă, confirmarea unei consacrări, o tehnică pentru a aplana dificultăţile şi puternica mobilizare a puterilor conjugate ale sufletului pentru a rezista tuturor tendinţelor umane spre egoism, spre rău şi spre păcat. El a trăit această viaţă de evlavioasă consacrare anume pentru a face voia Tatălui său şi a sfârşit-o triumfal printr-o rugăciune de acest ordin. Secretul incomparabilei lui vieţi religioase era această conştiinţă a prezenţei lui Dumnezeu; el a dobândit-o prin rugăciuni inteligente şi printr-o adorare sinceră – o comuniune neîntreruptă cu Dumnezeu – iar nu prin îndrumări, prin voci, prin viziuni sau prin practici religioase extraordinare.

^(2089.1) ^196:0.11 În viaţa pământească a lui Iisus, religia a fost o experienţă vie, o mişcare directă şi personală de la veneraţia spirituală până la dreptatea practică. Credinţa lui Iisus a dat roadele transcendente ale spiritului divin. Credinţa sa nu era nici lipsită de maturitate nici credulă ca aceea a unui copil, ci, în multe privinţe, ea semăna cu încrederea candidă a minţii de copil. Încrederea lui Iisus în Dumnezeu semăna mult cu aceea a unui copil în părinţii lui. El avea o profundă încredere în univers, şi anume acel fel de încredere pe care o are copilul în mediul său parental. Credinţa sinceră a lui Iisus în bunătatea fundamentală a universului semăna mult cu aceea a unui copil în siguranţa anturajului său pământesc. Iisus se bizuia pe Tatăl ceresc aşa cum se încrede un copil în tatăl său pământesc, şi niciodată credinţa sa înflăcărată n-a pus nici o clipă la îndoială certitudinea că Tatăl ceresc veghea asupra lui. Iisus n-a fost în mod serios tulburat de frică, de îndoială ori de scepticism. Necredinţa nu inhiba exprimarea liberă şi originală a vieţii sale. El avea curajul neclintit şi inteligent al unui adult îmbinat cu optimismul sincer şi încrezător al unui copil credincios. Credinţa sa crescuse până la un asemenea grad de înţelegere încât era lipsită de orice urmă de teamă.

^(2089.2) ^196:0.12 Credinţa lui Iisus atingea puritatea încrederii unui copil. Ea era atât de absolută şi de lipsită de îndoieli încât ea reacţiona la farmecul contactului cu semenii şi cu minunăţiile universului. Sentimentul lui de dependenţă de divin era atât de complet şi de încrezător încât îi oferea bucuria şi asigurarea unei siguranţe personale absolute. Nu exista nici urmă de simulare ezitantă în experienţa religioasă lui Iisus. În această inteligenţă gigant de adult, credinţa de copil domina cu supremaţie în toate materiile raportându-se la conştiinţa religioasă. Nu este de mirare că el a zis odată: „Dacă nu veţi deveni ca un copil, nu veţi intra în împărăţie.” Deşi credinţa lui Iisus a fost copilărească, ea nu a fost în nici un caz copilăroasă.

^(2089.3) ^196:0.13 Iisus nu le-a cerut niciodată discipolilor lui să creadă în el, ci mai degrabă să creadă cu el, să creadă în realitatea iubirii lui Dumnezeu şi să accepte cu toată încrederea încredinţarea de filiaţia lor cu Tatăl celest. Maestrul doreşte ca toţi adepţii lui să împărtăşească pe deplin credinţa sa transcendentă. În maniera cea mai emoţionantă, Iisus i-a provocat pe partizanii lui nu doar să creadă în ceea ce credea el, ci şi să creadă aşa cum credea el. Aceasta este deplina semnificaţie a unicei lui cerinţe supreme: „Urmaţi-mă”

^(2090.1) ^196:0.14 Viaţa pământească a lui Iisus a fost consacrată unei singure mari meniri – facerea voii Tatălui, trăirea vieţii omeneşti în chip religios şi prin credinţă. Credinţa lui Iisus era încrezătoare ca aceea a unui copil, dar fără cea mai mică urmă de înfumurare. El a luat decizii ferme şi hotărâte, a înfruntat cu curaj o mulţime de dezamăgiri, a depăşit cu hotărâre extraordinare dificultăţi şi a făcut faţă fără slăbiciune asprelor exigenţe ale datoriei. Era nevoie de o puternică voinţă şi de o încredere de neclintită pentru a crede ceea ce credea Iisus şi aşa cum credea el.

1. Iisus — omul

^(2090.2) ^196:1.1 Devotamentul lui Iisus faţă de voia Tatălui şi în slujba oamenilor reprezenta mai mult decât o decizie de muritor şi o hotărâre omenească; era o consacrare din toată inima sa acestei manifestări a dragostei fără margini. Oricât ar fi de mare faptul suveranităţii lui Mihail, nu trebuie să le fie luat oamenilor Iisusul uman. Maestrul a urcat în ceruri atât ca om cât şi ca Dumnezeu. El aparţine oamenilor şi oamenii îi aparţin lui. Ce nefericire ca religia însăşi să fie atât de greşit interpretată încât Să îl ia pe Iisusul uman dintre muritorii care se luptă. N-ar trebui ca discuţiile asupra divinităţii sau umanităţii lui Christos să eclipseze adevărul salvator că Iisus din Nazareth era un om religios care a reuşit, prin credinţă, să cunoască şi să facă voia lui Dumnezeu; el a fost omul cel mai autentic religios care a trăit vreodată pe Urantia.

^(2090.3) ^196:1.2 A venit vremea să se constate reînvierea simbolică a Iisusului uman, ieşind din mormântul tradiţiilor teologice şi al dogmelor religioase a nouăsprezece secole. Iisus din Nazareth nu mai trebuie sacrificat, nici chiar pentru splendidul concept de Christos proslăvit. Ce serviciu transcendent ar făcea prezenta revelaţie dacă, prin ea, Fiul Omului putea fi retras din mormântul teologiei tradiţionale şi prezentat, ca Iisus viu, Bisericii care îi poartă numele şi tuturor celorlalte religii! Comunitatea creştină a credincioşilor în mod sigur n-ar ezita niciodată să readapteze credinţa şi obiceiurile ei de viaţă astfel încât să îl poată „urma” pe Maestru în demonstrarea vieţii sale reale de devoţiune religioasă în facerea voii Tatălui său şi de consacrare dezinteresată în slujirea oamenilor. Se tem oare aşa-zişii creştini de dezvăluirea suficienţei şi neconsacrării unei comunităţi făcute din respectabilitate socială şi neadaptare economică egoistă? Se teamă oare creştinismul instituţional că autoritatea ecleziastică tradiţională ar fi pusă în pericol, sau poate chiar răsturnată, dacă Iisus din Galileea ar fi restabilit în mintea şi în sufletul oamenilor muritori ca ideal de viaţă religioasă personală? Într-adevăr, reajustările sociale, transformările economice, regenerările morale şi revizuirile religioase ale civilizaţiei creştine ar fi radicale şi revoluţionare dacă religia vie a lui Iisus ar înlocui deodată religia teologică referitoare la Iisus.

^(2090.4) ^196:1.3 A-l urma pe Iisus înseamnă a împărtăşi personal credinţa sa religioasă în spiritul vieţii Maestrului consacrată slujirii dezinteresate a oamenilor. Unul dintre lucrurile cele mai importante ale vieţii umane constă în a descoperi lucrul în care credea Iisus, idealurile sale şi în a vă strădui să îndepliniţi planul elevat vieţii sale. Din toată cunoaşterea omenească, ceea ce prezintă cea mai mare valoare este a cunoaşte viaţa religioasă a lui Iisus şi modul în care a trăit.

^(2090.5) ^196:1.4 Oamenii de rând ar fi fericiţi să-l audă pe Iisus, şi ar reacţiona din nou la prezentarea vieţii sale umane şi sincere de motivaţie religioasă consacrată, dacă aceste adevăruri ar fi din nou proclamate în lume. Oamenii ar ascultau cu plăcere pentru că el era unul dintre ei, un laic fără pretenţii; cel mai mare învăţător religios al lumii era într-adevăr un laic.

^(2091.1) ^196:1.5 Credincioşii împărăţiei nu trebuiau să aibă drept ţel imitarea la literă a aspectelor exterioare ale vieţii lui Iisus în trupul său, ci mai degrabă de a împărtăşi credinţa lui, de a avea încredere în Dumnezeu aşa cum avea el încredere în Dumnezeu şi de a crede în oameni aşa cum credea el în oameni. Iisus n-a pus niciodată în discuţie paternitatea lui Dumnezeu, nici fraternitatea oamenilor; el era o ilustrare vie a celei dintâi şi una profundă a celei de-a doua.

^(2091.2) ^196:1.6 Aşa cum oamenii trebuie să progreseze de la conştiinţa de fiinţă umană la realizarea divinului, tot aşa Iisus s-a înălţat de la natura omului la conştiinţa naturii lui Dumnezeu. Şi Maestrul a efectuat această mare ascensiune de la om la divin prin împlinirea conjugată a credinţei intelectului său de muritor şi a faptelor ajustorului său interior.

Realizarea de fapt a ajungerii la divinitatea totală (în tot timpul cu deplina conştiinţă a realităţii umanităţii sale) a trecut prin şapte stadii de conştiinţă, prin credinţă, a divinizării sale progresive. Aceste stadii de realizare progresivă de sine au fost marcate de extraordinarele evenimente următoare în experienţa de manifestare a Maestrului:

^(2091.3) ^196:1.7 1. Sosirea Ajustorului Gândirii.

^(2091.4) ^196:1.8 2. Venirea mesagerului lui Emanuel care i-a apărut lui Iisus, în Ierusalim, pe vremea când avea aproape doisprezece ani

^(2091.5) ^196:1.9 3. Manifestările care au însoţit botezarea sa.

^(2091.6) ^196:1.10 4. Experienţele de pe muntele Transfigurării.

^(2091.7) ^196:1.11 5. Învierea morontială.

^(2091.8) ^196:1.12 6. Înălţarea în spirit.

^(2091.9) ^196:1.13 7. Îmbrăţişarea finală a Tatălui din Paradis i-a conferit suveranitate nelimitată asupra universului său.

2. Religia lui Iisus

^(2091.10) ^196:2.1 Într-o bună zi, o reformă în Biserica creştină ar putea avea un impact destul de profund pentru a reveni la purele învăţături religioase ale lui Iisus, izvorul şi desăvârşitorul credinţei noastre. Se poate predica o religie despre Iisus, dar obligatoriu trebuie trăită religia lui Iisus. În entuziasmul de la Rusalii, Petru a inaugurat fără să vrea o nouă religie, religia Christosului înviat şi proslăvit. Apostolul Pavel a transformat mai târziu această nouă evanghelie în creştinism, religie în care el a încorporat propriile sale vederi teologice şi a descris propria sa experienţă personală cu Iisus de pe drumul Damascului. Evanghelia împărăţiei este întemeiată pe experienţa religioasă personală a lui Iisus din Galileea; creştinismul este întemeiat aproape exclusiv pe experienţa personală religioasă a apostolului Pavel. Aproape tot Noul Testament este consacrat nu descrierii vieţii religioase semnificative şi inspiratoare a lui Iisus, ci analizării experienţei religioase a lui Pavel şi descrierii convingerilor lui religioase personale. Singurele excepţii notabile de la această afirmare, în afară de anumite capitole ale lui Matei, ale lui Marcu şi ale lui Luca, sunt Cartea Evreilor şi Epistola lui Iacob. Chiar şi Petru nu a revenit decât o singură dată în scrierile sale asupra vieţii religioase personale a Maestrului său. Noul Testament este un minunat document creştin, dar care nu reflectă decât jalnic religia lui Iisus.

^(2091.11) ^196:2.2 Viaţa lui Iisus în carne zugrăveşte o creştere religioasă transcendentă, începând prin ideile străvechi de teamă primitivă şi de respect omenesc, continuând prin anii de comuniune spirituală personală şi ajungând în cele din urmă la statutul superior şi exaltat al conştiinţei unităţii sale cu Tatăl. Astfel, într-o sigură viaţă scurtă, Iisus a trecut prin experienţa progresului personal religios pe care oamenii îl încep pe pământ şi nu îl desăvârşesc decât la sfârşitul lungii lor şederi în şcolile de educaţie spirituală de pe nivelele succesive ale carierei preparadisiace. Iisus a progresat pornind de la o conştiinţă pur omenească de certitudini ale credinţei, rod al experienţei religioase personale, până la înălţimile spirituale sublime ale realizării pozitive a naturii sale divine şi până la conştiinţă a asocierii lui strânse cu Tatăl Universal la cârmuirea unui univers. El a progresat de la umilul statut de dependenţă umană care îl îndemnase să răspundă spontan la interlocutorul care îl numea Bunul Învăţător: „De ce mă numeşti bun? Nimeni nu este bun în afară de Dumnezeu”, şi până la conştiinţa sublimă a divinităţii sale desăvârşite, care la făcut să exclame: „Care dintre voi mă va convinge de păcat?” Şi această ascensiune treptată de la uman la divin a fost pe deplin înfăptuită de un muritor. Şi, atunci când Iisus a atins astfel divinitatea, el era încă acelaşi Iisus uman, Fiul Omului precum şi Fiul lui Dumnezeu.

^(2092.1) ^196:2.3 Marcu, Matei şi Luca au păstrat ceva din portretul lui Iisus cel uman care se lansa în magnifica luptă de a cunoaşte voia divină şi de a executa această voie. Ioan prezintă un portret al triumfătorului Iisus păşind pe pământ cu deplina conştiinţă a divinităţii sale. Marea greşeală comisă de cei care au studiat viaţa Maestrului este că unii dintre ei l-au întruchipat pe Iisus ca fiind în întregime uman, în timp ce alţii l-au închipuit ca fiind numai divin. De-a lungul întregii lui experienţe el a fost cu adevărat atât uman cât şi divin, aşa cum mai este încă şi acum.

^(2092.2) ^196:2.4 Însă cea mai mare eroare a constat în aceasta: în vreme ce Iisusul uman era recunoscut ca având o religie, Iisusul divin, (Christosul) aproape că a devenit o religie de azi pe mâine. Creştinismul lui Pavel a asigurat adorarea divinului Christos, dar a pierdut aproape complet din vedere pe Iisusul uman din Galileea care lupta cu curaj şi care, prin cutezanţa credinţei sale religioase personale şi prin eroismul Ajustorului său interior, s-a înălţat de la umilele niveluri ale umanităţii pentru a deveni una cu divinitatea, devenind astfel calea nouă şi vie prin care toţi muritorii pot efectua aceeaşi ascensiune de la umanitate până la divinitate. Muritorii, în toate stadiile de spiritualitate şi pe toate lumile, pot găsi în viaţa personală a lui Iisus ceea ce îi va întări şi îi va inspira în timp ce vor progresa de la nivelurile spirituale cele mai de jos la valorile divine cele mai elevate, de la început şi până la sfârşitul întregii experienţe religioase personale.

^(2092.3) ^196:2.5 La vremea când s-a scris Noul Testament, autorii credeau profund nu numai în divinitatea lui Christos reînviat, ci credeau cu evlavie şi cu sinceritate în întoarcerea sa imediată pe pământ pentru a perfecţiona împărăţia cerurilor. Această credinţă solidă în întoarcerea imediată a Domnului a contribuit mult la neglijarea, în relatare, a referinţelor care descriu experienţele şi însuşirile pur umane ale Maestrului. Toată mişcarea creştină a avut tendinţa de a se îndepărta de portretul uman al lui Iisus din Nazareth pentru a se orienta către exaltarea lui Christos reînviat, Domnul Iisus-Christosul slăvit care trebuia să revină în curând.

^(2092.4) ^196:2.6 Iisus a fondat religia experienţei personale făcând voia lui Dumnezeu şi slujind fraternitatea umană. Pavel a întemeiat o religie în care Iisusul proslăvit devenea obiectul adoraţiei, şi în care fraternitatea se compunea din tovarăşi de credinţă în divinul Christos. Aceste două concepte existau potenţial în viaţa divin-umană a lui Iisus pe parcursul manifestării sale, şi este cu adevărat mare păcat că discipolii lui nu au reuşit să creeze o religie unificată care ar fi recunoscut cum se cuvine atât natura umană cât şi natura divină a Maestrului, aşa cum erau ele inseparabil legate în viaţa lui pământească şi atât de strălucit expuse în evanghelia originală a împărăţiei.

^(2093.1) ^196:2.7 Să nu aţi fi nici şocaţi nici necăjiţi de unele proclamaţii viguroase ale lui Iisus de aţi vrea numai să vă amintiţi el era omul religios cel mai sincer şi cel mai devotat din lume. El era în întregime un muritor consacrat, dedicat fără rezerve facerii voii Tatălui său. Multe dintre afirmaţiile lui aparent dure reprezentau mai degrabă o mărturisire personală de credinţă şi un angajament de devotament faţă de discipolii lui, decât nişte simple porunci. Şi această unitate a ţelului şi devotamentul său dezinteresat au fost cele care i-au permis să facă, într-o viaţă scurtă, progrese atât de mari în cucerirea minţii umane. Multe dintre declaraţiile lui ar trebui considerate ca fiind mai degrabă mărturisirile a ceea ce pretindea de la el însuşi decât ca exigenţe impuse tuturor discipolilor lui. În devotamentul său faţă de cauza împărăţiei Iisus a ars toate punţile din urma sa; el a sacrificat tot ceea ce era un obstacol în cale înfăptuirii voii Tatălui său.

^(2093.2) ^196:2.8 Iisus îi binecuvânta pe săraci pentru că ei erau în general sinceri şi evlavioşi; îi condamna pe bogaţi pentru că ei erau în general uşuratici şi nelegiuiţi, şi îi lăuda pe oamenii avuţi atunci când erau pioşi şi dedicaţi.

^(2093.3) ^196:2.9 Iisus îi făcea pe oameni să se simtă acasă în lume; el îi elibera de robia tabuurilor şi îi învăţa că lumea nu era în esenţă rea. El nu năzuia să scape de viaţa lui pământească. În timpul vieţii sale în trup, el şi-a însuşit o tehnică de a face voia Tatălui său într-un fel care a fost pe placul acestui Tată. El a atins o viaţă religioasă idealistă în sânul unei lumi realiste. Iisus nu împărtăşea punctul de vedere pesimist al lui Pavel asupra omenirii. Maestrul îi considera pe oameni ca fii de Dumnezeu şi prevedea un viitor etern şi magnific pentru toţi cei care alegeau să supravieţuiască. El nu era un sceptic moral; el privea omul în chip pozitiv, iar nu negativ. El îi considera pe mai toţi oamenii ca fiind mai degrabă slabi, decât răi, mai degrabă dezorientaţi, decât depravaţi. Însă oricare ar fi fost statutul lor, ei erau cu toţii copiii lui Dumnezeu şi fraţii lui.

^(2093.4) ^196:2.10 El îi învăţa pe oameni să-şi atribuie o valoare înaltă în timp şi în veşnicie. Datorită acestei înalte stime pe care Iisus o avea pentru oameni, el era pregătit să se dedice slujirii cu asiduitate a omenirii. Şi această valoare infinită pe care o atribuia el finitului a fost ceea ce făcea din regula de aur un factor esenţial al religiei sale. Ce muritor n-ar fi fost înălţat de credinţa pe care Iisus o are în el?

^(2093.5) ^196:2.11 Iisus n-a oferit reguli pentru progresul social. Misiunea sa era religioasă, şi religia este o experienţă exclusiv individuală. Scopul ultim al societăţii în înfăptuirea ei cea mai avansată nu poate spera niciodată să transcendă fraternitatea oamenilor întemeiată pe recunoaşterea paternităţii lui Dumnezeu propovăduit de Iisus. Idealul oricărei înfăptuiri sociale nu poate fi realizat decât prin venirea acestei împărăţii divine.

3. Supremaţia religiei

^(2093.6) ^196:3.1 Experienţa religioasă personală, spirituală, a rezolvat eficient cea mai mare parte dintre dificultăţile muritorilor; ea selecţionează, evaluează şi ajustează toate problemele umane. Religia nu îndepărtează şi nici nu suprimă grijile umane, ci le dizolvă, le absoarbe, le iluminează şi le transcende. Veritabila religie unifică personalitatea pentru că ea se ajustează eficient la toate necesităţile muritorilor. Credinţa religioasă – guvernarea pozitivă a divinei prezenţe interioare – îi permite infailibil omului care îl cunoaşte pe Dumnezeu să arunce o punte peste prăpastia care există între logica intelectuală care recunoaşte Prima Cauză Universală ca fiind Acela, şi pe partea cealaltă afirmările pozitive ale sufletului care declară că această primă cauză este El, Tatăl celest al evangheliei lui Iisus, Dumnezeul personal al salvării umane.

^(2094.1) ^196:3.2 Nu există decât trei elemente în realitatea universală: faptul, ideea şi relaţia. Conştiinţa religioasă identifică aceste realităţi ca ştiinţă, ca filozofie şi ca adevăr. Filozofia ar avea tendinţa să considere aceste activităţi ca fiind raţiunea, înţelepciunea şi credinţa – realitatea fizică, realitatea intelectuală şi realitatea spirituală. Noi avem obiceiul de a numi aceste realităţi lucruri, semnificaţii şi valori.

^(2094.2) ^196:3.3 Înţelegerea progresivă a realităţii echivalează cu a te apropia de Dumnezeu. Descoperirea lui Dumnezeu, conştiinţa de a fi identic cu realitatea echivalează cu a încerca desăvârşirea de sine – sinele întreg, totalitatea sinelui. Experienţa realităţii totale este deplina realizare de Dumnezeu, finalitatea experienţei cunoaşterii de Dumnezeu.

^(2094.3) ^196:3.4 Rezumatul complet al vieţii constă în a şti că omul este educat prin fapt, înnobilat prin înţelepciune şi salvat – prin credinţa religioasă.

^(2094.4) ^196:3.5 Certitudinea fizică constă în logica ştiinţei; certitudinea morală , în înţelepciunea filozofiei; certitudinea spirituală, în adevărul experienţei religioase autentice.

^(2094.5) ^196:3.6 Mintea umană poate atinge înaltele niveluri de clarviziune spirituală şi sferele corespondente ale divinităţii valorilor, pentru că ea nu este în întregime materială. Există un nucleu al spiritului în mintea omului – Ajustorul prezenţei divine. Există trei dovezi distincte că acest spirit locuieşte în mintea umană.

^(2094.6) ^196:3.7 1. Comuniunea umanitară – iubirea. Mintea pur animală poate fi gregară pentru a se proteja, însă numai intelectul locuit de spirit este altruist cu generozitate şi iubitor necondiţionat.

^(2094.7) ^196:3.8 2. Interpretarea universului – înţelepciunea. Numai mintea locuită de spirit poate înţelege că universul este binevoitor cu individul.

^(2094.8) ^196:3.9 3. Evaluarea spirituală a vieţii – adorarea. Numai omul locuit de spirit poate realiza prezenţa divină şi căuta să atingă o experienţă mai completă în şi cu acest pre-gust al divinităţii.

^(2094.9) ^196:3.10 Mintea umană nu creează valori reale; experienţa omenească nu procură clarvederea universului. În ceea ce priveşte clarvederea, recunoaşterea valorilor morale şi discernerea semnificaţiilor spirituale, tot ceea ce poate face mintea omenească constă în a descoperi, a recunoaşte, a interpreta şi a alege.

^(2094.10) ^196:3.11 Valorile morale ale universului devin dobândiri intelectuale prin exercitarea a trei judecăţi, sau alegeri fundamentale, a minţii de muritor.

^(2094.11) ^196:3.12 1. Judecata de sine – alegerea morală.

^(2094.12) ^196:3.13 2. Judecata socială – alegerea etică.

^(2094.13) ^196:3.14 3. Judecata lui Dumnezeu – alegerea religioasă.

^(2094.14) ^196:3.15 Din aceasta reiese că orice progres omenesc este efectuat printr-o tehnică comună de evoluţie – revelaţie.

^(2094.15) ^196:3.16 Dacă un iubit divin nu ar trăi în el, omul nu ar putea iubi mărinimos şi spiritual. Dacă nu ar trăi un interpret în mintea sa, omul n-ar putea să-şi dea seama cu adevărat de unitatea universului. Dacă nu s-ar afla în el un evaluator, omul s-ar găsi în imposibilitatea de a aprecia valorile morale şi de a recunoaşte semnificaţiile spirituale. Or, acest iubit divin provine chiar din izvorul iubirii infinite; acest interpret este o fracţiune din Unitatea Universală; acest evaluator este copilul Sursei-Centru a tuturor valorilor absolute ale realităţii veşnice şi divine.

^(2095.1) ^196:3.17 Evaluarea morală cu o semnificaţie religioasă – clarviziunea spirituală – implică alegerea individuală dintre bine şi rău, dintre adevăr şi eroare, dintre material şi spiritual, dintre uman şi divin, dintre timp şi eternitate. Supravieţuirea umană depinde, într-o mare măsură, de consacrarea voinţei umane alegerii valorilor triate prin selectarea valorilor spirituale – interpretul şi unificatorul interior.

Experienţa religioasă personală comportă două faze: descoperirea în mintea omenească, şi revelarea prin divinul spirit interior. Printr-un exces de raţionamente sofisticate sau ca urmare a unei purtări nelegiuite a persoanelor aşa-zis religioase, se poate ca un om, sau chiar şi o generaţie de oameni, să suspende eforturile lor de a-l descoperi pe Dumnezeu care locuieşte în ei. Aceşti oameni pot înceta să mai progreseze şi să nu mai ajungă la revelaţia divină. Însă astfel de atitudini lipsite de progres spiritual nu pot dura mult timp datorită prezenţei şi influenţei Ajustorilor Gândirii.

^(2095.2) ^196:3.18 Această profundă experienţă a realităţii prezenţei divine interioare transcende pentru totdeauna grosiera tehnică materialistă a ştiinţelor fizice. Nu se poate pune bucuria spirituală sub un microscop, şi nici cântări dragostea într-o balanţă, ori măsura valorile morale; şi nu se poate nici estima calitatea adoraţiei spirituale.

^(2095.3) ^196:3.19 Evreii aveau o religie de sublimitate morală. Grecii au elaborat o religie a frumuseţii. Pavel şi confraţii lui au întemeiat o religie a credinţei, a speranţei şi a carităţii. Iisus a revelat o religie a iubirii şi a dat-o de pildă: siguranţa în dragostea Tatălui, cu bucuria şi cu satisfacţia care rezultă din împărtăşirea acestei iubiri în serviciul fraternităţii umane.

^(2095.4) ^196:3.20 De fiecare dată când un om face o alegere morală chibzuită, el face imediat experienţa unei noi invazii divine a sufletului său. Alegerea morală constituie religia ca mobil al reacţiei interioare la condiţiile exterioare. Însă această religie reală nu este o experienţă pur subiectivă. Ea semnifică că ansamblul subiectiv al individului este angajat într-o reacţie semnificativă şi inteligentă la obiectivitatea totală – la univers şi la Autorul lui.

^(2095.5) ^196:3.21 Minunata experienţă transcendentală a iubirii şi a faptului de a fi iubit nu înseamnă că este o iluzie fizică numai pentru că este o experienţă pur subiectivă. Singura realitate cu adevărat divină şi obiectivă care să fie asociată fiinţelor muritoare, Ajustorul Gândirii, funcţionează aparent, pentru observatorul uman, ca un fenomen exclusiv subiectiv. Contactul omului cu Dumnezeu, realitatea obiectivă cea mai înaltă, nu se efectuează decât prin experienţa pur subiectivă de cunoaştere a lui, de adorare a lui şi de realizare a filiaţiei cu el.

^(2095.6) ^196:3.22 Adevărata adorare religioasă nu este un monolog zadarnic în care te amăgeşti pe tine însuţi. Adorarea este o comuniune personală cu ceea ce este în mod divin real, cu sursa însăşi a realităţii. Prin adorare, omul aspiră să devină mai bun şi, prin ea, el ajunge să atingă în cele din urmă tot ce- i mai bun.

^(2095.7) ^196:3.23 Idealizarea adevărului, a frumuseţii şi a bunătăţii şi încercarea de a fi în slujba lor, nu sunt un substitut al experienţei religioase autentice – realitatea spirituală. Psihologia şi idealismul nu sunt echivalentul realităţii religioase. Proiecţiile intelectului omenesc pot, e adevărat, să dea naştere unor falşi dumnezei – dumnezei după chipul omului – dar faptul de a avea cu adevărat conştiinţă de Dumnezeu nu are o asemenea origine; conştiinţa de Dumnezeu rezidă în spiritul lăuntric. Multe dintre sistemele religioase umane provin din formulele ieşite din intelectul omenesc, dar faptul de a avea conştiinţa lui Dumnezeu nu face în mod necesar parte din aceste absurde sisteme de sclavie religioasă.

^(2095.8) ^196:3.24 Dumnezeu nu este simpla născocire a idealismului omenesc; el este izvorul însuşi al tuturor discernămintelor şi al tuturor valorilor supraanimale de acest gen. Dumnezeu nu este o ipoteză formulată pentru a se unifica conceptele umane de adevăr, de frumuseţe şi de bunătate; el este personalitatea iubirii din care ies toate manifestările universului.

^(2096.1) ^196:3.25 Adevărul, frumuseţea şi bunătatea lumii oamenilor sunt unificate prin spiritualitatea în creştere a experienţei muritorilor care se înalţă către realităţile Paradisului. Nu se poate realiza unitatea adevărului a frumuseţii şi a bunătăţii decât în experienţa spirituală a personalităţii cunoscătoare de Dumnezeu.

^(2096.2) ^196:3.26 Moralitatea este indispensabil baza preexistenta a conştiinţei personale de Dumnezeu, realizarea personală a prezenţei interioare a Ajustorului, însă această moralitate nu este nici sursa experienţei religioase, nici clarviziunea spirituală care rezultă din ea. Natura morală este supraanimală, dar subspirituală. Moralitatea echivalează cu recunoaşterea îndatoririlor, cu realizarea existenţei a ceea ce este just şi a ceea ce nu este. Zona morală se interpune între tipul de minte animală şi tipul de minte umană, aşa cum morontia funcţionează între sferele materiale şi spirituale de dobândire a personalităţii.

^(2096.3) ^196:3.27 Mintea evolutivă este capabilă să descopere legea, morala şi etica, însă Ajustorul interior , spiritul manifestat, este acela care îl revelează minţii umane pe legislator, Tatăl-sursă a tot ceea ce este adevărat, frumos şi bun. Un om astfel iluminat posedă o religie; el este spiritual înzestrat pentru a întreprinde lunga şi aventuroasa căutare a lui Dumnezeu.

^(2096.4) ^196:3.28 Moralitatea nu este în mod necesar spirituală; ea poate fi în întregime şi pur umană, deşi adevărata religie înalţă toate valorile morale şi le face mai semnificative. Moralitatea fără religie n-a reuşit nici să reveleze bunătatea ultimă, nici să asigure supravieţuirea valorilor morale, fie ele ale ei proprii. Religia permite înălţarea şi proslăvirea a tot ceea ce recunoaşte şi aprobă morala, şi ea permite să se asigure viaţa. Religia se menţine mai presus de ştiinţă, de artă, de filozofie, de etică şi de morală, însă fără a fii independentă de ele. Toate sunt indisolubil legate în experienţa umană personală şi socială. Religia este experienţa supremă a omului în natura lui de muritor, dar caracterul finit al limbajului face imposibil teologiei de a descrie vreodată într-o manieră potrivită experienţa religioasă reală.

^(2096.5) ^196:3.29 Clarvederea religioasă posedă puterea de a transforma o înfrângere în dorinţe superioare şi în noi hotărâri. Dragostea este motivaţia cea mai elevată pe care omul o poate utiliza în ascensiunea sa de univers. Însă, când iubirea este lipsită de adevăr, de frumuseţe şi de bunătate, ea nu este decât sentiment, deformare filozofică, iluzie psihică şi amăgire spirituală. Iubirea trebuie mereu definită pe nivelurile succesive de progres morontial şi spiritual.

^(2096.6) ^196:3.30 Arta a izvorât din încercarea omului de a scăpa de lipsa de frumuseţe din anturajul său material; este un gest către nivelul morontial. Ştiinţa este efortul omului de a rezolva enigmele aparente ale universului material. Filozofia este încercarea de a unifica experienţa umană. Religia este gestul suprem al omului magnific îndreptat către realitatea finală, hotărârea sa de a-l găsi pe Dumnezeu şi de fi asemenea lui.

^(2096.7) ^196:3.31 În domeniul experienţei religioase, posibilităţile spirituale sunt realităţi potenţiale. Imboldul înainte al omului nu este o iluzie psihică. Se poate ca toate fabulaţiile oamenilor cu privire la univers să nu corespundă faptelor, însă ele conţin o mare, o foarte mare doză de adevăr.

^(2096.8) ^196:3.32 Viaţa unora dintre oameni este prea mare şi nobilă pentru a se coborî la nivelurile de jos ale unei simple reuşite. Animalul trebuie să se adapteze la mediul său înconjurător, dar omul religios îşi transcende mediul; el scapă astfel de limitările prezentei lumi materiale prin clarviziunea iubirii divine. Acest concept asupra iubirii generează în sufletul omului efortul supraanimal de a găsi adevărul, frumuseţea şi bunătatea; şi când le găseşte efectiv, el este preamărit în strânsoarea lor; este consumat de dorinţa de a le trăi şi de a face dreptate.

^(2097.1) ^196:3.33 Nu vă descurajaţi; evoluţia umană este încă în curs de progres,iar revelaţia lui Dumnezeu în lume, în Iisus şi prin Iisus, nu va eşua.

^(2097.2) ^196:3.34 Marea provocare lansată omului modern constă în stabilirea unei mai bune comunicări cu divinul Veghetor care locuieşte în mintea umană. Cea mai mare aventură a omului în trup este efortul său sănătos şi echilibrat de a lărgi frontierele conştiinţei de sine prin conştiinţa embrionară a sufletului, într-un efort sincer de a atinge regiunea de frontieră a conştiinţei spiritului – contactul cu prezenţa divină. O astfel de experienţă constituie conştiinţa de Dumnezeu, este o experienţă care confirmă cu putere adevărul preexistent al experienţei religioase constând în cunoaşterea lui Dumnezeu. Această conştiinţă a spiritului echivalează cu cunoaşterea efectivă a filiaţiei cu Dumnezeu. Altminteri, încredinţarea de această filiaţie este experienţa credinţei.

^(2097.3) ^196:3.35 Conştiinţa de Dumnezeu este echivalentă cu integrarea sinelui în univers pe nivelurile lui cele mai elevate de realitate spirituală. Numai conţinutul spiritual al unei valori oarecare este nepieritor. Nici chiar ceea ce este adevărat, frumos şi bun nu ar putea pieri din experienţa umană. Dacă omul nu alege să supravieţuiască, atunci Ajustorul supravieţuitor păstrează aceste realităţi născute din iubire şi nutrite în slujire. Şi toate aceste lucruri fac parte din Tatăl universal. Tatăl este iubirea vie, iar această viaţă a Tatălui este în Fiii săi. Şi duhul Tatălui este în fiii Fiilor lui – oamenii muritori. Când totul este zis şi făcut, ideea de Tată rămâne încă conceptul omenesc cel mai elevat de Dumnezeu.

* * Sfârșit * *

Până la o nouă revedere … pace și lumină pentru toți !

Constantin RUSU

Share this:

Viața și învățăturile lui Iisus – După Rusalii

Posted on 3 iunie 2018 by corus

Răspunde

Continuare: Viața și învățăturile lui Iisus conform cărții Urantia

După rusalii

Influenţa Grecilor
Influenţa Romană
. Sub imperiul Roman
Vremurile întunecate ale Europei
Problema modernă
Materialismul
Vulnerabilitatea materialismului
Totalitarismul laic
Problema Creştinismului
Viitorul

…

Cine dorește să citească materialul în original – adică fără unele pasaje colorate, sublinieri sau boldiri care îmi aparțin – o poate face de pe linkul de mai jos

http://www.urantia.org/ro/cartea-urantia/citeste-cartea-urantia-online

Capitolul 195

După rusalii

^(2069.1) ^195:0.1 REZULTATELE predicării lui Petru în ziua Cincizecimii au avut o influenţă pozitiva asupra politicii viitoare şi asupra planurilor majorităţii apostolilor în eforturile lor de a proclama evanghelia împărăţiei. Petru a fost adevăratul întemeietor al Bisericii creştine; Pavel a dus mesajul creştin gentililor şi credincioşii greci l-au propagat în tot imperiul roman.

^(2069.2) ^195:0.2 Legaţi de tradiţie şi tiranizaţi de preoţi, evreii, ca popor, au refuzat să accepte evanghelia lui Iisus asupra paternităţii lui Dumnezeu şi a fraternităţii oamenilor ori proclamarea lui Petru şi a lui Pavel asupra reînvierii şi înălţării lui Christos (creştinismul ulterior); dimpotrivă, restul imperiului roman a fost receptiv la învăţăturile creştine în evoluţie. În această epocă, civilizaţia occidentală era intelectuală, istovită de războaie şi cât se poate de sceptică cu privire la toate filozofiile existente şi la filozofiile universale. Popoarele lumii occidentale, beneficiarii culturii greceşti, aveau o tradiţie respectată a unui trecut mare. Ei puteau contempla o moştenire de mari înfăptuiri în filozofie, în artă, în literatură şi în progresele politice. Însă, în ciuda tuturor acestor realizări, ei nu aveau o religie satisfăcătoare pentru suflet. Dorinţele lor spirituale profundele rămâneau neîndeplinite.

^(2069.3) ^195:0.3 Pe o asemenea scenă a societăţii omeneşti au fost deodată proiectate învăţăturile lui Iisus conţinute în mesajul creştin. Un nou ordin de viaţă a fost astfel prezentat inimilor înfometate ale acestor popoare occidentale. Această situaţie implica un conflict imediat între vechile practici religioase şi noua versiune creştinată a mesajului lui Iisus adus lumii. Acest conflict trebuia să se termine fie printr-o victorie netă a vechilor credinţe ori printr-una a celor noi, fie printr-un soi de compromis. Istoria arată că lupta s-a terminat printr-un compromis. Creştinismul a avut ambiţia de a îmbrăţişa un program prea amplu pentru ca vreun popor să-l poată asimila în spaţiul unei generaţii sau două. Acest program nu era un simplu apel spiritual aşa cum îl prezentase Iisus sufletului oamenilor. De timpuriu creştinismul a adoptat o poziţie netă faţă de ritualurile religioase, de educaţie, de magie, de medicină, de artă, de literatură, de lege, de guvernământ, de morală, de planificare sexuală, de poligamie şi chiar şi de, într-o măsură limitată, faţă de sclavie. Creştinismul nu s-a ivit pur si simplu ca o nouă religie – ceva după care aşteptau tot Imperiul Roman şi tot Orientul – ci ca o nouă ordine a societăţii omeneşti. Apoi, foarte repede această pretenţie a grăbit conflictul socio-moral al vremurilor. Idealurile lui Iisus, aşa cum au fost ele reinterpretate de filozofia greacă şi socializate în creştinism, sfidau acum cu îndrăzneală tradiţiile rasei umane încorporate în etică, în moralitate şi în religiile civilizaţiei occidentale.

^(2069.4) ^195:0.4 La începuturi, creştinismul nu a făcut convertiri decât în păturile inferioare ale mediilor sociale şi economice. Dar, începând din secolul al doilea, elita culturii greco-romane s-a orientat tot mai mult către o nouă ordine a credinţei creştine, acest nou concept asupra raţiunii de a trăi şi asupra scopului existenţei.

^(2070.1) ^195:0.5 Cum putea acest mesaj de origine iudaică, care aproape că eşuase în ţara lui natală, să atragă atât de repede şi de bine mintea elitelor imperiului roman. Triumful creştinismului asupra religiilor filozofice şi a cultelor de mister s-a datorat următorilor factori:

^(2070.2) ^195:0.6 1. Organizarea – Pavel era un mare organizator, iar succesorii lui au rămas la înălţimea lui.

^(2070.3) ^195:0.7 2. Creştinismul era complet elenizat. El îngloba tot ce era mai bun în filozofia greacă şi în teologia ebraică.

^(2070.4) ^195:0.8 3. Însă, mai mult decât orice, el conţinea un nou şi un mare ideal, ecoul vieţii de dăruire a lui Iisus şi reflectarea mesajului său de mântuire pentru toată omenirea.

^(2070.5) ^195:0.9 4. Conducătorii creştini erau dispuşi să facă, cu mithraismul, compromisurile necesare pentru ca jumătatea mai bună dintre adepţii lui să fie câştigaţi la cultul din Antiohia.

^(2070.6) ^195:0.10 5. Tot astfel, generaţia următoare şi generaţiile subsecvente de conducători creştini au mai făcut astfel de compromisuri cu păgânismul încât însuşi împăratul roman Constantin a fost câştigat la noua religie.

^(2070.7) ^195:0.11 Cu toate acestea, creştinii au încheiat un târg judicios cu păgânii, în sensul că ei au adoptat aparatul ritualului păgânesc obligându-i totodată pe păgâni să accepte versiunea elenizată a creştinismului Pavelian. Au făcut un târg mai fericit cu păgânismul decât cu mithraismul, dar, chiar şi în acest compromis iniţial, ei au ieşit mai mult decât învingători, în sensul că au reuşit să elimine imoralităţile grosiere precum şi multe alte practici reprobabile ale misterelor persane.

^(2070.8) ^195:0.12 Pe bună dreptate ori nu, primi conducători ai creştinismului au compromis deliberat idealurile lui Iisus într-un efort de a salva şi de a propaga multe dintre ideile sale. Şi ei au repurtat mari succese. Dar nu vă amăgiţi! Idealurile compromise ale Învăţătorului sunt latente în evanghelia lui şi vor sfârşi prin a-şi afirma deplinele lor puteri asupra lumii.

^(2070.9) ^195:0.13 Prin această păgânizare a creştinismului, vechea ordine a lucrurilor a câştigat numeroase victorii minore de natură ritualistă, dar creştinii au dobândit ascendentul în sensul că:

^(2070.10) ^195:0.14 1. Ei au făcut să rezoneze în morala umană o nouă notă cu un ton infinit mai înalt.

^(2070.11) ^195:0.15 2. Ei au dat lumii un nou concept de Dumnezeu, lărgit considerabil.

^(2070.12) ^195:0.16 3. Speranţa la nemurire a devenit o parte a încredinţării unei religii cunoscute.

^(2070.13) ^195:0.17 4. Iisus din Nazaret a fost oferit sufletelor înfometate ale oamenilor.

^(2070.14) ^195:0.18 Dintre marile adevăruri propovăduite de Iisus, multe aproape că s-au pierdut în primele compromisuri, dar ele dormitează încă în această religie a creştinismului păgânizat, care era însăşi versiunea paveliană a vieţii şi a învăţăturilor Fiului Omului. Chiar şi mai înainte de a fi păgânizat, creştinismul fusese mai întâi complet elenizat. Creştinismul are o datorie, o foarte mare datorie faţă de greci. Un grec din Egipt a fost acela care s-a ridicat cu atâta curaj în Niceea şi a sfidat adunarea cu atâta neînfricare încât consiliul nu a îndrăznit să mai umbrească conceptul asupra naturii lui Iisus până într-atâta încât să se rişte pierderea pentru lume a adevărului consacrării sale. Acel grec se numea Atanasie. Fără elocvenţa şi logica acestui credincios, persuasivele opinii ale arienilor ar fi triumfat.

1. Influenţa Grecilor

^(2071.1) ^195:1.1 Elenizarea creştinismului a început realmente în ziua memorabilă în care apostolul Pavel s-a prezentat înaintea consiliului Areopagului din Atena şi a vorbit atenienilor despre „Dumnezeul necunoscut”. Acolo, în umbra Acropolisului, acest cetăţean roman le-a proclamat grecilor versiunea sa asupra noii religii care luase naştere în ţinutul iudaic al Galileii. Filozofia greacă şi numeroase învăţături ale lui Iisus prezentau numeroase asemănări. Ele aveau un ţel comun – amândouă vizau ridicarea individului; grecii, la ridicarea sa socială şi politică; Iisus, la ridicarea sa morală şi spirituală. grecii propovăduiau liberalismul intelectual care conducea la libertatea politică; Iisus propovăduia liberalismul spiritual care conducea la libertatea religioasă. Uniunea dintre aceste două idei forma o nouă şi puternică chartă a libertăţii umane; ea lăsa să se întrevadă libertatea socială, politică şi spirituală a omului.

^(2071.2) ^195:1.2 Creştinismul a luat naştere şi a triumfat asupra tuturor religiilor opozante din două raţiuni principale:

^(2071.3) ^195:1.3 1. Mintea greacă era dispusă să împrumute idei noi şi bune, chiar şi de la iudei.

^(2071.4) ^195:1.4 2. Pavel şi succesorii lui erau dispuşi la compromisuri, dar la unele îndrăzneţe şi isteţe; ei erau fini negociatori în materie de teologie.

^(2071.5) ^195:1.5 În momentul în care Pavel s-a adresat atenienilor predicându-l pe „Christos şi pe Christosul răstignit”, grecii erau spiritualmente înfometaţi. Ei erau cercetători, interesaţi şi căutau efectiv adevărul spiritual. Nu uitaţi niciodată că la început romanii au combătut creştinismul, în vreme ce grecii l-au îmbrăţişat, şi grecii au fost aceia care, ulterior, i-au forţat literalmente pe romani să accepte această nouă religie, sub forma ei modificată, ca făcând parte din cultura greacă.

^(2071.6) ^195:1.6 Grecii venerau frumuseţea, iar iudeii, sfinţenia, dar ambele popoare iubeau adevărul. De-a lungul secolelor grecii meditaseră serios şi discutaseră sincer toate problemele umane – sociale, economice, politice şi filozofice – în afară de religie. Puţini erau grecii care acordaseră cu adevărat atenţie religiei; ei nu-şi luau nici chiar propria lor religie prea în serios. Iluminaţi de conţinutul mesajului lui Iisus, produsul unificat al secolelor de gândire a acestor două popoare a devenit atunci motorul unei noi ordini sociale umane şi, într-o anumită măsură, a unei noi ordini umane de credinţe şi de practici religioase.

^(2071.7) ^195:1.7 În epoca în care Alexandru a răspândit filozofia elenică în Orientul Apropiat, influenţa culturii greceşti pătrunsese deja în ţinuturile de la Marea Mediterană Occidentală. Cât timp grecii au locuit în micile oraşe-stat, grecii au obţinut bune rezultate cu religia lor şi cu politica lor, dar, când regele Macedoniei a îndrăznit să facă din Grecia un imperiu întinzându-se de la Adriatică până la Indu, au început necazurile. Arta şi filozofia Greciei stăteau perfect la înălţimea expansiunii imperiale, dar nu s-ar putea spune la fel şi despre administraţia ei şi nici despre religia ei. După ce oraşele-stat ale Greciei s-au dezvoltat într-un imperiu, zeii lor mai degrabă parohiali păreau oarecum bizari. Grecii erau cu adevărat în căutarea unui Dumnezeu unic, a unui Dumnezeu mai mare şi mai bun, atunci când a ajuns la ei versiunea creştinată a vechii religii iudaice.

^(2072.1) ^195:1.8 Ca atare, Imperiul Elen nu putea să dureze. Influenţa lui culturală a continuat, dar n-a subzistat decât după ce a preluat din Occident geniul politic roman pentru administrarea unui imperiu şi după ce a luat de la Orient o religie al cărei unic Dumnezeu poseda o demnitate imperială.

^(2072.2) ^195:1.9 În primul secol după Christos, cultura elenă ajunsese deja la apogeul ei; regresul ei începuse; acumularea de cunoştinţe sporea, dar geniul era în declin. Chiar în epoca aceasta ideile şi idealurile lui Iisus, care erau parţial încorporate creştinismului, au devenit parte a ceea ce se mai putuse salva din cultura şi învăţământul grec.

^(2072.3) ^195:1.10 Alexandru năvălise asupra Orientului cu darul cultural al civilizaţiei greceşti; Pavel a luat cu asalt Occidentul cu versiunea creştină a evangheliei lui Iisus. Peste tot în Occident unde prevalase cultura greacă, prinsese rădăcini şi creştinismul elenenizat.

^(2072.4) ^195:1.11 Versiunea orientală a mesajului lui Iisus, cu toate că a rămas mai fidelă învăţăturilor lui, a continuat să urmeze atitudinea intransigentă a lui Abner. Ea nu a progresat niciodată ca şi versiunea elenizată, şi a sfârşit prin a se pierde în mişcarea islamică.

2. Influenţa Romană

^(2072.5) ^195:2.1 Romanii au adoptat în bloc cultura greacă înlocuind guvernul format prin tragere la sorţi cu un guvern reprezentativ. Aceste schimbări n-au întârziat să favorizeze creştinismul, în sensul că Roma a introdus, în toată lumea occidentală, o nouă toleranţă faţă de limbile şi popoarele străine şi chiar şi faţă de alte religii.

^(2072.6) ^195:2.2 La Roma, o mare parte din primele persecuţii ale creştinilor au existat doar din cauza nefericitei folosiri a cuvântului „împărăţie” în predicile lor. Romanii tolerau fiecare religie în parte şi pe toate la un loc, dar nu suportau nimic din ceea ce avea un aer de rivalitate politică. Astfel, când aceste prime persecuţii religioase – într-o atât de mare măsură pricinuite de neînţelegeri – au luat sfârşit, câmpul propagandei religioase era larg deschis. Romanii erau interesaţi de administraţi politică; erau foarte puţin interesaţi de artă şi de religie, însă erau neobişnuit de toleranţi faţă de acestea.

^(2072.7) ^195:2.3 Legea orientală era aspră şi arbitrară; legea greacă era fluidă şi artistică; legea romană avea demnitate şi impunea respect. Educaţia romană dădea naştere unei fidelităţi incomparabile şi impasibile. Primii romani erau indivizi devotaţi politic şi sublim consacraţi. Erau cinstiţi, zeloşi şi devotaţi idealurilor lor, dar fără o religie demnă de acest nume. Nu-i mare mirare că învăţătorii lor greci au putut să-i convingă să accepte creştinismul lui Pavel.

^(2072.8) ^195:2.4 Şi aceşti romani erau un mare popor. Ei au putut guverna Occidentul pentru că se puteau guverna pe ei înşişi. O astfel de onestitate fără precedent, o asemenea consacrare şi o asemenea stăpânire hotărâtă de sine formau un teren ideal pentru primirea şi creşterea creştinismului.

^(2072.9) ^195:2.5 Le era uşor acestor greco-romani să devină atât de devotaţi spiritual unei Biserici instituţionale, căci erau totodată devotaţi politic Statului. Romanii n-au combătut Biserica decât din momentul în care s-au temut ca ea să nu facă concurenţă Statului. Roma neavând cine ştie ce filozofie naţională sau cultură autohtonă, a preluat cultura greacă ca fiind a ei şi a adoptat cu îndrăzneală învăţătura lui Christos şi filozofia lui morală. Creştinismul a devenit cultura morală a Romei, însă prea puţin religia ei, în sensul unei experienţe individuale de creştere spirituală pentru cei care au îmbrăţişat noul cult într-un mod atât de global. Este adevărat că un mare număr de indivizi au pătruns sub superficialitatea acestei religii de Stat, şi au găsit, ca hrană pentru sufletul lor, adevăratele valori ale înţelesurilor ascunse conţinute în adevărurile latente ale creştinismul elenizat şi păgânizat.

^(2073.1) ^195:2.6 Stoicul, şi apelul lui ferm către „natură şi conştiinţă” nu făcuse decât să pregătească şi mai bine întreaga Romă pentru a-l putea primi pe Christos, cel puţin într-un sens intelectual. Romanul era un jurist prin natura sa sau prin educaţie; el avea respect chiar şi faţă de legile naturii. Şi acum, în creştinism, el distingea legile lui Dumnezeu în legile naturii. Un popor care putea produce un Cicero şi un Virgil era copt pentru creştinismul elenizat al lui Pavel.

^(2073.2) ^195:2.7 Iată cum aceşti greci romanizaţi îi silesc atât pe evrei cât şi pe creştini să-şi facă filozofică religia, să-şi coordoneze ideile, şi să-şi sistematizeze idealurile, să-şi adapteze practicile religioase la curentul vieţii existente. Toate acestea au fost imens ajutate de traducerea în greacă a Scripturilor Ebraice şi prin redactarea ulterioară în limba greacă a Noului Testament.

^(2073.3) ^195:2.8 Contrar iudeilor şi multor alte popoare, grecii aveau de multă vreme o oarecare credinţă în nemurire, într-un fel de supravieţuire după moarte. Or, aceasta era esenţa învăţăturii lui Iisus; era deci sigur că creştinismul exercita asupra lor o puternică atracţie.

^(2073.4) ^195:2.9 O succesiune de victorii ale culturii greceşti şi ale politicii romane consolidaseră ţinuturile mediteraneene într-un singur imperiu, cu o singură limbă şi o singură cultură, şi a pregătit lumea occidentală pentru un singur Dumnezeu. Iudaismul a adus acest Dumnezeu, dar iudaismul ca religie era inacceptabil pentru grecii romanizaţi. Filon a contribuit la atenuarea obiecţiilor lor, dar creştinismul le-a revelat un concept şi mai bun cu privire la un Dumnezeu unic, şi l-au adopta de bună voie.

3. Sub imperiul Roman

^(2073.5) ^195:3.1 După consolidarea suveranităţii politice romane şi după propagarea creştinismului, creştinii s-au pomenit cu un singur Dumnezeu, un mare concept religios, dar fără imperiu. Greco-romanii s-au pomenit cu un mare imperiu, dar fără un Dumnezeu care să poată servi satisfăcător drept concept religios pentru cultul unui imperiu şi pentru unificarea lui spirituală. Creştinii au acceptat imperiul, şi imperiul a adoptat creştinismul. Romanii au asigurat o unitate de guvernământ politic; grecii au oferit o unitate de cultură şi învăţământ; creştinismul, o unitate de gândire şi practică religioasă.

^(2073.6) ^195:3.2 Roma a triumfat asupra tradiţiei naţionalismului printr-un universalism imperial. Pentru prima dată în istorie, ea a făcut posibilă acceptarea, de către diferite rase şi naţiuni, cel puţin cu numele, o aceeaşi religie.

^(2073.7) ^195:3.3 Creştinismul a câştigat favoarea Romei într-o vreme de luptă înflăcărată între viguroasele învăţături ale stoicilor şi promisiunile de salvare ale cultului de mistere. Creştinismul a adus o mângâiere calmantă şi o putere eliberatoare unui popor înfometat spiritual, în a cărui limbă nu exista cuvântul desemnând „altruismul”.

^(2073.8) ^195:3.4 Creştinismul şi-a tras cea mai mare putere din felul în care credincioşii lui trăiau o viaţă de slujire, şi chiar din felul în care mureau pentru credinţa lor în primele timpuri de persecuţii drastice.

^(2073.9) ^195:3.5 Învăţătura referitoare la dragostea lui Christos pentru copii a pus curând capăt practicii generalizate de a lăsa copii nedoriţi să moară, şi mai ales pe fetiţe.

^(2074.1) ^195:3.6 Ca atare, primele forme de cult creştin au fost în mare măsură copiate peste acelea ale sinagogilor iudaice, modificate de ritualul mithraic. Mai târziu s-a adăugat mult din parada păgână. Grecii creştini, prozeliţii iudaismului, formau osatura Bisericii creştine primitive.

^(2074.2) ^195:3.7 Al doilea secol după Christos a fost cea mai bună perioadă din toată istoria lumii pentru ca o religie bună să poată progresa în lumea occidentală. În decursul primului secol, creştinismul se pregătise, prin lupte şi prin compromisuri, să prindă rădăcini şi să se răspândească cu rapiditate. Creştinismul a adoptat împăratul, iar mai târziu împăratul a adoptat creştinismul. Era o mare epocă pentru răspândirea unei noi religii. Era multă libertate religioasă; călătoriile erau universale şi gândirea era neîncătuşată.

^(2074.3) ^195:3.8 Elanul spiritual dat de acceptarea nominală a creştinismului elenizat a atins în Roma mai târziu pentru a împiedica declinul ei moral foarte amorţit sau pentru a compensa degenerarea ei rasială deja puternic declanşată şi sporită. Această nouă religie era o necesitate culturală pentru Roma imperială, şi este un fapt extrem de nefericit că nu a devenit un mijloc de salvare spirituală într-un sens mai larg.

^(2074.4) ^195:3.9 Nici chiar şi o religie bună nu a putut salva un mare imperiu de anumite rezultate ale lipsei de participare a indivizilor la treburile de guvernare, de la un exces de paternitate, de la impozite exagerate comportând abuzuri grosiere în recuperarea lor, de la un comerţ dezechilibrat cu Levantul care seca imperiul de aur, de la nebunia plăcerilor, de la standardizarea romană, de la starea degradantă în care era ţinută femeia, de la decadenţa rasială şi de sclavie, de la calamităţile fizice şi de la o Biserică de Stat care a devenit o instituţie până la un asemenea grad încât friza sterilitatea spirituală.

^(2074.5) ^195:3.10 Totuşi, condiţiile nu erau la fel de rele în Alexandria. Primele şcoli au păstrat mult din învăţăturile lui Iisus, libere de compromis. Panten l-a învăţat pe Clement, apoi a urmat Natanael în India în proclamarea lui Christos. Deşi anumite idei ale lui Iisus fuseseră sacrificate pentru clădirea creştinismului, trebuie consemnat, cu toată sinceritatea, că, spre sfârşitul celui de-al doilea secol, cvasi-totalitatea marilor gânditori ai lumii greco-romane devenise creştină. Triumful se apropia de desăvârşirea lui.

^(2074.6) ^195:3.11 Acest Imperiu Roman a dăinuit îndeajuns de mult ca să asigure supravieţuirea creştinismului chiar şi după ce imperiul s-a prăbuşit. Dar noi ne-am tot gândit ce s-ar fi întâmplat oare în Roma şi în lume dacă în locul creştinismului grecesc s-ar fi acceptat evanghelia împărăţiei.

4. Vremurile întunecate ale Europei

^(2074.7) ^195:4.1 Auxiliară societăţii şi aliată politicii, Biserica era condamnată să împărtăşească declinul intelectual şi spiritual a ceea ce se numeşte „vremurile întunecate” europene. În această epocă , religia a căpătat un caracter din ce în ce mai monastic, mai ascetic şi mai regulamentar. În sens spiritual, creştinismul era în stare de hibernare. Pe lângă această religie somnolentă şi secularizată, a existat, în toată această perioadă, un curent continuu de misticism, o experienţă spirituală fantastică frizând irealul şi filozofic înrudindu-se cu panteismul.

^(2074.8) ^195:4.2 În cursul acestor veacuri sumbre de deznădejde, religia a devenit practic ceva de mâna a doua, artificial. Indivizii erau aproape pierduţi înaintea autorităţii, a tradiţiei şi a dictaturii Bisericii care se întindea peste tot. O nouă ameninţare spirituală se crea prin crearea unei galaxii de „sfinţi” presupuşi a avea o influenţă specială pe lângă tribunalele divine; în consecinţă, dacă ştiai să faci cu eficienţă apel la ei, ei deveneau puterea care să intervină în favoarea oamenilor pe lângă Zei.

^(2075.1) ^195:4.3 Deşi rămânea neputincios în calea epocii de întuneric ce avea să vină, creştinismul era îndeajuns de socializat şi păgânizat pentru a supravieţui cu atât mai bine unei perioade prelungite de tenebre morale şi de stagnare spirituală. El a subzistat pe durata lungii nopţi a civilizaţiei occidentale şi mai acţiona şi ca influenţă morală în lumea zorilor Renaşterii. După scurgerea epocilor de întuneric, reabilitarea creştinismului a avut ca rezultat înfiinţarea a numeroase secte de învăţământ creştin ale căror credinţe erau adaptate tipurilor speciale – intelectuale, emoţionale şi spirituale – de personalităţi umane. Multe dintre aceste colectivităţi creştine speciale, sau familii religioase, subzistau încă în epoca în care efectuăm această prezentare.

^(2075.2) ^195:4.4 Istoria arată că creştinismul este născut din transformarea involuntară a religiei lui Iisus într-o religie despre Iisus. Ea arată, de asemenea, că creştinismul a suferit elenizarea, păgânirea, secularizarea, instituţionalismul, depravarea intelectuală, decadenţa spirituală, hibernarea morală, ameninţările cu pieirea, regenerarea ulterioară, fragmentarea şi, mai recent, o reabilitare relativă. Acest curriculum denotă o vitalitate care îi este inerentă precum şi posesiunea unor imense facultăţi de recuperare. Şi acest acelaşi creştinism este efectiv prezent în lumea civilizată a popoarelor occidentale, făcând faţă unei lupte pentru viaţă chiar mai îngrijorătoare decât memorabilele crize caracteristice vechilor bătălii pentru dominaţie.

^(2075.3) ^195:4.5 Religia se confruntă astăzi cu provocarea unei noi epoci de mentalitate ştiinţifică şi de tendinţe materialiste. În acest gigantic conflict între temporal şi spiritual, religia lui va triumfa în cele din urmă.

5. Problema modernă

^(2075.4) ^195:5.1 Cel de-al douăzecilea secol a adus, creştinismului şi tuturor celorlalte religii, noi probleme de rezolvat. Cu cât o civilizaţie se ridică mai mult, cu atât mai mult se impune oamenilor îndatorirea imperioasă de a „căuta mai întâi realităţile celeste” în toate eforturile lor de a stabiliza societatea şi de a înlesni soluţionarea problemelor ei materiale.

^(2075.5) ^195:5.2 Foarte adesea adevărul devine confuz şi chiar înşelător atunci când este disecat, fracţionat, izolat şi prea analizat. Adevărul viu nu dă căutătorului o învăţătură valabilă decât dacă el este îmbrăţişat în totalitatea lui şi ca realitate spirituală vie; nu este de ajuns ca el să fie un fapt al ştiinţei materiale sau o inspiraţie a unei arte intermediare.

^(2075.6) ^195:5.3 Religia este revelarea pentru om a destinului său divin şi etern. Religia este o experienţă pur personală şi spirituală; ea trebuie să se distingă mereu de alte forme superioare ale gândirii umane, cum ar fi:

^(2075.7) ^195:5.4 1. Atitudinea logică faţă de lucrurile realităţii materiale.

^(2075.8) ^195:5.5 2. Aprecierea estetică a frumuseţii prin contrast cu urâţenia.

^(2075.9) ^195:5.6 3. Recunoaşterea etică a obligaţiilor sociale şi datoriei politice.

^(2075.10) ^195:5.7 4. Nici chiar sensul moralităţii umane nu este religios în sine şi prin el însuşi.

^(2075.11) ^195:5.8 Religia este menită să găsească în univers valorile care evocă credinţa, încrederea în sine şi încredinţarea;religia culminează în adorare. Religia descoperă pentru suflet valorile supreme care contrastează cu valorile relative descoperite de către minte. Nu se posedă această clarviziune supraumană decât printr-o experienţă religioasă autentică.

^(2075.12) ^195:5.9 Nu este mai posibilă menţinerea unui sistem social durabil într-o moralitate întemeiată pe realităţile spirituale decât menţinerea unui sistem solar în gravitaţie.

^(2076.1) ^195:5.10 Nu încercaţi nici să satisfaceţi curiozitatea nici să îndepliniţi toate dorinţele latente de aventură care se trezesc în suflet în timpul scurtei durate a unei vieţi în carne. Fiţi răbdători! Nu cedaţi tentaţiei de a vă arunca în necumpătarea aventurilor vulgare şi sordide. Potoliţi-vă energiile şi înfrânaţi-vă patimile. Fiţi calmi pe când aşteptaţi derularea maiestuoasă a unei cariere fără sfârşit de aventuri progresive şi de descoperiri pasionante.

^(2076.2) ^195:5.11 În confuzia asupra originii omului, să nu pierdeţi din vedere destinul său etern. Nu uitaţi că Iisus îi iubea chiar şi pe copilaşi, şi că el a arătat, cu claritate şi pentru totdeauna, marea valoare a personalităţii omeneşti.

^(2076.3) ^195:5.12 Observând lumea, aduceţi-vă aminte că lucrările sumbre ale răului pe care îl vedeţi se arată pe un fundal clar al binelui ultim. Voi nu vedeţi pur şi simplu binele sub forma lucrările albe arătându-se pe un fundal negru al răului.

^(2076.4) ^195:5.13 Când sunt atâtea adevăruri bune de făcut publice şi de proclamat, de ce ar trebui ei, oamenii, să acorde atâta atenţie răului din lume pur şi simplu pentru că răul apare ca un fapt? Frumoasele valori spirituale ale adevărului sunt mai agreabile şi mai exaltante decât fenomenul răului.

^(2076.5) ^195:5.14 În religie, Iisus a recomandat şi a urmat metoda experienţei, tot aşa cum ştiinţa modernă urmează tehnica experimentală. Noi îl găsim pe Dumnezeu după indicaţiile clarviziunii spirituale, dar noi ne însuşim această clarviziune a sufletului prin dragostea de frumos, prin urmarea adevărului, prin loialitatea faţă de datorie şi prin adorarea divinei bunătăţi. Dar, dintre toate aceste valori, iubirea este adevărata călăuză către clarviziunea reală.

6. Materialismul

^(2076.6) ^195:6.1 Savanţii, fără să vrea asta, au împins omenirea într-o panică materialistă. Ei au declanşat o îmbulzeală necugetată la banca morală a vremurilor, dar această bancă a experienţei omeneşti dispune de vaste resurse spirituale şi poate face faţă cererilor care sunt prezentate. Numai cei necugetaţi se îngrozesc din pricina activelor spirituale ale rasei umane. Când panica materialist-laică va fi trecut, religia lui Iisus nu va da faliment. Banca spirituală a împărăţiei cerurilor va face plăţile de credinţă, de speranţă şi de siguranţă morală tuturor acelor care vor fi recurs la ea „în numele Său”.

^(2076.7) ^195:6.2 Oricare ar fi conflictul aparent dintre materialism şi învăţăturile lui Iisus, voi puteţi fii încredinţaţi că doctrina Învăţătorului va triumfa pe deplin în cursul epocilor viitoare. În realitate, nu se poate produce nici o controversă între adevărata religie şi ştiinţă, căci prima nu se ocupă în nici un fel de lucrurile materiale. Religia practică pur şi simplu vizavi de ştiinţă o neutralitate binevoitoare, în timp ce ea se interesează în cel mai înalt grad de omul de ştiinţă.

^(2076.8) ^195:6.3 Urmărirea simplei cunoaşteri, când ea nu este însoţită nici de interpretarea de către înţelepciune, nici de clarviziunea spirituală datorată experienţei religioase, duce în cele din urmă la pesimism şi la deznădejdea omenească. O cunoaştere limitată este într-adevăr descumpănitoare.

^(2076.9) ^195:6.4 La vremea prezentei scrieri, cele mai rele momente ale epocii materialiste sunt trecute; zorile unei mai bune înţelegeri încep deja să se arate. Marii gânditori, cei care, în lumea ştiinţifică, dispun de o minte superioară, au încetat de a mai avea o filozofie în întregime materialistă, dar oamenii de rând înclină întotdeauna în această direcţie ca urmare a învăţăturilor anterioare. Totuşi, această epocă de realism fizic nu este decât un episod trecător în viaţa omului pe pământ. Ştiinţa modernă a lăsat intactă adevărata religie: învăţăturile lui Iisus traduse în viaţă celor care cred în el. Orice înfăptuire a ştiinţei a constat în distrugerea iluziilor infantile ale falselor interpretări ale vieţii.

^(2077.1) ^195:6.5 În ceea ce priveşte viaţa omului pe pământ, ştiinţa este o experienţă cantitativă, iar religia o experienţă calitativă. Ştiinţa se ocupă de fenomene; religia de origini, de valori şi de ţeluri. A se întemeia pe nişte cauze pentru a explica fenomenele fizice, este a-şi mărturisi ignoranţa faţă de cele ultime, ceea ce nu poate în ultimă instanţă decât să îl aducă pe savant la marea cauză primă – Tatăl Universal din Paradis.

^(2077.2) ^195:6.6 Trecerea violentă de la o epocă de miracole la o epocă de maşini se dovedeşte ceva întru totul derutant pentru om. Faptul că falsele filozofii mecaniste vădesc ingeniozitate şi îndemânare dezmint pretenţia lor de a fi exclusiv mecaniciste. Agerimea fatalistă a minţii unui materialist contrazice mereu afirmaţiile sale cum că universul este un fenomen energetic orb şi fără rost.

^(2077.3) ^195:6.7 Naturalismul mecanist al anumitor oameni aşa-zis instruiţi şi laicitatea lipsită de consideraţie a omului de pe stradă se ocupă ambele exclusiv de lucruri; ele sunt golite de orice adevărată valoare, sancţiune sau satisfacţie, şi sunt totodată lipsite de credinţa, de speranţa şi de încredinţările eterne. Una dintre marile dificultăţi ale vieţii moderne este că omul se crede prea ocupat pentru a găsi timpul necesar meditaţiei spirituale şi devoţiunii religioase.

^(2077.4) ^195:6.8 Materialismul reduce omul la starea de automat fără suflet, şi face pur şi simplu din el un simbol aritmetic plasat fără putere în formula matematică a unui univers mecanist şi insensibil. Însă de unde vine atunci acest imens univers de matematici fără Învăţătorul Matematician? Ştiinţa poate să facă dizertaţii asupra conservării materiei, dar religia validează conservarea sufletelor umane – ea se leagă de experienţa lor cu realităţile spirituale şi cu valorile eterne.

^(2077.5) ^195:6.9 Sociologul materialist contemporan observă o comunitate, face un raport pe baza observaţiilor şi lasă oamenii aşa cum i-a găsit. Cu o mie nouă sute de ani în urmă, galileenii neinstruiţi l-au văzut pe Iisus dându-şi viaţa ca pe o contribuţie spirituală la experienţa interioară a omului şi apoi au ieşit din Galileea şi s-au apucat să întoarcă Imperiul Roman cu susul în jos.

^(2077.6) ^195:6.10 Dar conducătorii religioşi comit o mare eroare când încearcă să-l cheme pe om la bătălia spirituală pe sunetul trompetei Evului Mediu. Religia trebuie să se întemeieze pe dictoane noi şi moderne. Nici democraţia, nici vreun alt panaceu politic nu vor înlocui progresul spiritual. Falsele religii pot prezenta o evadare în afara realităţii, dar, în evanghelia sa, Iisus a prezentat omului muritor adevărata intrare într-o realitate veşnică de progresare spirituală.

^(2077.7) ^195:6.11 A zice că mintea „s-a ridicat” din materie nu explică nimic. Dacă universul ar fi fost doar un mecanism şi dacă mintea ar fi fost nedespărţită de materie, noi n-am fi avut niciodată două interpretări diferite ale aceluiaşi fenomen observat. Conceptele de adevăr, de frumuseţe şi de bunătate nu sunt inerente nici fizicii, nici chimiei. O maşină nu poate cunoaşte, şi cu atât mai mult să cunoască adevărul, să aibă sete de dreptate şi să caute bunătatea. Ştiinţa poate să fie fizică dar mintea savantului care discerne adevărul este instantaneu supramaterială. Materia nu cunoaşte adevărul; ea nu poate nici să iubească milostenia ori să-i placă realităţile spirituale. Convingerile morale întemeiate pe iluminarea spirituală şi înrădăcinate în experienţa omenească sunt tot atât de reale şi de certe cât şi deducţiile matematice bazate pe observaţiile fizice, dar ele se situează pe un nivel diferit şi mai elevat.

^(2077.8) ^195:6.12 Dacă oamenii n-ar fi decât nişte maşini, ei ar reacţiona mai mult sau mai puţin uniform la un univers material. Individualitatea nu ar fi existat, iar personalitatea cu atât mai puţin.

^(2077.9) ^195:6.13 Faptul mecanismului absolut al Paradisului în centrul universului universurilor în prezenţa voinţei fără rezerve a celei de-a Doua Surse Centru face cert pentru totdeauna adevărul că nu cauzele dominante constituie legea exclusivă a cosmosului.

^(2077.10) ^195:6.14 Materialismul există, dar nu este exclusiv. Mecanismul există, dar nu fără rezervă. Determinismul există, dar nu numai el.

^(2078.1) ^195:6.15 Universul finit al materiei ar fi devenit în cele din urmă uniform şi determinist dacă n-ar fi avut prezenţa conjugată a minţii şi a spiritului. Influenţa minţii cosmice injectează constant spontaneitate, chiar şi în lumile materiale.

^(2078.2) ^195:6.16 În tot domeniul existenţei , libertatea sau iniţiativa este direct proporţională cu gradul de influenţă spirituală şi de control al minţii cosmice, ca să zicem aşa, în experienţa omenească, în gradul în care se transformă efectiv „la voia Tatălui”. Deci, odată ce aţi plecat în căutarea lui Dumnezeu, aceasta este dovada concludentă că Dumnezeu v-a găsit deja.

^(2078.3) ^195:6.17 Urmărirea sinceră a bunătăţii, a frumuseţii şi a adevărului conduce la Dumnezeu. Orice descoperire ştiinţifică demonstrează existenţa simultană a libertăţii şi a constanţei în univers. Inventatorul ar fi liber să facă descoperirea sa. Lucrul descoperit este real şi aparent constant, căci altfel n-ar fi putut fi cunoscut ca lucru.

7. Vulnerabilitatea materialismului

^(2078.4) ^195:7.1 Ce nesăbuinţă este pentru mintea materială să permită nişte teorii atât de vulnerabile ca cele ale unui univers mecanist să le priveze de imensele resurse spirituale ale experienţei personale a adevăratei religii. Faptele nu vin niciodată în contradicţie cu veritabila credinţă spirituală; teoriile pot să fie. Ştiinţa ar face mai bine să se consacre distrugerii superstiţiei mai degrabă decât încercării de a ruina încrederea religioasă: credinţa omenească în realităţile spirituale şi în valorile divine.

^(2078.5) ^195:7.2 Ştiinţa ar trebui să facă pe plan material pentru om ceea ce face religia pe plan spiritual pentru el: să-i estindă orizontul vieţii şi să-i mărească personalitatea. Adevărata ştiinţă nu poate avea o ceartă durabilă cu adevărata religie. „Metoda ştiinţifică” este doar un etalon intelectual pentru măsurarea aventurilor materiale şi a înfăptuirilor fizice. Însă, fiind materială şi în întregime intelectuală, această metodă nu serveşte absolut deloc în evaluarea realităţilor spirituale şi a experienţelor religioase.

^(2078.6) ^195:7.3 Inconsecvenţa mecanicismului modern este următoarea: dacă universul nostru n-ar fi decât material, iar omul doar o maşină, acest om ar fi în întregime incapabil de a se recunoaşte ca maşină; tot aşa, un asemenea om maşină ar fi în întregime incompatibil cu faptul că un univers material există. În consternarea ei şi în deznădejdea ei materialistă, ştiinţa modernă n-a reuşit să recunoască faptul că mintea savantului este locuită de spirit, or, clarviziunea spirituală a aceluiaşi savant este aceea care formulează aceste concepte eronate şi contradictorii în sinea unui univers materialist.

^(2078.7) ^195:7.4 Valorile paradisiace de eternitate şi de infinitate, de adevăr, de frumuseţe şi de bunătate sunt ascunse în faptele fenomenelor universului de timp şi spaţiu. Însă pentru a sesiza şi a discerne aceste valori spirituale unui muritor născut din spirit îi trebuie ochiul credinţei.

^(2078.8) ^195:7.5 Realităţile şi valorile de progres spiritual nu sunt o „proiecţie psihologică” – o simplă visare trează şi proslăvită a minţii materiale. Aceste lucruri sunt previziunile materiale ale Ajustorului interior, spiritul Dumnezeului viu din mintea omului. Nu lăsaţi ca cele câteva noţiuni pe care le aveţi despre descoperirile slab întrevăzute ale „relativităţii” să vă tulbure conceptele voastre asupra eternităţii şi a infinităţii lui Dumnezeu. Şi, de fiecare dată când sunteţi presaţi de necesitatea de exprimarea de sine, nu comiteţi greşeala de a omite exprimarea Ajustorului, manifestarea sinelui vostru real şi mai bun.

^(2079.1) ^195:7.6 Dacă acest univers ar fi doar material, omul material n-ar fi niciodată capabil de a ajunge la conceptul caracterului mecanicist asupra unei existenţe exclusiv materiale. Acest concept mecanicist asupra universului este în el însuşi un fenomen nematerial al minţii, şi orice minte este de origine nematerială, independent de faptul că poate să pară ca fiind complet condiţionată material şi controlată mecanic.

^(2079.2) ^195:7.7 Mecanismul mental parţial evoluat al omului muritor este destul de puţin înzestrat cu înţelepciune şi cu logică. Vanitatea omului depăşeşte adesea raţiunea sa şi scapă logicii sale. Pesimismul materialist cel mai pesimist este, în sine şi prin sine, o dovadă suficientă că universul pesimist nu este în întregime material. Optimismul şi pesimismul sunt ambele reacţii conceptuale într-o minte conştientă de valori, precum şi de fapte.

^(2079.3) ^195:7.8 Dacă universul ar fi în întregime conform concepţiei materialiştilor, atunci omul, ca maşină umană, ar fi privat de orice recunoaştere conştientă a acestui fapt. Fără conştiinţa conceptului de valori din mintea născută din spirit, omul n-ar putea cu nici un chip recunoaşte faptul materialismului universal şi nici fenomenele maşinale de funcţionare ale universului. O maşină nu poate fi conştientă nici de natura nici de valoarea unei alte maşini.

^(2079.4) ^195:7.9 O filozofie mecanicistă a vieţii şi a universului n-ar putea fii ştiinţifică,deoarece ştiinţa nu recunoaşte şi nu se ocupă de cât de obiecte materiale şi de fapte. Filozofia este inevitabil supraştiinţifică. Omul este un fapt material al naturii, dar viaţa sa este un fenomen care transcende nivelele materiale, în sensul că ea vădeşte atributele controlatoare ale minţii şi calităţile creative ale spiritului.

^(2079.5) ^195:7.10 Efortul sincer al omului de a deveni mecanicist reprezintă fenomenul tragic al inutilei lui încercări de a se sinucide în chip intelectual şi moral. Dar n-o poate face.

^(2079.6) ^195:7.11 Dacă universul ar fi numai material şi omul numai o maşină, atunci n-ar mai nici o ştiinţă care să-i îmboldească pe savanţi să postuleze mecanicizarea universului. Maşinile nu pot nici să se măsoare, nici să se clasifice, nici să se evalueze pe ele însele. Această lucrare ştiinţifică n-ar putea fi executată decât de către o entitate având statut supramaşinal.

^(2079.7) ^195:7.12 Dacă realitatea universului nu este decât o imensă mecanică, atunci trebuie ca omul să fie exterior universului şi separat de ele pentru a recunoaşte acest fapt şi pentru a deveni conştient de perspicacitatea acestei evaluări.

^(2079.8) ^195:7.13 Dacă omul nu este decât o maşină, prin ce tehnică ajunge el să creadă sau să pretindă că ştie că el este numai o maşină? Experienţa de a se evalua conştient pe sine însuşi nu este niciodată atributul unei simple maşini. Un mecanicist înzestrat şi conştient de sine constituie cel mai bun răspuns posibil dat mecanismului. Dacă materialismul ar fi un fapt , el n-ar putea exista ca mecanicist conştient de sine. Este tot atât de adevărat că trebuie ca mai întâi să fii o persoană morală înainte de a putea comite fapte imorale.

^(2079.9) ^195:7.14 Singura pretenţie a materialismului implică o conştiinţă supramaterială a minţii care îşi îngăduie să afirme această dogmă. Un mecanism se poate deteriora, dar nu poate niciodată progresa. Maşinile nu pot nici să gândească, nici să creeze, nici să viseze, nici să năzuiască la vreun lucru, nici să idealizeze, nici să aibă foame de adevăr sau sete de dreptate. Ele nu-şi motivează viaţa prin pasiunea de a servi pe alte maşini şi de a alege, în scopul progresului etern sarcina sublimă de a-l găsi pe Dumnezeu şi de a se strădui să i se asemene. Maşinile nu sunt niciodată intelectuale, emotive, estetice, etice, morale sau spirituale.

^(2079.10) ^195:7.15 Arta dovedeşte că omul nu este o maşină, dar nu dovedeşte că el este spiritualmente nemuritor. Arta este morontia muritorului, domeniul intermediar dintre omul materie şi omul spirit. Poezia este un efort de a scăpa de realităţile materiale şi de a te apropia de valorile spirituale.

^(2080.1) ^195:7.16 Într-o civilizaţie înaltă, arta umanizează ştiinţa, şi la rândul ei ea este spiritualizată de adevărata religie – clarvederea valorilor spirituale şi eterne. Arta reprezintă evaluarea umană a realităţii în spaţiu-timp. Religia este îmbrăţişarea divină a valorilor cosmice şi implică o înaintare eternă în ascensiunea spirituală şi în expansiunea spirituală. Arta temporală nu este primejdioasă decât dacă devine oarbă la etaloanele spirituale ale arhetipurilor divine pe care eternitatea le reflectă ca pe umbrele realităţii de timp. Arta veritabilă este mânuirea eficientă a lucrurilor materiale ale vieţii; religia este transformarea înnobilatoare a faptelor materiale ale vieţii şi nu conteneşte niciodată din evaluarea artei din punctul de vedere spiritual.

^(2080.2) ^195:7.17 Cât este de stupid să presupui că un automat ar putea concepe o filozofie a automatismului, şi cât e de ridicol să gândească că ar putea avea pretenţia de a forma un astfel de concept asupra semenilor lui automate!

^(2080.3) ^195:7.18 Orice interpretare ştiinţifică a universului material este fără valoare, dacă ea nu comportă cuvenita recunoaştere a savantului. Nici o apreciere de artă nu este autentică dacă ea nu recunoaşte artistul. Nici o evaluare a moralei nu este valabilă decât dacă include moralistul. Nici o cunoaştere de filozofie nu este edificatoare dacă ea ignoră filozoful. Cât despre religie, ea nu poate exista fără experienţa reală a persoanei religioase care, în însăşi această experienţă şi prin intermediul ei, caută să-l găsească pe Dumnezeu şi să îl cunoască. Tot aşa, universul universurilor este privat de semnificaţie în afara lui EU SUNT, a Dumnezeului infinit care l-a creat ţi l-a administrat neîncetat.

^(2080.4) ^195:7.19 Mecaniciştii – umaniştii – au tendinţa de a se lăsa purtaţi de curenţii materiali. Idealiştii şi spiritualiştii îndrăznesc să-şi folosească forţele cu inteligenţă şi cu vigoare pentru a modifica, cursul, în aparenţă pur material, al circuitelor de energie.

^(2080.5) ^195:7.20 Ştiinţa trăieşte prin matematica minţii. Muzica exprimă cadenţa emoţiilor. Religia este ritmul spiritual al sufletului în armonie spaţio-temporală cu melodia măsurilor superioare şi eterne ale Infinităţii. Experienţa religioasă este ceva cu adevărat supramatematic în viaţa umană.

^(2080.6) ^195:7.21 În limbaj, alfabetul reprezintă mecanismul materialismului, în vreme ce cuvintele care exprimă semnificaţia a mii de gânduri, de mari idei şi de nobile idealuri – de ură şi de iubire, de laşitate şi de curaj – reprezintă dobândirile minţii acţionând în limitele legii atât materiale cât şi spirituale; Aceste înfăptuiri ale minţii fiind dirijate prin afirmarea voinţei personalităţii şi limitate de daturile inerente situaţiei.

^(2080.7) ^195:7.22 Universul nu seamănă cu legile, cu mecanismele şi cu constantele pe care le descoperă savanţii, şi pe care ei sfârşesc prin a le considera drept ştiinţă. El seamănă mai degrabă cu savantul curios, gândind, alegând, creând, combinând şi discriminând, care observă astfel fenomenele din univers şi clasifică faptele matematice inerente fazelor maşinale ale aspectului material al creaţiei. Universul. Universul nu seamănă nici cu efectul artistic, ci mai degrabă cu artistul care lucrează, visează, îşi înalţă gândurile, progresează şi caută să transcendă lumea lucrurilor materiale într-un efort de a atinge un scop spiritual.

^(2080.8) ^195:7.23 Savantul, nu ştiinţa, este cel care percepe realitatea unui univers de energie şi de materie în evoluţie şi în progres. Artistul, nu arta, demonstrează existenţa lumii morontiale tranzitorii interpuse între existenţa materială şi libertatea spirituală. Persoana religioasă, nu religia, este ceea ce dovedeşte existenţa realităţilor spiritului şi a valorilor divine care urmează să fie întâlnite în progresul eternităţii.

8. Totalitarismul laic

^(2081.1) ^195:8.1 Însă, chiar şi după ce materialismul şi maşinismul vor fi fost mai mult sau mai puţin învinse, influenţa devastatoare a laicismului secolului al douăzecilea va pângări încă experienţa spirituală a milioane de suflete nevinovate.

^(2081.2) ^195:8.2 Laicismul, sau secularismul modern, au fost nutrite de două influenţe mondiale. Părintele laicismului a fost îngustat de gândirea şi de atitudinea nelegiuită a ceea ce se cheamă ştiinţa secolului al nouăsprezecelea şi a celui de-al douăzecilea – ştiinţa ateistă.

^(2081.3) ^195:8.3 Mama laicismului modern a fost Biserica creştină totalitară a Evului Mediu. Laicismul a debutat ca un protest contra dominaţiei aproape complete a civilizaţiei occidentale de către Biserica Creştină transformată în instituţie. În epoca prezentei revelaţii, climatul intelectual şi filozofic predominant atât în viaţa europeană, cât şi în viaţa americană este net laic – umanist. În cursul ultimelor trei secole, gândirea occidentală a fost progresiv laicizată. Religia a devenit din ce în ce mai mult o influenţă nominală, şi în mare măsură un exerciţiu ritual. În majoritate, cei care se mărturisesc creştini în civilizaţia occidentală sunt de fapt, fără a-şi da seama de asta, laici.

^(2081.4) ^195:8.4 E nevoie de o mare putere, o puternică influenţă, pentru a elibera cugetul şi viaţa popoarelor occidentale de sub strânsoarea secătuitoare a unei dominaţii ecleziastice totalitare. Laicismul a sfărâmat efectiv lanţurile controlului Bisericii, şi el ameninţă acum la rândul său cu stabilirea unui nou tip de dominaţie atee asupra inimii şi a minţii omului modern. Statul politic tiranic şi dictatorial este urmaşul direct al materialismului ştiinţific şi al laicismului filozofic. Abia de l-a eliberat laicitatea pe om de dominaţia Bisericii, că îl şi vinde ca sclav servil Statului totalitar. Laicismul nu eliberează omul de servitutea ecleziastică decât pentru a-l trăda lăsându-l pradă sclaviei politice şi economice.

^(2081.5) ^195:8.5 Materialismul îl renegă pe Dumnezeu; laicismul se mărgineşte la a-l ignora; cel puţin aceasta a fost atitudinea lui primitivă. Mai recent, laicismul a luat o atitudine mai militantă, pretinzând să ia locul religie de servitute totalitară căreia îi opusese rezistenţă odinioară. Laicismul secolului al douăzecilea are tendinţa de a afirma că omul nu are nevoie de Dumnezeu. Dar atenţie! Această filozofie atee a societăţii umane nu va conduce decât la necazuri, la învrăjbiri, la nefericire, la război şi la dezastre de scară mondială.

^(2081.6) ^195:8.6 Laicismul nu poate niciodată aduce pacea omenirii. Nimic nu-l poate înlocui pe Dumnezeu în societatea umană. Dar băgaţi bine de seamă! Nu vă grăbiţi să abandonaţi foloasele revoltei laice care v-a despovărat de totalitarismul ecleziastic. Civilizaţia occidentală se bucură astăzi de multe libertăţi şi satisfacţii care provin din revolta laică. Marea greşeală a laicismului a fost următoarea: revoltându-se contra controlului aproape total al vieţii de către autoritatea religioasă, şi după ce s-a eliberat de această tiranie ecleziastică, laicii şi-au continuat activitatea instituind o revoltă contra lui Dumnezeu însuşi, uneori tacit, alteori deschis.

^(2081.7) ^195:8.7 Revoltei laice datoraţi voi uluitoarea creativitate a industriei americane şi a progresului material fără precedent al civilizaţie occidentale. Şi, pentru că revolta laică a mers prea departe, ea a pierdut din vedere pe Dumnezeu şi adevărata religie, a urmat de aici o recoltă neaşteptată de războaie mondiale şi de instabilitate internaţională.

^(2081.8) ^195:8.8 Nu este necesar să se sacrifice credinţa în Dumnezeu pentru a te bucura de binefacerile revoltei laice moderne: toleranţă, serviciu social, guvernare democratică şi libertăţi civile. Nu este neapărat nevoie ca laicii să se opună adevăratei religii pentru a promova ştiinţa şi pentru a face să progreseze educaţia.

^(2082.1) ^195:8.9 Dar laicismul nu este singurul autor al dobândirilor recente în desfăşurarea vieţii. Înapoia dobândirilor celui de-al douăzecilea secol, nu sunt numai ştiinţa şi laicismul, ci şi acţiunea spirituală a vieţii şi a învăţăturilor lui Iisus din Nazaret care nu sunt nici recunoscute nici luate în considerare.

^(2082.2) ^195:8.10 Fără Dumnezeu, fără religie, laicismul ştiinţific nu va putea niciodată să coordoneze forţele sau să armonizeze divergenţele şi rivalităţile de interese, de rase şi de naţionalisme. În ciuda înfăptuirilor sale materialiste incomparabile, această societate omenească laicizată se dezintegrează încetul cu încetul. Principala forţă de coeziune care rezistă acestei dezintegrări de antagonisme este naţionalismul. Or, naţionalismul este principalul obstacol în calea păcii mondiale.

^(2082.3) ^195:8.11 Slăbiciunea inerentă laicismului vine din aceea că el respinge morala şi religia în favoarea politicii şi a puterii. Este de-a dreptul imposibil să se stabilească fraternitatea oamenilor ignorând sau renegând paternitatea lui Dumnezeu.

^(2082.4) ^195:8.12 Optimizarea laică în materie socială şi politică este o iluzie. Fără Dumnezeu, nici eliberarea şi libertatea, nici bunurile şi bogăţiile nu vor aduce pacea.

^(2082.5) ^195:8.13 Laicizarea completă a ştiinţei, a educaţiei, a industriei şi a societăţii nu poate duce decât la dezastru. În cursul primei treimi a secolului al douăzecilea, urantienii au omorât mai mulţi oameni decât în decursul primelor nouăsprezece secole ale epocii creştine. Şi acesta nu-i decât începutul înfiorătoarei recolte a materialismului şi a laicismului; distrugeri şi mai grozave au să vină.

9. Problema Creştinismului

^(2082.6) ^195:9.1 Nu neglijaţi valoarea moştenirii voastre spirituale, fluviul adevărului ce curge străbătând secolele, nici chiar în epoca sterilă a unei epoci materialiste şi laice. În toate nepreţuitele voastre eforturi de a vă lepăda de crezurile superstiţioase ale vremurilor trecute, asiguraţi-vă că păstraţi ferm adevărul veşnic. Dar aveţi răbdare! Când prezenţa revoltei contra superstiţiei va fi luat sfârşit, adevărurile evangheliei lui Iisus vor persista glorios pentru iluminarea unei căi mai noi şi mai bune.

^(2082.7) ^195:9.2 Însă creştinismul păgânizat şi socializat are nevoie de un nou contact cu învăţăturile fără compromis ale lui Iisus; el zace în lipsa unei viziuni noi a vieţii Învăţătorului pe pământ. O revelaţie nouă şi mai completă a religiei lui Iisus este menită să triumfe asupra unui imperiu de laicism imperialist şi să inverseze un curent mondial de naturalism mecanist. Urantia freamătă acum chiar la marginea uneia dintre epocile ei cele mai uimitoare şi mai pasionante de reajustare socială, de stimulare morală şi de iluminare spirituală.

^(2082.8) ^195:9.3 Chiar şi foarte mult modificate, învăţăturile lui Iisus au supravieţuit cultelor de mistere din epoca lor natală, ignoranţei şi superstiţiilor din vremurile de întuneric; şi, chiar şi în acest moment, ele triumfă puţin câte puţin asupra materialismului, a maşinismului şi a laicismului celui de-al douăzecilea secol. Şi asemenea epoci de mari încercări şi de înfrângeri ameninţătoare sunt întotdeauna perioade de mare revelaţie.

^(2082.9) ^195:9.4 Religia are nevoie de noi conducători, de oameni şi de femei spirituali care vor îndrăzni să se bizuiască numai pe Iisus şi pe incomparabilele lui învăţături. Dacă creştinismul continuă să-şi neglijeze misiunea lui spirituală continuând să se ocupe de problemele sociale şi materiale, va trebui ca renaşterea spirituală să aştepte venirea acestor noi învăţători ai religiei lui Iisus care se vor consacra exclusiv regenerării spirituale a oamenilor. Atunci, aceste suflete născute din spirit vor da rapid îndrumările şi inspiraţia necesare reorganizării sociale, morale, economice şi politice ale lumii.

^(2083.1) ^195:9.5 Epoca modernă va refuza să accepte o religie incompatibilă cu faptele şi care nu se armonizează cu concepţiile ei cele mai elevate despre adevăr, frumuseţe şi bunătate. A venit timpul să se redescopere adevăratele temelii originale ale creştinismului astăzi denaturat şi plin de compromis.

^(2083.2) ^195:9.6 Omul primitiv va trăi o viaţă de înrobire superstiţioasă sub jugul fricii religioase. Omul civilizat modern se teme să nu cadă sub dominaţia unor puternice convingeri religioase. Omul chibzuit s-a temut întotdeauna să nu fie legat de o religie. Când vreo religie puternică şi activă ameninţă să domine, el încearcă invariabil să raţioneze, să facă din asta o tradiţie şi să o transforme într-o instituţie, în speranţa de a o putea astfel controla. Prin acest proces chiar şi o religie revelată devine o credinţă stabilită şi dominată de oameni. Bărbaţii şi femeile moderni şi inteligenţi fug de religia lui Iisus de teama de ceea ce le- ar putea face – şi de ceea ce ar face ea din ei. Şi toate aceste temeri sunt bine întemeiate. Într-adevăr, religia lui Iisus domină şi transformă pe credincioşii ei, cerând ca omul să-şi dedice viaţa cercetării cunoaşterii voii Tatălui care este în ceruri şi cere ca energiile vieţii să fie afectate serviciului dezinteresat al fraternităţii oamenilor.

^(2083.3) ^195:9.7 E cât se poate de simplu, bărbaţii şi femeile egoişti nu vor să plătească preţul acesta, nici chiar în schimbul celei mai mari comori spirituale care le-a fost oferită vreodată muritorilor. Trebuie aşteptat ca omul să fie suficient de deziluzionat de tristele decepţii care însoţesc urmărirea insensibilă şi amăgitoare a egoismului, şi care a descoperit sterilitatea religiei formaliste. Doar atunci va fi el dispus să se întoarcă din toată inima către evanghelia împărăţiei, religia lui Iisus din Nazaret.

^(2083.4) ^195:9.8 Lumea are nevoie de o religie de prima mână. Chiar şi creştinismul – cea mai bună religie a celui de-al douăzecilea secol – nu este doar o religie despre Iisus, ci şi o religie pe care oamenii o experimentează la mâna a doua. Ei preiau religia lor în întregime aşa cum le este transmisă de conducătorii lor religioşi recunoscuţi. Ce deşteptare ar experimenta lumea numai dacă l-ar putea vedea pe Iisus aşa cum a trăit el realmente pe pământ şi dacă ar cunoaşte la prima mână învăţăturile dătătoare de viaţă! Cuvintele care descriu lucruri frumoase nu pot stârni pasiuni tot atât de mult cât vederea acestor lucruri; cuvintele unui crez nu mai pot să însufleţească inimile oamenilor ca şi experienţa cunoaşterii prezenţei lui Dumnezeu. Totuşi, credinţa atentă va păstra întotdeauna deschisă poarta speranţei sufletului omenesc pentru a lăsa să intre veşnicele realităţile spirituale ale valorilor divine din lumile de dincolo.

^(2083.5) ^195:9.9 Creştinismul a îndrăznit să-şi înjosească idealurile în faţa sfidării lansate de lăcomia omenească, nebunia războirilor şi pofta de putere. Dar religia lui Iisus subzistă ca convocarea spirituală imaculată şi transcendentă ea cheamă ceea ce este mai bun în om pentru a se ridica deasupra tuturor moştenirilor evoluţiei animale, şi pentru a atinge prin graţie înălţimile morale ale veritabilului destin uman.

^(2083.6) ^195:9.10 Creştinismul este ameninţat de moartea lentă prin formalism, prin excesul de organizare, prin intelectualism şi prin alte tendinţe nespirituale. Biserica creştină modernă nu este o fraternitate de credincioşi dinamici ca aceea pe care Iisus o însărcinase să efectueze transformarea spirituală continuă a generaţiilor succesive ale omenirii.

^(2083.7) ^195:9.11 Ceea ce se cheamă creştinism a devenit atât o mişcare socială şi culturală cât şi o credinţă şi o practică religioasă. Curentul creştinismului modern deseacă un mare număr de antice mlaştini păgâne şi multe mocirle de barbarism. Multe vechi bazine spirituale se scurg în curentul cultural de astăzi în vreme ce cursurile de apă ce vin din înaltele platouri ale Galileii, care se presupun a fi sursa sa exclusivă.

10. Viitorul

^(2084.1) ^195:10.1 În adevăr, creştinismul a făcut un mare serviciu acestei omeniri, dar acum, lucrul de care lumea are cea mai mare nevoie este Iisus. Lumea are nevoie să-l vadă pe Iisus trăind din nou pe pământ în experienţa muritorilor născuţi din spirit care îl revelează efectiv pe Maestru tuturor oamenilor. Este inutil a se vorbi despre o renaştere a creştinismului primitiv; trebuie să înaintezi de acolo de unde te afli. Cultura modernă trebuie botezată spiritual cu o nouă revelaţie a vieţii lui Iisus şi iluminată de o nouă pricepere a evangheliei mântuirii eterne propovăduite de el. Şi, când Iisus va fi înălţat astfel, el va atrage toţi oamenii la el. Ucenicii lui Iisus ar trebui să fie mai mult decât cuceritori pentru lume, ar trebui să fie izvoare clocotitoare de inspiraţie şi de viaţă însufleţitoare. Religia nu este decât un umanism exaltat până într-acolo încât să fie făcut divin prin descoperirea realităţii prezenţei lui Dumnezeu în experienţa personală.

^(2084.2) ^195:10.2 Frumuseţea şi sublimul vieţii lui Iisus pe pământ, umanitatea şi divinitatea lui, simplicitatea lui şi caracterul lui unic prezintă o imagine atât de frapantă şi atât de atrăgătoare a salvării omului şi a revelaţiei lui Dumnezeu, încât teologii şi filozofii din toate epocile ar trebui să fie eficient împiedicaţi de a formula crezuri şi de a crea sisteme teologice de servitute spirituală pornind de la această revărsare transcendentală a lui Dumnezeu sub forma omului. În Iisus, universul produce un om muritor în care spiritul iubirii a învins neajunsurile materiale ale timpului şi a triumfat asupra faptului originii sale psihice.

^(2084.3) ^195:10.3 Amintiţi-vă mereu că Dumnezeu şi omul au nevoie unul de celălalt. Ei îşi sunt reciproc necesari pentru împlinirea finală şi completă a experienţei personalităţii eterne în destinul divin al finalităţii universului.

^(2084.4) ^195:10.4 ”Împărăţia lui Dumnezeu este în voi.” Aceasta este probabil cea mai mare proclamare pe care a făcut-o Iisus vreodată, după declaraţia că Tatăl său este un spirit viu şi iubitor.

^(2084.5) ^195:10.5 Pentru a câştiga sufletele de partea Învăţătorului, nu prima lege parcursă prin obligaţie, prin datorie sau prin convenţie este ceea ce va transforma omul şi lumea sa, ci mai degrabă a doua lege de slujire liberă şi de devotament iubitor de libertate; ea denotă că ucenicul a întins mâna în maniera lui Iisus pentru a-l prinde pe fratele său şi a-l aduce, sub guvernare spirituală, către ţelul superior şi divin al existenţei de muritor. Chiar şi astăzi, creştinismul parcurge de bună voie prima lege, dar omenirea zace ori merge poticnindu-se în tenebrele morale, pentru că sunt prea puţini ucenicii autentic pregătiţi să parcurgă a doua lege – prea puţini partizani mărturisiţi ai lui Iisus care trăiesc şi iubesc realmente aşa cum i-a învăţat el pe ucenici să trăiască, să iubească şi să servească.

^(2084.6) ^195:10.6 Chemarea la aventura constând în construirea unei societăţi umane noi şi transformate, prin renaşterea spirituală a fraternităţii împărăţiei lui Iisus, ar trebui să-i pasioneze pe toţi cei care cred în el şi să le insufle sentimente mai vii pe care oamenii nu le-au mai simţit niciodată din vremea în care, pe pământ, ei parcurgeau ţările ca tovarăşi ai lui întru carne.

^(2084.7) ^195:10.7 Nici un sistem social sau regim politic negând realitatea lui Dumnezeu nu poate contribui într-un chip constructiv şi durabil la avansarea civilizaţiei umane. Dar creştinismul, aşa cum este astăzi subdivizat şi laicizat, prezintă cel mai mare dintre toate obstacolele în calea progresului umanităţii; aceasta este adevărat mai ales în ceea ce priveşte Orientul.

^(2084.8) ^195:10.8 Dominaţia ecleziastică este în mod imediat şi veşnic incompatibilă cu această credinţă vie, cu acest spirit crescând şi cu această experienţă de prima mână a camarazilor lui Iisus în credinţa şi în frăţia oamenilor în societatea spirituală a împărăţiei cerurilor. Dorinţa lăudabilă de a păstra tradiţia înfăptuirilor trecute conduce adesea la apărarea sistemelor de adorare perimate. Dorinţa bine intenţionată de a întreţine vechile sisteme de gândire împiedică mult asigurarea unor metode şi mijloace noi şi potrivite menite să satisfacă aprinsele dorinţe spirituale ale minţii în dezvoltare şi în progres ale omului modern. Tot astfel, Bisericile creştine din cel de-al douăzecilea secol se ridică ca nişte obstacole imense, dar într-un chip cu totul inconştient, înaintea progresului imediat al adevăratei evanghelii – învăţăturile lui Iisus din Nazaret.

^(2085.1) ^195:10.9 Multe persoane serioase, care ar fi fericite să-şi ofere fidelitatea Christosului evangheliei, găsesc foarte dificil să susţină cu entuziasm o Biserică care ţine atât de puţin seama de spiritul vieţii ei şi de învăţăturile ei, şi de care li se spusese eronat că fusese întemeiată de către el. Iisus nu este întemeietorul Bisericii creştine, ci, în toate felurile compatibile cu firea sa, el a întreţinut- o ca fiind cea mai bună purtătoare de cuvânt existentă a lucrării vieţii lui pe pământ.

^(2085.2) ^195:10.10 Dacă Biserica creştină ar îndrăzni măcar să adopte programul Învăţătorului, mii de tineri, aparent indiferenţi, s-ar grăbi să se înroleze într-o asemenea întreprindere spirituală şi n-ar ezita să meargă până la capăt în această aventură.

^(2085.3) ^195:10.11 Creştinismul este serios confruntat cu condamnarea încorporată într-unul din propriile lui sloganuri: „o casă divizată în ea înseşi nu poate subzista.” Lumea necreştină nu va accepta să capituleze împotriva unui creştinism divizat în secte. Iisus cel viu reprezintă singura speranţă posibilă de unificare a creştinismului. Adevărata Biserică – fraternitatea lui Iisus – este invizibilă, spirituală şi caracterizată prin unitate, dar nu în mod necesar prin uniformitate. Uniformitatea este marca distinctivă a lumii fizice de natură mecanicistă. Unitatea spirituală este rodul uniunii prin credinţă cu Iisusul viu. Biserica vizibilă ar trebui să refuze a mai continua să stânjenească progresul fraternităţii invizibile şi spirituale a împărăţiei lui Dumnezeu. Această unitate este destinată să devină un organism viu, contrastând cu o organizaţie socială trecută la rangul de instituţie. Organizaţiile sociale pot foarte bine fi utilizate de către fraternitate, dar nu trebuie ca ele s-o înlocuiască.

^(2085.4) ^195:10.12 Totuşi, creştinismul, chiar şi acesta al secolului al douăzecilea, nu trebuie să fie dispreţuit. El este produsul geniului moral conjugat al oamenilor cunoscători de Dumnezeu, venind din multiple rase şi din numeroase epoci; el a fost cu adevărat una dintre cele mai mari puteri benefice de pe pământ. De aceea, nimeni n-ar trebui să-l trateze cu uşurinţă, în pofida defectelor lui inerente şi dobândite. Creştinismul găseşte încă calea de a acţiona prin puternice emoţii morale asupra minţii oamenilor chibzuiţi.

^(2085.5) ^195:10.13 Însă, când Biserica se lansează în comerţ şi în politică, ea nu are nici o scuză; aceste alianţe nelegiuite sunt o flagrantă trădare a Învăţătorului. Iar prietenilor sinceri ai adevărului le va lua mult timp să uite că această puternică Biserică instituţională a avut adesea îndrăzneala de înăbuşe o credinţă nou născută şi de a persecuta pe purtătorii adevărului care au avut neşansa de a se prezenta sub veştminte neortodoxe.

^(2085.6) ^195:10.14 Este din nefericire prea adevărat că această Biserică n-ar fi supravieţuit dacă nu ar fi existat, în această lume, oameni care să prefere acest fel de adorare. Multe suflete spiritual indolente doresc cu ardoare o religie veche şi autoritară de rituri şi de tradiţii sacre. Evoluţia umană şi progresul spiritual nu prea sunt suficiente pentru a permite tuturor oamenilor să se dispenseze de o autoritate religioasă. Iar fraternitatea invizibilă a împărăţiei poate foarte bine să includă aceste grupuri familiale de clase sociale şi de caractere variate, cu condiţia ca membrii lor să fie dispuşi să devină fii ai lui Dumnezeu, cu adevărat conduşi de spirit. Însă, în această fraternitate a lui Iisus, nu este loc nici pentru rivalităţi sectare, nici pentru supărări de grup, nici pentru afirmări de superioritate morală şi de infailibilitate spirituală.

^(2086.1) ^195:10.15 Aceste diverse grupări de creştini pot servi la concilierea unor numeroase tipuri diferite de oameni dornici să creadă, printre diversele popoare ale civilizaţiei occidentale, dar o asemenea diviziune a creştinătăţii prezintă o serioasă slăbiciune atunci când încearcă să aducă evanghelia lui Iisus printre orientali. Aceste popoare nu înţeleg încă că există o religie a lui Iisus separată şi întrucâtva distinctă de creştinism, care a devenit din ce în ce mai mult o religie despre Iisus.

^(2086.2) ^195:10.16 Marea speranţă a Urantiei rezidă în posibilitatea unei noi revelaţii a lui Iisus, cu o prezentare nouă şi lărgită a mesajului său salvator, care va uni spiritual, într-o slujire expresie a dragostei, numeroasele familii ale celor care se pretind astăzi fidelii lui.

^(2086.3) ^195:10.17 Chiar şi educaţia clasică ar putea ajuta la această mare renaştere spirituală dacă ea ar voi să acorde mai multă atenţie lucrării de învăţare a tinerilor cum să se angajeze în proiectele vieţii şi în dezvoltarea caracterului. Scopul oricărei educaţii ar trebui să constea în întreţinerea şi în urmărirea ţelului suprem al vieţii, dezvoltarea unei personalităţi pline de măreţie şi bine echilibrate. Există mare nevoie să se propovăduiască disciplina morală în locul atâtor satisfaceri egoiste. Pe o asemenea bază, religia îşi poate aduce contribuţia stimulentului ei spiritual la lărgirea şi la îmbogăţirea vieţii de muritori, chiar şi până la siguranţa şi elevarea vieţii eterne.

^(2086.4) ^195:10.18 Creştinismul este o religie improvizată; trebuie deci ca ea să acţioneze la o viteză mică; înfăptuirile spirituale la mare viteză trebuie să aştepte noua revelaţie şi acceptarea mai generalizată a adevăratei religii a lui Iisus. Creştinismul este totuşi o puternică religie, de vreme ce simpli ucenici ai unui tâmplar răstignit au lansat învăţăturile care au cucerit imperiul roman în trei secole şi şi-au continuat acţiunea triumfând asupra barbarilor care au invadat Roma. Acest acelaşi creştinism a cucerit – absorbit şi exaltat – tot curentul teologiei ebraice şi al filozofiei greceşti. Şi apoi, când religia creştină a intrat în coma de peste o mie de ani ca urmare a unei doze excesive de mistere şi de păgânism, ea s-a reînviat pe sine şi a recucerit virtual toată lumea occidentală. Creştinismul conţine suficiente învăţături ale lui Iisus pentru a deveni nemuritor.

^(2086.5) ^195:10.19 Măcar dacă ar reuşi creştinismul să priceapă o parte mai mare din învăţăturile, cu atât mai mult ar face pentru a ajuta omul modern să-şi rezolve problemele noi şi tot mai complexe.

^(2086.6) ^195:10.20 Creştinismul suferă de un mare handicap, pentru că, în mintea tuturor oamenilor din lume, el a fost identificat ca fiind o parte a sistemului social, a vieţii industriale şi a criteriilor morale ale civilizaţiei occidentale; şi astfel că creştinismul a lăsat involuntar impresia că susţine o societate care se clatină sub vinovăţia de a tolera ştiinţa fără idealism, politica fără principii, averea fără muncă, plăcerea fără restricţie, cunoaşterea fără caracter, puterea fără conştiinţă şi industria fără moralitate.

^(2086.7) ^195:10.21 Speranţa creştinismului modern constă în a înceta de a mai susţine sistemele sociale ţi politica industrială a civilizaţiei occidentale, înclinându-se totodată cu umilinţă înaintea crucii pe care o exaltă cu atâta curaj, şi de acolo învăţând din nou de la Iisus din Nazaret cele mai mari adevăruri pe care omul muritor le poate înţelege vreodată – evanghelia vie a paternităţii lui Dumnezeu şi a fraternităţii omului.

Până al o nouă revedere … pace și lumină pentru toți !

Constantin RUSU

Share this:

Sărbători Creștine – Pogorârea Sfântului Duh … Viața și învățăturile lui Iisus – Revărsarea sipiritului adevărului

Posted on 27 mai 2018 by corus

Răspunde

Pogorarea Sfantului Duh sau Rusaliile rememoreaza si actualizeaza in fiecare an trimiterea de catre Dumnezeu a Sfantului Duh peste Apostolii Mantuitorului adunati in Ierusalim. Pogorarea Sfantului Duh alaturi de sarbatoarea Pastilor si de ziua Duminicii, acest praznic imparatesc este una dintre cele mai vechi sarbatori crestine. In vechime, bucuria sarbatorii era amplificata de catehumenii care primeau botezul in aceasta zi, intr-un cadru solemn si festiv. Tot de timpuriu se aduceau la biserici flori si ramuri de copaci, amintind de obiceiul similar practicat de catre iudei la Sarbatoarea Cincizecimii in care se aducea multumire lui Dumnezeu pentru strangerea recoltei. Pogorarea Sfantului Duh marcheaza intemeierea Bisericii prin trimiterea de catre Dumnezeu a Sfantului Duh in lume ca sa imputerniceasca pe Sf. Apostoli sa vesteasca Evanghelia. Biserica devine o realitate vazuta prin pogorarea Duhului Sfant, iar a fi crestin inseamna a avea pe Duhul Sfant.

Continuare: Viața și învățăturile lui Iisus conform cărții Urantia

Revărsarea Spiritului Adevărului

Predica Penticostului
Semnificaţia rusaliilor
Ce s-a Petrecut la Rusalii
Începuturile bisericii Creştine

…

Cine dorește să citească materialul în original – adică fără unele pasaje colorate, sublinieri sau boldiri care îmi aparțin – o poate face de pe linkul de mai jos

http://www.urantia.org/ro/cartea-urantia/citeste-cartea-urantia-online

Capitolul 194

Revărsarea Spiritului Adevărului

^(2059.1) ^194:0.1 CĂTRE ora unu după-amiază, în vreme ce cei o sută douăzeci de credincioşi erau în rugăciune, ei şi-au dat cu toţii seama de o stranie prezenţă în sală. În acelaşi timp, toţi aceşti ucenici au devenit conştienţi de un sentiment nou şi profund de bucurie. Această nouă conştiinţă de forţă spirituală a fost imediat urmată de un puternic imbold de a ieşi pentru a proclama public evanghelia împărăţiei şi vestea bună că Iisus înviase dintre morţi.

^(2059.2) ^194:0.2 Petru s-a ridicat şi a declarat că aceasta s-ar putea să fie venirea Duhului Adevărului pe care le-o făgăduise Maestrul. El le-a propus să meargă la templu şi să înceapă proclamarea bunei vestiri lăsată în seama lor.

^(2059.3) ^194:0.3 Aceşti bărbaţi au fost instruiţi şi învăţaţi că evanghelia pe care ar trebui ei s-o predice era paternitatea lui Dumnezeu şi filiaţia omului, însă chiar în clipa aceasta de extaz spiritual şi de triumf spiritual, cea mai bună şi mai mare veste la care se puteau gândi era faptul că Maestrul lor reînviase. Şi aşa au mers înainte, învestiţi cu putere de sus, predicând fericitele vestiri oamenilor – chiar şi mântuirea prin Iisus – dar s-au poticnit neintenţionat în greşeala de a substitui unele fapte despre evanghelie mesajului însuşi al evangheliei. Petru fără să-şi dea seama a înaintat în această greşeală, iar ceilalţi l-au urmat, până la Pavel, care a creat o nouă religie întemeiată pe această nouă versiune a veştii celei bune.

^(2059.4) ^194:0.4 Evanghelia împărăţiei este aceasta: faptul paternităţii lui Dumnezeu asociat adevărului care decurge din fraternitatea oamenilor bazată pe această filiaţie, creştinismul aşa cum s-a dezvoltat el din ziua aceea, este: faptul lui Dumnezeu ca Tată al Domnului Iisus Christos, asociat experienţei de comuniune a credinciosului cu Christos reînviat şi înălţat.

^(2059.5) ^194:0.5 Nu este de mirare că aceşti oameni pătrunşi de spirit ar fi profitat de această ocazie ca să-şi exprime sentimentele lor de triumf asupra forţelor care au căutat să-l distrugă pe Maestrul lor şi să pună capăt influenţei învăţăturilor lui. Într-un asemenea moment le era mai uşor să-şi aducă aminte de asocierea lor personală cu Iisus şi să fie înflăcăraţi de încredinţarea că Maestru era încă în viaţă, că prietenia lor nu se sfârşise, şi că spiritul se revărsase peste ei întocmai cum li se făgăduise.

^(2059.6) ^194:0.6 Aceşti credincioşi s-au simţit deodată transportaţi într-o altă lume, o nouă existenţă de bucuriei, de puterii şi de glorie. Maestrul le-a zis că împărăţia va veni cu putere, iar unii dintre ei au crezut că începeau să înţeleagă la ceea ce se referea.

^(2059.7) ^194:0.7 Şi când toate acestea sunt luate în considerare, nu este greu de înţeles cum au ajuns aceşti oameni să predice o nouă evanghelie despre Iisus în locul mesajului lor iniţial cu privire la paternitatea lui Dumnezeu şi la fraternitatea oamenilor.

1. Predica Penticostului

^(2060.1) ^194:1.1 Apostolii erau ascunşi de patruzeci de zile. Ziua aceasta se întâmpla să fie festivalul de Rusalii al iudeilor, şi erau în Ierusalim mii de vizitatori din toate colţurile lumii. Mulţi au venit pentru acest festival, dar majoritatea zăboveau în oraş încă de la Paştele evreiesc. Acum aceşti apostoli înfricoşaţi au reapărut după săptămânile lor de recluziune pentru a se arăta cu îndrăzneală în templu, unde au început să predice noul mesaj al Mesiei reînviat. Şi toţi discipolii erau deopotrivă de conştienţi de a fi primit o nouă înzestrare spirituală de clarviziune şi de putere.

^(2060.2) ^194:1.2 Era aproape de ora două când Petru s-a ridicat chiar în locul unde Maestrul lor predicase ultima dată în templul acesta, şi a rostit acea chemare înflăcărată care a ajuns să câştige peste două mii de suflete. Maestrul plecase, dar ei au descoperit deodată că povestea lor despre el avea o mare putere asupra oamenilor. E foarte firesc ca ei să continue să proclame ceea ce justifica fostul lor devotament faţă de Iisus şi, în acelaşi timp, îi constrângea pe oameni să creadă în el. Şase apostoli au participat la această reuniune: Petru, Andrei, Iacob, Ioan, Filip şi Matei. Ei au vorbit mai mult de un ceas şi jumătate şi şi-au exprimat mesajele în greacă, în ebraică şi în armeană; au pronunţat câteva cuvinte şi în alte limbi pe care le ştiau mai puţin.

^(2060.3) ^194:1.3 Conducătorii iudeilor au fost stupefiaţi de îndrăzneala apostolilor, dar s-au temut să-i molesteze, din cauza marelui număr de oameni care credeau în relatarea lor.

^(2060.4) ^194:1.4 Către ora patru şi jumătate, peste două mii de noi credincioşi au coborât cu apostolii în bazinul lui Siloe unde Petru, Andrei, Iacob şi Ioan i-au botezat în numele Maestrului. Se lăsase noapte când au reuşit să boteze această mulţime.

^(2060.5) ^194:1.5 Rusaliile erau marea sărbătoare a botezului când se admiteau în comunitate prozeliţi din afară, acei gentili care doreau să-l slujească pe Iehova. Le era deci cu atât mai uşor unui mare număr de iudei şi de gentili credincioşi să se lase botezaţi în ziua aceea. Făcând astfel, ei nu se rupeau în nici un fel de la credinţa iudaică. Credincioşii în Iisus chiar au format, pentru o vreme, o sectă în cadrul iudaismului. Cu toţii, inclusiv apostolii, erau încă loiali exigenţelor esenţiale ale sistemului ceremonial iudaic.

2. Semnificaţia rusaliilor

^(2060.6) ^194:2.1 Iisus a trăit şi a propovăduit pe pământ o evanghelie care elibera omul de superstiţia că el era un copil de diavol şi l-a înălţat la demnitatea de fiu al lui Dumnezeu prin credinţă. Acest mesaj al lui Iisus, aşa cum l-a predicat şi l-a trăit în vremea sa, rezolva în mod eficient dificultăţile spirituale ale omului din epoca în care a fost enunţat. Iar acum că a părăsit personal această lume, el a trimis în locul lui Duhul Adevărului menit să trăiască în om şi să reformuleze mesajul lui Iisus pentru fiecare nouă generaţie. Astfel, fiecare nou grup de muritori ce apar pe faţa pământului vor avea o nouă versiune adusă la zi a evangheliei; o iluminare personală şi o guvernare colectivă aşa cum se vor revela ele a fi pentru om o soluţie eficace a dificultăţilor lui spirituale întotdeauna noi şi variate.

^(2060.7) ^194:2.2 Bineînţeles, cea dintâi misiune a acestui spirit constă în întreţinerea şi personalizarea adevărului, căci înţelegerea adevărului este ceea ce constituie forma cea mai elevată a libertăţii umane. După aceea, acest spirit are ca scop distrugerea în credincios a simţului de a fi orfan. Iisus trăise printre oameni; toţi credincioşii ar fi încercat un sentiment de solitudine dacă Duhul Adevărului n-ar fi venit să locuiască în inimile omeneşti.

^(2061.1) ^194:2.3 Revărsarea spiritului Fiului a pregătit eficient mintea tuturor oamenilor normali pentru revărsarea universală ulterioară a spiritului Tatălui (Ajustorul) peste toată omenirea. Într-un anumit sens, Duhul Adevărului este atât spiritul Tatălui universal, cât şi acela al Fiului Creator.

^(2061.2) ^194:2.4 Nu faceţi greşeala de a vă aştepta să dobândiţi ferma conştiinţă intelectuală a Spiritului adevărului răspândit de atunci. Spiritul nu creează niciodată o conştiinţă de sine însuşi, ci numai o conştiinţă de Mihail, Fiul. Încă de la început, comuniunea cu Duhul Adevărului nu se găseşte deci în conştiinţa voastră de acest spirit, ci mai degrabă în experimentarea de către voi a unei comuniuni sporite cu Mihail.

^(2061.3) ^194:2.5 Spiritul vine şi pentru a-i ajuta pe oameni să îşi amintească şi să înţeleagă cuvintele Maestrului, precum şi să ilumineze şi să interpreteze viaţa lui pe pământ.

^(2061.4) ^194:2.6 Pe urmă, Duhul Adevărului vine să îl ajute pe credincios să fie martor la realităţile învăţăturilor şi la viaţa lui Iisus aşa cum a trăit-o el în trup, şi aşa cum a trăit-o el din nou în fiecare credincios din generaţiile succesive de fii de Dumnezeu pătrunşi de spirit.

^(2061.5) ^194:2.7 Se părea astfel că Duhul Adevărului vine realmente pentru a conduce pe toţi credincioşii în tot adevărul, pentru a-i face sa ajungă la cunoaşterea tot mai mare şi la conştiinţa spirituală vie şi crescândă a realităţii filiaţiei eterne şi a ascendenţei cu Dumnezeu.

^(2061.6) ^194:2.8 Iisus a trăit o viaţă care este o revelaţie a omului care este supus voii Tatălui, şi nu un exemplu pe care fiecare trebuie să încerce a-l urma în literă. Viaţa sa în trup precum şi moartea sa pe cruce şi învierea sa ulterioară au devenit curând o nouă evanghelie a răscumpărării astfel plătit pentru a-l scăpa pe om de dominaţia răului – de condamnarea unui Dumnezeu ofensat. Cu toate acestea, chiar dacă evanghelia a ajuns să fie în mare măsură deformată, subzistă încă faptul că acest nou mesaj referitor la Iisus comporta multe adevăruri şi învăţături fundamentale din evanghelia lui iniţială a împărăţiei. Mai devreme sau mai târziu, aceste adevăruri trecute sub tăcere, acela al paternităţii lui Dumnezeu şi acela al fraternităţii oamenilor vor ieşi la iveală pentru a transforma în chip eficient civilizaţia întregii omeniri.

^(2061.7) ^194:2.9 Însă aceste erori intelectuale nu au interferat în nici un fel cu marile progrese ale credincioşilor în creşterea spiritului. În mai puţin de la o lună după acordarea Duhului Adevărului, apostolii au făcut individual mai multe progrese spirituale decât în decursul celor patru ani, ori aproape patru, de asociere personală şi bazată pe afecţiune cu Maestrul. Această înlocuire cu faptul învierii lui Iisus a adevărului evangheliei salvatoare a filiaţiei cu Dumnezeu, nu a mai împiedicat, în nici un fel, răspândirea rapidă a învăţăturilor lor; dimpotrivă, faptul că mesajul lui Iisus fusese adus sub egida noilor învăţături despre persoana lui şi despre învierea lui a părut să uşureze în mare măsură predicarea bunei vestiri.

^(2061.8) ^194:2.10 Expresia „botez al spiritului”, care a fost atât de general folosită către această epocă, însemna pur şi simplu primirea conştientă a darului Duhului Adevărului şi recunoaşterea personală a acestei noi puteri spirituale ca o sporire a tuturor influenţelor spirituale simţite anterior de sufletele cunoscătoare de Dumnezeu.

^(2061.9) ^194:2.11 De la acordarea Duhului Adevărului, omul este supus învăţăturii şi îndrumării unei triple înzestrări spirituale: Duhul Tatălui (Ajustorul Gândirii); Duhul Fiului, Duhul Adevărului; spiritul Spiritului, Duhul Sfânt.

^(2062.1) ^194:2.12 Într-un fel, omenirea este supusă dublei influenţe a septuplului apel al influenţelor spirituale universale. Rasele primitive evolutive ale muritorilor au suferit contactul succesiv al celor şapte spirite-minte adjutante ale Spiritului Mamă al universului local. După aceea, pe măsură ce omul înaintează în sus pe scara inteligenţei şi a percepţiei spirituale, şapte influenţe superioare ale spiritului vin în cele din urmă să planeze asupra lui şi să locuiască în el.

Iată cele şapte spirite ale lumilor în progres:

^(2062.2) ^194:2.13 1. Spiritul revărsat al Tatălui Universal – Ajustorul Gândirii.

^(2062.3) ^194:2.14 2. Prezenţa în spirit a Fiului Etern – gravitaţia spiritului universului universurilor şi canalul cert al oricărei comuniuni spirituale.

^(2062.4) ^194:2.15 3. Prezenţa în spirit a Spiritului Infinit – mintea spirit universală a oricărei creaţii, sursa spirituală a înrudirii spirituale a tuturor inteligenţelor aflate în progres.

^(2062.5) ^194:2.16 4. Duhul Tatălui Universal şi al Fiului Creator – Duhul Adevărului, în general considerat ca fiind Duhul Fiului Universului.

^(2062.6) ^194:2.17 5. Spiritul Spiritului Infinit şi al Spiritului-Mamă al Universului – Duhul Sfânt, în general considerat ca fiind spiritul Spiritului Universului.

^(2062.7) ^194:2.18 6. Mintea-spirit a Spiritului-Mamă al Universului – cele şapte spirite-mentale adjutante ale universului local.

^(2062.8) ^194:2.19 7. Duhul Tatălui, al Fiilor şi al Spiritelor – spiritul cu nume nou al muritorilor în ascensiune ai regatelor după fuziunea sufletului omenesc născută din spirit cu Ajustorul Gândirii din Paradis, şi după ce aceşti ascenderi vor fi atins ulterior divinitatea şi strălucirea statutului de Corp Paradiziac al Finalităţii.

^(2062.9) ^194:2.20 Şi astfel acordarea Duhului Adevărului a adus lumii şi oamenilor ei cea din urmă înzestrare menită să-i ajute în căutarea ascendentă a lui Dumnezeu.

3. Ce s-a Petrecut la Rusalii

^(2062.10) ^194:3.1 Multe învăţături bizare şi ciudate au fost asociate relatărilor iniţiale din ziua Rusaliilor. În perioada care a urmat, evenimentele acestei zile în care Duhul Adevărului, noul învăţător, a venit să locuiască printre oameni, ele au fost confundate cu stupidele debordări de sentimentalism exacerbat. Principala misiune a acestui spirit, răspândit de Tată şi de Fiu, constă în a le propovădui oamenilor adevărurile despre iubirea Tatălui şi despre compătimirea Fiului. Acelea sunt adevărurile divinităţii pe care le pot înţelege oamenii mai pe deplin decât toate celelalte trăsături de caracter divine. Duhul Adevărului caută în primul rând să dezvăluie natura spirituală a Tatălui şi caracterul moral al Fiului. Fiul Creator, în trup, l-a revelat pe Dumnezeu oamenilor; Duhul Adevărului, în inimă, la revelat pe Fiul Creator oamenilor. Când un om produce în viaţa sa „roadele spiritului”, el nu exprimă altceva decât trăsăturile de caracter pe care maestrul le-a manifestat în propria sa viaţă pământească. Când Iisus era pe pământ, el şi-a trăit viaţa ca o persoană indivizibilă – Iisus din Nazareth. Ca spirit lăuntric al „noului învăţător”, de la Rusalii înainte, a putut să îşi trăiască viaţa din nou în experienţa oricărui credincios instruit în adevăr.

^(2062.11) ^194:3.2 Multe evenimente care survin în cursul unei vieţi umane sunt greu de înţeles şi de împăcat cu ideea că noi locuim într-un univers în care adevărul prevalează şi dreptatea triumfă. Se pare prea adesea că minciuna, calomnia, necinstea şi nedreptatea – păcatul – sunt mai presus. La urma urmei, triumfă oare credinţa asupra răului, a păcatului şi a inechităţii? Da. Şi viaţa şi moartea lui Iisus sunt dovada eternă că adevărul bunătăţii şi credinţa creaturii călăuzite de spirit vor fi întotdeauna justificate. Spectatorii au făcut haz de Iisus pe cruce când au zis: „Să vedem dacă Dumnezeu va veni să-l elibereze.” Părea întunecată ziua crucificării, dar a fost glorios de luminoasă în dimineaţa învierii; a fost şi mai strălucită şi mai fericită în ziua de Rusalii. Religiile disperării pesimiste caută să obţină uşurarea de poverile vieţii; ele doresc cu ardoare extincţia într-un somn şi într-o odihnă nesfârşite. Acestea sunt religii ale fricii şi groazei primitive. Religia lui Iisus este o nouă evanghelie a credinţei care să fie proclamată omenirii zbuciumate. Această nouă religie este întemeiată pe credinţă, pe speranţă şi pe iubire.

^(2063.1) ^194:3.3 Paragraph 194:3.3 is missing here.

^(2063.2) ^194:3.4 Viaţa de muritor îi adusese lui Iisus loviturile cele mai dure, cele mai crude şi cele mai severe; şi acest om făcuse faţă acestor situaţii disperante cu credinţă şi curaj, şi cu determinarea neclintită de a face voia Tatălui său. Iisus a înfruntat viaţa în toată teribila ei realitate, şi a stăpânit-o – chiar şi până în moartea. El nu s-a servit de religie pentru a se elibera de viaţă. Religia lui Iisus nu caută să scape de această viaţă pentru a se bucura de o fericire care vă aşteaptă într-o altă existenţă. Religia lui Iisus oferă bucuria şi pacea unei noi existenţe spirituale care însufleţeşte şi înnobilează viaţa pe care oamenii o trăiesc actualmente pe pământ.

^(2063.3) ^194:3.5 În ziua de Rusalii, religia lui Iisus a rupt toate restricţiile naţionale şi lanţurile rasiale. Este pe veci adevărat că „acolo unde se află spiritul Domnului, acolo este libertatea”. În ziua aceea, Duhul Adevărului a devenit darul personal al Maestrului fiecărui muritor. Acest spirit a fost acordat pentru a-i califica pe credincioşi să predice mai eficient evanghelia împărăţiei, dar ei au făcut greşeala de a lua experienţa primirii spiritului astfel răspândit drept o parte a noii evanghelii pe care o formulau într-un mod inconştient.

^(2063.4) ^194:3.6 Ţineţi cont de faptului că Duhul Adevărului a fost revărsat peste toţi credincioşii sinceri şi că apostolii nu au fost singurii beneficiari ai acestui dar al spiritului. Cei o sută şi douăzeci de bărbaţi şi de femei adunaţi în sala de sus l-au primit cu toţii pe noul învăţător, precum şi toate inimile oneste din toată lumea. Acest nou învăţător a fost revărsat peste omenire, şi fiecare suflet l-a primit în acord cu propria lui dragoste de adevăr şi de propria lui aptitudine de a pricepe şi de a înţelege realităţile spirituale. În cele din urmă, adevărata religie este eliberată de dominaţia preoţilor şi de toate clasele sacre, şi îşi găseşte manifestarea reală în sufletul individual al oamenilor.

^(2063.5) ^194:3.7 Religia lui Iisus încurajează tipul cel mai elevat de civilizaţie umană, în sensul că ea creează tipul cel mai elevat de personalitate spirituală şi proclamă caracterul sacru al acestei persoane.

^(2063.6) ^194:3.8 Venirea Duhului Adevărului de Rusalii a făcut posibilă o religie care nu este nici radicală, nici conservatoare; ea nu este nici veche, nici nouă; nu trebuie să fie dominată nici de bătrâni, nici de tineri. Faptul vieţii pământeşti a lui Iisus a oferit un punct pentru ancora timpului, în vreme ce revărsarea Duhului Adevărului asigură expansiunea veşnică şi creşterea nesfârşită a religiei pe care Iisus a trăit-o şi a evangheliei pe care a proclamat-o. Spiritul călăuzeşte în tot adevărul. El ne învaţă expansiunea şi creşterea constante ale unei religii de progres fără de sfârşit şi de revelaţie divină. Acest nou învăţător va dezvălui mereu credincioşilor căutători de adevăr ceea ce era atât de divin conţinut în persoana şi în natura Fiului omului.

^(2064.1) ^194:3.9 Manifestările asociate cu acordarea „noului învăţător” şi primirea făcută predicilor apostolilor de către oamenii din diverse rase şi naţiuni, reuniţi la Ierusalim, denotă universalitatea religiei lui Iisus. Evanghelia împărăţiei n-ar trebui identificată cu nici o rasă, ori cultură, limbă anume. Ziua de Rusalii a marcat marele efort al spiritului de a elibera religia lui Iisus de lanţurile iudaice pe care le moştenise. Chiar şi după această demonstraţie în care spiritul a fost răspândit peste toată carnea, apostolii s-au străduit mai întâi să impună tuturor convertiţilor lor exigenţele iudaismului. Pavel însuşi a avut greutăţi cu fraţii lui din Ierusalim, pentru că refuza să-i supună pe gentili acestor practici iudaice. Nici o religie revelată nu se poate răspândi în toată lumea dacă comite cumva grava greşeală de a se lăsa impregnată de o cultură naţională, sau de a se asocia cu practicile rasiale, economice sau sociale deja stabilite.

^(2064.2) ^194:3.10 Acordarea Duhului Adevărului a fost independentă de orice formă, ceremonie, loc sacru şi comportament special al celor care au primit plenitudinea manifestării lui. În momentul în care spiritul a venit peste persoanele adunate în sala de sus, ele şedeau în mod firesc acolo şi le venea să se aplece într-o rugăciune tăcută. Spiritul s-a revărsat atât în ţară cât şi în oraş. Nu era necesar ca apostolii să se retragă în solitudine vreme de ani lungi de meditaţie solitară cu scopul de a primi spiritul. Rusaliile disociază pentru totdeauna ideea de experienţă spirituală de noţiunea de mediu deosebit de favorabil.

^(2064.3) ^194:3.11 Ziua de Rusalii, cu înzestrarea ei spirituală, era menită să detaşeze pentru totdeauna religia Maestrului de orice subordonare la forţa fizică. Învăţătorii acestei noi religii sunt de acum încolo înarmaţi cu arme spirituale; ei trebuie să pornească la cucerirea lumii cu o îngăduinţă de nezdruncinat, cu o bunăvoinţă incomparabilă şi cu o iubire abundentă. Ei sunt înzestraţi pentru a triumfa asupra răului prin bine, pentru a învinge ura prin iubire, pentru a nimici frica cu o credinţă vie şi plină de curaj în adevăr. Iisus îi învăţase deja pe aceia care îl urmau că religia sa nu era niciodată pasivă; discipolii săi trebuiau să fie întotdeauna activi şi pozitivi în slujba lor de milostenie şi în manifestările lor de dragoste. Aceşti credincioşi nu îl mai priveau pe Iehova ca pe „Stăpânul Oştirilor”. Ei considerau acum Deitatea eternă ca fiind „Dumnezeul şi Tatăl Domnului Iisus Christos”. Ei au făcut măcar atâta progres, chiar dacă, într-o anumită măsură, ei nu au reuşit să înţeleagă pe de-a-ntregul adevărul că Dumnezeu este şi Tatăl spiritual al fiecărui individ.

^(2064.4) ^194:3.12 Rusaliile au înzestrat omul muritor cu puterea de a ierta rănile personale, de a suporta cu blândeţe cele mai rele nedreptăţi, de a rămâne impasibili în faţa primejdiilor înfricoşătoare şi de a sfida răul urii şi al mâniei prin acţiunile temerare ale iubirii şi ale îndurării. De-a lungul istoriei ei Urantia a suferit ravagiile marilor războaie devastatoare. Toţi participanţii la aceste conflicte teribile au avut parte de înfrângere. Nu rămâne decât un singur învingător, un singur scăpat de aceste lupte încrâncenate, care şi-a mărit renumele – Iisus din Nazareth cu evanghelia sa de triumf asupra răului prin bine. Secretul unei mai bune civilizaţii este inclus în învăţăturile Maestrului cu privire la fraternitatea oamenilor, la bunăvoinţa iubirii şi la încrederea reciprocă.

^(2065.1) ^194:3.13 Până la Rusalii, religia nu revelase decât omul în căutarea lui Dumnezeu; de la Rusalii, omul încă îl caută pe Dumnezeu, dar se vede, de asemenea, strălucind deasupra lumii spectacolul Dumnezeului care îl caută pe om şi îşi trimite spiritul să locuiască în el atunci când l-a găsit.

^(2065.2) ^194:3.14 Înainte de învăţăturile lui Iisus, care au atins apogeul lor de Rusalii, femeile nu erau deloc sau prea puţin luat în considerare din punct de vedere spiritual în doctrinele vechilor religii. După Rusalii şi în fraternitatea împărăţiei femeia s-a găsit în faţa lui Dumnezeu pe picior de egalitate cu bărbatul. Printre cele o sută douăzeci de persoane care au primit această vizită specială a spiritului, se găseau multe femei care au avut în aceste binecuvântări o parte egală cu aceea a credincioşilor masculini. Bărbaţii nu mai puteau pretinde să monopolizeze îndeplinirea serviciului religios. Fariseii puteau continua să-i mulţumească lui Dumnezeu pentru a „nu fi născut femei, leproşi şi gentili”, însă, printre fidelii lui Iisus, femeile au fost definitiv eliberate de orice discriminare religioasă bazată pe sex. Rusaliile au înlăturat orice separaţie religioasă fondată pe distincţii rasiale, pe deosebiri culturale, pe caste sociale sau pe prejudecăţi privitoare la sex. Nu este surprinzător ca aceşti credincioşi în noua evanghelie să strige: „Acolo unde este spiritul Domnului, acolo este libertatea” .

^(2065.3) ^194:3.15 Mama şi un frate de-al lui Iisus se aflau printre cei o sută douăzeci de credincioşi. În calitate de membrii ai acestui grup comun de ucenici, ei au primit în egală măsură spiritul răspândit . Ei nu au primit din acest dar binecuvântat o parte mai mare decât tovarăşii lor. Nici un dar special nu a fost conferit membrilor familiei pământeşti a lui Iisus. Rusaliile au marcat sfârşitul preoţimii speciale şi orice credinţă în familiile sacre.

^(2065.4) ^194:3.16 Înainte de Rusalii, apostolii au renunţat la multe lucruri pentru Iisus. Îşi sacrificaseră căminul, familia, prietenii, bunurile pământeşti şi situaţia lor. Cu prilejul Rusaliilor, ei s-au dăruit lui Dumnezeu, iar Tatăl şi Fiul au răspuns dăruindu-se pe ei înşişi oamenilor – trimiţându-şi spiritele să trăiască în oameni. Această experienţă constând în pierderea de sine şi în găsirea spiritului nu a fost o experienţă emoţională; ea a fost un act de renunţare de sine inteligentă şi de consacrare fără rezerve.

^(2065.5) ^194:3.17 Rusaliile au fost chemarea la unitate spirituală în rândurile credincioşilor în evanghelie. Când spiritul s-a pogorât peste discipolii din Ierusalim, acelaşi lucru s-a produs în Filadelfia, în Alexandria şi în toate celelalte locuri unde se aflau credincioşii sinceri. A fost literalmente adevărat „că nu era decât o singură inimă şi un singur suflet în mulţimile de credincioşi”. Religia lui Iisus este cea mai puternică influenţă unificatoare pe care o cunoscuse lumea vreodată.

^(2065.6) ^194:3.18 Rusaliile erau menite să diminueze înfumurarea indivizilor, a grupurilor, a naţiunilor şi a raselor – acest spirit de înfumurare a cărui încordare a crescut până într-acolo încât să se dezlănţuie în războaie devastatoare. Numai şi numai o apropiere spirituală putea să unifice omenirea, şi Duhul Adevărului este o influenţă mondială universală.

^(2065.7) ^194:3.19 Venirea Duhului Adevărului purifică inima omului şi îi face pe beneficiarii lui să formuleze un scop al viţii unificate cu voia lui Dumnezeu şi cu bunăstarea oamenilor. Spiritul egoismului material a fost scufundat în acest nou dar spiritual al altruismului. Rusaliile, într-o epocă ca cea de acum, semnifică faptul că Iisusul istoric a devenit fiul divin al experienţei vii. Când bucuria acestui spirit răspândit este încercată conştient în viaţa umană, ea este un tonic pentru sănătate, un stimulent pentru minte şi o energie inepuizabilă pentru suflet.

^(2065.8) ^194:3.20 Nu rugăciunea a făcut să se pogoare spiritul în ziua Rusaliilor, dar ea a contribuit mult la determinarea capacităţii receptiva care caracterizează pe credincioşii individuali. Rugăciunea nu face inima divină să se reverse literalmente, dar foarte adesea rugăciunea deschide canalele mai largi şi mai adânci prin care darurile divine pot să curgă către inima şi sufletul celor care îşi amintesc astfel să menţină, prin rugăciunea sinceră şi prin adorarea autentică, o comuniune neîntreruptă cu Autorul lor.

4. Începuturile bisericii Creştine

^(2066.1) ^194:4.1 Când duşmanii lui Iisus l-au prins într-un mod atât de subit şi l-au răstignit atât de rapid între doi hoţi, apostolii şi ucenicii lui au fost complet demoralizaţi. Gândul că Maestrul fusese arestat, legat, chinuit şi răstignit era mai mult decât puteau îndura apostolii înşişi. Ei au uitat învăţăturile şi avertismentele sale. Se putea ca Iisus să fi fost într-adevăr „un profet puternic în cuvintele şi în lucrările lui înaintea lui şi a tuturor oamenilor”, dar nu prea avea cum să fie acel Mesia care speraseră ei că va reinstaura regatul Israelului.

^(2066.2) ^194:4.2 Vine apoi învierea care eliberează apostolii de disperare şi restabileşte credinţa lor în divinitatea Maestrului. În mai multe rânduri, ei îl văd şi îi vorbesc, şi el îi aduce pe muntele Olivet unde îşi ia rămas bun de la ei şi îi anunţă că se va reîntoarce alături de Tatăl său. El le-a recomandat să rămână în Ierusalim până ce vor fi înzestraţi cu putere – până ce va veni Duhul Adevărului. Şi, în ziua Rusaliilor, acest nou învăţător a sosit, iar apostolii au pornit îndată pentru a predica evanghelia lor cu o nouă putere. Ei sunt discipolii curajoşi şi îndrăzneţi ai Domnului viu, iar nu ai unui conducător răposat şi învins. Maestrul trăieşte în inima acestor evanghelişti. Dumnezeu nu este o doctrină în mintea lor; el a devenit o prezenţă vie în sufletul lor.

^(2066.3) ^194:4.3 ”Zi de zi, ei stăteau neclintiţi, de comun acord, în templu şi rupeau pâinea acasă. Ei îşi luau masa cu voioşie şi unitate de inimă, slăvind-ul pe Dumnezeu şi având favoarea întregului popor. Ei erau cu toţii umpluţi de spirit şi proclamau cuvântul lui Dumnezeu cu îndrăzneală. Şi mulţimea de credincioşi nu avea decât o singură inimă şi un singur suflet; nici unul dintre ei nu zicea decât că bunurile pe care le poseda îi erau proprii, şi ei aveau toate lucrurile în comun.”

^(2066.4) ^194:4.4 Ce li s-a întâmplat acestor oameni cărora Iisus le poruncise să meargă să predice evanghelia împărăţiei, paternitatea lui Dumnezeu şi fraternitatea oamenilor? Ei aveau o nouă evanghelie; erau înflăcăraţi de o nouă experienţă; sunt plini de o nouă energie spirituală. Mesajul lor s-a schimbat brusc pentru a deveni proclamarea Christosului reînviat: „Iisus din Nazareth, acest om pe care Dumnezeu l-a aprobat prin lucrări mari şi prin minuni, care a fost trimis la îndrumarea precisă şi potrivit cu precunoaşterea a lui Dumnezeu, voi l-aţi răstignit şi l-aţi făcut să piară. El a îndeplinit astfel lucrurile pe care Dumnezeu le anunţase cu mult timp înainte prin gura tuturor profeţilor. Pe acest Iisus l-a reînviat Dumnezeu. Dumnezeu l-a făcut în acelaşi timp Domnul şi Christosul. Fiind înălţat la dreapta lui Dumnezeu, şi primind de la Tată făgăduinţa spiritului, el a răspândit ceea ce vedeţi şi auziţi. Căiţi-vă, pentru ca păcatele voastre să poată fi şterse, pentru ca Tatăl să-l poată trimite pe Christos, care v-a fost trimis vouă, Iisus însuşi, pe care cerurile trebuie să îl primească până la ziua restabilirii tuturor lucrurilor.”

^(2066.5) ^194:4.5 Evanghelia împărăţiei, mesajul lui Iisus avea să fie schimbat subit în evanghelia Domnului Iisus Christos. Apostolii proclamau acum faptele vieţii sale, ale morţii sale şi ale reînvierii sale, predicând speranţa că el va reveni curând pe această lume pentru a desăvârşi lucrarea pe care o începuse. Mesajul primilor credincioşi se preocupa aşadar de predicarea despre faptele primei lui veniri şi de propovăduirea speranţei celei de-a doua veniri a lui, eveniment pe care socoteau că trebuia să survină foarte curând.

^(2067.1) ^194:4.6 Christosul avea să devină crezul Bisericii care se forma cu repeziciune: Iisus este viu; este mort pentru oameni; a dăruit spiritul; a revenit. Iisus era în toate gândurile discipolilor şi determina toate noile lor concepte despre Dumnezeu şi despre toate celelalte. Ei erau mult prea entuziasmaţi de noua doctrină în care „Dumnezeu este Tatăl Domnului Iisus” pentru a-i face griji în legătură cu vechiul mesaj în care „Dumnezeu este Tatăl iubitor al tuturor oamenilor”, şi chiar şi al fiecărei persoane luate individual. Este adevărat că o minunată manifestare de iubire fraternă şi de bunăvoinţă neasemuită a luat naştere în aceste comunităţi primitive de credincioşi în Iisus, şi nu o comunitate de fraţi în împărăţia familial al Tatălui lor din ceruri. Bunăvoinţa lor provenea din iubirea născută din conceptul de consacrare a lui Iisus, iar nu din recunoaşterea fraternităţii muritorilor. Totuşi, membrii lor erau plini de bucurie şi trăiau o viaţă atât de nouă şi atât de excepţională încât toţi oamenii erau atraşi de învăţăturile lor cu privire la Iisus. Ei au comis marea greşeală de a folosi comentariul viu şi ilustrat al evangheliei împărăţiei în locul acestei evanghelii înseşi, însă chiar aceea reprezenta cea mai mare religie pe care o cunoscuse omenirea până atunci.

^(2067.2) ^194:4.7 Negreşit, o nouă comunitate se năştea în lume. „Mulţimea care credea persevera în doctrina şi în comuniunea apostolilor, rupând pâinea şi rugându-se.” Ei se numeau unii pe alţii fraţi şi surori; ei se salutau unii pe alţii cu o sărutate sfântă; ei aveau grijă de cei săraci. Aceasta era şi o comunitate de viaţă, cât şi de adorare. Nu rezulta dintr-un decret, ci din dorinţa de a-şi împărtăşi bunurile cu tovarăşi lor credincioşi. Ei sperau cu încredere că, în cursul generaţiei lor, Iisus va reveni să desăvârşească stabilirea împărăţiei Tatălui. Această împărtăşire spontană a posesiunilor pământeşti nu era o caracteristică directă a învăţăturii lui Iisus; ea a rezultat din sinceritatea şi din încrederea cu care aceşti bărbaţi şi aceste femei credeau că Maestrul avea să revină neîncetat pentru a-şi desăvârşi lucrarea şi a instaura împărăţia. Dar rezultatele finale ale acestei experienţe bine intenţionate de iubire fraternă nechibzuită au fost dezastruoase şi aducătoare de amărăciuni. Mii de credincioşi sinceri şi-au vândut proprietăţile şi şi-au împărţit capitalurile şi alte active rentabile. Cu timpul resursele „împărţirii egale” creştine s-au redus şi au sfârşit prin a se epuiza – dar viaţa continua. Foarte curând credincioşii din Antiohia au făcut colecte pentru a nu-i lăsa pe coreligionarii lor din Ierusalim să moară de foame.

^(2067.3) ^194:4.8 În această epocă, credincioşii sărbătoreau cina Domnului în felul în care fusese stabilită, adică ei se adunau pentru masa colectivă de bună comuniune şi luau parte la sacrament la sfârşitul mesei.

^(2067.4) ^194:4.9 La început, ei au botezat în numele lui Iisus, şi numai după aproape douăzeci de ani au început ei să boteze „în numele Tatălui, al Fiului şi al Duhului Sfânt”. Nu se cerea nimic altceva decât botezul pentru admiterea în comunitatea credincioşilor; aceasta n-avea încă nici o organizare; ea era pur şi simplu frăţia lui Iisus.

^(2067.5) ^194:4.10 Această sectă a lui Iisus s-a mărit rapid şi, încă o dată, saducheii le-au acordat atenţie. Fariseii erau puţin cam îngrijoraţi de situaţie, văzând că nici una dintre învăţături nu interfera în nici un fel cu respectarea legilor iudaice. Dar saducheii au început să-i întemniţeze pe conducătorii sectei lui Iisus, până în momentul în care Gamaliel, unul dintre principalii rabini, i-a făcut să accepte recomandările sale: „Nu vă mai atingeţi de aceşti oameni şi lăsaţii în pace, căci, dacă acest proiect sau această lucrare vine de la oameni, ea va fi nimicită; dar, dacă vine de la Dumnezeu, voi nu o veţi putea distruge, şi poate că vă veţi găsi chiar în conflict cu Dumnezeu.” Saducheii s-au decis să urmeze sfatul lui Gamaliel, şi a urmat apoi o perioadă de pace şi de linişte în Ierusalim, în decursul căreia noua evanghelie cu privire la Iisus s-a răspândit cu repeziciune.

^(2068.1) ^194:4.11 Totul s-a petrecut cu bine la Ierusalim până în momentul în care grecii au sosit în mare număr în Alexandria. Doi elevii de-ai lui Rodan au venit la Ierusalim şi au făcut numeroase convertiri în rândurile elenilor. Printre primii se aflau Ştefan şi Barnaba. Aceşti greci capabili nu împărtăşeau foarte tare punctul de vedere al iudeilor, şi nici nu se conformau prea mult lumii de adorare a iudeilor, nici unora dintre practicile lor ceremoniale. Acţiunile acestor credincioşi greci sunt cele care au pus capăt relaţiilor paşnice dintre fraternitatea lui Iisus pe de o parte, şi farisei şi saduchei pe de altă parte. Ştefan şi asociatul lui grec au început să facă predici mai conforme cu învăţătura lui Iisus, ceea ce a provocat un conflict imediat cu conducătorii iudei. În cursul unei cuvântări publice, când Ştefan a ajuns la acea parte a discursului său considerată reproşabilă, ei s-au dispensat de orice autoritate juridică şi l-au omorât pe loc aruncând cu pietre.

^(2068.2) ^194:4.12 Ştefan, şeful coloniei greceşti de credincioşi în Iisus din Ierusalim, a devenit astfel primul martir al credinţei noi şi cauza specifică a organizaţiei oficiale a Bisericii creştine primitive. De fapt, credincioşii au făcut faţă acestei noi crize constatând că nu mai puteau să-şi prelungească statutul lor de sectă interioară a religiei iudaice. Ei s-au înţeles cu toţii că trebuiau să se separeu de necredincioşi. La puţin timp după moartea lui Ştefan, Biserica din Ierusalim a fost organizată sub îndrumarea lui Petru, şi a lui Iacob, fratele lui Iisus, care îi fusese numit şef titular.

^(2068.3) ^194:4.13 Atunci au izbucnit noile şi implacabilele persecutări de către iudei, astfel încât învăţătorii activi ai noii religii cu privire la Iisus, religie care a fost numită ulterior creştinism în Antiohia, s-au risipit până la hotarele imperiului proclamându-l pe Iisus. Aşadar, înainte de epoca lui Pavel, grecii fuseseră aceia care au dirijat difuzarea mesajului. Aceşti primi misionari, precum şi următorii, au reluat itinerarul urmat cândva de Alexandru, mergând în Antiohia prin Gaza şi Tyr, şi de acolo în Macedonia prin Asia Mică, apoi în Roma şi în părţile cele mai îndepărtate ale imperiului.

Până la o nouă revedere … pace și lumină pentru toți !

Constantin RUSU

Share this:

Sărbători Creștine – Înălțarea Domnului – Viața și învățăturile lui Iisus – Aparițiile finale și urcarea la cer

Posted on 17 mai 2018 by corus

Răspunde

HRISTOS S-A ÎNĂLȚAT !

Astăzi – joi 17 mai – Sărbătoarim Înălțarea Domnului care se mai numeşte în popor şi Ispas, de la cuvântul de origine slavonă Supasu, care înseamnă Mântuitorul. Este sărbătoarea în care Biserica face amintire în fiecare an de ultimul eveniment din viaţa pământeană a Mântuitorului. Prin înălţarea Sa la cer, se încheie activitatea Sa de răscumpărare a neamului omenesc din robia morţii şi a păcatului.

Evenimentul Înălţării este amintit în Sfintele Evanghelii şi descris pe larg în cartea Faptele Apostolilor, unde se spune că, după Învierea sa din morţi, Mântuitorul s-a arătat Sfinţilor Săi ucenici şi Apostoli, timp de 40 de zile, prin multe semne doveditoare. Vorbind cu el despre împărăţia lui Dumnezeu, i-a încredinţat că le va trimite Duhul Sfânt, care le va da putere pentru a fi martori şi mărturisitori al Lui în Ierusalim, Iudeea, Samaria şi până la marginile pământului. Şi zicând acesta, s-a înălţat la cer, iar un nor l-a luat din faţa ochilor lor. Este exact ceea ce Iconografia ortodoxă înfăţişează referitor la praznicul Înălţării.

Fie ca Înălțarea Domnului să înalțe în lumină și iubire și inimile și sufletele noastre . Amin !

Un omagiu adus Domnului : .

Odă lui Iisus – Lenuța Onofraș .. volumul de versuri La joacă prin Univers .

Odă lui Iisus .

Acum vreo două mii de ani

Când ai venit la noi,

Eram străini, răi și tirani

Și-n suflet eram goi ! .

Dar Tu, cu felul Tău de-a fi,

Ne-ai adunat din drum pe toți,

Bărbați, femei, bătrâni, copii ..,

Viața dându-ne, căci noi , cu toții eram morți! .

Însă nu am prea înțeles

Așa precum … adânc dormeam!

Tu străluceai profund, intens,

Iar noi, doar licăream! .

Și în iubirea Ta cea mare

Te-ai hotărât să ne trezești,

Cum Soarele-n apus dispare,

Cu viața-Ți Sfânta, să plătești! .

N-am înțeles nimic, atunci,

Din tot ce s-a-ntâmplat.

Dar astăzi, rând pe rând noi ne trezim

Și ne-ntrebam: „Oare a fost adevărat ?” .

O, Prea mărite Fiu Iubit, al Tatălui Ceresc,

Noi demni urcăm spre înălțimi .. copii Tăi tot cresc !

Și vrem să știi că te păstram în inimă, cu dor nespus!

Lumina ce ne-ai dăruit, e în noi, Iubite Domn Iisus! .

Muzică și poezie – CoRus & LeOno – Odă lui Iisus

Continuare: Viața și învățăturile lui Iisus conform cărții Urantia

Apariţiile finale şi urcarea la cer

Apariţia în Sychar
Apariţia în Fenicia
Ultima apariţie la Ierusalim
Cauzele căderii lui Iuda
Ascensiunea Maestrului
Petru convoacă o adunare

…

Cine dorește să citească materialul în original – adică fără unele pasaje colorate, sublinieri sau boldiri care îmi aparțin – o poate face de pe linkul de mai jos

http://www.urantia.org/ro/cartea-urantia/citeste-cartea-urantia-online

” Era aproape ora şapte şi patruzeci şi cinci dimineaţa – joi 18 mai – când Iisus, sub forma lui morontială, a dispărut din câmpul de observaţie al celor unsprezece apostoli ai lui pentru a începe ascensiunea sa către dreapta Tatălui şi să primească confirmarea oficială a desăvârşirii suveranităţii sale peste universul Nebadonului.”

Capitolul 193

Apariţiile finale şi urcarea la cer

^(2052.1) ^193:0.1 CEA dea şaisprezecea manifestare morontială a lui Iisus a avut loc vineri 5 mai, către ora nouă seara, în curtea lui Nicodim. În seara aceea credincioşii din Ierusalim făcuseră prima lor încercare, de după înviere, de a se reuni. În momentul acesta se aflau adunaţi cei unsprezece apostoli, grupul de femei ucenice şi asociatele lor, şi alţi cincizeci de eminenţi ucenici ai Maestrului, cuprinzând un oarecare număr de greci. Aceşti credincioşi aveau între ei conversaţii amicale de peste jumătate de oră când Maestrul morontial a apărut deodată, pe deplin vizibil tuturor, şi a început imediat să-i instruiască. Iisus a zis:

^(2052.2) ^193:0.2 „Pacea să fie cu voi. Iată grupul de credincioşi cel mai reprezentativ – apostoli şi ucenici bărbaţi şi femei – cărora le-am apărut din momentul în care am fost eliberat de carne. Eu v-am chemat acum să fiţi de martori că v-am prevenit că trebuia ca şederea mea printre voi să i-a sfârşit; eu v-am zis că va trebui în curând să mă întorc alături de Tatăl meu. Apoi, vă arătasem clar cum şefii preoţilor şi conducătorii iudeilor mă vor preda pentru a fi trimis la moarte, şi că eu mă voi ridica din mormânt. De ce atunci voi v-aţi lăsat descumpăniţi de toate aceste lucruri când s-au petrecut? Şi pentru ce aţi fost atât de surprinşi când am reînviat în cea de-a treia zi? Voi n-aţi reuşit să mă credeţi, pentru că voi aţi auzit cuvintele mele fără a le fi înţeles semnificaţia.

^(2052.3) ^193:0.3 „Acum, voi va trebui să vă aplecaţi urechea la ceea ce vă zic, ca nu cumva să faceţi din nou greşeala de înţelege învăţătura mea cu mintea fără a pricepe sensul lor în inima voastră. De la începutul şederii mele printre voi ca unul dintre semenii voştri, eu v-am învăţat că singurul meu ţel este să îl dezvălui pe Tatăl meu care este în ceruri copiilor săi pământeni. Eu am trăit manifestarea revelatoare de Dumnezeu pentru ca voi să puteţi face experienţa carierei cunoaşterii de Dumnezeu. Eu l-am revelat pe Dumnezeu ca fiind Tatăl vostru care este în ceruri, şi v-am revelat pe voi ca fiind fiii lui Dumnezeu pe pământ. Dumnezeu vă iubeşte, pe voi, fiii lui; este un fapt. Prin credinţa în cuvintele mele, acest fapt a devenit un adevăr veşnic viu în inima voastră. Când, prin credinţa voastră vie, voi deveniţi în chip divin conştienţi de Dumnezeu, atunci sunteţi născuţi din spirit în calitate de copii de lumină şi de viaţă, ai acestei vieţi eterne graţie căreia voi faceţi ascensiunea universului de universuri şi experienţa găsirii lui Dumnezeu Tatăl din Paradis.

^(2052.4) ^193:0.4 „Vă îndemn să vă amintiţi întotdeauna ca misiunea voastră printre oameni constă în a proclama evanghelia împărăţiei – realitatea că Dumnezeu este Tatăl oamenilor şi adevărul că ei sunt fiii lui. Proclamaţi adevărul bunei vestiri întreg, şi nu numai o parte a evangheliei salvatoare. Mesajul vostru nu este modificat de experienţa reînvierii voastre. Filiaţia cu Dumnezeu, prin credinţă, rămâne adevărul salvator al evangheliei împărăţiei. Voi veţi merge să predicaţi iubirea lui Dumnezeu şi slujirea oamenilor. Lucrul de care lumea are cea mai mare nevoie să-l ştie este că oamenii sunt fiii lui Dumnezeu şi că, prin credinţă, ei pot realiza efectiv acest adevăr înnobilator şi să aibă experienţa lui zilnică. Manifestarea mea ar trebui să ajute pe toţi oamenii să ştie că ei sunt copiii lui Dumnezeu, dac această cunoaştere ar fi insuficientă dacă ei nu ar ajunge să cunoască personal prin credinţă adevărul salvator că ei sunt fiii spirituali cei vii ai Tatălui Veşnic. Evanghelia împărăţiei se preocupă de iubirea Tatălui şi de slujirea copiilor lui pe pământ.

^(2053.1) ^193:0.5 „Aici, voi împărtăşiţi împreună cunoaşterea ridicării mele dintre cei morţi, dar ea nu are nimic ciudat. Eu am puterea de a-mi abandona viaţa şi de a o relua; Tatăl dă o asemenea putere Fiilor din Paradis. Voi ar trebui să aveţi inima mişcată de ştiinţa că morţii dintr-o epocă s-au lansat în ascensiunea eternă la puţină vreme după ce am părăsit mormântul nou al lui Iosif din Arimathia. Eu mi-am trăit viaţa în trup pentru a vă arăta cum, printr-un serviciu expresie a iubirii, voi îl puteţi revela pe Dumnezeu semenilor voştri, tot aşa cum iubindu-vă şi servindu-vă, eu am devenit o revelaţie a lui Dumnezeu pentru voi. Eu am trăit printre voi ca Fiu al Omului pentru ca voi, şi toţi ceilalţi oameni, să puteţi şti că voi sunteţi în adevăr fiii lui Dumnezeu. Deci, mergeţi acum în lumea întreagă şi predicaţi tuturor oamenilor această evanghelie a cerurilor; iubiţi-i pe toţi oamenii aşa cum v-am iubit eu pe voi; serviţi-i pe tovarăşii voştri muritori aşa cum şi eu v-am servit pe voi. Voi aţi primit gratuit, să daţi gratuit. Rămâneţi în Ierusalim numai până ce am să mă duc la Tatăl meu şi până când vă trimit Duhul Adevărului. El vă va conduce într-un domeniu mai vast al adevărului, şi eu vă voi însoţi în lumea întreagă. Eu sunt cu voi întotdeauna, şi vă las vouă pacea mea.”

^(2053.2) ^193:0.6 După ce Maestrul le vorbise, s-a făcut nevăzut. Credincioşii au rămas împreună toată noaptea, discutând cu seriozitate avertismentele Maestrului şi meditând asupra a tot ceea ce li se întâmplase; ei nu s-au dispersat decât la revărsatul zorilor. Iacob Zebedeu şi alţi apostoli le-au povestit şi experienţele lor cu Maestrul morontial în Galileea şi le-au relatat în detaliu cum le apăruse lor de trei ori.

1. Apariţia în Sychar

^(2053.3) ^193:1.1 În după-amiaza sabatului, pe 13 mai către ora patru, Maestrul le-a apărut Nadei şi la vreo şaptezeci şi cinci de credincioşi samariteni lângă fântâna lui Iacob din Sychar. Credincioşii aveau obiceiul de a se aduna în acest loc lângă care Iisus îi vorbise Nadei despre apa vie. În ziua aceea, chiar în clipa în care ei terminaseră de discutat veştile despre înviere, Iisus a apărut deodată înaintea lor şi a zis:

^(2053.4) ^193:1.2 „Pacea să fie cu voi. Vă bucuraţi să aflaţi că eu sunt învierea şi viaţa, dar asta nu vă va folosi la nimic dacă mai întâi nu vă veţi fi născut din spiritul veşnic, prin care veţi ajunge să posedaţi, prin credinţă, darul vieţii veşnice. Dacă sunteţi fiii prin credinţă ai Tatălui meu, voi nu veţi muri niciodată; nu veţi pieri. Evanghelia împărăţiei v-a învăţat că toţi sunteţi fiii lui Dumnezeu. Şi aceste veşti bune cu privire la iubirea Tatălui ceresc pentru copiii lui de pe pământ trebuie adusă lumii întregi. A venit timpul să nu-l mai adoraţi pe Dumnezeu pe muntele Garizim ori în Ierusalim, ci în spirit şi în adevăr, acolo unde sunteţi, aşa cum sunteţi. Credinţa voastră este aceea care salvează sufletul. Mântuirea este darul lui Dumnezeu tuturor acelora care cred că sunt fiii lui. Dar nu vă amăgiţi; deşi mântuirea este darul gratuit al lui Dumnezeu şi este oferită tuturor acelor care îl acceptă prin credinţă, ea este urmată de experienţa de a purta roadele acestei vieţi spirituale aşa cum este ea trăită în trup. Acceptarea doctrinei paternităţii lui Dumnezeu implică că voi acceptaţi, totodată, de bună voie acest adevăr corolar al fraternităţii oamenilor. Or, dacă un om este fratele vostru, el este chiar mai mult decât aproapele vostru, pe care Tatăl vă cere să îl iubiţi ca pe voi înşivă. Din moment ce fratele vostru aparţine propriei voastre familii, nu numai că îl veţi iubi cu o afecţiune familială, dar îl şi veţi servi aşa cum vă serviţi pe voi înşivă. Şi voi îl veţi iubi şi îl veţi servi astfel pe fratele vostru pentru că, fiind fraţii mei, aţi fost iubiţi şi serviţi de mine în chipul acesta. Aşadar, duceţi-vă în lumea toată ca să proclamaţi această veste bună tuturor creaturilor din fiecare rasă, din fiecare trib şi din fiecare naţiune. Spiritul meu va fi înainte, iar eu voi fi cu voi întotdeauna.”

^(2054.1) ^193:1.3 Aceşti samariteni au fost uimiţi de această apariţie a Maestrului şi au plecat în grabă către satele şi oraşele vecine, unde au răspândit vestea că îl văzuseră pe Iisus şi că acesta le vorbise. Aceasta a fost a şaptesprezecea apariţie morontială a Maestrului.

2. Apariţia în Fenicia

^(2054.2) ^193:2.1 Cea dea optsprezecea apariţie morontială a Maestrului a avut loc în Tyr, marţi 16 mai, cu puţin înainte de ora nouă seara şi, din nou, la încheierea unei adunări de credincioşi. În momentul în care ei erau pe punctul de a se despărţi, Iisus a zis:

^(2054.3) ^193:2.2 „Pace vouă. Vă bucuraţi să aflaţi că Fiul omului s-a sculat dintre morţi, pentru că voi ştiţi prin aceasta că fraţii voştri şi voi veţi supravieţui la fel morţii omeneşti. Însă, pentru a supravieţui, trebuie ca voi să fiţi mai întâi născuţi din spiritul care caută adevărul şi îl găseşte pe Dumnezeu. Pâinea vieţii şi apa vie sunt date numai celor la care le este foame de adevăr şi sete de dreptate – de Dumnezeu. Faptul că morţii reînvie nu este evanghelia împărăţiei. Aceste mari adevăruri şi aceste fapte universale se leagă toate de evanghelie, prin aceea că ele fac parte din rezultatul obţinut de aceia care cred vestea cea bună; ele sunt înglobate în experienţa ulterioară a celor care, prin credinţă, devin, în fapt şi în adevăr, fiii eterni ai Dumnezeului veşnic. Tatăl meu m-a trimis în lume pentru a proclama tuturor oamenilor această mântuire a filiaţiei. Tot astfel, eu vă trimit pe voi departe pentru a predica această mântuire prin filiaţie. Mântuirea este un dar gratuit de la Dumnezeu, dar aceia care sunt născuţi din spirit încep imediat să îşi arate roadele spiritului prin serviciul lor expresie a iubirii pentru semenii lor. Şi iată fructele spiritului divin produse în viaţa muritorilor născuţi din spirit şi cunoscători de Dumnezeu: serviciu expresie a iubirii, devotament dezinteresat, fidelitate curajoasă, echitate sinceră, onestitate iluminată, speranţă vie, încredere fără suspiciuni, sprijin compătimitor, bunătate inalterabilă, toleranţă îngăduitoare şi pace durabilă. Dacă aşa-zişii credincioşi nu dau aceste roade ale spiritului divin în viaţa lor, atunci sunt morţi; Duhul Adevărului nu este în ei; ei sunt viţele nefolositoare alei viei vii şi vor fi curând îndepărtate. Tatăl meu cere copiilor credinţei să dea multe roade ale spiritului. Prin urmare dacă sunteţi sterpi, el va săpa în jurul rădăcinilor voastre şi va tăia viţele voastre neroditoare. Pe măsură ce înaintaţi către cer în împărăţiei lui Dumnezeu, va trebui să produceţi din ce în ce mai mult roadele spiritului. Voi puteţi intra în împărăţia lui Dumnezeu ca un copil, dar Tatăl cere ca voi să creşteţi, prin har, până la deplina statură a unui adult spiritual. Când vă veţi duce departe să proclamaţi tuturor naţiunilor vestea cea bună a acestei evanghelii, eu voi merge înaintea voastră, iar Spiritul meu de Adevăr va sălăşlui în inima voastră. Vă las vouă pacea mea.”

^(2054.4) ^193:2.3 Apoi Maestrul s-a făcut nevăzut. În ziua următoare, au plecat din Tyr credincioşii care au dus mărturia acestor fapte la Sidon şi chiar în Antiohia şi în Damasc. Iisus îi vizitase pe aceşti credincioşi în cursul vieţii sale întrupate, şi nu le-a trebuit mult să îl recunoască atunci când a început să le propovăduiască. Cu toate că prietenilor lui le venise greu să recunoască forma lui morontială atunci când se făcuse vizibilă, ei n-au ezitat niciodată să identifice personalitatea sa atunci când le-a apărut.

3. Ultima apariţie la Ierusalim

^(2055.1) ^193:3.1 Joi dimineaţa devreme, 18 mai, Iisus şi-a făcut cea din urmă apariţie pe pământ ca personalitate morontială. În vreme ce cei unsprezece apostoli mergeau să se aşeze pentru a lua masa lor de dimineaţă în sala de sus a casei Mariei Marcu, Iisus le-a apărut şi a zis:

^(2055.2) ^193:3.2 „Pacea să fie cu voi. V-am cerut să rămâneţi aici, la Ierusalim, până la ridicarea mea alături de Tatăl meu, şi chiar şi până ce vă trimit Duhul Adevărului care va fi curând răspândit peste toate trupurile şi vă va conferi o putere de sus.” Simon Zelotul l-a întrerupt pe Iisus întrebându-l: „Şi după aceea, Maestre, vei reinstaura tu împărăţia şi vom vedea noi gloria lui Dumnezeu manifestată pe pământ?” După ce a ascultat întrebarea lui Simon, Iisus a răspuns: „Simone, tu încă te mai agăţi de vechile tale idei despre Mesia iudeilor şi despre regatul material, dar tu vei primi o putere spirituală atunci când spiritul se va coborî peste tine, iar tu vei merge curând în lumea largă predicând evanghelia împărăţiei. Aşa cum Tatăl m-a trimis pe mine în lume, tot aşa vă trimit şi eu acolo. Eu aş dori ca voi să vă iubiţi şi să aveţi încredere unii în alţii. Iuda nu mai este cu voi pentru că iubire lui se răcise şi pentru că vă refuzase încrederea, vouă, fraţii lui loiali. Nu aţi citit voi pasajul din Scripturi în care se zice: ‘Nu este bine ca omul să fie singur. Nimeni nu trăieşte de unul singur, pentru el însuşi’? Şi, de asemenea, acela care spunea: ‘Cine vrea să aibă prieteni trebuie să se arate prietenos’? Nu v-am trimis eu să propovăduiţi doi câte doi ca să nu vă simţiţi singuri, şi ca să nu cădeţi în necazurile şi în nefericirile izolării? Voi ştiţi bine şi că, atunci când eram în trup, eu nu mi-am permis niciodată să rămân mult timp singur. Din clipa asocierii noastre eu am avut mereu pe doi sau trei dintre voi pe lângă mine sau nu prea departe, chiar şi atunci când comunicam cu Tatăl. Aşadar, aveţi încredere şi încredeţi-vă unii în alţii. A venit timpul, sunt pe cale de a merge alături de Tatăl meu.”

^(2055.3) ^193:3.3 După ce le-a vorbit astfel, le-a făcut semn şi i-a condus afară pe muntele Măslinilor, unde şi-a luat rămas bun de la ei în vederea plecării lui de pe Urantia. A fost o călătorie solemnă până la Olivet. Nici unul dintre ei n-a mai rostit nici o vorbă de la plecarea din sala de sus şi până ce Iisus s-a oprit cu ei pe muntele Măslinilor.

4. Cauzele căderii lui Iuda

^(2055.4) ^193:4.1 În prima parte a mesajului de rămas bun al Maestrului adresat discipolilor lui el a făcut aluzie la pierderea lui Iuda şi a făcut să reiasă soarta tragică a tovarăşului lor trădător ca un avertisment solemn contra pericolelor izolării sociale şi fraterne. Poate că este de folos, pentru credincioşii prezentei epoci şi ai celei viitoare, să revadă pe scurt cauzele căderii lui Iuda în lumina remarcilor Maestrului şi în ţinând seama de iluminările acumulate ale secolelor ulterioare.

^(2055.5) ^193:4.2 Considerând retrospectiv această tragedie, noi ne gândim că, dacă Iuda s-a rătăcit, cauza primă a acestui fapt era caracterul lui foarte marcat de personalitate solitară, o personalitate închisă şi ruptă de la contactele sociale obişnuite. El a refuzat cu persistenţă să se încreadă în tovarăşii lui apostoli ori să se înfrăţească sincer cu ei. Dar faptul că era o personalitate solitară n-ar fi cauzat de unul singur un asemenea dezastru pentru Iuda dacă, în acelaşi timp, n-ar fi intervenit încă un alt factor: Iuda nu ajunsese încă să creadă în iubire şi în harul spiritual. Iar apoi, pentru a agrava şi mai rău situaţia, el a purtat resentimente stăruitoare şi a întreţinut inamici psihologici precum răzbunarea şi dorinţa generalizată de a „răspunde cu aceleaşi sentimente” oricui pentru toate decepţiile sale.

^(2056.1) ^193:4.3 Acest combinaţie nefericită de particularităţi individuale şi de tendinţe mentale au concurat la distrugerea unui om bine intenţionat care nu reuşise să îşi subjuge aceste rele prin iubire, prin credinţă şi prin încredere. Faptul că nu era necesar ca Iuda să apuce pe o cale rătăcită este bine demonstrat de cazurile lui Toma şi de Nataniel, care erau amândoi la fel de cuprinşi de suspiciune şi de hiperdezvoltaţi în tendinţa lor individualistă. Până şi Andrei şi Matei avuseseră înclinaţii în acest sens, dar toţi aceşti oameni au dovedit, pentru tovarăşii lor şi pentru Iisus, o iubire care, cu timpul, a sporit, nu a slăbit. Ei au crescut în har şi în cunoaşterea adevărului. Au devenit tot mai încrezători faţă de fraţii lor şi au dezvoltat încetul cu încetul aptitudinea de a se încrede în tovarăşii lor, în vreme ce Iuda a refuzat cu persistenţă să se încreadă în fraţii lui. Când era împins, prin acumularea conflictelor sale emoţionale, să caute uşurare exprimându-se, el ajungea mereu să ceară sfatul – şi să primească consolările nechibzuite – ale rudelor sale nespirituale, ori se bizuia pe cunoştinţe întâmplătoare, care erau fie indiferente, fie ostile intereselor şi progresului realităţilor spirituale ale împărăţiei celeste, al cărui ambasador pe pământ era şi el, pe lângă ceilalţi unsprezece consacraţi.

^(2056.2) ^193:4.4 Iuda a avut parte de înfrângere în lupta sa pământească din pricina următorilor factori privitori la tendinţele personale şi la slăbiciunile de caracter.

^(2056.3) ^193:4.5 1. El era o fiinţă omenească de tip solitar. Era extrem de individualist şi a ales să devină o persoană foarte închisă în sine şi nesociabilă.

^(2056.4) ^193:4.6 2. Pe când era copil, viaţa lui fusese făcută prea uşoară. El încerca o ranchiună amarnică dacă era cumva zădărnicit în planurile lui. Se aştepta întotdeauna să câştige; nu ştia să piardă.

^(2056.5) ^193:4.7 3. El nu a dobândit niciodată o tehnică filozofică pentru a înfrunta decepţiile. În loc de a accepta dezamăgirile ca pe un eveniment regulat şi curent al existenţei omeneşti, el recurgea neabătut la practica de a da vina pe cineva anume, sau pe asociaţii lui laolaltă, pentru toate dificultăţile sau dezamăgirile lui personale.

^(2056.6) ^193:4.8 4. El avea tendinţa de a purta ranchiună, nutrea întotdeauna ideea de răzbunare.

^(2056.7) ^193:4.9 5. Nu îi plăcea să înfrunte făţiş faptele; era necinstit în atitudinea lui faţă de situaţiile de viaţă.

^(2056.8) ^193:4.10 6. El detesta să discute problemele sale personale cu asociaţii lui imediaţi. Refuza să vorbească despre greutăţile sale cu adevăraţii săi prieteni şi cu aceia pe care îi iubea cu adevărat. În tot cursul anilor lui de asociere cu Maestrul, el n-a venit nici măcar o dată cu vreo problemă pur personală.

^(2056.9) ^193:4.11 7. El nu a învăţat niciodată că la urma urmei, răsplata reală a unei vieţi nobile este pacea spirituală, care nu este întotdeauna acordată în această scurtă viaţă în carne.

^(2056.10) ^193:4.12 Ca urmare a izolării stăruitoare a personalităţii sale, durerile lui s-au înmulţit, amărăciunile lui au sporit, neliniştile lui s-au mărit şi disperarea sa a atins o greutate aproape imposibil de suportat.

^(2057.1) ^193:4.13 Deşi acest apostol egocentric şi ultra-individualist a avut numeroase probleme psihice, emoţionale şi spirituale, principalele lui dificultăţi erau următoarele: ca personalitate, el era izolat. Mintal, el era suspicios şi ranchiunos. Prin temperament el căuta revanşa şi răzbunarea. Emoţional, el era lipsit de dragoste şi incapabil de iertare. Social, el era neîncrezător şi rămânea aproape în întregime închis în sine. În spirit, el a devenit arogant şi căpătase o ambiţie egoistă. În viaţă, el îi ignora pe aceia care îl iubeau şi, la moarte, el n-a avut prieteni.

^(2057.2) ^193:4.14 Aceştia sunt, aşadar, factorii mentali şi influenţele rele care, luate la un loc, explică purtarea unui credincios în Iisus, care, de altfel, a fost cândva bine intenţionat şi sincer, dar care, chiar şi după mai mulţi ani de asociere intimă cu această personalitate transformatoare, şi-a abandonat tovarăşii, a repudiat o cauză sacră, a renunţat la sfânta sa vocaţie şi l-a trădat pe divinul său Maestru.

5. Ascensiunea Maestrului

^(2057.3) ^193:5.1 Era aproape ora şapte şi jumătate dimineaţa , joi 18 mai, când Iisus a ajuns pe versantul vestic al muntelui Olivet cu cei unsprezece apostoli tăcuţi, şi oarecum dezorientaţi. Din acest loc situat la două treimi de munte până la vârf, ei puteau să vadă panorama Ierusalimului cu Ghetsimani la picioarele lor. Iisus s-a pregătit atunci să-şi ia rămas bun pentru ultima oară înainte de a părăsi Urantia. În timp ce stătea acolo în picioare, în faţa lor, ei au îngenuncheat cu toţii spontan în cerc în jurul lui, şi Maestrul a zis:

^(2057.4) ^193:5.2 „Eu v-am cerut să rămâneţi în Ierusalim până ce vi se va da o putere de sus. Eu sunt acum pe cale de a-mi lua rămas bun de la voi şi de a urca la Tatăl meu. Curând, foarte curând, noi vom trimite Duhul Adevărului în această lume unde am stat; când va veni, voi veţi începe noua proclamare a evangheliei împărăţiei, mai întâi la Ierusalim, iar după aceea până la hotarele lumii. Iubiţi-i pe oameni cu iubirea cu care v-am iubit eu şi slujiţi-i pe tovarăşii voştri muritori aşa cum v-am iubit eu. După roadele spirituale ale vieţii voastre faceţi sufletele să creadă adevărul că omul este un fiu de Dumnezeu şi că toţi oamenii sunt fraţi. Aduceţi-vă aminte de tot ceea ce v-am învăţat şi de viaţa care am trăit-o printre voi. Iubirea mea vă acoperă cu umbra ei, spiritul meu va sălăşlui în voi şi pacea mea vă va rămâne vouă. Adio”

^(2057.5) ^193:5.3 După ce a vorbit astfel, Maestrul morontial a dispărut din vederea lor. Această „ascensiune” a lui Iisus nu se deosebea în nici un sens de celelalte dispariţii din viziunea umană din cursul celor patruzeci de zile ale carierei lui morontiale pe Urantia.

^(2057.6) ^193:5.4 Maestrul a trecut prin Ierusem pentru a ajunge în Edentia, unde Cei Preaînalţi, sub privirea Fiilor Paradisului, îl desprindeau pe Iisus din Nazareth de starea morontială. Apoi, prin canalele spirituale de ascensiune, ei l-au restabilit la statutul de filiaţie paradisiacă şi de suveranitate supremă asupra Salvingtonului.

^(2057.7) ^193:5.5 Era aproape ora şapte şi patruzeci şi cinci dimineaţa, când Iisus, sub forma lui morontială, a dispărut din câmpul de observaţie al celor unsprezece apostoli ai lui pentru a începe ascensiunea sa către dreapta Tatălui şi să primească confirmarea oficială a desăvârşirii suveranităţii sale peste universul Nebadonului.

6. Petru convoacă o adunare

^(2057.8) ^193:6.1 Acţionând în acord instrucţiunile lui Petru, Ioan Marcu şi încă alte câteva persoane au mers ca să îi convoace pe discipolii eminenţi la o reuniune la casa Mariei Marcu. Către zece şi jumătate dimineaţa o sută douăzeci dintre discipolii principali ai lui Iisus care trăiau în Ierusalim se adunaseră pentru a asculta darea de seamă a mesajului de rămas bun al Maestrului şi pentru a auzi veste ascensiunii sale. Maria, mama lui Iisus se găsea şi ea în acest grup. Ea se întorsese la Ierusalim cu Ioan Zebedeu în momentul când apostolii reveneau din recenta lor şedere în Galileea. La puţin timp după Rusalii, ea sa înapoiat la Salomeea în Bethsaida. Iacob, fratele lui Iisus, era prezent şi el la această reuniune, prima întrevedere a discipolilor convocaţi după sfârşitul carierei planetare a Maestrului.

^(2058.1) ^193:6.2 Simon Petru s-a oferit să vorbească în numele tovarăşilor lui apostoli şi a făcut un raport pasionant asupra celei din urmă reuniuni a celor unsprezece cu Maestrul lor. El a descris într-un chip cu adevărat emoţionant salutul final al Maestrului lor şi dispariţia lui în ascensiune. Niciodată până atunci nu mai avusese loc în lume o adunare asemănătoare; această primă parte a reuniunii a durat ceva mai puţin de o oră. Petru a explicat apoi că apostolii se hotărâseră să aleagă un succesor lui Iuda Iscariotul, şi că va fi o pauză pentru a permite apostolilor de a se decide între Matias şi Justus, a căror candidatură la această funcţie fusese deja propusă.

^(2058.2) ^193:6.3 Cei unsprezece au coborât atunci în camera de jos, unde au căzut de acord să tragă la sorţi pentru a se determina care dintre cei doi oameni va deveni apostol şi va sluji în locul lui Iuda. Sorţii au fost în favoarea li Matias, care a fost proclamat noul apostol. A fost cum se cuvine desemnat în slujba sa, apoi numit trezorier. Dar Matias nu a jucat decât un rol şters în activităţile ulterioare ale apostolilor.

^(2058.3) ^193:6.4 La puţin timp după Rusalii, gemenii s-au întors la casa lor, în Galileea. Simon Zelotul s-a retras pentru o bucată de vreme înainte de a se apuca din nou să predice evanghelia. Toma s-a tot frământat un timp, dar apoi s-a apucat din nou de răspândirea învăţăturilor. Nataniel se deosebea tot mai mult în părerile lui de Petru, care avea tendinţa să predice mai mult despre Iisus în loc de a proclama ca mai înainte evanghelia împărăţiei. Către mijlocul lunii următoare, dezacordul lor a devenit atât de acut, încât Nataniel s-a retras, ducându-se apoi în Filadelfia pentru a-i face o vizită lui Abner şi lui Lazăr. Dup ce a rămas acolo vreme de peste un an, el a mers în ţările situate dincolo de Mesopotamia pentru a predica evanghelia aşa cum o înţelegea el.

^(2058.4) ^193:6.5 Aşa au rămas numai şase apostoli, dintre cei doisprezece iniţiali, pentru a activa pe scena proclamării iniţiale a evangheliei în Ierusalim: Petru, Andrei, Iacob, Ioan, Filip şi Matei.

^(2058.5) ^193:6.6 Se apropia de miezul nopţii când apostolii s-au reîntors printre tovarăşii lor în sala de sus şi au anunţat că Matias fusese ales ca noul apostol. După aceea, Petru i-a invitat pe toţi credincioşii să se cufunde în rugăciune, şi să se roage pentru a se putea pregăti să primească darul spiritului pe care Maestrul promisese să îl trimită.

Până la o nouă revedere … pace și lumină pentru toți !

Constantin Rusu

Share this:

Viața și învățăturile lui Iisus – Aparițiile în Galilea

Posted on 22 aprilie 2018 by corus

Răspunde

Continuare: Viața și învățăturile lui Iisus conform cărții Urantia

Apariţiile în Galileea

Apariţia de lângă lac
Întrevederile cu apostolii doi câte doi
Pe Muntele Hirotonisirii
Reunirea de la marginea lacului

…

Cine dorește să citească materialul în original – adică fără unele pasaje colorate, sublinieri sau boldiri care îmi aparțin – o poate face de pe linkul de mai jos

http://www.urantia.org/ro/cartea-urantia/citeste-cartea-urantia-online

Capitolul 192

Apariţiile în Galileea

^(2045.1) ^192:0.1 ÎN VREMEA când apostolii au plecat din Ierusalim către Galileea, conducătorii iudei se calmaseră într-o bună măsură. De vreme ce Iisus îi apăruse numai familiei lui de credincioşi ai împărăţiei, şi de vreme ce apostolii se ascundeau ş nu mai ţineau predici în public, şefii iudeilor au tras concluzia că, la urma urmei, mişcarea evangheliei fusese înăbuşită. Bineînţeles, ei erau derutaţi de zvonul tot mai răspândit că Iisus înviase dintre morţi, însă contau pe iscoadele tocmite ca ele să contracareze cu eficienţă toate aceste istorii prin repetarea povestirii cum că o trupă de adepţi ai lui Iisus luase corpul acestuia.

^(2045.2) ^192:0.2 Din momentul acela, până când apostolii au fost împrăştiaţi de valul în creştere al persecuţiilor, Petru a fost şeful general recunoscut al grupului apostolic. Iisus nu îi dăduse niciodată o asemenea autoritate, şi nici tovarăşii lui apostolii nu îl aleseseră vreodată oficial pentru un asemenea post de răspundere; el şi l-a asumat în mod natural şi l-a păstrat prin consimţământ general şi, de asemenea, pentru că el era printre ei principalul predicator. Predicile în public au devenit de atunci încolo ocupaţia majoră a apostolilor. După reîntoarcerea în Galileea, Matei, pe care l-au ales în locul lui Iuda, a devenit trezorierul lor.

^(2045.3) ^192:0.3 Pe durata săptămânii în care au rămas la Ierusalim, Maria, mama lui Iisus, a petrecut o mare parte din timpul ei cu femeile credincioase care erau găzduite la Iosif din Arimathia.

^(2045.4) ^192:0.4 În dimineaţa zilei de luni, când apostolii au pornit în zori spre Galileea, Ioan Marcu a plecat şi el şi i-a urmat în afara oraşului, şi, când au trecut bine dincolo de Bethania, el a înaintat cu îndrăzneală printre ei, convins că ei nu-l vor revedea.

^(2045.5) ^192:0.5 Apostolii s-au oprit de multe ori pe drumul către Galileea pentru a spune povestea Maestrului lor înviat, şi de aceea n-au ajuns în Bethsaida decât foarte târziu miercuri seara. Sa făcut joi după-amiază până să fie cu toţii sculaţi şi gata să ia masa lor de dimineaţă.

1. Apariţia de lângă lac

^(2045.6) ^192:1.1 Către ora cinci dimineaţa, pe 21 aprilie, Maestrul morontial şi-a făcut cea de-a treisprezecea apariţie, prima din Galileea, celor zece apostoli în timp ce barca lor se trăgea spre mal aproape de debarcaderul obişnuit al Bethsaidei.

^(2045.7) ^192:1.2 După ce apostolii şi-au petrecut amiaza şi primele ore ale serii de joi aşteptând acasă la Zebedeu, Simon Petru a sugerat ca ei să se ducă la pescuit. Când Petru a propus aceasta expediţie de pescuit, toţi apostolii s-au decis să se alăture. Spiritul-au ostenit toată noaptea cu plasele lor, dar n-au prins nici un peşte. Nu le păsa prea mult ca n-au prins nimic, căci aveau multe experienţe interesante de povestit despre lucrurile care li se întâmplaseră recent în Ierusalim. Dar când s-a luminat de ziuă s-a decis să se întoarcă la Bethsaida. Cum se apropiau ei de mal, au văzut pe cineva pe plajă, lângă debarcader, stând în picioare lângă un foc. Au crezut mai întâi că era Ioan Marcu, care coborâse la ei, ca să îi întâmpine, dar pe măsură ce se veneau mai aproape de ţărm, au văzut că se înşelaseră – omul era prea înalt pentru a fi Ioan. Nici unuia dintre ei nu i-a trecut prin minte că persoana de pe ţărm era Maestrul. Ei nu înţelegeau bine de tot de ce vroia Maestrul să se întâlnească cu ei în natură, sub cerul liber, pe locurile de la începuturile vieţuirii lor în comun, departe de mediul închis al Ierusalimului cu tragica frică, trădare şi moarte care i se asociază. El le spusese că, dacă se vor duce în Galileea, îi va întâlni acolo, şi era gata să-şi îndeplinească acea făgăduinţă.

^(2046.1) ^192:1.3 În vreme ce apostolii aruncau ancora şi se pregăteau să urce în mica barcă pentru a acosta, bărbatul de pe plajă s-a adresat lor: „Băieţi, aţi prins ceva?” Iar când ei i-au răspuns: „Nu”, el a vorbit din nou: „Aruncaţi năvodul pe partea dreaptă a bărcii, şi veţi găsi peşte.” Ei nu ştiau că era Iisus acela care îi îndrumase, însă, de comun acord, au aruncat năvodul aşa cum fuseseră sfătuiţi, şi acesta fu umplut îndată, atâta de tare că abia de-l mai puteau trage afară. Or, Ioan Zebedeu avea spiritul ager; când a văzut plasa grea de peşte, el şi-a dat seama că Maestrul era acela care le vorbise. Când i-a venit gândul acesta în minte el s-a aplecat către Petru şi i-a şoptit: „Este Maestrul.” Petru a fost întotdeauna nechibzuit în acţiune şi impetuos în devotament; aşa că atunci când Ion i-a şoptit asta la ureche, el s-a ridicat iute şi s-a aruncat în apă pentru a ajunge la Maestru mai repede. Fraţii lui l-au urmat îndeaproape şi au acostat cu mica lor barcă, trăgând plasa de peşte după ei.

^(2046.2) ^192:1.4 Între timp, Ioan Marcu se trezise; văzând că apostolii acostând cu năvodul plin şi greu, a alergat către plajă ca să-i întâmpine. Zărind unsprezece oameni în loc de zece, el a dedus că necunoscutul era Iisus care înviase şi, pe când cei zece oameni uluiţi îl priveau în tăcere, tânărul s-a năpustit spre Maestru, a îngenuncheat la picioarele lui şi a zis: „Domnul meu şi Maestrul meu”. Atunci, Iisus le-a vorbit nu ca la Ierusalim unde îi salutase zicându-le: „Pacea să fie cu voi”, ci i s-a adresat pe un tot obişnuit lui Ioan Marcu spunându-i: „Ei bine, Ioane, eu sunt bucuros să te revăd în această Galilee fără de griji unde o să putem discuta pe îndelete. Rămâi cu noi, Ioane, şi vino de mănâncă.”

^(2046.3) ^192:1.5 În vreme ce Iisus vorbea cu tânărul, cei zece erau atât de uluiţi şi surprinşi încât au uitat să tragă pe nisip plasa cu peşte. Iisus le-a zis atunci: „Luaţi-vă peştele şi pregătiţi câţiva pentru micul dejun. Avem deja focul făcut şi multă pâine.”

^(2046.4) ^192:1.6 În timp ce Marcu îşi prezenta omagiile Maestrului, Petru a avut un şoc la vederea jarului înroşit din focul ce ardea acolo pe plajă; scena i-a trezit amintirea vie a focului de cărbune de la miezul nopţii din curtea lui Anania, unde se lepădase de Maestru, dar şi-a revenit în fire şi a îngenuncheat la picioarele lui Iisus şi a strigat: „Domnul meu şi Maestrul meu!”

^(2046.5) ^192:1.7 Petru li s-a alăturat atunci camarazilor lui care trăgeau năvodul. După ce şi-au adus captura pe uscat, ei au numărat peştii, dintre care 153 erau din aceia mari. Din nou au făcut greşeala de a numi miraculos pescuitul acela. Nu a fost nici un miracol legat de acest episod. A fost doar un exerciţiu al preştiinţei Maestrului. El a ştiut că peştele era acolo şi, în consecinţă, le-a indicat apostolilor unde să arunce năvodul.

^(2047.1) ^192:1.8 Iisus le-a zis apoi: „Acum, veniţi cu toţii de mâncaţi; chiar şi gemenii ar trebui să se aşeze cât timp am să vorbesc cu voi. Ioan Marcu va pregăti peştele.” Ioan Marcu aduse şapte peşti destul de mari, pe care Maestrul i-a pus pe foc, şi când au fost gata, băiatul i-a servit celor zece. Apoi Iisus a rupt pâinea şi i-a dat-o lui Ioan, care l-a rândul lui a servit-o apostolilor înfometaţi. După ce toţi au fost serviţi, Iisus l-a rugat pe Ioan Marcu să se aşeze în vreme ce el însuşi va servi peştele şi pâinea tânărului băiat. În timp ce mâncau Iisus a vorbit cu ei şi le-a adus aminte de numeroasele lor experienţe comune din Galileea şi de lângă acest lac.

^(2047.2) ^192:1.9 Aceasta a fost a treia oară când Iisus s-a manifestat înaintea apostolilor ca grup. Când li s-a adresat prima oară, întrebându-i dacă aveau vreun peşte, ei nu au bănuit cine era, pentru că era o experienţă obişnuită pentru aceşti pescari de pe Marea Galileii, ca atunci când ajungeau aproape de ţărm, să fie acostaţi în felul acesta de negustorii de peşte din Tariheea, care erau de regulă acolo ca să cumpere capturile proaspete pentru locurile lor de uscare a peştelui.

^(2047.3) ^192:1.10 Iisus a stat vreme de peste o oră de vorbă cu cei zece apostoli ş cu Ioan Marcu. După aceea, el s-a plimbat de sus în jos pe plaje şi le-a vorbit luând cu el doi câte doi – dar perechile erau diferite de acelea pe care le trimisese el la început să răspândească învăţătura. Cei unsprezece apostoli veniseră cu toţii împreună din Ierusalim, însă, pe măsură ce se apropiaseră de Galileea, Simon Zelotul se descurajase tot mai tare, astfel încât în momentul sosirii lor la Bethsaida, el i-a abandonat pe fraţii lui şi s-a întors la casa lui.

^(2047.4) ^192:1.11 Înainte de a-şi lua rămas bun de la ei, în dimineaţa aceea, Iisus a cerut ca doi apostoli să se ofere voluntari pentru a merge să-l caute pe Simon Zelotul şi să îl aducă în aceeaşi zi. Şi asta au făcut Petru şi Andrei.

2. Întrevederile cu apostolii doi câte doi

^(2047.5) ^192:2.1 Când au terminat de mâncat, şi în vreme ce ceilalţi erau aşezaţi lângă foc, Iisus i-a făcut semn lui Petru şi lui Ioan să-l însoţească într-o plimbare pe plajă. În timp ce mergeau, Iisus i-a zis lui Ioan: „Ioane, tu mă iubeşti?” Şi, când Ioan i-a răspuns: „Da, Maestre, din toată inima”, Maestrul a zis: „Atunci, Ioane, renunţă la intoleranţa ta şi învaţă să îi iubeşti pe oameni aşa cum te-am iubit eu. Consacră-ţi viaţa dovedirii că iubirea este lucrul cel mai mare de pe lume. Aceasta este iubirea lui Dumnezeu care îi împinge pe oameni să caute mântuirea. Iubirea este strămoşul întregii bunătăţi spirituale, ea este esenţa adevăratului şi a frumosului.”

^(2047.6) ^192:2.2 Iisus s-a întors apoi către Petru şi l-a întrebat: „Petrule, tu mă iubeşti?” Petru a răspuns: „Stăpâne, tu ştii că te iubesc din toată inima mea”. Atunci, Iisus a zis: „Dacă mă iubeşti, Petrule, hrăneşte mieii mei. Nu neglija slujirea ta pe lângă cei slabi, cei săraci şi cei tineri. Predică evanghelia fără temeri şi fără preferinţe; nu uita niciodată că Dumnezeu nu face deosebire de persoane. Serveşte-i pe semenii aşa cum te-am servit eu pe tine, iartă-i pe tovarăşii tăi aşa cum şi eu te-am iertat pe tine. Lasă experienţa să te înveţe valoarea meditaţiei şi puterea reflectării inteligente.”

^(2047.7) ^192:2.3 După ce s-au mai îndepărtat puţin, Maestrul s-a întors către Petru şi l-a întrebat: „Petrule, mă iubeşti tu cu adevărat?” Şi atunci Simon a zis: Da, Stăpâne, tu ştii că te iubesc.” La care Iisus a zis: „Atunci, ai mare grijă de oile mele. Fii un păstor bun şi fidel pentru turma mea. Nu trăda încrederea ei în tine. Nu te lăsa surprins de duşmani. Stai tot timpul în gardă – veghează şi te roagă.”

^(2047.8) ^192:2.4 După ce au mai făcut câţiva paşi, Iisus s-a întors către Petru şi l-a întrebat pentru a treia oară: „Petrule, mă iubeşti tu cu adevărat?” Atunci, Petru, uşor întristat de aparenta lipsă de încredere a Maestrului în el, a zis cu o profundă emoţie: „Stăpâne, tu cunoşti toate lucrurile; tu ştii deci că eu te iubesc realmente şi cu adevărat.” Atunci, Iisus i-a zis: „Hrăneşte oile mele. Nu părăsi turma. Serveşte de exemplu şi de inspiraţie pentru toţi tovarăşii tăi păstori. Iubeşte turma aşa cum te-am iubit eu, şi consacră-te bunăstării ei aşa cum eu mi-am consacrat viaţa bunăstării tale. Şi urmează-mă până la capăt.”

^(2048.1) ^192:2.5 Petru a interpretat în mod literal această ultimă recomandare – că el trebuia să continue a-l urma pe Iisus. Spiritul-a întors către el, l-a arătat cu degetul pe Ioan şi a întrebat: „Dacă eu te urmez, ce va face acela?” Dându-şi seama că Petru înţelesese greşit vorbele sale, Iisus a zis: „Petrule, nu te preocupa de ceea ce vor face fraţii tăi. Dacă eu vreau ca Ioan să rămână după ce tu vei fi plecat, şi chiar şi până voi reveni, ce te priveşte asta pe tine? Încredinţează-te numai ca tu să mă urmezi.”

^(2048.2) ^192:2.6 Această remarcă s-a răspândit printre fraţi şi a fost primită ca o afirmaţie a lui Iisus că Ioan nu va muri până când Maestrul nu va reveni să instaureze împărăţia în putere şi în glorie, aşa cum îl gândeau şi îl sperau mulţi. Şi această interpretare a cuvintelor lui Iisus este aceea care a jucat un mare rol în readucerea lui Simon Zelotul la treaba şi la păstrarea lui la lucru.

^(2048.3) ^192:2.7 După ce a revenit printre ceilalţi apostoli, Iisus a plecat într-o altă plimbare şi pentru o altă discuţie cu Andrei şi cu Iacob. După ce au parcurs o mică distanţă, Iisus i-a zis lui Andrei: „Andrei, ai tu încredere în mine?” Când fostul şef al apostolilor l-a auzit pe Iisus punându-i o asemenea întrebare, s-a oprit şi i-a răspuns: „Da, Maestre, eu am în tine o încredere totală, şi tu ştii asta.” Atunci, Iisus a zis: „Andrei, dacă tu ai încredere în mine, atunci ai mare încredere în fraţii tăi – chiar şi în Petru. Ţie îţi încredinţez îndrumarea lor. Trebuie acum ca tu să îţi pui încrederea în alţii, de vreme ce eu vă voi părăsi pentru a merge la Tatăl meu. Când fraţii tăi vor începe să se risipească din pricina hărţuirii şi a persecuţiilor, fii un sfetnic înţelept şi prevăzător pentru Iacob, fratele meu de sânge, când va fi împovărat de mari greutăţi pe care experienţa lui nu i-ar permite să le poarte. După aceea, continuă să ai încredere, căci nu te voi neglija. Când îţi vei fi terminat treaba aici pe pământ, tu vei veni alături de mine.”

^(2048.4) ^192:2.8 Apoi Iisus s-a întors către Iacob întrebându-l: „Iacobe, ai tu încredere în mine?” Şi, fireşte, Iacob a răspuns: „Da, Maestre, mă încred în tine cu toată inima.” Apoi Iisus i-a zis: „Iacobe, dacă ai şi mai multă încredere în mine, atunci vei fi mai puţin nerăbdător cu fraţii tăi. Dacă vei avea încredere în mine, asta te va ajuta să fi bun cu frăţia credincioşilor. Învaţă să cântăreşti consecinţele spuselor şi ale faptelor tale. Ţine minte că recolta este în funcţie de semănat. Roagă-te pentru linişte spiritului şi cultivă-ţi răbdarea. Aceste graţii, cu o credinţă vie, te vor susţine atunci când va veni vremea să bei din cupa sacrificiului. Dar să nu ai teamă niciodată; când vei fi sfârşit aici pe pământ, vei veni alături de mine.”

^(2048.5) ^192:2.9 Pe urmă Iisus a vorbit cu Toma şi cu Nataniel. Lui Toma i-a zis aşa: „Pe mine mă slujeşti tu, Toma?” Toma a răspuns: „Da, Doamne, te slujesc acum şi întotdeauna.” Apoi a zis Iisus: „Dacă vrei să mă slujeşti, atunci slujeşte-i pe fraţii mei în trup tot aşa cum te-am slujit eu pe tine. Fii mereu neobosit în facerea de bine, ci perseverează ca unul care a fost hirotonisit de Dumnezeu pentru această slujire a iubirii. Când ţi-ai sfârşit slujirea împreună cu mine pe pământ, tu vei sluji cu mine în glorie. Toma, tu trebuie să încetezi să te mai îndoieşti, trebuie să creşti în credinţă şi în cunoaşterea adevărului. Să crezi în Dumnezeu ca un copil, dar încetează să mai acţionezi atât de copilăreşte. Ai curaj; fii tare în credinţă şi puternic în împărăţia lui Dumnezeu.”

^(2049.1) ^192:2.10 Apoi Maestrul zise către Nataniel: „Nataniele, tu mă slujeşti?” Iar apostolul răspunse: „Da, Maestre, şi încă cu o afecţiune neîmpărţită”. Apoi Iisus zise: „Dacă, prin urmare, tu mă serveşti cu o inimă întreagă, încredinţează-te că eşti devotat bunăstării fraţilor mei pe pământ cu o afecţiune neobosită. Îmbină prietenia cu sfătuirea şi pune iubire în filozofia ta. Serveşte-i pe semenii tăi oamenii întocmai cum te-am servit eu pe tine. Fii loial oamenilor aşa cum am vegheat eu asupra voastră. Fii mai puţin critic; aşteaptă-te la mai puţin de la unii oameni şi prin aceasta vei diminua amploarea dezamăgirii tale. Şi când lucrarea de aici de jos este făcută, tu vei sluji cu mine acolo sus.”

^(2049.2) ^192:2.11 După aceasta Maestrul le-a vorbit lui Matei şi lui Filip. El i-a zis primului: „Filipe, asculţi tu de mine?” Filip a răspuns: „Da, Stăpâne, îţi dau ascultare chiar şi cu preţul vieţii mele.” Atunci, Iisus i-a zis: „Dacă vrei să mă asculţi, du-te în ţările gentililor şi proclamă evanghelia. Profeţii ţi-au zis că este mai bine să fii ascultător decât să te sacrifici. Prin credinţă, tu ai devenit un fiu cunoscător de Dumnezeu al împărăţiei. Nu este decât o singură lege de respectat – aceasta este porunca de a merge să proclami evanghelia împărăţiei. Încetează a te mai teme de oameni; nu-ţi fie frică să proclama vestea cea bună a vieţii eterne semenilor tăi care zac în întuneric şi au sete de lumina adevărului. Filip, nu te mai preocupa de bani şi de negustorii. Tu eşti, de acum înainte, întocmai ca şi fraţii tăi, liber să predici vestea cea bună. Îţi voi sta înainte şi alături până la capăt.”

^(2049.3) ^192:2.12 Apoi Maestrul i s-a adresat lui Matei şi i-a cerut: „Matei, ai tu tăria de a asculta de mine?” Matei a răspuns: „Da, Stăpâne, sunt consacrat întru totul facerii voii tale.” Atunci Maestrul a zis: „Matei, dacă vrei să mă asculţi, atunci mergi de propovăduieşte tuturor popoarelor evanghelia împărăţiei. Nu le mai procura fraţilor tăi lucrurile materiale ale vieţii; de acum încolo, tu te vei duce şi ca să proclami vestea cea bună a mântuirii spirituale. Începând de acum, să nu ai altceva în vedere decât executarea poruncii de a predica această evanghelie a împărăţiei Tatălui. Aşa cum eu am făcut pe pământ voia Tatălui, tot aşa vei îndeplini tu misiunea divină. Aminteşte-ţi că şi iudeii şi gentilii sunt fraţii tăi. Nu te teme de nici un om când vei proclama adevărurile salvatoare ale evangheliei împărăţiei cerurilor. Şi acolo unde mă duc eu, vei veni şi tu curând.”

^(2049.4) ^192:2.13 Apoi a mers şi a făcut o plimbare cu gemenii Alfeu, Iacob şi Iuda, şi vorbindu-le amândurora, el i-a întrebat: „Iacobe şi Iuda, voi credeţi în mine?” Şi când au răspuns amândoi: „Da, Maestre, credem cu adevărat”, el a zis: „Curând am să vă las. Vedeţi că v-am părăsit deja în carne. Mai zăbovesc o vreme sub forma aceasta înainte de a merge la Tatăl meu. Voi credeţi în mine – voi sunteţi apostolii mei, şi aşa veţi fi întotdeauna. Continuaţi să credeţi şi să vă aduceţi aminte de tovărăşia voastră cu mine, atunci când voi fi dus, şi după ce voi poate că vă veţi întoarce la munca pe care obişnuiaţi să o faceţi înainte de a veni să trăiţi cu mine. Nu lăsaţi niciodată ca vreo schimbare în munca voastră exterioară să aibă vreo influenţă asupra loialităţii voastre. Aveţi încredere în Dumnezeu până la sfârşitul zilelor voastre pe pământ. Nu uitaţi niciodată că, atunci când sunteţi fiii prin credinţă ai lui Dumnezeu, orice strădanie onestă de pe tărâmul acesta este sacră. Nimic din ceea ce face un fiu de Dumnezeu nu este ceva comun. Deci, faceţi-vă de acum înainte munca ca şi cum ar fi pentru Dumnezeu. Când veţi fi terminat pe lumea aceasta, eu mai am şi alte lumi mai bune unde veţi munci la fel pentru mine. În toată această lucrare, pe această lume şi pe altele, eu voi lucra cu voi şi spiritul meu va locui în voi.”

^(2049.5) ^192:2.14 Se apropia de ora de zece când Iisus s-a înapoiat de la discuţia lui cu gemenii Alfeu, şi părăsindu-i pe apostoli, le-a zis: „La revedere, până când vă voi revedea pe toţi mâine, pe muntele hirotonisirii voastre.” După ce a vorbit astfel, el a s-a făcut nevăzut.

3. Pe Muntele Hirotonisirii

^(2050.1) ^192:3.1 La amiază, sâmbătă 22 aprilie, cei unsprezece apostoli s-au reunit la locul lor de întâlnire de pe colina de lângă Capernaum, şi Iisus a apărut printre ei. Această reuniune a avut loc chiar pe muntele unde Maestrul îi desemnase ca fiind apostolii lui şi ca ambasadori pe pământ ai împărăţiei Tatălui. Aceasta a fost cea dea paisprezecea manifestare morontială a lui Iisus.

^(2050.2) ^192:3.2 Atunci, cei unsprezece apostoli au îngenuncheat în cerc în jurul Maestrului; ei l-au auzit repetându-le misiunile şi l-au văzut reproducând scena hirotonisirii ca prima dată când fuseseră împărţiţi pentru lucrarea specială a împărăţiei. Toate acestea, în afară de rugăciunea Maestrului, le-a rememorat anterioara lor consacrare în slujba Tatălui. Când Maestrul – acel Iisus morontial – s-a rugat în ziua aceea, a făcut-o pe un ton maiestuos şi cu nişte cuvinte de putere cum nu mai auziseră apostolii până atunci. Maestrul lor le vorbea acum conducătorilor universului ca unul care, în propriul său univers, avusese în mâna sa toată puterea şi toată autoritatea. Şi cei unsprezece oameni nu au uitat niciodată această experienţă de reconsacrare morontială faţă de angajamentele anterioare rolului lor de ambasadori. Maestrul a petrecut exact o oră pe acest munte cu ambasadorii săi şi, după ce le-a zis cu afecţiune la revedere, a dispărut din vederea lor.

^(2050.3) ^192:3.3 Nici unul nu l-a mai revăzut pe Iisus vreme de o săptămână întreagă. Apostolii nu aveau realmente nici o idee de ceea ce avea el de făcut, căci ei nu ştiau dacă Maestrul se dusese alături de Tatăl său. În această stare de incertitudine, ei au rămas la Bethsaida. Ei nu îndrăzneau să meargă la pescuit, de teamă ca el să nu vină să îi găsească acolo. Pe toată durata săptămânii Iisus se ocupase de creaturile morontiale care erau pe pământ şi cu operaţiunile tranziţiei morontiale prin experienţa căreia trecea el acum aici pe această lume.

4. Reunirea de la marginea lacului

^(2050.4) ^192:4.1 Vestea apariţiilor lui Iisus s-a răspândit în toată Galileea; credincioşi în număr tot mai mare soseau în fiecare zi la casa lui Zebedeu pentru a se informa de învierea Maestrului şi pentru a descoperi adevărul despre aceste aşa-zise apariţii. Pe la începutul săptămânii, Petru a dat de ştire că va avea loc o adunare publică pe ţărmul mării la ora trei după-amiază, în ziua următorului sabat.

^(2050.5) ^192:4.2 Prin urmare, sâmbătă 29 aprilie, la ora trei, peste cinci sute de credincioşi din împrejurimile Capernaumului s-au adunat la Bethsaida pentru a-l auzi pe Petru predicând prima lui predică de la înviere. Apostolul era în cea mai bună formă şi, după ce şi-a încheiat atrăgătorul lui discurs, puţini mai erau aceia, din rândurile auditoriului său, care să se îndoiască că Maestrul se ridicase dintre morţi.

^(2050.6) ^192:4.3 Petru şi-a terminat cuvântarea, spunând: „Noi afirmăm că Iisus din Nazareth nu este mort; noi declarăm că el s-a sculat din mormânt; noi proclamăm că l-am văzut şi am vorbit cu el.” Numai ce a făcut această declaraţie de credinţă, acolo, lângă el, sub privirile tuturor acestor oameni, Maestrul li s-a înfăţişat în forma sa morontială, şi vorbindu-le pe un ton familiar, a zis: „Pace vouă, şi vouă vă las pacea mea.” După ce le apăruse astfel şi le vorbise în felul acela, el a dispărut din vedere. Aceasta a fost cea de-a cincisprezecea manifestare morontială a acelui Iisus reînviat.

^(2051.1) ^192:4.4 Din cauza anumitor lucruri pe care Maestrul le spusese celor unsprezece în vreme ce stătea de vorbă cu ei pe muntele de hirotonisire, apostolii au rămas cu impresia că Maestrul lor va face curând o apariţie publică în faţa unui grup de credincioşi galileeni, şi că după aceea ei vor trebui să se reîntoarcă. În consecinţă, în dimineaţa zilei următoare, duminică 30 aprilie, cei unsprezece au plecat de devreme din Bethsaida către Ierusalim. Ei au predicat şi au propovăduit pe tot drumul lor în josul Iordanului, astfel încât ei au ajuns doar mai târziu, miercuri 3 mai,la Marcu în Ierusalim.

^(2051.2) ^192:4.5 Aceasta a fost o tristă întoarcere acasă pentru Marcu. Doar cu câteva ore mai înainte de acasă la el, tatăl lui, Ilie Marcu, murise brusc de o hemoragie cerebrală. Certitudinea lor asupra reînvierii dintre morţi a contribuit mult la mângâierea apostolilor; dar în acelaşi timp ei au fost cu adevărat îndureraţi de pierderea bunului lor prieten care fusese susţinătorul lor ferm, chiar şi în momentele de mare necaz şi dezamăgire. Ioan Marcu a făcut tot ce putea pentru a o consola pe mama sa. Vorbind în numele ei, el i-a invitat pe apostoli să păstreze în continuare casa lor ca domiciliu; şi cei unsprezece au făcut din sala de sus cartierul lor general până în ziua de după Rusalii.

^(2051.3) ^192:4.6 Apostolii intraseră de bună voie în Ierusalim după căderea nopţii pentru a nu fi zăriţi de autorităţile iudaice. Ei nu au mai apărut în public cu ocazia funeraliilor lui Ilie Marcu. Ei au rămas toată ziua următoare în linişte, izolaţi în această memorabilă cameră de sus.

^(2051.4) ^192:4.7 Joi seara, apostolii au avut o minunată reuniune în această cameră de sus şi s-au angajat cu toţii, în afară de Toma, de Simon Zelotul şi de gemenii Alfeu, să apară în public pentru a predica noua evanghelie a Domnului reînviat. Deja se conturau primele etape ale transformării evangheliei împărăţiei – filiaţia cu Dumnezeu şi fraternitatea cu oamenii – în proclamarea reînvierii lui Iisus. Nataniel s-a opus acestei schimbări în substanţa mesajului lor public, dar nu a put nici rezista elocvenţei lui Petru nici nu a putut birui entuziasmul discipolilor, mai ales al femeilor credincioase.

^(2051.5) ^192:4.8 Astfel, sub viguroasa îndrumare a lui Petru şi încă dinainte de urcarea lui Iisus alături de Tatăl său, reprezentanţii bine intenţionaţi ai maestrului au iniţiat subtilul proces al transformării progresive şi sigure a religiei lui Iisus într-o formă nouă şi modificată de religie despre Iisus.

Până la o nouă revedere … pace și lumină pentru toți !

Constantin RUSU

Share this:

Viața și învățăturile lui Iisus – Apariția apostolilor și a altor ucenici influenți

Posted on 11 aprilie 2018 by corus

Răspunde

Continuare: Viața și învățăturile lui Iisus conform cărții Urantia

Apariţia apostolilor şi a altor ucenici influenţi

Apariţia în faţa lui Petru
Prima apariţie înaintea apostolilor
Împreună cu creaturile morontiale
Cea de a zecea apariţie (în Filadelfia)
A doua apariţie înaintea apostolilor
Apariţia la Alexandria

…

Cine dorește să citească materialul în original – adică fără unele pasaje colorate, sublinieri sau boldiri care îmi aparțin – o poate face de pe linkul de mai jos

http://www.urantia.org/ro/cartea-urantia/citeste-cartea-urantia-online

Capitolul 191

Apariţia apostolilor şi a altor ucenici influenţi

^(2037.1) ^191:0.1 DUMINICA învierii a fost o zi teribilă în viaţa apostolilor. Zece dintre ei au petrecut cea mai mare parte a zilei în camera de sus, ascunşi în spatele uşilor. Ei ar fi putut să fugă din Ierusalim însă ar fi putut fi arestaţi de agenţii sinedriului dacă ar fi fost găsiţi afară. Toma era disperat, singur la Bethphage. Mai bine ar fi rămas cu ceilalţi apostoli; i-ar fi ajutat să-şi îndrepte discuţiile într-un sens mai folositor.

^(2037.2) ^191:0.2 Pe toată durata zilei Ioan a susţinut ideea că Iisus a înviat din morţi. El a amintit cel puţin cinci prilejuri diferite în care Maestrul a afirmat că va învia şi cel puţin trei în care a făcut aluzie la a treia zi. Atitudinea lui Ioan a avut o influenţă considerabilă asupra apostolilor, în special asupra fratelui său, Iacob, şi asupra lui Nataniel. Ioan i-ar fi influenţat încă şi mai mult dacă nu ar fi fost mezinul grupului.

^(2037.3) ^191:0.3 Dificultăţile lor ţineau în mare măsură de izolarea lor. Ioan Marcu îi ţinea la curent cu ceea ce se întâmpla în jurul templului şi îi informa de numeroasele zvonuri care prindeau contur în oraş, însă nu i-a venit ideea de a prelua ştirile de la diversele grupuri de credincioşi cărora Iisus le apăruse deja. Era tipul de slujbă făcut până atunci doar de mesagerii lui David, însă aceştia erau absenţi, plecaţi în ultima misiune de vestire a învierii grupurilor de credincioşi care locuiau departe de Ierusalim. Pentru prima dată în toţi aceşti ani apostolii au realizat cât de mult depinseseră de mesagerii lui David pentru a fi informaţi zilnic asupra problemelor împărăţiei.

^(2037.4) ^191:0.4 În maniera sa caracteristică, toată ziua, Petru a oscilat emoţional între credinţă şi îndoială în privinţa învierii Maestrului. Petru nu putea să se detaşeze de viziunea feşilor funerare aflate în mormânt de parcă trupul lui Iisus se evaporase din interiorul lor. „Însă” – se gândea Petru „dacă a înviat şi a putut să se arate femeilor, de ce nu ni se arată şi nouă, apostolilor?” Petru se întrista la ideea că poate Iisus nu venea la ei din cauza propriei sale prezenţe printre apostoli, deoarece el s-a lepădat de ei în noaptea aceea din curte lui Anna. Apoi el se consola cu cuvintele relatate de femei: „Mergeţi de povestiţi-le apostolilor mei – şi lui Petru”, însă pentru a afla o încurajare în acest mesaj trebuia ca ei să creadă că femeile l-au văzut şi auzit cu adevărat pe Maestrul lor reînviat. În felul acesta, Petru a şovăit toată ziua între credinţă şi îndoială până la puţin timp după ora opt seara când s-a încumetat să iasă în curte. Petru se gândea să se îndepărteze de apostoli pentru a nu-l împiedica pe Iisus să vină la ei din cauza faptului că se lepădase atunci Maestru.

^(2037.5) ^191:0.5 Mai întâi, Iacob Zebedeu a venit cu recomandarea că trebuiau să meargă toţi la mormânt. Era ferm hotărât să facă ceva pentru a pătrunde în miezul misterului. Nataniel a fost cel care i-a împiedicat să se arate în public, ca răspuns la îndemnul lui Iacob. Pentru aceasta el le-a amintit că Iisus le recomandase să nu pună fără nici un rost viaţa lor în pericol în momentul acesta. Către amiază Iacob se liniştise, ca şi ceilalţi, rămânând într-o aşteptare vigilentă. El vorbise foarte puţin. Era extrem de dezamăgit pentru că Iisus nu le apărea şi nici nu ştia de numeroasele apariţii ale Maestrului înaintea altor grupuri şi a altor persoane.

^(2038.1) ^191:0.6 Andrei a auzit multe lucruri în ziua aceea. Era extrem de nedumerit în privinţa situaţiei şi avea unele îndoieli însă, cel puţin, într-un anumit sens el se bucura că nu mai avea responsabilitatea de a-i îndruma pe ceilalţi apostoli. Era, într-adevăr, recunoscător Maestrului că îl eliberase de povara conducerii înainte de a se fi confruntat cu evenimentele din ceasurile aceste apăsătoare.

^(2038.2) ^191:0.7 Mai mult decât o dată, în decursul lungilor ore epuizante ale acestei zile tragice, singurul sprijin moral al grupului a fost frecventa contribuţie a sfatului lui Nataniel cu filozofia lui caracteristică. El a fost cu adevărat elementul de control printre cei zece pe tot parcursul întregii zile. Nu a spus niciodată că credea sau că nu credea în reînvierea Maestrului, dar pe măsură ce trecea ziua, el era tot mai înclinat spre credinţa că Iisus şi-a ţinut făgăduinţa de a învia din nou.

^(2038.3) ^191:0.8 Simon Zelotul era prea abătut pentru a participa la discuţii. Cea mai mare parte a timpului a rămas întins pe divanul său, într-un colţ al camerei, cu faţa întoarsă la perete. N-a vorbit de vreo şase ori toată ziua aceea. Concepţia lui asupra împărăţiei se spulberase şi nu putea să priceapă că reînvierea Maestrului putea din punct de vedere material să schimbe situaţia. Decepţia sa era foarte personală şi mult prea violentă pentru a putea fi depăşită într-un interval de timp scurt, chiar în faţa unui fapt atât de uluitor ca reînvierea.

^(2038.4) ^191:0.9 Lucru ciudat, Filip care de obicei nu se exprima deloc a luat adesea cuvântul în cursul acestei după amiezi din ziua aceasta. Până la amiază el n-a avut multe lucruri de spus, însă de-a lungul după-amiezii le-a pus întrebări celorlalţi apostoli. Petru era adesea enervat de întrebările lui Filip, dar ceilalţi le luau de bune. Filip era deosebit de dornic să ştie dacă, în cazul în care Iisus ar fi ieşit cu adevărat din mormântul său, dacă corpul său ar purta semnele fizice ale răstignirii.

^(2038.5) ^191:0.10 Matei era într-o mare confuzie. El asculta discuţiile tovarăşilor lui însă şi-a petrecut cea mai mare parte a timpului frământând în capul său problema viitoarelor lor finanţe. Independent de presupusa reînvierea a lui Iisus, Iuda dispăruse, David pusese fără nici un ceremonial fondurile în mâinile lui Matei şi nu mai aveau nici un şef cu autoritate. Înainte ca Matei să se hotărască să ia serios în consideraţie argumentele lor asupra învierii, el îl văzuse deja pe Maestru faţă în faţă.

^(2038.6) ^191:0.11 Gemenii Alfeu nu au luat deloc parte la aceste dezbateri. Ei erau destul de ocupaţi cu lucrările lor obişnuite. Răspunzând la o întrebare a lui Filip, unul dintre ei a exprimat opinia lor comună, spunând: „Noi nu înţelegem povestea învierii însă mama noastră ne spune că ea a vorbit cu Maestrul şi noi o credem.”

^(2038.7) ^191:0.12 Toma trecea printr-una din perioadele sale tipice de deprimare plină de disperare. El a dormit o parte a zilei şi s-a plimbat pe dealuri în restul timpului. A simţit imboldul de a se alătura tovarăşilor săi, dar dorinţa de solitudine a fost mai puternică.

^(2038.8) ^191:0.13 Maestrul şi-a întârziat prima apariţie morontială înaintea apostolilor din mai multe motive. Mai întâi a vrut ca după ce au auzit vorbindu-se de înviere să aibă timpul să se gândească la ceea le spusese despre moartea sa şi despre reînvierea sa atunci când era întrupat alături de ei. Maestrul vroia ca Petru să fi triumfat în lupta sa contra anumitor dificultăţi specifice înainte de a se fi manifestat lor tuturor. În al doilea rând, el dorea ca Toma să fie cu ei la vremea primei sale apariţii. De la început, în această duminică dimineaţă, Ioan Marcu l-a văzut pe Toma la Simon în Bethphage şi i-a înştiinţat pe apostoli în jurul orelor unsprezece. În orice moment al zilei acesteia Toma s-ar fi întors ei dacă Nataniel sau oricare alţi doi apostoli ar fi venit să-l caute. El avea cu adevărat dorinţa de a reveni însă, după modul în care i-a părăsit cu o seară înainte, era prea orgolios pentru a o face atât de devreme de la sine. Dimineaţa deprimarea sa era atât de puternică încât i-a trebuit aproape o săptămână pentru a se hotărî să se întoarcă. Apostolii îl aşteptau, iar el îşi aştepta tovarăşii să vină să-l caute şi să îi ceară să vină alături de ei. Toma a rămas departe de asociaţii lui până în sâmbăta următoare când, după căderea nopţii, Petru şi Ioan au mers la Bethphage şi l-au adus cu ei. Acesta este, de altfel, şi motivul pentru care ei nu au plecat imediat în Galileea după ce Iisus le-a apărut pentru prima dată. Ei nu voiau să plece fără Toma.

1. Apariţia în faţa lui Petru

^(2039.1) ^191:1.1 Era aproape de ora opt şi jumătate în această seară de duminică când Iisus i-a apărut lui Simon Petru în grădină de la locuinţa lui Marcu. Aceasta a fost cea de-a opta manifestare morontială. De la renegarea Maestrului Petru a trăit constant cu o apăsare de îndoială şi de vinovăţie. Toată ziua de sâmbătă şi duminică el a luptat contra fricii sale că, poate, nu mai era un apostol. El se înfiora de groază în faţa sorţii lui Iuda şi s-a gândit că şi el îşi trădase Maestrul. Toată după-amiaza el s-a gândit că poate numai prezenţa sa printre apostoli l-a împiedicat pe Iisus să le apară, desigur, cu condiţia ca el să fi reînviat cu adevărat dintre morţi. Iar pentru Petru, în această dispoziţie sufletească şi în această stare de spirit, Iisus a apărut în timp ce apostolul abătut se plimba printre flori şi tufişuri.

^(2039.2) ^191:1.2 Când Petru s-a gândit la privirea afectuoasă a Maestrului pe când trecea prin poarta lui Anna, şi după ce frământase în mintea lui minunatul mesaj: „Mergeţi de povestiţi apostolilor mei – şi lui Petru” care i-a fost adus mai devreme, dimineaţa, de femeile ce veneau de la mormântul gol, când a contemplat aceste semne de compasiune, credinţa sa a triumfat asupra îndoielii. El s-a oprit, a strâns din pumni şi a spus cu voce tare: „Eu cred că a înviat din morţi; voi merge să le spun asta fraţilor mei.” La aceste cuvinte a apărut brusc în faţa lui forma unui om, a cărui voce i-a vorbit pe un ton familiar, spunând: „Petrule, duşmanul a vrut să te prindă, dar eu nu am vrut să te las lui. Am ştiut că, de fapt, în inima ta tu nu m-ai abandonat. Te-am iertat chiar mai înainte să-mi ceri asta. Acum trebuie să încetezi să te mai gândeşti la tine şi la dificultăţile de moment şi să te pregăteşti să duci vestea cea bună a evangheliei tuturor celor care se găsesc în întuneric. Nu trebuie să te preocupe ceea ce ai putea obţine din împărăţie, ci mai degrabă să te îngrijeşti de ceea ce poţi să dai celor care trăiesc într-o sărăcie spirituală îngrozitoare. Înarmează-te Simone, pentru bătălia unei noi zile, pentru lupta împotriva întunericului spiritual şi contra nefastei tendinţe la îndoială a minţii naturale a omului.”

^(2039.3) ^191:1.3 Petru şi Iisusul morontial s-au plimbat prin grădină şi au vorbit timp de cinci minute despre trecutul, despre prezent şi despre viitor. Acum Maestrul a dispărut din câmpul său vizual spunând: „La revedere Petrule, până când te voi vedea cu fraţii tăi.”

^(2039.4) ^191:1.4 Pentru câteva clipe Petru şi-a ţinut răsuflare la realizarea faptului că a vorbit cu Maestrul reînviat şi că putea fi sigur că este încă un ambasador al împărăţiei. El tocmai l-a auzit pe Maestrul înălţat rugându-l să-şi continue predicarea evangheliei. Şi cu toate acestea izvorând din inima sa, el s-a dus în grabă în camera de sus, unde se aflau tovarăşii lui şi sufocat de emoţie a exclamat: „L-am văzut pe Maestru; era în grădină. Am vorbit cu el, şi el m-a iertat.”

^(2040.1) ^191:1.5 Declaraţia lui Petru care spunea că l-a văzut pe Iisus în grădină a făcut o profundă impresie asupra tovarăşilor săi apostoli. Ei erau aproape gata să-şi abandoneze îndoielile când Andrei s-a ridicat şi i-a avertizat să nu se lase prea mult influenţaţi de mărturia fratelui său. Andrei i-a lăsat să înţeleagă că Petru mai văzuse înainte lucruri care nu erau reale. Fără a face direct aluzie la vedenia din noaptea petrecută pe Marea Galileii în care Petru a pretins că îl văzuse pe Maestru venind către ei mergând pe apă, Andrei a spus suficient pentru a da de înţeles tuturor celor prezenţi că acest incident fusese doar în mintea lui. Simon Petru a fost foarte supărat de insinuările fratelui său şi a rămas descumpănit în tăcerea lui. Gemenilor le-a părut rău pentru Petru şi au venit amândoi la el pentru a-şi exprima simpatia şi a-i spune că îl cred şi pentru a afirma că şi mama lor îl văzuse pe Maestru.

2. Prima apariţie înaintea apostolilor

^(2040.2) ^191:2.1 Puţin după ora nouă în acea seară, după plecare lui Cleopa şi Iacob şi în timp ce gemenii Alfeu îl consolau pe Petru, şi pe când Nataniel îl mustra pe Andrei, iar cei zece apostoli erau adunaţi în camera de sus, cu toate uşile zăvorâte de teamă să nu fie prinşi, Maestrul a apărut brusc în mijlocul lor sub forma sa morontială spunând: „Pacea fie cu voi. De ce sunteţi atât de speriaţi atunci când apar, de parcă aţi fi văzut o stafie? Nu v-am vorbit eu de aceste lucruri când eram prezent cu trupul alături de voi? Nu v-am spus eu că şefii preoţilor şi guvernatorii mă vor trimite la moarte, că unul dintre voi mă va trăda şi că voi învia în a treia zi? De ce atunci toate îndoielile voastre şi toate aceste discuţii despre mărturiile femeilor, ale lui Cleopa, ale lui Iacob şi chiar şi ale lui Petru? Cât vă veţi mai îndoi de cuvintele mele şi veţi refuza să credeţi în făgăduinţele mele? Şi acum, când mă vedeţi în realitate, veţi crede oare?_Chiar şi acum unul dintre voi lipseşte. Când vă veţi fi adunat încă o dată şi după ce veţi şti cu certitudine că Fiul Omului a ieşit din mormânt, să mergeţi de aici în Galileea. Aveţi credinţă în Dumnezeu, aveţi credinţă unii în ceilalţi şi veţi intra astfel în noua slujire a împărăţiei cerurilor. Voi rămâne în Ierusalim cu voi până când veţi fi gata să mergeţi în Galileea. Vă las pacea mea.”

^(2040.3) ^191:2.2 După ce Iisusul morontial le-a vorbit astfel, a dispărut din câmpul lor vizual într-o clipă. Ei şi-au plecat toţi faţa la pământ, slăvindu-l pe Dumnezeu şi venerându-l pe Maestrul lor dispărut. Aceasta a fost a noua apariţie morontială a Maestrului.

3. Împreună cu creaturile morontiale

^(2040.4) ^191:3.1 Iisus a petrecut toată ziua de luni cu creaturile morontiale prezente atunci pe Urantia. Peste un milion de îndrumători morontiali cu asociaţii lor, precum şi muritori de diverse ordine aflaţi în tranziţie pe cele şapte lumi palat din Satania au venit pe Urantia pentru a participa la experienţa tranziţiei morontiale a Maestrului. Iisusul morontial a rămas timp de patruzeci de zile împreună cu aceste splendide inteligenţe. El i-a instruit şi a învăţat de la îndrumătorii lor viaţa tranziţiei morontiale aşa cum muritorii lumilor locuite ale Sataniei o traversează atunci când trec prin sistemul sferelor morontiale.

^(2041.1) ^191:3.2 Luni către miezul nopţii forma morontială a Maestrului a fost ajustată pentru tranziţia în al doilea stadiu de progresie morontială. Când a apărut data următoare pe Pământ înaintea copiilor săi muritori, el era deja o fiinţă morontială de stadiul al doilea. Pe măsură ce Maestrul înainta în cariera morontială inteligenţele morontiale şi asociaţii lor transformatori întâmpinau tot mai mari dificultăţi tehnice în a-l face pe Maestru vizibil ochilor materiali ai muritorilor.

^(2041.2) ^191:3.3 Iisus a efectuat tranzitul la al treilea stadiu morontial vineri, 14 aprilie, la al patrulea stadiu în 17 aprilie, la al cincilea stadiu sâmbătă 22 aprilie, la al şaselea stadiu joi 27 aprilie, la al şaptelea stadiu maţi 2 mai, la cetăţenia Ierusemului duminică 7 mai şi a intrat în îmbrăţişarea Celor Preaînalţi ai Edentiei duminică 14 mai.

^(2041.3) ^191:3.4 Mihail din Nebadon şi-a îndeplinit astfel slujba de experienţă universală, de vreme ce făcuse, în legătură cu manifestările sale anterioare, deplina experienţă a vieţii muritorilor ascendenţi ai timpului şi spaţiului, de la şederea în sediul constelaţiei chiar şi până la, şi prin, serviciul cartierului general al suprauniversului. În aceste experienţe morontiale Fiul Creatorului Nebadonului a sfârşit efectiv şi a terminat acceptabil a şaptea şi ultima sa manifestare în univers.

4. Cea de a zecea apariţie (în Filadelfia)

^(2041.4) ^191:4.1 A zecea manifestare morontială a lui Iisus spre recunoaşterea muritorilor s-a produs puţin după ora 8, marţi 11 aprilie, în Filadelfia. El s-a arătat lui Abner, lui Lazăr şi unui număr de aproximativ o sută cincizeci de asociaţi ai lor, fiind incluşi aici peste cincizeci de membri ai corpului evanghelic de şaptezeci de persoane. Această apariţie a avut loc în sinagogă, chiar după deschiderea unei reuniuni special convocate de Abner pentru a se vorbi despre răstignirea lui Iisus şi relatarea cea mai recentă asupra învierii sale adusă de mesagerul lui David. Cum Lazăr reînviat făcea acum parte din acest grup de credincioşi nu le era greu să creadă vestea că Iisus se ridicase dintre morţi.

^(2041.5) ^191:4.2 Şedinţa sinagogă tocmai a fost deschisă de Abner şi de Lazăr, care stăteau împreună în scaun când adunarea de credincioşi a văzut forma Maestrului apărând deodată. El a păşit înainte din locul de unde apăruse între Abner şi Lazăr, dintre care nu îl observase nici unul, a salutat adunarea şi a spus:

^(2041.6) ^191:4.3 ”Pacea fie cu voi. Ştiţi cu toţii că avem un singur Tată în Ceruri şi că nu există decât o singură evanghelie a împărăţiei – vestea cea bună a darului vieţii eterne pe care oamenii o primesc prin credinţă. Bucurându-vă în fidelitatea voastră faţă de evanghelie, rugaţi-vă la Tatăl adevărului să reverse în inima voastră o nouă şi mai mare dragoste pentru fraţii voştri. Trebuie să-i iubiţi pe toţi oamenii aşa cum v-am iubit şi eu pe voi. Trebuie să-i serviţi pe toţi oamenii aşa cum v-am servit şi eu. Cu o compătimire înţelegătoare şi cu o afecţiune fraternă, consideraţi-i ca semeni ai voştri pe toţi fraţii consacraţi proclamării bunei vestiri, fie că sunt iudei fie că sunt gentili, greci sau romani, perşi sau etiopieni. Ioan a propovăduit împărăţia înaintea venirii ei. Voi aţi predicat evanghelia în plină putere. Grecii proclamă deja vestea cea bună. Iar eu voi trimite în curând Duhul Adevărului în sufletul tuturor acestor oameni, fraţii mei, care şi-au consacrat cu atâta mărinimie viaţa iluminării tuturor semenilor lor alunecaţi în întunericul spiritual. Voi sunteţi toţi copii ai luminii; nu bâjbâiţi deci în neînţelegerea pricinuită de neîncrederea şi de intoleranţa omenească. Dacă prin harul credinţei aţi fost înnobilaţi până la a-i iubi pe necredincioşi nu ar trebui oare să-i iubiţi, deopotrivă, pe tovarăşii voştri credincioşi din marea familie a credinţei? Ţineţi minte, în măsura în care vă iubiţi unii pe ceilalţi, toţi oamenii vor şti că sunteţi discipolii mei.

^(2042.1) ^191:4.4 ”Mergeţi deci în toată lumea, proclamaţi tuturor naţiunilor şi raselor această evanghelie a paternităţii lui Dumnezeu şi a fraternităţii oamenilor şi fiţi întotdeauna înţelepţi în alegerea metodelor voastre de prezentare a veştii bune diferitelor rase şi triburi ale omenirii. Aţi primit gratuit această evanghelie a împărăţiei, duceţi atunci gratuit vestea cea bună tuturor naţiunilor. Nu vă temeţi de rezistenţa răului, deoarece sunt cu voi pe vecie, chiar până la capătul epocilor. Şi vă las vouă pacea mea.”

^(2042.2) ^191:4.5 După ce a spus: „Şi vă las pacea mea” el a dispărut din vedere. Cu excepţia uneia din apariţiile sale în Galileea, în care peste cinci sute de credincioşi l-au văzut simultan, acest grup din Filadelfia cuprindea cel mai mare număr de muritori care l-au văzut împreună într-o singură şi aceeaşi ocazie.

^(2042.3) ^191:4.6 A doua zi dimineaţa, în vreme ce apostolii zăboveau încă în Ierusalim aşteptând ca Toma să-şi recapete echilibrul sufletesc, aceşti credincioşi din Filadelfia au mers să proclame că Iisus din Nazareth a înviat din morţi.

^(2042.4) ^191:4.7 Iisus a petrecut a doua zi, miercuri, fără întrerupere, în compania asociaţilor săi morontiali. În mijlocul după-amiezii el a primit vizita delegaţilor morontiali venind din lumile palat, din fiecare dintre sistemele locale ale sferelor locuite, ale tuturor constelaţiilor Norlatiadekului. Şi toţi s-au bucurat să-l cunoască pe Creatorul lor ca pe un membru al propriului ordin de inteligenţă a universului.

5. A doua apariţie înaintea apostolilor

^(2042.5) ^191:5.1 Toma a petrecut o săptămână singur pe dealurile ce înconjurau Muntele Măslinilor. În acest timp el nu l-a văzut decât pe Ioan Marcu şi pe locuitorii casei lui Simon. Era ora nouă seara, sâmbătă 15 aprilie, când cei doi apostoli l-au găsit şi l-au dus la locul lor de adunare la Marcu. A doua zi Toma i-a ascultat spunând diferite poveşti ale apariţiilor Maestrului, însă a refuzat cu încăpăţânare să creadă. El a susţinut că Petru, în entuziasmul său, i-a făcut să creadă că l-a văzut pe Maestru. Nataniel a căutat să-l lămurească, însă degeaba. O încăpăţânare emoţională se asociase cu îndoielile lui obişnuite şi această stare mentală dublată de mâhnirea pricinuită de fuga lui de ei contribuiau la crearea unei situaţii de izolare pe care Toma însuşi nu o înţelegea pe deplin. El se îndepărtase de tovarăşii săi, urmându-şi propria cale, iar acum, la întoarcerea printre ei, el tindea inconştient să ia o atitudine de dezacord. Toma a cedat cu greu. Nu-i plăcea să fie învins. Fără intenţie el se bucura cu adevărat de atenţia care i se acorda. El se bucura inconştient de eforturile tuturor tovarăşilor săi pentru a-l convinge şi a-l converti. El le lipsise o săptămână întreagă şi Toma găsise o mare plăcere în stăruitoarea lor atenţie faţă de el.

^(2042.6) ^191:5.2 Ei tocmai luau masa de seară, după ora şase, cu Toma aşezat între Petru şi Nataniel, când apostolul necredincios spuse: „Nu voi crede înainte de al fi văzut pe Maestru cu proprii mei ochi şi până nu-mi voi fi pus degetul pe urma lăsată de cuie.” În timp ce erau astfel aşezaţi la cină şi uşile erau cu grijă închise şi încuiate, Maestrul sub forma sa morontială a apărut deodată în curbura mesei, şi stând drept în faţa lui Toma zise:

^(2043.1) ^191:5.3 ”Pacea să fie cu voi. O săptămână întreagă am întârziat pentru a putea să apar din nou înaintea voastră când veţi fi adunaţi toţi laolaltă pentru a mai auzi o dată porunca de a merge în lumea întreagă şi a predica această evanghelie a împărăţiei. Vă repet: aşa cum Tatăl m-a trimis în lume, vă trimit şi eu pe voi. Aşa cum l-am revelat pe Tată tot astfel să revelaţi voi iubirea divină, nu doar prin cuvinte, ci prin viaţa voastră de zi cu zi. Vă trimit nu să iubiţi sufletul oamenilor, ci mai degrabă să iubiţi oamenii. Nu este suficient să proclamaţi bucuriile Cerului. Trebuie să demonstraţi realităţile spiritului vieţii divine în experienţa voastră de toate zilele, deoarece prin credinţa voastră aveţi deja viaţa veşnică ca un dar de la Dumnezeu. Când aveţi credinţa, când puterea de sus, Duhul Adevărului, se va fi revărsat asupra voastră, nu veţi ascunde lumina voastră aici în spatele uşilor închise; veţi face iubirea şi îndurarea lui Dumnezeu cunoscute întregii omeniri. Prin teamă voi fugiţi acum din faţa faptelor unei experienţe neplăcute însă când veţi fi fost botezaţi cu Duhul Adevărului veţi merge cu curaj şi bucurie către noile experienţe ale proclamării bunei vestiri a vieţii veşnice în împărăţia lui Dumnezeu. Voi puteţi rămâne aici în Galileea o bucată vreme pentru a vă reface după şocul trecerii de la falsa siguranţă a autorităţii tradiţionalismului şi noua ordine a autorităţii faptelor, a adevărului şi a credinţei în realităţile supreme ale experienţei vii. Misiunea voastră în lume se bazează pe faptul că am trăit printre voi o viaţă revelându-l pe Dumnezeu; pe adevărul că atât voi, cât li toţi ceilalţi oameni sunteţi fiii lui Dumnezeu. Această misiune se va concretiza în viaţa pe care o veţi trăi voi printre oameni – experienţa efectivă şi vie de a iubi oamenii şi a-i servi aşa cum v-am iubit şi servit eu. Această credinţă revelează lumina voastră lumii. Fie ca revelaţia adevărului să deschidă ochii celor orbiţi de tradiţie; fie ca serviciul vostru, expresie a iubirii, să distrugă complet prejudecăţile nutrite de ignoranţă. Apropiindu-vă astfel de contemporanii voştri printr-o compătimire înţelegătoare şi printr-un devotament dezinteresat îi veţi conduce la mântuirea prin cunoaşterea iubirii Tatălui. Iudeii au preţuit bunătatea, grecii au exaltat frumuseţea, hinduşii predică devoţiunea, îndepărtaţii pustnici propovăduiesc respectul, romanii pretind loialitatea, însă eu cer discipolilor mei viaţa, chiar o viaţă de slujire exprimată prin iubire faţă de fraţii voştri în trup.”

^(2043.2) ^191:5.4 După ce a vorbit astfel Maestrul s-a uitat în ochii lui Toma şi a spus: „Iar tu Toma, care ai spus că nu vei crede decât dacă mă vei vedea şi îţi vei pune mâna pe urmele lăsate de cuie pe mâinile mele, acum m-ai văzut şi mi-ai auzit cuvintele. Cu toate că nu vezi nici un semn lăsat de cuie pe mâinile mele de vreme ce sunt înălţat la o formă pe care o vei îmbrăca şi tu când vei părăsi această lume, ce vei spune tu fraţilor tăi? Tu vei recunoaşte adevărul, deoarece în inima ta ai început să crezi chiar şi când afirmai cu atâta încăpăţânare necredinţa ta. Toma, acesta este chiar un moment în care îndoielile tale încep să se spulbere, chiar dacă se afirmau cu atât de multă încăpăţânare. Toma, îţi cer să nu fii neîncrezător, ci să fi credincios – şi ştiu că tu vei crede chiar din toată inima ta.”

^(2043.3) ^191:5.5 Când Toma a auzit aceste cuvinte s-a lăsat în genunchi în faţa Maestrului morontial şi a exclamat: „Cred Domnul şi Stăpânul meu!” Atunci Iisus îi spuse lui Toma: „Ai crezut, Toma, pentru că m-ai văzut şi auzit cu adevărat. Binecuvântaţi fie în epocile ce vor veni cei care vor crede chiar fără a mă fi văzut cu ochii lor de carne, ori auzit cu urechile lor de muritori.”

^(2043.4) ^191:5.6 Apoi, în timp ce forma sa se apropia de marginea mesei, Maestrul se adresă grupului spunând: „Acum mergeţi toţi în Galileea unde vă voi apărea în curând.” Şi spunând aceasta el dispăru din vederea lor.

^(2044.1) ^191:5.7 Cei unsprezece apostoli erau acum pe deplin convinşi că Iisus era înviat dintre morţi şi a doua zi dimineaţă înainte de zori au plecat în Galileea.

6. Apariţia la Alexandria

^(2044.2) ^191:6.1 În timp ce cei unsprezece apostoli se aflau pe drumul lor către Galileea şi se apropiau de sfârşitul călătoriei lor, marţi 18 aprilie, către ora opt şi jumătate seara, Iisus le-a apărut lui Rodan şi unei mulţimi de vreo patruzeci şi opt de alţi credincioşi din Alexandria. Aceasta a fost a doisprezecea apariţie a Maestrului sub formă morontială. Iisus a apărut în faţa acestor greci, a acestor iudei în momentul în care un mesager al lui David îşi termina relatarea sa referitoare la răstignire. Acest mesager era al cincilea curier de legătură pe drumul venind de la Ierusalim şi care ajunsese după-amiaza târziu în Alexandria. După ce a predat mesajul lui Rodan, s-a decis să fie convocaţi credincioşii pentru ca ei să primească tragica veste din gura mesagerului însuşi. Către ora opt Nathan din Busiris, mesagerul, s-a prezentat în faţa credincioşilor şi le-a povestit în detaliu tot ceea ce îi spusese curierul care îl precedase. Nathan îşi termină relatarea cu cuvintele: „Însă David, care ne trimite această veste menţionează că anunţându-şi dinainte moartea, Maestrul a declarat că va învia.” În timp ce Nathan vorbea încă, Maestrul morontial a apărut acolo sub privirile tuturor şi când Nathan se aşeză, Iisus spuse:

^(2044.3) ^191:6.2 ”Pacea fie cu voi. Ceea ce Tatăl meu m-a trimis să stabilesc în lume nu aparţine nici unei rase, nici unei naţiuni, nici unui grup social de învăţători sau de predicatori. Această evanghelie a împărăţiei aparţine iudeilor şi gentililor, bogaţilor şi săracilor, oamenilor liberi şi sclavilor, bărbaţilor şi femeilor şi chiar copilaşilor. Trebuie ca toţi să proclamaţi această evanghelie a iubirii şi a adevărului prin viaţa pe care o trăiţi în trup. Voi vă iubiţi unii pe alţii cu o iubire nouă şi remarcabilă, aşa cum v-am iubit şi eu pe voi. Voi veţi servi omenirea cu un devotament nou şi uimitor aşa cum v-am servit eu pe voi. Când oamenii vor vedea că îi iubiţi astfel şi cum i-aţi servit cu fervoare, ei vor vedea că aţi intrat prin credinţă în comunitatea împărăţiei cerurilor. Atunci ei vor urma Duhul Adevărului pe care îl vor percepe în viaţa voastră până când vor găsi mântuirea eternă.

^(2044.4) ^191:6.3 ”La fel cum Tatăl m-a trimis în această lume vă trimit şi eu, la rândul meu. Sunteţi toţi trimişi să duceţi vestea cea bună celor care sunt cufundaţi în întuneric. Această evanghelie a împărăţiei aparţine tuturor celor care cred; ea nu va fi păstrată doar de preoţi. Curând Duhul Adevărului va veni asupra voastră şi vă va conduce în întregul adevăr. Deci mergeţi în lumea întreagă, predicaţi această evanghelie şi vedeţi, sunt cu voi întotdeauna, chiar până la sfârşitul veacurilor.”

^(2044.5) ^191:6.4 După ce a vorbit astfel, Maestrul a dispărut din vederea lor. Aceşti credincioşi au rămas împreună toată noaptea povestindu-şi experienţele lor de credincioşi în împărăţie şi ascultându-l multele cuvinte ale lui Rodan şi ale asociaţiilor lui. Şi au crezut cu toţii că Iisus a înviat dintre morţi. Un mesager al lui David a ajuns a doua zi pentru a-i anunţa reînvierea. Imaginaţi-vă surpriza sa când ei au răspuns la înştiinţarea lui astfel: „Da, ştim, căci noi l-am văzut pe Maestru. El a apărut în faţa noastră cu două zile în urmă.”

Până la o nouă revedere … pace și lumină pentru toți !

Constantin RUSU

Share this:

Viața și învățăturile lui Iisus – Aparițiile moronțiale ale lui Iisus

Posted on 9 aprilie 2018 by corus

Răspunde

Continuare: Viața și învățăturile lui Iisus conform cărții Urantia

Apariţiile morontiale ale lui Iisus

Vestitorii învierii
Apariţia lui Iisus în Bethania
Acasă la Iosif
Apariţia în faţa Grecilor
Plimbarea cu cei doi fraţi

…

Cine dorește să citească materialul în original – adică fără unele pasaje colorate, sublinieri sau boldiri care îmi aparțin – o poate face de pe linkul de mai jos

http://www.urantia.org/ro/cartea-urantia/citeste-cartea-urantia-online

Capitolul 190

Apariţiile morontiale ale lui Iisus

^(2029.1) ^190:0.1 IISUS reînviat se pregăteşte acum să petreacă o scurtă perioadă pe Urantia pentru a face experienţa carierei morontiale ascendente a unui muritor al tărâmurilor. Cu toate că această perioadă a vieţii morontiale trebuie să se scurgă pe lumea întrupării lui de muritor, ea va fi, totuşi, sub toate aspectele, contraponderea experienţei muritorilor Sataniei care trec prin viaţa morontială progresivă a celor şapte lumi palat din Ierusem.

^(2029.2) ^190:0.2 Toată această putere inerentă lui Iisus – înzestrare cu viaţă – şi care i-a permis să învie din morţi, este darul însuşi al vieţii veşnice care este acordat credincioşilor împărăţiei şi care chiar şi astăzi face sigură învierea lor de sub dominaţia morţii naturale.

^(2029.3) ^190:0.3 Muritorii împărăţiei se vor ridica în dimineaţa învierii cu un corp morontial sau de tranziţie de acelaşi fel cu cel al lui Iisus când a ieşit din mormânt în această duminică de dimineaţă. Prin aceste corpuri nu circulă sânge şi aceste fiinţe nu folosesc hrană materială obişnuită, totuşi formele acestea morontiale sunt reale. Când diverşii credincioşi l-au văzut pe Iisus după reînvierea sa, ei l-au văzut aievea. Nu erau victimele propriilor lor viziuni sau halucinaţii.

^(2029.4) ^190:0.4 O credinţă de neclintit în reînvierea lui Iisus a fost caracteristica esenţială a credinţei tuturor ramurilor învăţăturilor primitive ale evangheliei. În Ierusalim, în Alexandria, în Antiohia şi în Filadelfia toţi învăţătorii evanghelişti s-au unit în această credinţă implicită în reînvierea Maestrului.

^(2029.5) ^190:0.5 Examinând rolul predominant pe care l-a jucat Maria Magdalena în proclamaţia învierii Maestrului trebuie să notăm că Maria era principalul purtător de cuvânt al grupului feminin, aşa cum Petru era pentru apostoli. Maria nu era însărcinată să conducă femeile care lucrau pentru regat însă era principala lor învăţătoare şi purtătoare de cuvânt în public. Maria devenise o femeie foarte circumspectă, astfel încât îndrăzneala ei, adresându-se bărbatului pe care îl luaseră drept grădinarul lui Iosif, denotă cât de îngrozită a fost la aflarea mormântului gol. Profunzimile şi agonia iubirii ei, plenitudinea devoţiunii ei, au făcut-o să uite o clipă rezerva convenţională impusă femeilor idee la apropierea de un străin.

1. Vestitorii învierii

^(2029.6) ^190:1.1 Apostolii nu au vrut ca Iisus să-i părăsească şi de aceea au tratat cu uşurătate toate declaraţiile lui referitoare la moartea sa, cât şi promisiunile sale de înviere. Ei nu aşteptau învierea aşa cum s-a produs şi au refuzat să creadă înainte de a fi constrânşi de mărturiile incontestabile şi de dovada absolută a propriilor lor experienţe.

^(2030.1) ^190:1.2 În faţa refuzului apostolilor de a crede în declaraţia celor cinci femei care afirmau că l-au văzut pe Iisus şi i-au vorbit, Maria Magdalena s-a întors la mormânt şi tovarăşele ei s-au întors la Iosif unde au relatat experienţele fiicei lui şi celorlalte femei. Iar femeile au crezut în declaraţia lor. Puţin după ora şase fiica lui Iosif din Arimatheea şi patru femei care l-au văzut pe Iisus au mers la Nicodim unde au povestit toate aceste evenimente lui Iosif, Nicodim, David Zebedeu şi altor bărbaţi reuniţi acolo. Nicodim şi ceilalţi au pus la îndoială această poveste, au pus l-a îndoială faptul că Iisus a fost reînviat dintre morţi. Ei au presupus că evreii au luat corpul. Iosif şi David erau dispuşi să creadă, aşa că s-au grăbit să meargă să verifice mormântul şi au găsit totul exact în starea descrisă de femei. Ei au fost ultimii care aveau să vadă astfel mormântul, deoarece marele preot a trimis căpitanul gărzilor templului la mormânt, la şapte şi jumătate, pentru a lua faşele funerare. Căpitanul le-a pus într-o pânză de in şi le-a aruncat de pe o faleză din vecinătate.

^(2030.2) ^190:1.3 Părăsind mormântul, David şi Iosif au mers imediat la Ilie Marcu unde au avut o discuţie cu cei zece ucenici în sala de sus. Doar Ioan Zebedeu era dispus să creadă, deşi cu puţină convingere, că Iisus a înviat din morţi. Petru a crezut la început, dar negăsindu-l pe Maestru a fost cuprins de mari îndoieli. Apostolii erau toţi înclinaţi să creadă că iudeii luaseră corpul. David nu a vrut să discute cu ei, însă plecând a spus: „Voi sunteţi apostolii şi ar trebui să înţelegeţi aceste lucruri. Nu mă voi contrazice cu voi. Oricum ar fi, mă întorc la Nicodim unde am aranjat cu toţi mesagerii o întrunire pentru această dimineaţă. Când se vor fi adunat, îi voi trimite să îşi îndeplinească ultima misiune, aceea de a vesti reînvierea Maestrului. L-am auzit pe Maestru spunând că după moartea sa el va reînvia în a treia zi şi cred în acest lucru.”. După ce a vorbit astfel ambasadorilor împărăţiei, amărâţi şi disperaţi, cel care şi-a asumat sarcina de a deveni şeful comunicărilor şi informărilor s-a despărţit de ei. Ieşind din camera de sus, a lepădat în poală la Matei Levi sacul lui Iuda conţinând toate fondurile apostolice.

^(2030.3) ^190:1.4 Era aproape ora nouă şi jumătate când ultimul dintre cei douăzeci şi şase de mesageri au ajuns la Nicodim. David i-a adunat imediat în curtea spaţioasă şi le-a spus:

^(2030.4) ^190:1.5 ”Voi toţi fraţii mei m-aţi servit în tot acest timp conform legământului făcut faţă de mine şi între voi înşivă şi vă iau ca martori că nu am transmis niciodată informaţii false cu ajutorul vostru. Vă voi încredinţa ultima misiune în calitate de mesageri voluntari ai împărăţiei. Făcând acest lucru, vă eliberez de legământul vostru şi dizolv corpul mesagerilor. Oameni buni, eu vă declar că ne-am făcut treaba. Maestrul nu mai are nevoie de mesageri muritori. El a înviat din morţi. Înainte de a fi prins el a spus că va muri şi va reînvia în a treia zi. Am văzut mormântul – este gol. Am vorbit cu Maria Magdalena şi cu alte patru femei care au discutat cu Iisus. Vă dau drumul acum, vă urez drum bun şi vă trimit în misiunile voastre cu mesajul următor pe care îl veţi duce credincioşilor: ‘Iisus a înviat din morţi, mormântul este gol.’”

^(2030.5) ^190:1.6 Cea mai mare parte dintre discipolii prezenţi s-au străduit să îl convingă pe David să nu acţioneze astfel, însă nu au reuşit să-l influenţeze. Au încercat apoi să-i convingă pe mesageri însă aceştia nu au vrut să acorde atenţie cuvintelor lor de îndoială. Deci, cu puţin înainte de ora zece în această duminică dimineaţa, cei douăzeci şi şase de alergători plecară ca primi vestitori ai acestui fapt grandios şi ai acestui puternic adevăr al lui Iisus reînviat. Ei au plecat în această misiune aşa cum plecaseră şi până atunci în altele, ţinându-şi jurământul pe care l-au făcut lui David Zebedeu şi pe care l-au făcut între ei. Aceşti oameni aveau mare încredere în David. Ei au plecat în această misiune fără a mai zăbovi pentru a sta de vorbă cu acelea care îl văzuseră pe Iisus. Ei l-au crezut pe David pe cuvânt. Cei mai mulţi dintre ei au crezut ceea ce le-a spus David şi chiar şi cei care aveau unele îndoieli au dus mesajul cu aceeaşi repeziciune şi cu aceeaşi fidelitate ca şi ceilalţi.

^(2031.1) ^190:1.7 În ziua aceea apostolii, corpul spiritual al împărăţiei, reuniţi în sala de sus, unde şi-au manifestat neîncrederea şi şi-au exprimat îndoielile în timp ce aceşti mesageri laici, reprezentând prima încercare de răspândire în societate a evangheliei Maestrului cu privire la fraternitatea oamenilor, au plecat la ordinul lui David, şeful lor neînfricat şi eficient pentru a proclama că salvatorul unei lumi şi al unui univers a înviat. Şi ei s-au angajat în acest serviciu memorabil înainte ca reprezentanţii aleşi ai Maestrului să fi fost dispuşi să creadă cuvântul său sau să accepte ca dovadă mărturiile oculare.

^(2031.2) ^190:1.8 Cei douăzeci şi şase de curieri au fost trimişi la casa lui Lazăr în Bethania şi către toate centrele de credincioşi de la Beersheba în sus şi până la Damasc şi Sidon în nord şi de la Filadelfia din este până la Alexandria în vest.

^(2031.3) ^190:1.9 După ce s-a despărţit de fraţii săi, David a mers la Iosif din Arimatheea pentru a-şi căuta mama şi pentru a pleca cu ea în Bethania ca să regăsească familia lui Iisus care îi aştepta. David a rămas în Bethania, la Marta şi Maria, până când acestea şi-au vândut bunurile pământeşti. Apoi le-a însoţit în călătoria lor pentru a se alătura fratelui lor Lazăr în Filadelfia.

^(2031.4) ^190:1.10 La o săptămână după toate acestea Ioan Zebedeu a luat-o pe Maria lui Iisus la el în Bethsaida. Iacob, fratele mai mic al lui Iisus a rămas cu familia la Ierusalim. Rut a rămas în Bethania la surorile lui Lazăr. Restul familiei lui Iisus a rămas în Galileea. David Zebedeu a plecat din Bethania spre Filadelfia împreună cu Marta şi Maria, la începutul lui iunie în a doua zi a căsătoriei sale cu Rut, cea mai tânără dintre surorile lui Iisus.

2. Apariţia lui Iisus în Bethania

^(2031.5) ^190:2.1 Din clipa învierii morontiale până la ascensiunea sa în spirit în sferele elevate, Iisus a apărut de nouăsprezece ori sub formă vizibilă credincioşilor săi pe Pământ. El nu le-a apărut duşmanilor lui, nici celor care nu puteau afla foloase spirituale în manifestarea lui sub forma vizibilă. Prima sa apariţie a fost în faţa celor cinci femei la mormântul lui, iar cea de a doua înaintea Mariei Magdalena,la fel, la mormânt.

^(2031.6) ^190:2.2 A treia sa apariţie a avut loc către amiaza acestei duminici la Bethania. Puţin după amiază Iacob, fratele mezin al lui Iisus, se găsea în grădina lui Lazăr în faţa mormântului gol al fratelui înviat al Martei şi al Mariei, repetând în mintea lor veştile pe care mesagerul lui David le adusese cu o oră înainte. Iacob a fost întotdeauna înclinat să creadă în misiunea pe Pământ a fratelui său, dar a pierdut de mult timp contactul cu lucrarea lui Iisus şi a căzut pradă gravelor îndoieli cu privire la afirmaţia ulterioară a apostolilor cum că Iisus era Mesia. Întreaga familie a fost surprinsă şi aproape descumpănită de vestea adusă de mesager. Iacob era încă în faţa mormântului gol a lui Lazăr atunci când sosise Magdalena şi când a relatase înfiorată întregii familii experienţele sale de la primele ore ale dimineţii lângă mormântul lui Iosif. Înainte ca ea să fi sfârşit, au sosit şi David Zebedeu cu mama sa; Rut, fireşte, a crezut în relatare, iar Iuda a făcut la fel după ce vorbise cu David şi cu Salomeea.

^(2032.1) ^190:2.3 Între timp, în vreme ce era căutat Iacob şi înainte de a fi găsit, atunci când stătea acolo în grădină lângă mormânt, acesta a avut conştiinţa unei prezenţe în apropiere ca şi cum cineva i-ar fi atins umărul. Când s-a întors să se uite el a văzut apariţia treptată a unei forme stranii lângă el. Era prea uimit pentru a vorbi şi prea înfricoşat pentru a mai fugi. Atunci forma aceea ciudată a vorbit astfel : „Iacobe, vin să te chem în slujba împărăţiei. Alătură-te cu seriozitate fraţilor tăi şi urmează-mă.” Când Iacob şi-a auzit rostit numele el a ştiut că fratele său, Iisus, era acela care i se adresase. Tuturor le era mai greu sau mai puţin greu să întâlnească forma morontială a Maestrului însă au fost puţini aceia dintre ei care să nu-i poată recunoaşte vocea sau să-i identifica altfel seducătoarea lui personalitate de îndată ce a început să comunice cu ei.

^(2032.2) ^190:2.4 Dându-şi seama că Iisus i se adresa lui, Iacob s-a lăsat în genunchi strigând: „Tatăl şi fratele meu”, însă Iisus l-a rugat să rămână în picioare în timp ce îi vorbea. Au mers în grădină şi au vorbit timp vreo trei minute. Au vorbit despre experienţele de odinioară şi de previziunile privind viitorul apropiat. În timp ce se apropiau de casă Iisus spuse: „La revedere, Iacobe, până când vă voi saluta pe toţi împreună.”

^(2032.3) ^190:2.5 Iacob s-a năpustit în casă în timp ce era căutat la Betphage, şi a strigat: „Tocmai l-am văzut pe Iisus şi am vorbit cu el. Va sta de vorbă cu toţi. El nu este mort; a reînviat! A dispărut din faţa mea spunând: ‘La revedere până când vă voi saluta pe toţi împreună.’” Abia de terminase de vorbit când s-a întors Iuda şi Iacob i-a repetat şi lui povestea întâlnirii sale cu Iisus în grădină. Atunci au început cu toţi să creadă în reînvierea lui Iisus. Iacob a anunţat acum că nu se va întoarce în Galileea, iar David a strigat: „El nu a fost zărit doar de nişte femei emoţionate, ci chiar şi unii bărbaţi curajoşi au început să-l vadă. Mă aştept să-l văd şi eu însumi.”

^(2032.4) ^190:2.6 David nu a avut prea mult de aşteptat, căci a cincia apariţie a lui Iisus, recunoscută de muritori, a avut loc cu puţin înainte de ora două după amiază, chiar în această casă a Martei şi a Mariei. Maestrul s-a făcut vizibil membrilor familiei lui pământeşti şi prietenilor, douăzeci de persoane în total. El a apărut la uşa din spate care era deschisă şi le-a spus: „Pace vouă. Salutări celor care au fost cândva lângă mine când eram în trup, şi comuniune pentru fraţii mei şi surorile mele în împărăţia cerurilor. Cum aţi putut avea îndoieli? De ce aţi aşteptat atâta până să alegeţi a urma cu toată inima lumina adevărului? Intraţi deci toţi în comuniune cu Duhul Adevărului în împărăţia Tatălui.” Pe când începeau să-şi revină din primul şoc al uimirii lor şi au dat să se apropie de el ca pentru a-l îmbrăţişa, el a dispărut din vederea lor.

^(2032.5) ^190:2.7 Ei au vrut toţi să dea fuga în oraş pentru a povesti apostolilor ceea ce s-a întâmplat însă Iacob i-a reţinut. Doar Mariei Magdalena i s-a îngăduit să se întoarce la casa lui Iosif. Iacob le-a interzis să anunţe public faptul acestei vizite morontiale din cauza anumitor lucruri pe care Iisus i le-a spus lui când au vorbit în grădină, dar Iacob nu a destăinuit nimic mai mult în privinţa discuţiei sale din ziua aceea, acasă la Lazăr în Bethania, cu Maestrul înviat.

3. Acasă la Iosif

^(2033.1) ^190:3.1 A cincia manifestare morontială a lui Iisus, recunoscută de ochii muritori a avut loc în prezenţa a vreo douăzeci şi cinci de credincioase adunate în casa lui Iosif din Arimatheea, către ora patru şi jumătate a aceleiaşi după amiezi de duminică. Maria Magdalena se înapoiase la Iosif cu câteva minute înainte de această apariţie. Iacob, fratele lui Iisus a cerut să nu se spună nimic apostolilor în privinţa apariţiei Maestrului la Bethania însă nu i-a putut cere Mariei să nu relateze evenimentul surorilor ei credincioase. Aşadar, după ce Maria le-a făcut pe toate surorile ei credincioase să jure că vor păstra taina, ea a început să le povestească tot ceea ce se întâmplase în timpul şederii ei la Bethania cu familia lui Iisus. Ea era în toiul acestei povestirii pasionante, când o tăcere bruscă şi solemnă s-a lăsat asupra acestor femei. Ele vedeau în mijlocul grupului lor forma în întregime vizibilă a lui Iisus reînviat. El le-a salutat spunând: „Pacea fie cu voi. În comuniunea împărăţiei nu va exista nici iudeu, nici gentil, nici bogat nici sărac, nici om liber nici sclav, nici bărbat nici femeie. Şi voi sunteţi chemate să faceţi publică vestea cea bună a eliberării omenirii prin evanghelia filiaţiei cu Dumnezeu în împărăţia cerurilor. Mergeţi în lumea largă să proclamaţi această evanghelie şi să o confirmaţi credincioşilor în această credinţă. În timp ce veţi face acestea, să nu uitaţi să-i vindecaţi pe cei bolnavi şi să-i întăriţi pe cei care sunt şovăitori şi temători. Voi fi cu voi întotdeauna, chiar şi la marginea Pământului.” După ce vorbise astfel el a dispărut vederea lor, în timp ce femeile îşi plecau faţa şi se închinau în tăcere.

^(2033.2) ^190:3.2 Maria Magdalena a fost martora a patru dintre apariţiile morontiale ale lui Iisus survenite până în momentul acela.

^(2033.3) ^190:3.3 Ca urmare a trimiterii mesagerilor în toiul dimineţii şi datorită dezvăluirii inconştiente a unor indicii referitoare la apariţia lui Iisus în casa lui Iosif, conducătorii iudei au început să îşi dea seama la începutul serii că zvonul învierii lui Iisus s-a răspândit în oraş şi că numeroase persoane pretindeau că l-ar fi văzut. Membrii sinedriului au fost profund tulburaţi de aceste zvonuri. După ce l-a consultat în grabă pe Anna, Caiafa a convocat o reuniune a sinedriului în aceeaşi seară la ora opt. La această reuniune s-au luate măsuri pentru a se exclude din sinagogă orice persoană care ar fi menţionat reînvierea lui Iisus. S-a sugerat chiar că oricine va pretinde că l-ar fi văzut să fie trimis la moarte. Cu toate acestea, această propunere nu a fost supusă la vot, deoarece adunarea a căzut într-o confuzie apropiată de panica reală. Sanhedrinii îndrăzniseră să creadă că terminaseră cu Iisus. Ei aveau să descopere curând că adevăratele lor necazuri cu Omul din Nazareth tocmai începuseră.

4. Apariţia în faţa Grecilor

^(2033.4) ^190:4.1 Către ora patru şi jumătate, în locuinţa unuia Flavius, Maestrul şi-a făcut a şasea apariţie morontială unui număr de patruzeci de greci reuniţi acolo. În timp ce aceştia erau ocupaţi cu discutarea relatărilor asupra învierii Maestrului, acesta s-a manifestat în mijlocul lor cu toate că uşile au fost bine închise. El le-a vorbit astfel: „Pacea să fie cu voi. Cu toate că Fiul Omului a apărut pe Pământ printre iudei, el a venit să slujească pe lângă toţi oamenii. În împărăţia Tatălui meu nu vor exista nici iudei, nici gentili. Voi sunteţi cu toţii fraţi, fii ai lui Dumnezeu. Mergeţi deci la toată lumea pentru a proclama această evanghelie a salvării aşa cum aţi primit-o de la ambasadorii împărăţiei şi vă voi pune în comuniunea fraternităţii fiilor Tatălui în credinţă şi în adevăr.” După ce le-a dat această misiune grecilor el s-a despărţit de ei şi nu l-au mai văzut. Ei au rămas în casă toată seară; erau prea copleşiţi de mirare şi frică pentru a se mai aventura afară. Nici unul dintre aceşti greci nu a putut dormi în noaptea aceea. Ei au rămas treji şi au discutat aceste lucruri, sperând că Maestrul le va mai face o vizită. Existau în acest grup numeroşi greci care erau la Ghetsimani când soldaţii l-au arestat pe Iisus şi când Iuda l-a trădat cu un sărut.

^(2034.1) ^190:4.2 Zvonul învierii lui Iisus şi relatările referitoare la numeroasele sale apariţii înaintea discipolilor săi s-au răspândit cu repeziciune. Tot oraşul este cuprins de o mare frenezie. Deja Maestrul apăruse înaintea familiei sale, a femeilor şi a grecilor şi curând el se va manifesta în mijlocul apostolilor. Sinedriul nu va întârzia să înceapă să i-a în considerare aceste noi probleme care s-au impus atât de brusc asupra conducătorilor iudeilor. Iisus se gândeşte mult la apostolii săi, însă doreşte să îi lase în pace pentru încă câteva ore de reflecţie solemnă şi de consideraţie atentă înainte de a-i vizita.

5. Plimbarea cu cei doi fraţi

^(2034.2) ^190:5.1 La Emmaus, la aproximativ doisprezece kilometri vest de Ierusalim trăiau doi fraţi păstori care petrecuseră săptămâna Paştelui la Ierusalim luând parte la sacrificii, la ceremonii şi la serbări. Cel mai în vârstă, Cleopa, credea mai mult sau mai puţin în Iisus. Cel puţin el a fost alungat din sinagogă. Fratele său, Iacob nu era credincios cu toate că a fost foarte intrigat de ceea ce a auzit despre învăţăturile şi lucrările Maestrului.

^(2034.3) ^190:5.2 În această după amiază de duminică, la cinci kilometri de Ierusalim şi cu câteva minute înainte de orele cinci, cei doi fraţi mergeau pe calea Emmausului, vorbind cu mare seriozitate despre Iisus, despre învăţătura sa şi despre lucrările sale şi în special despre zvonurile ce relatau că mormântul lui era gol şi că nişte femei au vorbit cu el. Cleopa era pe jumătate dispus să creadă în aceste relatări însă Iacob afirma cu insistenţă că toată treaba era probabil o mistificare. În timp ce se contraziceau şi dezbăteau chestiunea astfel pe drumul de întoarcere acasă, manifestarea morontială a lui Iisus, a şaptea sa apariţie, s-a apropiat de cei doi călători. Cleopa l-a auzit adesea pe Iisus propovăduind şi împărţise cu el masa de mai multe ori la credincioşii din Ierusalim, însă nu l-a recunoscut pe Maestru nici măcar când acesta le-a vorbit direct.

^(2034.4) ^190:5.3 După ce i-a însoţit până la capătul drumului Iisus a spus: „Despre ce vorbeaţi voi cu atâta seriozitate când am dat eu peste voi?” Când el a spus aceasta cei doi fraţi au stat pe loc şi s-au uitat la el cu o tristă surprindere . Cleopa a spus: „Este oare posibil ca tu să stai în Ierusalim şi să nu şti despre lucrurile care tocmai s-au petrecut acolo?” Maestrul a întrebat: „Ce lucruri?” Cleopa a răspuns: „Dacă tu nu şti nimic despre aceste chestiuni, atunci tu eşti singurul din tot Ierusalimul care nu a auzit zvonurile referitoare la Iisus din Nazareth, care era un profet puternic în cuvinte şi în fapte în faţa lui Dumnezeu şi a poporului. Şefii preoţilor şi conducătorii noştri l-au dat romanilor cerând să fie răstignit. Or, mulţi dintre noi am sperat că el va fi acela care va elibera Israelul de sub jugul gentililor. Însă aceasta nu este totul. Noi suntem acum în a treia zi de la răstignirea sa şi nişte femei ne-au surprins când au declarat că au mers la mormânt şi l-au găsit gol. Aceleaşi femei au repetat cu insistenţă că ele au stat de vorbă cu acest om şi au susţinut că el a înviat din morţi. Iar când ele s-au dus să le povestească acestea oamenilor, doi dintre apostolii lui au alergat să vadă mormântul şi l-au găsit, de asemenea, gol.” Aici Iacob şi-a întrerupt fratele pentru a spune: „însă nu l-au văzut pe Iisus.”

^(2035.1) ^190:5.4 Şi cum mergeau ei aşa Iisus le-a spus: „Cât de greu pricepeţi voi adevărul! Dacă îmi spuneţi că voi tocmai discutaţi despre învăţăturile şi lucrările acestui om atunci eu pot să vă iluminez, căci sunt mai mult decât familiar cu aceste învăţături. Nu vă amintiţi ceea ce a propovăduit Iisus întotdeauna, cum că împărăţia sa nu era din această lume şi că toţi oamenii, fiind fii ai lui Dumnezeu, ar trebui deci să găsească eliberarea şi libertatea în bucuria spirituală şi în comuniunea fraternă a slujirii cu dragoste în acest nou regat al adevărului şi al iubirii Tatălui celest. Nu vă mai amintiţi cum acest Fiu al Omului a proclamat mântuirea lui Dumnezeu pentru toţi oamenii, vindecându-i pe cei bolnavii şi pe cei plăpânzi şi eliberându-i pe cei care erau legaţi de teamă şi înrobiţi de rău? Nu ştiţi că acest om din Nazareth a spus discipolilor săi că va trebui să meargă la Ierusalim şi să fie dat duşmanilor săi, care îl vor condamna la moarte, şi că va reînvia în cea de-a treia zi? Nu vi s-au spus oare toate aceste lucruri şi nu aţi citit voi niciodată pasajele din scripturi referitoare la această zi de mântuire pentru iudei şi pentru gentili unde este spus că în el toate familiile Pământului vor fi binecuvântate, că el va auzi chemarea celor aflaţi în nevoie şi va salva sufletele săracilor care îl vor căuta? Că toate naţiunile îl vor socoti binecuvântat? Că acest Eliberator va fi ca umbra unei mari stânci, pe un pământ istovit, că va hrăni turma ca un adevărat păstor ţinând mieii în braţele sale şi purtându-i cu tandreţe în sânul său? Că va deschide ochii orbilor spirituali şi va scoate la lumină prizonierii disperării afară în deplina libertate şi în lumină? Că toţi cei care sunt în întuneric vor vedea marea lumină a salvării eterne? Că va alina inimile zdrobite, va proclama libertatea celor prinşi în păcat şi va deschide porţile închisorii sclavilor fricii şi celor care sunt înlănţuiţi de rău? Că îi va consola pe cei necăjiţi şi va revărsa asupra lor bucuria salvării în locul necazurilor şi al asupririi? Că va fi dorinţa tuturor naţiunilor şi bucuria veşnică a celor care caută dreptatea? Că acest fiu al adevărului şi al dreptăţii se va ridica asupra lumii cu o lumină a vindecării şi cu o putere a salvării? Chiar şi că el îşi va salva poporul de păcatele lui, că îi va căuta şi salva cu adevărat pe cei care sunt pierduţi. Că el nu va distruge pe cei slabi, ci va aduce mântuirea tuturor cărora le este foame şi sete de dreptate. Că cei care cred în el vor avea viaţă veşnică. Că îşi va răspândi spiritul peste toată carnea şi că pentru fiecare credincios, acest Spirit al Adevărului va fi o sursă de apă vie ţâşnind până la viaţa veşnică. Nu aţi înţeles măreţia evangheliei împărăţiei pe care v-a dat-o acest om ? Oare nu pricepeţi cât de mare este mântuirea de care beneficiaţi?”

^(2035.2) ^190:5.5 Între timp ei se apropiaseră de satul în care locuiau aceşti doi fraţi. Aceşti doi oameni nu au mai rostit nici un cuvânt de când începuse Iisus să le propovăduiască pe drum. Ei au ajuns curând în faţa umilei lor locuinţe şi Iisus s-a despărţit de ei continuând să coboare pe drum însă ei l-au rugat să intre să rămână cu ei. Ei au insistat să înnopteze la ei, deoarece se lăsa noaptea şi Iisus a consimţit. La foarte puţin timp după ce au intrat în casă ei s-au aşezat să mănânce. Fraţii i-au dat pâinea să o binecuvânteze şi când au început să rupă din ea şi să le-o împartă ochii li s-au deschis, Cleopa a recunoscut că oaspetele lor era Maestrul însuşi. Imediat ce Cleopa a zis: „Este Maestrul!” Iisus morontial a dispărut din vederea lor.

^(2036.1) ^190:5.6 Atunci şi-au spus unul altuia: „Nu este de mirare că inimile ne-au fost înflăcărate când ne-a vorbit în timp ce mergeam de-a lungul drumului! şi în timp ce deschidea înţelegerii noastre învăţăturile Scripturilor!”

^(2036.2) ^190:5.7 Ei nu s-au oprit. Îl văzuseră pe Maestrul morontial. Au ieşit în fugă din casă grăbindu-se înapoi la Ierusalim pentru a răspândi vestea cea bună a Mântuitorului reînviat.

^(2036.3) ^190:5.8 Către ora nouă din seara aceea, chiar înainte de apariţia Maestrului înaintea celor zece apostoli, aceşti doi fraţi înflăcăraţi au venit la ceilalţi apostoli, în camera de sus, declarând că l-au văzut pe Iisus şi au vorbit cu el. Ei au povestit tot ceea ce le spusese Iisus şi cum l-au identificat ei în momentul în care rupea pâinea.

Până la o nouă revedere … pace și lumină pentru toți !

Constantin RUSU

Share this:

Hristos a înviat ! – Viața și învățăturile lui Iisus – Învierea

Posted on 8 aprilie 2018 by corus

Răspunde

HRISTOS A ÎNVIAT ! … 9 aprilie anul 30 – 1989 de ani de la învierea Domnului

sarbatori-luminate

Image result for foto invierea domnului Dragii mei, Hristos a înviat pentru noi toți aducând astfel lumină în sufletele și inimile noastre și dăruindu-ne o nouă viață prin învierea Sa.

Cu ocazia sfintelor sărbători pascale fie ca lumina sfântă a învierii Domnului Iisus Hristos să umple inimile noastre a tuturor copiilor Lui cu bucuria învierii Sale .. care să curețe și să transforme ființele noastre dându-ne astfel o nouă viață și lumină.

Vă urez Paște fericit, Sărbători fericite și luminate, alături de cei dragi precum și tradiționalul Hristos a înviat !

Dar spiritual : O Iisuse – muzica CoRus

O Iisuse – versuri Aneta Giocaș & Constantin Rusu

O Iisuse Lumina Vie a Lumii

O Iisuse Fiul lui Dumnezeu

O Iisuse Mântuitorul lumii

O mântuiestene pe noi

.

Că din iubire și din durere

Te-ai îndurat de noi toți

Din dăruire și din iubire

Tu ne-ai mântuit pe noi toți

.

O Iisuse Lumina Vie a Lumii

O Iisuse Fiul Lui Dumnezeu

Aprinde-a noastră Lumină

Iubirea Ta să strălucească în noi toți

.

Ca din Lumina Ta Cerească

Umplut să fie cerul și pământul

Din Grația Ta Cerească

Lumina Ta Dumnezeiască

.

O Iisuse Invățătorul Lumii

O Iisuse Iubirea Lui Dumnezeu

Revarsă peste noi întelepciunea

Pacea și Bucuria Învierii Tale

.

Că din a Tatalui Lumină

Ca Unic Fiu de Dumnezeu

Tu porți coroana cea cerească

Tu Împăratul cel slăvit al tuturor !

.

Continuare: Viața și învățăturile lui Iisus conform cărții Urantia

Învierea

Învirea Domnului IIsus – conform cărții Urantia a avut loc Dumina 9 aprilie anul 30

Tranzitul morontial
Corpul material al lui Iisus
Reînvierea epocală
Descoperirea mormântului gol
Petru şi Ioan la mormânt

…

Cine dorește să citească materialul în original – adică fără unele pasaje colorate, sublinieri sau boldiri care îmi aparțin – o poate face de pe linkul de mai jos

http://www.urantia.org/ro/cartea-urantia/citeste-cartea-urantia-online

Capitolul 189

Învierea

^(2020.1) ^189:0.1 LA PUŢIN după înmormântarea lui Iisus, vineri după-amiază, şeful arhanghelilor din Nebadon, prezent atunci pe Urantia a convocat consiliul său la reînvierea creaturilor înzestrate cu voinţă adormite şi a început să studieze o posibilă tehnică pentru reînvierea lui Iisus. Aceşti fii reuniţi ai universului local, creaturile lui Mihail, au făcut aceasta pe propria lor răspundere. Nu Gabriel îi adunase. Către miezul nopţii ei au ajuns la concluzia că creatura nu putea să facă nimic pentru a înlesni învierea creatorului. Erau dispuşi să accepte sfatul lui Gabriel care i-a făcut să înţeleagă că, de vreme ce Iisus „îşi dăduse viaţa de bunăvoie, avea, totodată, puterea de a o relua la propria sa hotărâre.” Puţin după încheierea acestui consiliu de arhangheli Purtători ai Vieţii şi de diverşi asociaţi ai lor în lucrarea de reabilitare a creaturii şi a creaţiei morontiale, Ajustorul Personalizat al lui Iisus a luat cuvântul; el comanda personal legiunile celeste reunite atunci pe Urantia şi s-a adresat în termenii următori acestor veghetori care aşteptau cu nerăbdare:

^(2020.2) ^189:0.2 ”Nici unul dintre voi nu poate face nimic pentru a-l ajuta pe Tatăl vostru Creator să revină la viaţă. În calitate de muritor al tărâmului el a trecut prin experienţa morţii trupeşti şi în calitate de suveran al unui univers el trăieşte încă. Ceea ce observaţi este tranzitul muritor al lui Iisus din Nazareth de la viaţa în trup la viaţa în morontia. Tranzitul spiritului acestui Iisus s-a încheiat în ziua care m-am separat de personalitatea sa şi am devenit îndrumătorul vostru temporar. Tatăl vostru Creator a ales să trăiască toată experienţa creaturilor sale muritoare de la naşterea pe lumile materiale până la statutul existenţei autentice în calitate de spirit, trecând prin moartea naturală şi prin reînvierea morontiei. Veţi observa o anumită fază a acestei experienţe însă nu vă este permis să participaţi la ea. Nu puteţi face pentru Creator ceea ce faceţi de obicei pentru creaturi. Un Fiu Creator are în el însuşi puterea de a se manifesta sub înfăţişarea oricăruia dintre fiii săi creaţi şi are el însuşi puterea de a abandona viaţa sa vizibilă şi apoi de a o prelua din nou. El dispune de această putere datorită comandamentului direct al Tatălui din Paradis, şi ştiu despre ce vorbesc.”

^(2020.3) ^189:0.3 După ce l-au auzit pe Ajustorul Personalizat exprimându-se astfel ei au luat toţi o atitudine de aşteptare neliniştită, de la Gabriel până la cel mai umil heruvim. Ei vedeau corpul muritor al lui Iisus în mormânt; ei îşi dădeau seama de dovezile de activitate ale preaiubitului lor Suveran în univers şi fără să înţeleagă aceste fenomene, ei aşteptau cu răbdare urmarea evenimentelor.

1. Tranzitul morontial

^(2020.4) ^189:1.1 Duminică dimineaţa, la ora două şi patruzeci şi cinci, comisia paradisiacă de întrupare a ajuns în acest loc. Ea se compunea din şapte personalităţi ale Paradisului neidentificate, care s-au desfăşurat imediat în jurul mormântului. La ora trei fără zece, intense vibraţii de activităţi mixte, materiale şi morontiale, au început să emane din proaspătul mormânt al lui Iosif din Arimatheea şi la ora trei şi două minute, în această duminică, 9 aprilie, anul 30, forma şi personalitatea morontială reînviate a lui Iisus din Nazareth au ieşit din mormânt.

^(2021.1) ^189:1.2 După ce Iisus reînviat a ieşit din mormântul său, corpul de carne în care a trăit şi a înfăptuit pe Pământ pentru o perioadă de aproape treizeci şi şase de ani se află încă în nişa altarului intact şi învelit în pânza de in, exact aşa cum a fost culcat vineri după-amiază de Iosif şi de tovarăşii lui. Piatra ce închidea intrarea mormântului nu a suferit nici cea mai mică deplasare. Sigiliul lui Pilat era intact. Soldaţii erau de gardă; gărzile templului au vegheat fără întrerupere. Garda romană se schimbase la miezul nopţii. Nici unul din aceşti paznici nu bănuia că obiectul pazei lor se înălţase la o formă de existenţă nouă şi superioară, nici că acest corp pe care îl păzeau nu mai era decât un înveliş exterior lepădat, de acum înainte fără nici o legătură cu personalitatea morontială eliberată şi reînviată a lui Iisus.

^(2021.2) ^189:1.3 Omenirea pricepe greu faptul că în tot ceea ce este personal, materia este doar scheletul morontiei, iar cele două sunt umbra realităţi spirituale durabile. Cât vă va trebui până ce veţi considera timpul ca imaginea în mişcare a eternităţii şi spaţiul ca umbra fugitivă a realităţilor Paradisului?

^(2021.3) ^189:1.4 După câte ştim, nici o creatură a acestui univers, nici o altă personalitate din vreun alt univers nu a jucat nici cel mai mic rol în reînvierea morontială a lui Iisus din Nazareth. Vineri el şi-a abandonat viaţa în calitate de muritor al tărâmului. Duminică dimineaţa el a reluat-o în calitate de fiinţă morontială a sistemului Sataniei, în Norlatiadek. Sunt multe lucruri pe care nu le înţelegem cu privire la reînvierea lui Iisus, însă ştim că a avut loc după cum am relatat şi aproape de ora indicată. Putem, de asemenea, afirma că toate fenomenele cunoscute asociate cu acest tranzit de muritor sau înviere morontială se produc acolo în mormântul nou al lui Iosif din Arimatheea în care învelişul muritor material al lui Iisus se afla înfăşurat în faşele de înmormântare.

^(2021.4) ^189:1.5 Noi ştim că nici o creatură a universului local nu a participat la această trezire morontială. Am zărit cele şapte personalităţi ale Paradisului care înconjurau mormântul însă nu le-am văzut făcând nimic legat de trezirea Maestrului. Imediat ce Iisus a apărut alături de Gabriel, lângă mormânt, cele şapte personalităţi ale Paradisului şi-au arătat intenţia de a pleca imediat către Uversa.

^(2021.5) ^189:1.6 Să clarificăm acum definirea conceptului învierii lui Iisus, făcând declaraţiile următoare:

^(2021.6) ^189:1.7 1. Corpul său material sau fizic nu făcea parte din personalitatea sa reînviată. Atunci când Iisus a ieşit din mormânt corpul său de carne a rămas intact în mormânt. Maestrul s-a ridicat din mormântul său fără să deplaseze pietrele care blocau intrarea şi fără să rupă sigiliul lui Pilat.

^(2021.7) ^189:1.8 2. El nu s-a ridicat din mormânt nici ca spirit, nici ca Mihail al Nebadonului; el nu a apărut sub forma Suveranului Creator asemănătoare aceleia pe care o avea înaintea încarnării sale sub înfăţişarea trupului muritor pe Urantia.

^(2021.8) ^189:1.9 3. El a ieşit din mormântul lui Iosif exact sub înfăţişarea personalităţilor morontiale ale celor care, ca fiinţe ascendente morontiale reînviate, ies la iveală din sălile de înviere ale primei lumi palat a sistemului local din Satania. Prezenţa monumentului comemorativ al lui Mihail în centrul vastei curţi a sălilor de înviere din lumea palat numărul unu ne îndeamnă să presupunem că învierea Maestrului pe Urantia a fost produsă într-un anume fel pe această primă lume palat a sistemului.

^(2022.1) ^189:1.10 Prima faptă a lui Iisus ieşind din mormânt a fost să-l salute pe Gabriel şi să-l roage să îşi asume în continuare responsabilitatea administrativă a treburilor universului său sub conducerea lui Emanuel. Apoi l-a rugat pe şeful melchizedecilor să transmită salutările sale personale lui Emanuel. Apoi el a cerut celor Prea Înalţi din Edentia atestarea Celor Îmbătrâniţi de Zile cu privire la tranzitul său de muritor. Apoi s-a întors către adunarea grupurilor morontiale ale celor şapte lumi palat reunite acolo pentru a saluta Creatorul şi pentru a-i ura bun venit în calitate de creatură a ordinului lor. Iisus a rostit primele cuvinte ale carierei post muritoare. Iisusul morontial le-a spus: „ După ce mi-am desăvârşit viaţa în trup, eu aş dori acum să mă opresc aici un timp în forma mea de tranziţie pentru a cunoaşte şi mai bine viaţa creaturilor mele ascendente şi pentru a urma revelaţiile voinţei Tatălui meu care este în Paradis.”

^(2022.2) ^189:1.11 După ce a vorbit astfel, Iisus a făcut semn Ajustorului Personalizat şi toate inteligenţele universului care se reuniseră pe Urantia pentru a fi martore ale învierii au fost imediat rugate să plece la posturile lor respective în univers.

^(2022.3) ^189:1.12 Iisus a început apoi să stabilească contactele pe nivel morontial şi luă la cunoştinţă, în calitate de creatură de exigenţele vieţii pe care a ales s-o să trăiască pe parcursul acestei scurte perioade pe Urantia. Această iniţiere în lumea morontială a cerut mai mult de o oră de timp terestru, dar a fost de două ori întreruptă de dorinţa lui Iisus de a comunica cu vechii lui asociaţi în trup veniţi din Ierusalim pentru a scruta cu uimire mormântul gol şi a descoperi ceea ce considerau ca o dovadă a învierii sale.

^(2022.4) ^189:1.13 Tranzitul lui Iisus în calitate de muritor, reînvierea morontială a Fiului Omului, este acum realizată. Experienţa tranzitorie a Maestrului în calitate de personalitate mediană între nivelul material şi nivelul spiritual a început. Şi el a realizat toate acestea printr-o putere inerentă lui însuşi. Nici o personalitate nu i-a adus nici un ajutor. El trăieşte acum în calitate de Iisus morontial şi,în vreme ce a început această viaţă morontială, corpul său material de carne zace intact în mormânt. Soldaţii sunt încă de gardă, iar sigiliul guvernatorului de pe pietre nu a fost încă rupt.

2. Corpul material al lui Iisus

^(2022.5) ^189:2.1 La ora trei şi zece, în timp ce Iisus înviat fraterniza cu personalităţile morontiale adunate din cele şapte lumi palat Sataniei, şeful arhanghelilor, – îngerii învierii – l-a abordat pe Gabriel şi i-a cerut corpul muritor al lui Iisus, spunând: „Noi nu avem dreptul să participăm la învierea morontială a suveranului nostru Mihail după experienţa sa de manifestare, însă am dori ca învelişul său muritor să ne fie dat pentru a-l dizolva imediat. Noi nu ne propunem să folosim tehnica noastră de dematerializare, noi vrem doar să invocăm procesul de accelerare al timpului. Am văzut Suveranul nostru trăind şi murind pe Urantia; este suficient. Vom scuti legiunile Cerului de amintirea de a fi suportat spectacolul lentei descompuneri a formei umane a Creatorului şi Suportul universului. În numele inteligenţei celeste din întregul Nebadon, cer un ordin încredinţându-mi garda corpului muritor al lui Iisus din Nazareth şi dându-ne puterea de a proceda la disoluţia sa imediată.”

^(2023.1) ^189:2.2 În timp ce Gabriel a stat de vorbă cu Conducătorul Preaînalţilor Edentiei, arhanghelul purtător de cuvânt al legiunilor celeste a primit permisiunea de a dispune după cum doreşte de învelişul fizic al lui Iisus.

^(2023.2) ^189:2.3 Când cererea sa a fost executată, şeful arhanghelilor a chemat în ajutorul său un mare număr din asociaţii săi, cât şi o mulţime de reprezentanţi din ordinele personalităţilor celeste. Apoi, cu ajutorul medianilor Urantiei, el a început să lucreze pentru a lua în posesie corpul fizic al lui Iisus. Acest corp muritor era o creaţie pur materială, literalmente fizică. Nu putea fi scos din mormânt în modul în care forma morontială reînviată a putut să scape din mormântul pecetluit. Cu ajutorul anumitor personalităţi morontiale auxiliare se poate ca în anumite momente forma morontială să fie făcută asemenea celei a spiritului,astfel încât devine indiferentă la materia obişnuită. În alte momente însă ea poate fi distinsă şi atinsă de fiinţe materiale, cum ar fi muritorii împărăţiei.

^(2023.3) ^189:2.4 În timp ce arhanghelii şi asistenţii lor s-au pregătit să mute corpul lui Iisus din mormânt înainte de a dispune de el cu respect şi demnitate prin procesul disoluţiei cvasi-instantanee, medianii secundari ai Urantiei au fost însărcinaţi să îndepărteze cei doi bolovani care blocau intrarea în mormânt. Cea mare era un enorm bloc circular asemănător unei pietre de moară, ea se deplasa pe un şanţ tăiat în stâncă astfel încât putea fi rostogolită înainte şi înapoi pentru a deschide sau închide mormântul. Când paznicii iudei şi soldaţii romani care păzeau au văzut, la lumina dimineţii, enorma piatră care aparent începuse singură să se rostogolească pentru a deschide intrarea mormântului – fără nici un mijloc vizibil care să explice această mişcare – au fost cuprinşi de panică şi au fugit de acolo. Iudeii au fugit mai întâi la ei acasă, iar mai târziu la templu pentru a relata aceste fapte căpitanului. Romanii au fugit la fortăreaţa Antiohiei şi imediat ce centurionul a sosit la postul său, ei i-au reportat cele văzute.

^(2023.4) ^189:2.5 Mituindu-l pe trădătorul Iuda, conducătorii iudei începuseră sordida operaţiune de aşa-zisă debarasare de Iisus. Acum, în faţa acestei noi situaţii stânjenitoare, în loc să se gândească să pedepsească gărzile care şi-au părăsit postul, ei au recurs la mituirea aceste gărzi şi soldaţi romani. Au dat o sumă de bani fiecăruia dintre cei douăzeci de oameni cu ordinul să spună tuturor astfel: „în timp ce dormeam, în cursul nopţii, discipolii lui Iisus au năvălit peste noi şi i-au luat corpul”, iar conducătorii iudei au promis solemn soldaţilor să îi apere în faţa lui Pilat dacă vreodată guvernatorul ar afla că acceptaseră mită.

^(2023.5) ^189:2.6 Credinţa creştină în învierea lui Iisus a fost bazată pe faptul „mormântului gol”. A fost într-adevăr un fapt că mormântul era gol însă acesta nu este adevărul învierii. Mormântul era într-adevăr gol când au sosit primii credincioşi şi acest fapt, asociat cu acela al învierii neîndoielnice a Maestrului a dus la formularea unei credinţe neconforme cu adevărul: Învăţătura că corpul material al lui Iisus a fost ridicat din mormânt. Adevărul cu privire la realităţile superioare şi la valorile eterne nu poate fi întotdeauna stabilit printr-o combinaţie de fapte aparente. Cu toate că faptele individuale pot fi exacte din punct de vedere material nu urmează în mod necesar că gruparea unui anumit număr de fapte trebuie să conducă în mod necesar la concluzii spirituale veridice.

^(2023.6) ^189:2.7 Mormântul lui Iosif era gol nu pentru că corpul lui Iisus a fost reanimat sau reînviat ci pentru că legiunile celeste au primit autorizaţia cerută să-l supună unei disoluţii speciale şi excepţionale, o întoarcere „din ţărână în ţărână” fără intervenţia timpului şi fără influenţa proceselor obişnuite şi vizibile de descompunere muritoare şi de putrefacţie materială.

^(2024.1) ^189:2.8 Învelişul muritor al lui Iisus a suferit procesul natural de dezintegrare elementară care caracterizează toate corpurile umane pe Pământ, atâta doar că din punct de vederea al factorului timp acest mod de disoluţie naturală a fost considerabil accelerat şi mărit până la a deveni aproape instantaneu.

^(2024.2) ^189:2.9 Adevăratele dovezi ale învierii lui Mihail sunt de natură spirituală, cu toate că această învăţătură este coroborată cu mărturia numeroşilor muritori ai împărăţiei care l-au întâlnit şi l-au recunoscut pe Maestrul morontial reînviat, şi au comunicat cu el. Iisus a făcut parte din experienţa personală a circa o mie de fiinţe umane înainte de a dispărea în cele din urmă de pe Urantia.

3. Reînvierea epocală

^(2024.3) ^189:3.1 Puţin după ora patru dimineaţa din ziua aceea de duminică, Gabriel a convocat arhanghelii lângă el şi s-a pregătit să inaugureze reînvierea generală de la sfârşitul perioadei adamice pe Urantia. Când vasta oaste a serafimilor şi a heruvimilor participând la acest eveniment a fost aliniată în formaţie corespunzătoare, Mihail în forma sa morontială a apărut în faţa lui Gabriel spunând: „La fel cum fiecare are viaţa în el însuşi, tot astfel i-a fost dat şi Fiului să aibă viaţă în el însuşi. Cu toate că nu am reluat în întregime exerciţiul jurisdicţiei asupra universului meu limitarea pe care mi-o impun nu restrânge cu nimic acordarea vieţii tuturor fiilor mei adormiţi. Fie ca apelul nominal al reînvierii planetare să înceapă.”

^(2024.4) ^189:3.2 Circuitul arhanghelilor a operat atunci pentru prima dată pe Urantia. Gabriel şi armatele de arhangheli s-au dus la polul spiritual al planetei şi atunci când Gabriel a dat semnalul, vocea sa a fost transmisă ca un fulger pe prima dintre lumile palat sistemice. Ea spunea: „Prin ordinul lui Mihail, fie ca morţii unei epoci a Urantiei să reînvie!” Atunci toţi supravieţuitorii raselor umane de pe Urantia care au adormit încă din vremea lui Adam şi care nu au ajuns încă la judecată, au apărut în sălile învierii ale lumii palat pregătiţi pentru învestitura morontială. Şi într-o fracţiune de secundă serafimii şi asociaţii lor au fost gata de plecare către lumile palat. De obicei aceşti păzitori serafici, desemnaţi cândva pentru paza colectivă a acestor muritori supravieţuitori, ar fi fost prezenţi în momentul trezirii lor în sălile de înviere ale lumii palat, însă se găseau atunci pe Urantia, deoarece prezenţa lui Gabriel era necesară în legătură cu reînvierea morontială a lui Iisus.

^(2024.5) ^189:3.3 Nenumăraţi indivizi având păzitori serafici personali şi alţii atingând nivelul necesar de progres spiritual al personalităţii ajunseseră deja pe lumea palat de-a lungul epocilor ulterioare perioadei lui Adam şi a Evei. Şi cu toate că au existat numeroase şedinţe de înviere speciale şi milenare pentru fiii Urantiei prezentul eveniment era al treilea apel nominal planetar sau o înviere epocală completă. Prima a avut loc în vremea sosirii Prinţului Planetar, iar a doua în vremea lui Adam;cât despre a treia, ea marca reînvierea morontială, tranzitul lui Iisus din Nazareth în calitate de muritor.

^(2024.6) ^189:3.4 Când şeful arhanghelilor a primit semnalul de înviere planetară, Ajustorul Personalizat al Fiului Omului a renunţat la autoritatea sa asupra armatelor celeste adunate pe Urantia, trimiţându-i pe toţi aceşti fiii ai universului local care le compuneau înapoi sub jurisdicţia şefilor lor respectivi.

^(2025.1) ^189:3.5 Şi după ce a făcut astfel, Ajustorul a plecat către Salvington, în vederea înregistrării de către Emanuel încheierii tranzitului lui Mihail în calitate de muritor şi a fost imediat urmat de toate armatele celeste ale căror servicii nu mai erau cerute pe Urantia. Însă Gabriel a rămas pe Urantia cu Iisusul morontial. Aceasta este povestea evenimentelor învierii lui Iisus văzută de cei care i-au fost martori în momentul în care a avut realmente loc, şi degajată de limitările viziunii umane parţiale şi restrânse.

4. Descoperirea mormântului gol

^(2025.2) ^189:4.1 Trebuie să ne amintim că la apropierea momentului învierii lui Iisus, în dimineaţa acestei duminici devreme, cei zece apostoli au rămas la locuinţa lui Ilie şi a Mariei Marcu, unde dormeau în sala de sus, odihnindu-se pe aceleaşi divanuri pe care se lungiseră în timpul ultimei cine cu Maestrul lor. În această duminică dimineaţă era toţi adunaţi acolo, cu excepţia lui Toma. Acesta din urmă petrecuse câteva minute cu ei sâmbătă seara târziu, atunci când s-au strâns, însă vederea apostolilor, plus gândul la ceea ce se întâmplase cu Iisus depăşea puterea lui de îndurare. El s-a uitat bine la tovarăşii lui şi a părăsit îndată camera, mergând la Simon în Bethphage, unde se gândea că se va cufunda în durerea lui în singurătate. Apostolii sufereau toţi, nu atât de îndoială şi de disperare, cât de frică, de amărăciune şi de ruşine.

^(2025.3) ^189:4.2 La Nicodim erau adunaţi, cu David Zebedeu şi Iosif din Arimatheea, vreo doisprezece sau cincisprezece ucenici ai lui Iisus dintre cei mai bine văzuţi din Ierusalim. La Iosif din Arimatheea se găseau vreo cincisprezece sau douăzeci dintre principalele femei credincioase. Doar aceste femei s-au adăpostit în casa lui Iosif şi rămăseseră închise în decursul orelor zilei de Sabat şi în seara Sabatului astfel încât ele habar n-aveau de garda militară care păzea mormântul. Ele nu ştiau nici că a mai fost pusă o piatră în faţa intrării mormântului şi că sigiliul lui Pilat a fost pus pe cele două pietre.

^(2025.4) ^189:4.3 Puţin înainte de ora trei din această dimineaţă de duminică, când primele semne ale zorilor au apărut la răsărit, cinci dintre acele femei au plecat la mormântul lui Iisus. Ele pregătiseră o grămadă de alifii speciale pentru îmbălsămare şi aduceau cu ele multe feşi de lână. Ele aveau de gând să îmbălsămeze mai bine corpul lui Iisus şi să-l înfăşoare mai cu grijă cu noile feşi.

^(2025.5) ^189:4.4 Iată numele femeilor care au plecat în această misiune de ungere a trupului lui Iisus: Maria Magdalena, Maria, mama gemenilor Alfeu, Salomeea, mama fraţilor Zebedeu, Ioana, femeia din Chuza şi Suzana, fiica lui Ezra din Alexandria.

^(2025.6) ^189:4.5 Se apropia de trei şi jumătate când aceste cinci femei încărcate cu alifiile lor au sosit în faţa mormântului gol. În momentul în care au ieşit din Ierusalim pe poarta Damascului ele au întâlnit câţiva soldaţi, mai mult sau mai puţin cuprinşi de panică şi fugind în oraş. Aceasta le-a făcut să se oprească pentru câteva minute, dar, văzând că nu se mai întâmplă nimic, ele şi-au reluat drumul.

^(2025.7) ^189:4.6 Ele au fost surprinse văzând piatra dată la o parte pentru a lăsa loc liber intrării în mormânt, cu atât mai mult cu cât ele se întrebaseră de-a lungul căii: „Cine ne va ajuta să dăm piatra la o parte?” Ele şi-au lăsat jos povara şi au început să se uite una la alta cu teamă şi cu mare uimire. În timp ce stăteau acolo tremurând de frică, Maria Magdalena a îndrăznit să înconjoare piatra mai mare şi să intre în mormântul deschis. Acesta era situat în grădina lui Iosif, pe panta coastei orientale a drumului, şi era cu faţa spre est. La această ora , lumina zorilor noii dimineţi îi dădea Mariei posibilitatea de a vedea locul în care fusese întins trupul Maestrului şi pentru a constata că nu mai era acolo. În scobitura în piatră unde fusese culcat Iisus, Maria nu a văzut decât cârpa înfăşurată pe care fusese capul lui şi faşele cu care fusese înfăşat, rămase intacte, exact în poziţia în care se aflau ele pe piatră înainte ca armatele celeste să ia corpul. Giulgiul era la baza nişei mortuare.

^(2026.1) ^189:4.7 Când Maria zăbovise câteva clipe la intrarea în mormânt, căci la început nu distingea prea clar, ea văzuse că trupul lui Iisus dispăruse şi doar pânzele mortuare rămăseseră la loc, iar acum scoase un strigăt de alarmă şi de spaimă. Toate femeile erau încordate la maxim; ele erau sub tensiune încă de când îi întâlniseră pe soldaţii cuprinşi de panică de la poarta oraşului. Când Maria scoase acest strigăt de groază ele au fost numaidecât cuprinse de spaimă şi au luat-o imediat la fugă. Ele nu s-au oprit până ce n-au străbătut în fugă tot drumul până la poarta Damascului. În acel moment Ioana începuse să aibă mustrări de conştiinţă pentru că o părăsiseră pe Maria. Şi-a adunat tovarăşele şi cele patru o luară înapoi către mormânt.

^(2026.2) ^189:4.8 În timp ce se apropiau de mormânt, Maria Magdalena înfricoşată, care fusese şi mai îngrozită negăsindu-şi surorile aşteptând-o la ieşirea din mormânt, a alergat acum la ele şi a strigat cu nelinişte: „El nu mai este acolo – a fost luat!” Apoi ea le-a condus înapoi la mormânt şi au intrară toate pentru a constata că era gol.

^(2026.3) ^189:4.9 Cele cinci femei s-au aşezat atunci pe piatră lângă intrare şi au analizat situaţia. Lor nu le-a trecut prin minte că Iisus reînviase. Ele nu au văzut pe nimeni în timpul sabatului şi presupuneau că acest corp a fost transportat în alt loc de odihnă. Însă la cumpănirea acestei soluţii a dilemei lor, ele n-au reuşit să-şi explice aranjarea ordonată a feşilor mortuare. Cum ar fi putut fi luat corpul când înseşi faşele în care a fost înfăşurat erau la locul lor, aparent intacte pe treapta mortuară.

^(2026.4) ^189:4.10 În timp ce aceste femei erau aşezate acolo, la primele ore din zorii noii zile, ele s-au uitat într-o parte şi au văzut un străin tăcut şi nemişcat. Pentru o clipă au fost iarăşi cuprinse de teamă, însă Maria Magdalena se năpusti spre el, luându-l drept grădinar şi îi spuse: „Unde l-aţi dus pe Maestru? Unde l-au culcat? Spune-ne, ca să mergem acolo să-l luăm.” Văzând că străinul nu-i răspunde Maria începu să plângă. Atunci Iisus le vorbi femeilor astfel: „Pe cine căutaţi?” Maria răspunse: „Îl căutăm pe Iisus care a fost culcat în mormântul lui Iosif,dar nu mai este aici. Ştii unde a fost dus?” Atunci Iisus spuse: „Acest Iisus nu v-a spus chiar în Galileea că va muri, dar că va reînvia?” Aceste cuvinte le-au surprins pe femei, însă Maestrul era atât de schimbat încât ele nu îl recunoscură în lumina palidă a începutului de zi. În timp ce ele meditau la cuvintele sale, el se adresă Magdalenei cu o voce familiară, spunând: „Maria!” Auzind acest cuvânt de bine cunoscută simpatie şi de afectuoasă salutare, ea ştiu că era vocea Maestrului şi a îngenuncheat repede la picioarele lui strigând: „Domnul şi Stăpânul meu!” Toate celelalte femei recunoscură că era Maestrul care stătea în faţa lor într-o formă strălucitoare şi ele îngenuncheară imediat în faţa lui.

^(2027.1) ^189:4.11 Aceşti ochii omeneşti au fost făcuţi capabili să vadă forma morontială a lui Iisus datorită serviciului special al transformatorilor şi medianilor asociaţi anumitor personalităţi morontiale care îl însoţeau atunci pe Iisus.

^(2027.2) ^189:4.12 În timp ce Maria căuta să îi cuprindă picioarele, Iisus spuse: „Nu mă atinge Maria căci nu sunt aşa cum m-ai cunoscut în trup. Sub această formă voi rămâne un timp cu voi înainte de a urca la Tatăl meu. Mergeţi toate acum şi spuneţi apostolilor mei şi lui Petru că am înviat şi că mi-aţi vorbit.”

^(2027.3) ^189:4.13 Când aceste femei şi-au revenit din şocul uimirii, s-au întors în grabă în oraş la Ilie Marcu unde le-au povestit celor zece apostoli tot ceea ce li se întâmplase, însă apostolilor nu le venea să creadă. Ei au crezut mai întâi că femeile au avut o viziune, însă cum Maria Magdalena a repetat cuvintele pe care le adresase Iisus lor şi Petru şi-a auzit rostit numele, el a ieşit brusc din camera de sus, urmat îndeaproape de Ioan, pentru a ajunge cât mai repede la mormânt şi a vedea lucrurile el însuşi.

^(2027.4) ^189:4.14 Femeile au repetat celorlalţi apostoli povestea convorbirii lor cu Iisus, dar ei nu vroiau să creadă şi nu voiau să meargă să vadă cu ochii lor, precum făcuseră Petru şi Ioan.

5. Petru şi Ioan la mormânt

^(2027.5) ^189:5.1 În timp ce cei doi apostoli alergau către Golgota şi mormântul lui Iosif, gândurile lui Petru oscilau între teamă şi speranţă. Se temea să îl întâlnească pe Maestru, dar speranţa îi era aprinsă de povestea că Iisus i-a trimis un mesaj special. El era pe jumătate convins că Iisus era cu adevărat viu. El îşi amintea făgăduinţa sa de a învia în a treia zi. Lucru straniu, el nu se mai gândise la această făgăduinţă de la răstignire până în clipa aceasta când traversa grăbit Ierusalimul spre nord. În ceea ce îl priveşte pe Ioan, în timp ce ieşea din oraş în grabă, un extaz ciudat de bucuri şi de speranţa ţâşnea din sufletul său. El era pe jumătate convins că femeile îl văzuseră cu adevărat pe Maestrul reînviat.

^(2027.6) ^189:5.2 Fiind mai tânăr decât Petru, Ioan alergă mai repede decât el şi ajunse primul la mormânt. El se opri la poartă pentru a privi mormântul care se găsea exact în starea descrisă de Maria. Simon Petru ajunse imediat după el alergând, şi intrând văzu acelaşi mormânt gol cu faşele funerare aranjate într-un mod anume. După ce a ieşit Petru, a intrat şi Ioan, şi a văzut şi el toate acestea, apoi s-au aşezat amândoi pe piatră pentru a reflecta la semnificaţia a tot ceea ce au văzut şi auzit. Şezând ei acolo au început să se gândească la tot ceea ce le spusese Iisus, însă tot nu puteau să priceapă limpede ceea ce se întâmplase.

^(2027.7) ^189:5.3 Petru sugeră mai întâi că mormântul a fost jefuit, că duşmanii au furat trupul şi poate au mituit paznicii. Însă Ioan a tras concluzia că mormântul nu putea să fi lăsat într-o asemenea ordine dacă corpul ar fi fost furat. El ridică, de asemenea, întrebarea: cum au putut rămâne faşele la lor şi aparent intacte. S-au întors amândoi în mormânt pentru a examina mai îndeaproape faşele funerare. Ieşind pentru a doua oară ei o găsiră pe Maria Magdalena care se întorsese şi care plângea în faţa intrării. Maria mersese către apostoli cu convingerea că Iisus se sculase din mormânt, dar când toţi refuzaseră să creadă relatarea ei, ea rămăsese abătută şi disperată. Ea dorise cu ardoare să se întoarcă lângă mormânt, acolo unde credea că auzise vocea familiară a lui Iisus.

^(2027.8) ^189:5.4 Cum Maria a mai zăbovit acolo şi după plecarea lui Petru şi a lui Ioan, Maestrul i-a apărut din nou spunând: „Să nu fie nici o îndoială, ai curajul să crezi ceea ce ai văzut şi auzit. Întoarce-te la apostolii mei şi spune-le din nou că m-am ridicat şi că le voi apărea şi curând îi voi merge înainte în Galileea, aşa cum le-am promis.”

^(2028.1) ^189:5.5 Maria s-a grăbit către casa lui Marcu şi le-a povesti apostolilor că a vorbit din nou cu Iisus, însă ei n-au crezut-o. Însă când Petru şi Ioan, au venit înapoi ei au încetat să mai ia lucrul acesta în derâdere şi au fost copleşiţi de teamă şi nelinişte.

Până la o nouă revedere .. Sarbatori fericite ! … pace și lumină pentru toți !

Constantin Rusu

Share this:

Viața și învățăturile lui Iisus – Ceasul înmormântării

Posted on 6 aprilie 2018 by corus

Răspunde

Continuare: Viața și învățăturile lui Iisus conform cărții Urantia

Ceasul Înmormântării

Înmormântarea lui Iisus
Paza mormântului
În cursul zilei Sabatului
Semnificaţia morţii pe cruce
Lecţiile de la cruce

…

Cine dorește să citească materialul în original – adică fără unele pasaje colorate, sublinieri sau boldiri care îmi aparțin – o poate face de pe linkul de mai jos

http://www.urantia.org/ro/cartea-urantia/citeste-cartea-urantia-online

Capitolul 188

Ceasul Înmormântării

^(2012.1) ^188:0.1 CORPUL muritor a lui Iisus s-a odihnit timp de o zi şi jumătate în mormântul lui Iosif. Această perioadă dintre moartea sa pe cruce şi învierea sa, este un capitol al carierei lui Mihail care ne este puţin cunoscut. Putem să povestim depunerea în mormânt a Fiului Omului şi să introducem în această povestire evenimentele asociate cu învierea, însă nu putem furniza multe informaţii autentice asupra a ceea ce s-a întâmplat cu adevărat în decursul intervalului de aproximativ şaizeci şi şase de ore, de vineri după-amiază orele trei şi până duminică dimineaţă ora trei. Această perioadă a carierei Maestrului a început cu puţin înainte ca soldaţii romani să-l fi coborât de pe cruce. El a atârnat pe cruce aproximativ o oră după moartea sa. El ar fi fost coborât mai devreme dacă nu ar fi fost întârzierea cu aplicarea ultimei lovituri celor doi tâlhari.

^(2012.2) ^188:0.2 Conducătorii iudeilor plănuiseră să arunce corpul lui Iisus într-una din gropile comune deschise ale Gheenei, în sudul oraşului. Aşa era obiceiul să se descotorosească de victimele răstignirii. Dacă acest plan ar fi fost urmat, corpul Maestrului ar fi fost expus animalelor sălbatice.

^(2012.3) ^188:0.3 Între timp, Iosif din Arimatheea, însoţit de Nicodim, s-a dus la Pilat pentru a îi cere să li se dea trupul lui Iisus pentru a-l îngropa cum se cuvine. Nu rareori, prietenii persoanelor răstignite ofereau ulcioare cu vin autorităţilor romane pentru a avea privilegiul de a intra în posesia corpurilor celor morţi. Iosif s-a prezentat în faţa lui Pilat cu o mare sumă de bani în cazul ar fi fost necesar să cumpere permisiunea de a muta corpul lui Iisus într-un mormânt privat. Însă Pilat nu a vrut să accepte bani pentru aceasta. După ce a auzit cererea, el a semnat rapid ordinul care îi permitea lui Iosif să meargă în Golgota şi să intre imediat în deplina stăpânire a corpului Maestrului. Între timp furtuna de nisip se domolise şi un grup de iudei reprezentând sinedriul plecase spre Golgota pentru a se asigura că corpul lui Iisus a fost luat împreună cu acela al tâlharilor pentru a fi aruncat în groapa comună publică şi deschisă.

1. Înmormântarea lui Iisus

^(2012.4) ^188:1.1 Când Iosif şi Nicodim au ajuns în Golgota, i-au găsit pe soldaţi coborându-l pe Iisus de pe cruce şi pe reprezentanţii sinedriului prezenţi pentru a se asigura că nici unul dintre discipoli nu vor împiedeca trimiterea corpului lui Iisus la groapa comună a criminalilor. Când Iosif a prezentat centurionului ordinul referitor la corpul Maestrului, iudeii au început să facă zarvă , reclamând zgomotos dreptul de a dispune ei de el. În delirul lor ei au încercat să îl ia cu forţa. Văzând aceasta, centurionul a chemat patru soldaţi alături de el , şi cu săbiile scoase au stat deasupra corpului Maestrului întins pe pământ. Centurionul a ordonat celorlalţi soldaţi să lase pe cei doi tâlhari şi să împrăştie grămada aceasta nervoasă de iudei furioşi. Când ordinea a fost restabilită, centurionul le-a citit iudeilor permisiunea lui Pilat, a făcut un pas alături şi a spus lui Iosif: „Trupul acesta îţi aparţine pentru a face cu el ceea ce crezi de cuviinţă. Eu şi soldaţii mei vom fii în gardă pentru a ne asigura că nimeni nu îţi stă în cale.”

^(2013.1) ^188:1.2 Un răstignit nu poate fi îngropat într-un cimitir iudaic. Legea interzice strict acest lucru. Iosif şi Nicodim cunosc această lege. Mergând în Golgota, ei au decis să îl înmormânteze pe Iisus în noul mormânt al familiei lui Iosif săpat în plină stâncă şi situat în apropiere, în nordul Golgotei, de cealaltă parte a drumului care ducea la Samaria. Nu mai zăcuse nimeni în mormântul acesta şi au judecat că este bine ca Maestrul să se odihnească acolo. Iosif credea cu adevărat că Iisus va reînvia dintre morţi însă Nicodim era foarte sceptic. Aceşti foşti membri ai sinedriului şi-au ascuns mai mult sau mai puţin credinţa în Iisus cu toate că tovarăşii lor din sinedriu îi suspectau de mult, chiar dinainte de demisia lor din consiliu. Din acel moment aceşti doi discipoli ai lui Iisus au fost cei care s-au exprimat cel mai deschis în Ierusalim.

^(2013.2) ^188:1.3 Către ora patru şi jumătate cortegiul funerar al lui Iisus din Nazareth a plecat din Golgota către mormântul lui Iosif situat pe cealaltă parte a drumului. Corpul era înfăşurat într-un veşmânt de in şi purtat de patru oameni, urmaţi de credincioasele femei din Galileea care fuseseră martori la eveniment. Muritorii care au purtat corpul material al lui Iisus până la mormânt au fost: Iosif, Nicodim, Ioan şi centurionul roman.

^(2013.3) ^188:1.4 Ei au transportat corpul în mormântul acela pătrat, cu latura de aproximativ trei metri, şi l-au pregătit în grabă pentru înmormântare. Iudeii nu îşi înhumau realmente morţii;de fapt îi îmbălsămau. Iosif şi Nicodim aduseseră mult mir şi aloe şi au înfăşurat corpul cu feşi înmuiate în aceste soluţii. Când îmbălsămarea a fost completă, ei au legat o bucată de pânză în jurul feţei, au învelit corpul într-o pânză de in şi l-au pus, plini de respect, pe o treaptă a mormântului.

^(2013.4) ^188:1.5 După această înmormântare centurionul le-a făcut semn soldaţilor să ajute la rostogolirea pietrei de închidere în faţa intrării în mormânt. Soldaţii au plecat apoi în Gheena cu corpurile celor doi tâlhari în timp ce ceilalţi s-au întors, îndureraţi, la Ierusalim pentru a participa la sărbătoarea Paştelui conform legilor lui Moise.

^(2013.5) ^188:1.6 Înmormântarea lui Iisus a avut loc în mare grabă, deoarece aceasta era ziua de pregătire şi Sabatul se apropia cu repeziciune. Oamenii s-au grăbit să se întoarcă la Ierusalim însă femeile au zăbovit lângă mormânt până la căderea nopţii.

^(2013.6) ^188:1.7 Cât timp s-au petrecut toate acestea, femeile erau ascunse în apropiere, astfel încât au văzut tot şi au observat locul în care a fost depus Maestrul. Ele s-au ascuns astfel deoarece nu le era permis să se asocieze cu bărbaţii în asemenea momente. Aceste femei s-au gândit că trupul lui Iisus nu a fost pregătit cum se cuvine pentru înmormântare. Ele au căzut de acord să se întoarcă la Iosif, să se odihnească până a doua zi după sabat, să pregătească esenţe şi alifii şi să se întoarcă duminică dimineaţă să îmbălsămeze corpul Maestrului aşa cum se cuvine pentru somnul de moarte. Iată numele femeilor care au zăbovit astfel pe lângă mormânt în această vineri seara: Maria Magdalena, Maria soţia lui Clopas, Marta (o altă soră a mamei lui Iisus) şi Rebecca din Sepphoris.

^(2013.7) ^188:1.8 În afară de David Zebedeu şi de Iosif din Arimatheea foarte puţini discipoli credeau cu adevărat sau înţelegeau că Iisus trebuia să învie în a treia zi.

2. Paza mormântului

^(2014.1) ^188:2.1 Discipolii lui Iisus nu se mai gândeau la făgăduiala lui de a se ridica din mormânt în cea de-a treia zi, însă duşmanii nu au uitat. Şefii preoţilor, fariseii şi saducheii îşi aduceau aminte că primiseră rapoarte despre Iisus zicând că va învia din morţi.

^(2014.2) ^188:2.2 În această vineri seara către miezul nopţii, după cina de Paşti, un grup de conducători iudei s-a reunit la Caiafa unde şi-au mărturisit temerile referitoare la afirmaţiile Maestrului că va învia dintre morţi în a treia zi. Adunarea s-a terminat prin desemnarea unui comitet al sinedriului însărcinat să-i facă o vizită lui Pilat a doua zi dimineaţa aducându-i cererea oficială a sinedriului de a pune o gardă romană în faţa mormântului lui Iisus pentru a-i împiedica pe prietenii lui să-l atingă. Purtătorul de cuvânt al acestui comitet îi spuse lui Pilat: „Domnule, ne amintim că Iisus din Nazareth, acest înşelător a spus în timp ce era viu: După trei zile voi reînvia. În consecinţă, am venit la tine să dai ordinele necesare pentru ca mormântul să fie apărat de discipolii săi cel puţin până a treia zi. Ne este teamă că discipolii săi să nu îl ia de acolo noaptea pentru a proclama apoi poporului că a înviat dintre morţi. Dacă am îngădui să se întâmple aşa, această greşeală ar fi mult mai mare decât aceea de a-i fi permis să trăiască.”

^(2014.3) ^188:2.3 După ce a auzit această cerere a sinedriului, Pilat le-a spus: „Vă voi da o gardă de zece soldaţi. Mergeţi şi faceţi astfel încât mormântul să fie în siguranţă.” Ei s-au întors la templu, au recrutat zece din proprii lor gardieni, apoi s-au îndreptat către mormântul lui Iosif cu aceşti zece gardieni iudei şi zece soldaţi romani, chiar în această dimineaţă de sabat, pentru a-i instala ca paznici în faţa mormântului. Aceşti oameni au rostogolit o altă piatră în faţa mormântului şi au pus sigiliul lui Pilat pe aceste pietre şi în jurul lor astfel încât ele să nu poată fi deplasate fără ştirea lor. Şi aceşti douăzeci de oameni au rămas să vegheze până la ora învierii, iar iudeii le-au adus să mănânce şi să bea.

3. În cursul zilei Sabatului

^(2014.4) ^188:3.1 Pe toată durata aceste zile de sabat discipolii şi apostolii au rămas ascunşi, în timp ce întregul Ierusalim vorbea de moartea lui Iisus pe cruce. La această dată exista la Ierusalim aproape un milion şi jumătate de iudei veniţi din toate părţile imperiului roman şi din Mesopotamia. Era începutul săptămânii Paştelui şi toţi aceşti pelerini vor fi în oraş pentru a afla de învierea lui Iisus şi a purta vestea cu ei în ţările lor.

^(2014.5) ^188:3.2 Târziu, sâmbătă seară, Ioan Marcu a invitat în taină pe cei unsprezece apostoli să vină la casa tatălui său. Puţin înainte de miezul nopţii ei se adunaseră toţi în aceeaşi sală de sus unde cu două zile înainte împărtăşiseră cina cea din urmă cu Maestrul lor.

^(2014.6) ^188:3.3 Chiar înainte de apusul soarelui, în această sâmbătă seara, Maria, mama lui Iisus, însoţită de Iuda şi de Rut, s-a întors în Bethania pentru a i se alătura familiei. David Zebedeu a rămas la Nicodim. El aranjase ca mesagerii săi să se adune duminică dimineaţa devreme. Femeile din Galileea care pregăteau esenţe pentru a îmbălsăma mai bine corpul lui Iisus rămăseseră la Iosif din Arimatheea.

^(2014.7) ^188:3.4 Noi nu suntem capabili să explicăm pe deplin ce s-a întâmplat cu Iisus din Nazareth în decursul acestei perioade de o zi şi jumătate, timp în care se presupunea că se odihneşte în noul mormânt a lui Iosif. Aparent el a murit pe cruce de aceeaşi moarte naturală de care ar fi murit orice alt muritor în aceleaşi împrejurări. Noi l-am auzit spunând: „Tată, îmi pun spiritul în mâinile tale.” Noi nu înţelegem exact semnificaţia acestor cuvinte, deoarece Ajustorul Gândirii lui Iisus era personalizat de mult timp şi menţinea acum o existenţă separată de fiinţa muritoare a lui Iisus. În nici un sens Ajustorul personalizat al Maestrului nu putea fi afectat de moartea sa fizică pe cruce. Ceea ce Iisus a pus în mâinile Tatălui în acest moment trebuie să fi fost contraponderea spirituală a lucrării iniţiale a Ajustorului constând în spiritualizarea minţii umane, astfel încât transpunerea experienţei sale să fie transferată în lumile palat. Experienţa lui Iisus ar trebui să comporte o oarecare realitate spirituală analogă naturii spirituale în care sufletul muritorilor lumilor a căror credinţă se întăreşte. Însă aceasta este, pur şi simplu, opinia noastră – noi nu ştim cu adevărat ceea ce a încredinţat Iisus Tatălui său.

^(2015.1) ^188:3.5 Noi ştim că forma fizică a Maestrului s-a odihnit în mormântul lui Iosif până duminică dimineaţă în jurul orelor trei, însă avem o mare incertitudine cu privire l-a statutul personalităţii lui Iisus în această perioadă de treizeci şi şase de ore. Noi ne-am străduit uneori să explicăm aceste lucruri, după cum urmează:

^(2015.2) ^188:3.6 1. Conştiinţa Creatorului Mihail trebuie să fi fost liberă şi în întregime degajată de mintea umană asociată de întruparea sa fizică.

^(2015.3) ^188:3.7 2. Ştim că fostul Ajustor al Gândirii lui Iisus a fost prezent pe Pământ de-a lungul acestei perioade şi comanda personal armatele celeste reunite.

^(2015.4) ^188:3.8 3. Omul din Nazareth a dobândit o identitate spirituală construită de-a lungul vieţii lui în trup, mai ales prin eforturile directe ale Ajustorului Gândirii şi apoi prin propria sa cumpănire perfectă între necesităţile fizice şi exigenţele spirituale ale existenţei ideale de muritor, echilibru pe care l-a atins alegând neabătut voinţa Tatălui. Această identitate spirituală a fost dată în grija Tatălui din Paradis. Noi nu ştim dacă această realitate spirituală a revenit pentru a face parte din această personalitate reînviată însă credem că da. Celelalte inteligenţe ale universului susţin că această identitate a sufletului lui Iisus se odihneşte acum „în sânul Tatălui” şi că va fi ulterior eliberată pentru a prelua conducerea Corpului Finalităţii din Nebadon, destinul său misterios în relaţie cu universurile necreate din tărâmurile încă neorganizate ale spaţiului exterior.

^(2015.5) ^188:3.9 4. Noi credem că conştiinţa umană sau muritoare a lui Iisus a dormit pe durata acestor treizeci şi şase de ore. Avem motive să credem că Iisus omul nu ştia nimic din ceea ce se întâmpla în univers în toată această perioadă. Conştiinţa sa de muritor nu a înregistrat scurgerea timpului , revenirea la viaţă a urmat instantaneu după somnul de moarte.

^(2015.6) ^188:3.10 Este aproape tot ceea ce putem introduce în prezenta relatare cu privire la statutul lui Iisus pe parcursul acestei perioade petrecute în mormânt. Există un anumit număr de fapte corelative la care putem face aluzie, cu toate că nu suntem deloc în măsură să le interpretăm.

^(2015.7) ^188:3.11 În vasta curte a sălilor de înviere a primei lumi palat din Satania putem acum observa un magnific edificiu morontial material, cunoscut sub numele de „monument comemorativ al lui Mihail” şi purtând în prezent pecetea lui Gabriel. Acest memorial a fost creat la puţin după ce Mihail a părăsit lumea şi poartă următoarea inscripţie: „În comemorarea trecerii muritoare a lui Iisus din Nazareth pe Urantia”.

^(2016.1) ^188:3.12 Există documente arătând că pe parcursul acestei perioade consiliul suprem al Salvingtonului, compus din o sută de membrii, a ţinut pe Urantia o reuniune deliberativă sub preşedinţia lui Gabriel. Există, de asemenea, arhive arătând că pe parcursul acestei perioade Cei Îmbătrâniţi de Zile din Uversa au comunicat cu Mihail în ceea ce priveşte statutul universului Nebadonului.

^(2016.2) ^188:3.13 Noi ştim că cel puţin un mesaj a fost schimbat între Mihail şi Emanuel pe Salvington pe parcursul perioadei în care corpul Maestrului era blocat în mormânt.

^(2016.3) ^188:3.14 Există motive întemeiate să credem că o anumită personalitate ocupa sediul lui Caligastia şi consiliul sistemic al Prinţilor Planetari care s-a reunit pe Ierusem în timp ce corpul lui Iisus se odihnea în mormânt.

^(2016.4) ^188:3.15 Arhivele Edentiei indică faptul că Părintele Constelaţiei Norlatiadekului se afla pe Urantia şi a primit instrucţiuni de la Mihail pe durata intervalului în care acesta din urmă se găsea în mormânt.

^(2016.5) ^188:3.16 Există şi alte dovezi care sugerează că personalitatea lui Iisus nu a fost pe deplin adormită şi inconştientă de-a lungul acestei perioade de aparentă moarte fizică.

4. Semnificaţia morţii pe cruce

^(2016.6) ^188:4.1 Cu toate că Iisus nu a îndurat această moarte pe cruce pentru a ispăşi rasială a omului muritor, nici pentru a asigura un fel de acces efectiv pe lângă un Dumnezeu, altminteri ofensat şi implacabil; chiar dacă Fiul Omului nu s-ar fi oferit voluntar pentru a domoli mânia lui Dumnezeu şi a deschide păcătoşilor calea mântuirii, şi în ciuda faptului că toate aceste idei de ispăşire şi de probaţiune sunt eronate, nu trebuie să neglijăm anumite semnificaţii ataşate morţii lui Iisus pe cruce. Este un fapt că pe alte planete locuite vecine Urantia este numită „Lumea Crucii.”

^(2016.7) ^188:4.2 Iisus a dorit să trăiască în trup o viaţă deplină de muritor pe Urantia. Moartea este ultimul act al dramei muritorilor. În eforturile voastre bine intenţionate de a evita erorile superstiţioase provenind dintr-o falsă interpretare a ceea ce înseamnă moartea pe cruce, trebuie să fiţi prudenţi pentru a evita o altă mare greşeală, aceea de a nu percepe adevărata semnificaţie şi autentica importanţă a morţii Maestrului.

^(2016.8) ^188:4.3 Omul muritor nu a fost niciodată proprietatea marilor înşelători. Iisus nu şi-a dat viaţa ca răscumpărare pentru eliberarea omenirii de şefii apostaţi şi de prinţii decăzuţi ai sferelor. Tatăl care este în Ceruri nu a conceput niciodată inechitatea de a condamna un suflet muritor din cauza faptelor rele ale strămoşilor lor. Moartea Maestrului pe cruce nu a fost nici un sacrificiu pentru a-i plăti lui Dumnezeu o datorie pe care rasa umană ajunsese să i-o datoreze .

^(2016.9) ^188:4.4 Înainte ca Iisus să fi trăit pe Pământ aţi fi avut poate motive să credeţi într-un astfel de Dumnezeu însă acest fapt nu se justifică, nu de când Maestrul a trăit şi a murit printre semenii voştri muritori. Moise a propovăduit demnitatea şi dreptatea unui Dumnezeu creator însă Iisus a descris iubirea şi compasiunea unui Tată celest.

^(2016.10) ^188:4.5 Firea animală – tendinţa către facerea de rău – este poate ereditară, dar păcatul nu se transmite de la părinte la copil. Păcatul este un act de rebeliune conştientă şi deliberat împotriva voinţei Tatălui şi a legilor Fiului, păcat comis de o creatură volitivă individuală.

^(2017.1) ^188:4.6 Iisus a trăit şi a murit pentru un univers întreg şi nu doar pentru rasele acestei singure lumi. Muritorii tărâmurilor avuseseră mântuirea chiar şi înainte fi trăit şi să fi murit Iisus pe Urantia însă rămâne un fapt că manifestarea sa pe această lume a iluminat mult calea mântuirii. Moartea sa a contribuit mult la scoaterea în evidenţă pentru totdeauna a certitudinii supravieţuirii muritorilor după moartea în trup.

^(2017.2) ^188:4.7 Nu se cuvine a se vorbi despre Iisus ca un aducător de jertfe, un plătitor de răscumpărare sau un izbăvitor, însă este în întru totul corect să fie numit un mântuitor. El a făcut definitiv mai clară şi mai sigură calea salvării (a supravieţuirii), el a arătat mai bine şi mai clar calea salvării spre folosul tuturor muritorilor din toate lumile universului Nebadonului.

^(2017.3) ^188:4.8 Ideea de Dumnezeu ca adevărat Tată iubitor este singurul concept pe care l-a propovăduit Iisus vreodată. Odată ce aţi priceput această idee trebuie ca de atunci încolo şi cu consecvenţă să abandonăm complet aceste noţiuni primitive de Dumnezeu considerat ca un monarh ofensat, un suveran sever şi atotputernic a cărui principală plăcere constă în surprinde pe supuşii lui făcând greşeli şi în a avea grijă ca ei să fie pedepsiţi cum se cuvine, afară numai dacă vreun altul egal cu el ar accepta de bunăvoie, să sufere pentru ei şi să moară în locul lor. Întreaga idee de răscumpărare şi de ispăşire este incompatibilă cu conceptul de Dumnezeu, aşa cum a fost propovăduit şi dat ca exemplu de Iisus din Nazareth. Iubirea infinită a lui Dumnezeu deţine primul loc în natura divină.

^(2017.4) ^188:4.9 Întreg acest concept de ispăşire şi de salvare prin sacrificiu este înrădăcinat în egoism şi întemeiat pe el. Iisus a propovăduit că slujirea aproapelui este conceptul cel mai înalt al fraternităţii celor ce cred în spirit. Mântuirea trebuie să fie deci considerată ca şi dobândită de cei care cred în paternitatea lui Dumnezeu. Principala preocupare a credincioşilor nu ar trebui să fie dorinţa egoistă a mântuirii personale, ci mai degrabă dorinţa dezinteresată de a-şi iubi semenii şi, deci, de a-i servi, tot aşa cum şi Iisus i-a iubit şi servit pe muritori.

^(2017.5) ^188:4.10 Credincioşii autentici nu se preocupă deloc de pedepsirea viitoare a păcatului. Adevăratul credincios nu este îngrijorat decât de prezenta sa separare cu Dumnezeu. Este adevărat că taţii pot să-şi pedepsească fiii, însă o fac din iubire, într-un scop disciplinar. Ei nu pedepsesc cu mânie şi nici ca răzbunare.

^(2017.6) ^188:4.11 Chiar dacă Dumnezeu era monarhul sever şi legal al unui univers în care domneşte dreptatea, el nu ar fi cu siguranţă satisfăcut de planul copilăresc al substituirii unei victime nevinovate cu un ofensator vinovat.

^(2017.7) ^188:4.12 În ceea ce priveşte îmbogăţirea experienţei umane şi lărgirea căii salvării, relative la moartea lui Iisus, marele lucru nu este faptul morţii sale, ci mai degrabă de purtarea exemplară şi spiritul incomparabil cu care a înfruntat el moartea.

^(2017.8) ^188:4.13 Tot această idee de răscumpărare prin ispăşire plasează mântuirea pe un plan al irealităţii. Un astfel de concept este pur filozofic. Mântuirea umană este reală. Ea se bazează pe două realităţi pe care creaturile pot să le sesizeze prin credinţă şi în felul acesta să le încorporeze în experienţa umană individuală: faptul paternităţii lui Dumnezeu şi adevăratul corolar: fraternitatea oamenilor. La urma urmei, este adevărat că „vi se vor socoti toate datoriile aşa cum le-aţi socotit voi pe cele ale celor îndatoraţi vouă.”

5. Lecţiile de la cruce

^(2017.9) ^188:5.1 Crucea lui Iisus descrie prima măsură a devotamentului suprem al adevăratului păstor chiar şi faţă de membrii nedemni ai turmei sale. Ea plasează, în definitiv, toate relaţiile dintre Dumnezeu şi om pe baze familiale. Dumnezeu este tatăl, omul este fiul său. Iubirea unui tată faţă de fiul său devine adevărul central al relaţiilor dintre Creator şi creatură în univers – şi nu dreptatea unui rege care îşi caută satisfacţia în suferinţele şi în pedepsirea supuşilor lui răufăcători.

^(2018.1) ^188:5.2 Crucea arată pentru totdeauna că atitudinea lui Iisus faţă de păcătoşi nu era nici condamnare, nici indulgenţă, ci, mai degrabă, căutarea eternă şi plină de iubire a salvării lor. Iisus este cu adevărat un salvator în sensul că viaţa şi moartea lui câştigă pe oameni de partea bunătăţii şi a supravieţuirii juste. Iisus iubeşte atât de mult oamenii, încât iubirea sa trezeşte un răspuns de iubire în inima umană. Iubirea este cu adevărat contagioasă şi veşnic creativă. Moartea lui Iisus pe cruce dă exemplul unei iubiri suficient de puternice şi divine pentru a ierta păcatele şi a îngropa orice faptă rea. Iisus a revelat acestei lumi o calitate de justeţe superioară justiţiei – simpla tehnică a binelui şi răului. Iubirea divină nu se mărgineşte să ierte greşelile, ea le absoarbe şi le distruge cu adevărat. Iertarea iubirii transcende de departe iertarea compătimirii. Compătimirea dă în lături facerea de rău, însă iubirea distruge definitiv păcatul şi toate slăbiciunile care rezultă din aceasta. Iisus a adus un nou mod de a trăi pe Urantia. El nu ne-a învăţat să opunem rezistenţă răului ci să găsim prin el, Iisus, o bunătate care distruge în chip eficient răul. Iubirea lui Iisus nu este o indulgenţă, ea salvează de condamnare. Mântuirea nu minimalizează greşelile, ea le repară. Adevărata iubire nu comportă nici compromis cu ura, nici indulgenţă faţă de ea, ci o distruge. Iubirea lui Iisus nu se mulţumeşte niciodată cu simpla iertare. Iubirea lui Iisus implică reabilitarea, supravieţuirea eternă. Este cu totul normal să se vorbească despre mântuire ca despre izbăvire, dacă vrem să vorbim de această reabilitare eternă.

^(2018.2) ^188:5.3 Prin puterea iubirii sale personale pentru oameni Iisus putea să distrugă atracţia păcatului şi a răului. El a dat astfel libertatea să se aleagă cele mai bune moduri de viaţă. Iisus a prezentat o eliberare de trecut care în ea însăşi promitea un triumf pentru viitor. Iertarea aducea deci mântuirea. Când iubirea divină este pe deplin acceptată în inima umană, frumuseţea sa distruge pentru totdeauna vraja păcatului şi puterea răului.

^(2018.3) ^188:5.4 Suferinţele lui Iisus nu au fost limitate la răstignire. În realitate Iisus din Nazareth a petrecut peste douăzeci şi cinci de ani pe crucea unei existenţe de muritor, reală şi intensă. Adevărata valoare a crucii constă în faptul că fost expresia supremă şi finală a iubirii lui Iisus desăvârşirea revelaţiei compasiunii sale.

^(2018.4) ^188:5.5 Pe milioane de lumi locuite, zeci de miliarde de creaturi în evoluţie care au fost poate vreodată tentate să renunţe la lupta morală şi să abandoneze buna luptă credinţei. Ele s-au mai uitat o dată la Iisus cel răstignit, apoi şi-au reluat drumul neabătut înainte, însufleţite de vederea lui Dumnezeu abandonându-şi viaţa întrupată prin devotamentul arătat în slujirea dezinteresată a oamenilor.

^(2018.5) ^188:5.6 Triumful morţii pe cruce este rezumat în spiritul purtării lui Iisus faţă de agresorii lui. El a făcut din cruce un simbol etern al victoriei iubirii asupra urii şi unul al victoriei adevărului asupra răului, când s-a rugat: „Tată, iartă-i, că nu ştiu ce fac!” Această iubire devotată a fost contagioasă într-un întreg vast univers; discipolii s-au molipsit de la Maestrul lor. Primul învăţător al evangheliei sale a fost nevoit să-şi dea viaţa în această slujire şi a fost omorât cu pietre în timp ce zicea: „Nu pune pe seama lor păcatul acesta.”

^(2018.6) ^188:5.7 Crucea face un apel suprem la ceea ce este mai bun în om, deoarece ea dezvăluie o fiinţă dispusă să îşi dea viaţa în slujba aproapelui. Nimeni nu poate avea iubire mai mare decât aceea de a fi dispus să-şi dea viaţa pentru prietenii săi şi Iisus avea o astfel de iubire, încât era gata să-şi dea viaţa pentru prietenii săi. O iubire mai mare decât oricare alta cunoscută vreodată pe Pământ.

^(2019.1) ^188:5.8 Pe alte lumi, cât şi pe Urantia, acest spectacol sublim al morţii lui Iisus omul pe crucea Golgotei a stârnit sentimentele muritorilor şi a antrenat cea mai înaltă devoţiune a îngerilor.

^(2019.2) ^188:5.9 Crucea este simbolul suprem al slujirii sacru, consacrarea vieţii voastre bunăstării şi salvării semenilor voştri. Crucea nu este simbolul sacrificiului Fiului lui Dumnezeu nevinovat în locul unor păcătoşi vinovaţi şi pentru a domoli un Dumnezeu ofensat. Ea rămâne pentru totdeauna pe Pământ şi peste tot în vastul univers ca un simbol sacru al celor buni care se revarsă peste cei răi şi îi salvează astfel prin devotamentul însuşi al iubirii lor. Crucea rămâne într-adevăr semnul celei mai înalte forme de slujire dezinteresată, al devotamentului suprem constând în dăruirea deplină a unei vieţi de dreptate în slujba unui serviciu realizat din toată inima, chiar şi în moarte, moartea pe cruce. Chiar şi vederea acestui mare simbol al vieţii de consacrare a lui Iisus inspiră cu adevărat în fiecare din noi dorinţa de a face la fel.

^(2019.3) ^188:5.10 Când bărbaţii şi femeile care gândesc îl consideră pe Iisus ca oferindu-şi viaţa pe cruce, ei nu îşi pot îngădui să se plângă nici măcar de cele mai grele încercări ale vieţii, cu atât mai mult de micile frustrări şi de multele dureri pur fictive care decurg din ele. Viaţa Maestrului a fost atât de glorioasă şi moartea sa atât de triumfătoare încât suntem cu toţii atraşi şi îndemnaţi să le împărtăşim pe amândouă. Întreaga manifestare al lui Mihail posedă o adevărată putere de atracţie din vremea tinereţii sale până la copleşitorul spectacol al morţii lui pe cruce.

^(2019.4) ^188:5.11 Încredinţa-vă deci că atunci când priviţi crucea ca pe o revelaţie a lui Dumnezeu să nu priviţi nici cu ochii oamenilor primitivi, nici din punctul de vedere al barbarilor de mai târziu, care îl considerau pe Dumnezeu ca fiind un suveran implacabil, exercitând sever dreptatea, aplicând rigid legea. Încredinţaţi-vă mai degrabă că vedeţi în cruce manifestarea finală a iubirii şi a devotamentului lui Iisus faţă de misiunea vieţii lui de revărsare peste rasele muritoare, peste vastul său univers. Să vedeţi în moartea Fiului Omului apogeul dezvăluirii iubirii divine a Tatălui pentru fiii săi din sferele locuite de muritori. Crucea descrie astfel devotamentul unei voinţe pline de afecţiune binevoitoare şi acordarea salvării voluntare asupra celora care sunt dispuşi să primească astfel de daruri şi un asemenea devotament. În cruce nu există nimic altceva decât a cerut Tatăl – ci numai ceea ce a dat Iisus şi totodată a refuzat să evite.

^(2019.5) ^188:5.12 Dacă omul nu-l poate aprecia într-un alt mod pe Iisus şi nu poate înţelege sensul consacrării sale pe Pământ el poate, cel puţin, să înţeleagă că acesta a împărtăşit cu el suferinţele sale de muritor. Nimeni nu poate vreodată să se teamă că acest Creator ignoră natura sau amploarea problemelor temporale.

^(2019.6) ^188:5.13 Ştim că moartea sa pe cruce nu a fost menită să împace omul cu Dumnezeu, ci să stimuleze omul în realizarea de către el a iubirii eterne a Tatălui şi a compasiunii nesfârşite a Fiului său, astfel încât să răspândească aceste adevăruri universale într-un univers întreg.

Până la o nouă revedere … pace și lumină pentru toți !

Constantin RUSU

Share this:

Viața și învățăturile lui Iisus – Rastignirea

Posted on 6 aprilie 2018 by corus

Răspunde

Continuare: Viața și învățăturile lui Iisus conform cărții Urantia

Răstignirea

Pe drumul către Golgota
Răstignirea
Cei care au asistat la răstignire
Hoţul de pe cruce
Ultima oră pe cruce
După răstignire …

Cine dorește să citească materialul în original – adică fără unele pasaje colorate, sublinieri sau boldiri care îmi aparțin – o poate face de pe linkul de mai jos

http://www.urantia.org/ro/cartea-urantia/citeste-cartea-urantia-online

Capitolul 187

Răstignirea

^(2004.1) ^187:0.1 DUPĂ ce cei doi tâlhari au fost pregătiţi, soldaţii au plecat sub comanda unui centurion, la locul răstignirii. Centurionul, comandant al acestor doisprezece soldaţi, era căpitanul care condusese soldaţii romani în noaptea precedentă pentru a-l aresta pe Iisus la Ghetsimani. Romanii aveau obiceiul de a da câte patru soldaţi pentru fiecare persoană care urma să fie răstignită. Cei doi tâlhari au fost biciuiţi înainte de a fi duşi să fie răstigniţi însă lui Iisus nu i s-au mai dat alte pedepse fizice. Fără îndoială, căpitanul socotise că Iisus fusese deja biciuit destul înainte de a fi fost condamnat.

^(2004.2) ^187:0.2 Cei doi tâlhari răstigniţi împreună cu Iisus erau asociaţi ai lui Baraba şi ar fi fost trimişi la moarte mai târziu, împreună cu şeful lor, dacă acesta din urmă nu ar fi fost eliberat în virtutea iertării de Paşti a lui Pilat . Iisus a fost astfel răstignit în locul lui Baraba.

^(2004.3) ^187:0.3 Ceea ce Iisus este pe cale să facă, a se supune morţii pe cruce, o face de bunăvoie. Prezicând această experienţă, el a spus: „Tatăl mă iubeşte şi mă sprijină pentru că sunt gata să-mi abandonez viaţa, însă o voi lua din nou. Nimeni nu îmi poate lua viaţa, eu însumi renunţ la ea. Am autoritatea de a o abandona şi am autoritatea de a o relua. Am primit de la Tatăl meu această putere.”

^(2004.4) ^187:0.4 Chiar înainte de ora nouă, în această dimineaţă, soldaţii l-au dus pe Iisus de la pretoriu pe drumul către Golgota. Ei erau urmaţi de numeroase persoane care simpatizau în mod secret cu Iisus însă cea mai mare parte din acest grup de peste două sute de oameni erau fie duşmanii lui, fie privitori care doreau doar să se bucure de şocul asistării la spectacolul răstignirii. Doar câţiva conducători evrei au mers să-l vadă pe Iisus murind pe cruce. Ştiind că va fi predat de Pilat soldaţilor romani şi că era condamnat să moară, ceilalţi s-au ocupat de adunarea lor în templu unde au discutat ceea ce urma să se facă cu discipolii lui.

1. Pe drumul către Golgota

^(2004.5) ^187:1.1 Înainte de a părăsi curtea pretoriului soldaţii au pus traversa crucii pe umerii lui Iisus. Obiceiul cerea ca respectivul condamnat să poarte traversa crucii sale până la locul crucificării. Condamnatul nu purta toată crucea, ci numai braţul scurt orizontal. Bucăţile de lemn verticale ale celor trei cruci fuseseră deja transportate pe Golgota şi înaintea sosirii soldaţilor şi a prizonierilor lor ele au fost bine înfipte în pământ.

^(2004.6) ^187:1.2 Conform obiceiului, căpitanul conducea procesiunea purtând mici tăbliţe albe pe care erau înscrise numele criminalilor şi natura crimelor pentru care fuseseră condamnaţi. Pentru cei doi tâlhari, centurionul avea notiţe, având dedesubtul lor scris un singur cuvânt: „hoţ”. După ce victima era bătută în cuie pe traversă şi ridicată pe bârna verticală, obiceiul spunea ca inscripţia respectivă să fie agăţată pe parte de sus a crucii, chiar deasupra capului criminalului, pentru ca toţi martorii să poată şti pentru ce crimă a fost condamnat cel răstignit. Inscripţia purtată de centurion pentru a fi pusă pe crucea lui Iisus a fost scrisă de Pilat însuşi în latină, în greacă şi în aramaică şi pe ea scria: „Iisus din Nazareth – Regele Iudeilor”.

^(2005.1) ^187:1.3 Anumiţi demnitari iudei încă prezenţi când Pilat a scris această legendă, au protestat vehement contra calificativului de „Rege al Iudeilor” aplicat lui Iisus. Însă Pilat le-a amintit că această acuzaţie făcea parte din inculparea care l-a condus să fie condamnat. Văzând că nu-l pot forţa pe Pilat să-şi schimbe ideea iudeii au cerut ca inscripţia să fie, cel puţin, schimbată în „El a spus: Eu sunt Regele Iudeilor”. Însă Pilat a fost de neînduplecat şi nu a vrut să modifice inscripţia. La toate celelalte cereri el răspundea doar atât: „Ceea ce am scris, am scris.”

^(2005.2) ^187:1.4 De obicei cortegiile de felul acesta mergeau spre Golgota pe drumul cel mai lung pentru ca un număr cât mai mare de persoane să poată privi criminalul condamnat însă în această zi s-a mers pe calea cea mai scurtă către poarta Damascului care marca ieşirea din oraş către nord. Cortegiul a urmat acest drum şi a ajuns în curând la Golgota, locul oficial al răstignirilor în Ierusalim. Dincolo de Golgota se găseau vilele cetăţenilor bogaţi, iar de altă parte a drumului se puteau vedea mormintele a numeroşi iudei bogaţi. Crucificarea nu era o pedeapsă iudaică. Grecii şi romanii au învăţat de la fenicieni această metodă de execuţie. Chiar şi Irod, cu toată cruzimea lui, nu a recurs la răstignire. Romanii nu răstigneau niciodată un cetăţean roman. Ei supuneau la acest gen de moarte dezonorantă doar pe sclavii şi pe cetăţenii popoarelor aflate sub ocupaţia lor. Exact la patruzeci de ani după crucificarea lui Iisus, în timpul asediului Ierusalimului, întreaga Golgota a fost acoperită de mii şi mii de cruci pe care piereau, zi după zi, floarea rasei iudaice. Aceasta a fost într-adevăr o teribilă recoltă pentru sămânţa însămânţată în ziua aceasta.

^(2005.3) ^187:1.5 În timp ce procesiunea funebră trecea pe străzile strâmte ale Ierusalimului un mare număr de iudei mai buni la inima care auziseră cuvintele de încurajare şi de compătimire ale lui Iisus şi care cunoscuseră revărsarea iubirii lui, reprezentată prin viaţa sa, nu şi-au putut stăpâni plânsul când l-au văzut condus către o moarte atât de puţin nobilă. La trecerea sa multe dintre aceste femei plângeau şi se văitau. Când unele au îndrăznit chiar să-l urmeze, mergând alături de el, Maestrul a întors capul şi le-a spus: „Fiice ale Ierusalimului, nu plângeţi pentru mine, ci plângeţi mai degrabă pentru voi înşivă şi pentru copii voştri. Lucrarea mea este aproape îndeplinită. Mă voi întoarce alături de Tatăl meu, însă vremea marilor necazuri pentru Ierusalim abia începe. Iată venind zilele în care veţi spune: Binecuvântate sunt cele sterpe şi cele ale căror sâni nu şi-au alăptat niciodată puii, şi în aceste zile veţi ruga stâncile munţilor să cadă asupra voastră pentru a vă elibera de teroarea chinurilor voastre.”

^(2005.4) ^187:1.6 Aceste femei ale Ierusalimului erau într-adevăr curajoase, manifestând simpatie pentru Iisus, deoarece legea interzicea cu stricteţe să se arate sentimente amicale unui condamnat care era condus la răstignire. Populaţiei îi era îngăduit să huiduiască, să îl ia în zeflemea şi să îl ridiculizeze pe condamnat, însă nu era permis să se exprime nici un fel de compătimire.

^(2005.5) ^187:1.7 Iisus a apreciat această manifestare de simpatie în ceasul acesta întunecat în care prietenii săi se ascundeau însă nu a vrut ca aceste femei bune la inimă să fie ameninţate de autorităţi pentru a fi îndrăznit să-i arate compătimire. Chiar într-o astfel de clipă, Iisus nu se gândea la el însuşi ci doar la nefericitele zile de tragedie care aşteptau Ierusalimul şi întreaga naţiune iudaică.

^(2006.1) ^187:1.8 În timp ce Maestrul mergea îndurerat la răstignire, el a simţit o oboseală extremă. Era aproape epuizat. El nu a primit nici hrană, nici băutură de la cina ultimă cu Ilie Marcu. Nu i s-a permis nici măcar să se bucure de câteva clipe de somn. Altfel interogatoriile s-au succedat fără întrerupere până la ora condamnării sale fără a mai pune la socoteală şi biciuirile abuzive succesive însoţită de suferinţe fizice şi de pierderi de sânge. Peste toate acestea, era şi agonia lui mentală extremă, o tensiune spirituală acută şi un teribil sentiment de solitudine umană.

^(2006.2) ^187:1.9 Puţin după ce a trecut poarta ce ducea în afara oraşului, în timp ce Iisus se clătina purtându-şi crucea, forţa lui fizică a scăzut momentan şi a căzut sub greutatea grelei lui poveri. Soldaţii au ţipat la el şi l-au lovit cu piciorul, însă nu a putut să se ridice. Căpitanul ştia ce a îndurat Iisus şi văzând aceasta a ordonat soldaţilor să îl lase în pace. Apoi a poruncit unui trecător, un anumit Simon din Cyrena, să ridice traversa crucii de pe umerii lui Iisus şi să o poarte întregul drum până la Golgota.

^(2006.3) ^187:1.10 Acest Simon a parcurs întregul drum de la Cyrena, în Africa de nord, pentru a asista la Paşti. El rămăsese împreună cu alţi cyrenieni chiar în afara zidurilor oraşului şi mergea la templu pentru a asista la slujbe când căpitanul roman i-a ordonat să poarte traversa crucii lui Iisus. Simon a rămas lângă Maestru pe parcursul orelor morţii sale pe cruce conversând cu mulţi dintre prietenii şi dintre duşmanii lui Iisus care se aflau acolo. După înviere şi înainte să părăsească Ierusalimul el a devenit un brav credincios în evanghelia împărăţiei şi când s-a întors acasă, el şi-a făcut familia să intre în împărăţia celestă. Cei doi fii ai săi, Alexandru şi Rufus, au propovăduit foarte bine noua evanghelie în Africa. Însă Simon nu a ştiut niciodată că Iisus, căruia i-a purtat povara, şi preceptorul iudeu care l-a ajutat odinioară pe fiul său rănit erau una şi aceeaşi persoană.

^(2006.4) ^187:1.11 Era puţin trecut de ora nouă când procesiunea funebră a ajuns pe Golgota şi soldaţii romani s-au apucat să-i bată în cuie pe cei doi tâlhari şi pe Fiul Omului pe crucile lor respective.

2. Răstignirea

^(2006.5) ^187:2.1 Mai întâi soldaţii au legat braţele Maestrului cu funii de grinda orizontală a crucii, apoi i-au bătut mâinile în cuie pe lemn. După ce au ridicat grinda pe stâlp şi au ţintuit-o solid pe braţul vertical al crucii, ei l-au legat pe Iisus de picioare şi le-au bătut în cuie pe lemn, folosind un singur cui mai lung pentru a străpunge ambele picioare. Pe stâlpul vertical era înfipt un piron îndeajuns de sus pentru a putea susţine greutatea corpului. Crucea nu era înaltă. Picioarele Maestrului nu se găseau decât la aproximativ un metru de sol. El putea deci auzi tot ceea ce se spunea despre el în bătaie de joc şi distingea expresia de pe chipul tuturor celor care îl batjocoreau cu atâta nesocotinţă. Persoanele prezente puteau să audă uşor cuvintele pe care Iisus le-a pronunţat în timpul acestor ore de chin prelungit şi de moarte lentă.

^(2007.1) ^187:2.2 Obiceiul cerea să se îndepărteze toate veşmintele celor care erau răstigniţi însă de vreme ce iudeii au obiectat la faptul de a se expune în public nuditatea unei forme umane, la Ierusalim romanii au dat deci întotdeauna un veşmânt tuturor condamnaţilor la răstignire. În consecinţă, după ce a fost dezbrăcat, Iisus a fost înveşmântat înainte de a fi pus pe cruce.

^(2007.2) ^187:2.3 S-a recurs la răstignire pentru a se da o pedeapsă crudă şi prelungită, deoarece victima nu murea uneori decât după mai multe zile. Exista la Ierusalim o puternică opoziţie faţă de răstignire şi exista o asociaţie feminină iudaică ce trimitea întotdeauna un reprezentant la răstigniri pentru a oferi victimei vin amestecat cu un drog pentru a-i diminua suferinţele. Când Iisus a gustat din acest vin cu narcotic şi, cu toate că era însetat, a refuzat să îl bea. Maestrul a ales să-şi păstreze conştiinţa umană până la capăt. El a vrut să înfrunte moartea, chiar sub această formă crudă şi inumană şi să triumfe prin supunerea de bună voie deplinei experienţe umane.

^(2007.3) ^187:2.4 Înainte ca Iisus să fie pus pe crucea sa, cei doi tâlhari fuseseră deja puşi pe a lor, blestemându-i şi scuipându-i întruna pe călăi . Singurele cuvinte a lui Iisus atunci când era bătut în cuie au fost: „Tată, iartă-i, că nu ştiu ceea ce fac!” El nu ar fi putut să intervină cu atât de multă iubire şi îndurare în favoarea călăilor săi dacă asemenea gânduri de devoţiune afectuoasă nu ar fi fost principiul însuşi al întregii sale vieţi de slujire dezinteresată. Ideile, mobilurile şi dorinţele profunde ale unei întregi vieţi sunt scoase la lumina zilei într-o criză.

^(2007.4) ^187:2.5 După ce Maestrul a fost ridicat pe crucea sa, căpitanul a fixat cu cuie inscripţia deasupra capului său, unde se putea citi în trei limbi: „Iisus din Nazareth – Regele Iudeilor”. Iudeii s-au înfuriat la aceasta aparentă insultă, însă manierele lor lipsite de respect l-au enervat pe Pilat. El simţise că a fost intimidat şi umilit şi a adoptat această metodă pentru a obţine o revanşă meschină. El ar fi putut scrie: „Iisus – un rebel” însă ştia cum aceşti iudei din Ierusalim detestau chiar şi numele de Nazareth şi era hotărât să-i umilească astfel. Pilat ştia, de asemenea, că iudeii vor fi atinşi în punctul lor cel mai sensibil când aceştia îl vor vedea numit pe acest galileean executat „Regele Iudeilor”.

^(2007.5) ^187:2.6 Aflând cum a încercat Pilat să îi ia în râs, punând această inscripţie pe crucea lui Iisus, mulţi dintre conducătorii iudei s-au grăbit să meargă pe Golgota însă nu au îndrăznit să înlăture acea inscripţie, deoarece soldaţii romani stăteau de pază. În neputinţa lor aceşti conducători s-au amestecat cu mulţimea şi au făcut tot posibilul pentru a-i face pe cei de faţă să îşi bată joc de răstignit şi să îl ridiculizeze, pentru ca nici unul dintre ei să nu ia inscripţia în serios.

^(2007.6) ^187:2.7 Apostolul Ioan, însoţit de Maria, mama lui Iisus, de Rut şi de Iuda au ajuns la locul răstignirii imediat ce Iisus a fost deja agăţa pe cruce şi în momentul în care căpitanul fixa inscripţia deasupra capului Maestrului. Ioan a fost singurul dintre cei unsprezece apostoli care a asistat la răstignire şi nici chiar el nu a fost prezent tot timpul, deoarece a alergat la Ierusalim pentru a o aduce mama sa şi pe prietenii mamei sale pe Golgota puţin după ce o condusese pe mama lui Iisus.

^(2007.7) ^187:2.8 Când Iisus a văzut-o pe mama sa şi pe fratele său, pe sora sa şi pe Ioan el a surâs fără să spună nimic. Între timp, cei patru soldaţi însărcinaţi cu răstignirea Maestrului au împărţit, ca de obicei, veşmintele sale între ei. Unul a luat sandalele, un altul turbanul, un altul centura şi al patrulea mantia. Rămânea tunica, veşmântul fără nici o cusătură coborând aproape până la genunchi şi care trebuia tăiat în patru bucăţi. Văzând cât de neobişnuită era acest articol vestimentar soldaţii au decis să tragă la sorţi. De sus, Iisus îi privea împărţindu-şi veşmintele sale în timp ce mulţimea lipsită de judecată se distra pe seama lui.

^(2008.1) ^187:2.9 Este un caz fericit că soldaţii romani au luat veşmintele Maestrului. Altfel, dacă le-ar fi luat discipolii săi, ei ar fi fost tentaţi să le transforme în relicve, în obiecte de adorare superstiţioasă. Maestrul dorea ca discipolii săi să nu aibă nimic material legat de viaţa sa pământească. El a vrut să lase omenirii doar amintirea unei vieţi umane dedicate înaltului ideal spiritual de a fi consacrat facerii voii Tatălui.

3. Cei care au asistat la răstignire

^(2008.2) ^187:3.1 Către ora nouă şi jumătate, în această zi de vineri, Iisus a fost agăţat pe cruce. Înainte de ora unsprezece mai mult de o mie de persoane se adunaseră acolo pentru a asista la spectacolul răstignirii Fiului Omului. În toate aceste ceasuri cumplite de încercare, oştirile nevăzute ale unui univers priveau în tăcere acest extraordinar fenomen al Creatorului murind de moartea unei creaturi şi încă de moartea cea mai infamă a unui criminal condamnat.

^(2008.3) ^187:3.2 Printre persoanele care se apropiară de cruce într-un moment sau altul în timpul răstignirii au fost Maria, Rut, Iuda, Ioan, Salomeea (mama lui Ioan) şi un grup de credincioşi sinceri şi convinşi, între ei fiind Maria soţia lui Clopas şi sora mamei lui Iisus, Maria Magdalena şi Rebecca, care locuise altă dată la Sepphoris. Aceştia şi alţi prieteni ai lui Iisus păstrau tăcerea în timp ce observau marea lui putere de îndurare şi tăria lui sufletească şi vedeau intensa lui suferinţă.

^(2008.4) ^187:3.3 Numeroşi trecători clătinau din cap şi spuneau, luându-l în zeflemea: „Tu, care vroiai să distrugi templul şi să-l reclădeşti în trei zile, salvează-te pe tine. Dacă eşti fiul lui Dumnezeu de ce nu cobori de pe crucea ta?” În mod asemănător unii dintre conducătorii iudeilor îl luau în derâdere zicând: „El i-a salvat pe alţii însă nu poate să se salveze pe sine.” Alţii spuneau: „Dacă eşti regele iudeilor, coboară de pe crucea ta şi vom crede în tine.” Mai târziu ei au continuat să râdă de el, spunând: „El s-a încredinţat lui Dumnezeu pentru a-l elibera. El a pretins chiar că este Fiul lui Dumnezeu şi priviţi-l acum răstignit între doi tâlhari.” Chiar şi cei doi tâlhari au început să-şi bată joc de el şi să-i facă reproşuri.

^(2008.5) ^187:3.4 Cum Iisus nu vroia să răspundă sarcasmelor lor şi cum se apropia amiaza acelei zile de pregătire specială, cea mai mare parte a mulţimii gălăgioase s-a risipit până pe la ora unsprezece şi jumătate. Mai puţin de cincizeci de persoane au rămas pe loc. Soldaţii au început atunci să ia masa lor de prânz şi să bea vinul lor ieftin şi acru, apoi s-au instalat pentru lunga veghe mortuară. În timp ce îşi beau vinul, ei au închinat ironic în sănătatea lui Iisus spunând: „Salut şi noroc! în cinstea regelui iudeilor.” Ei au fost şocaţi la vederea Maestrului lor tolerând ironiile şi batjocurile lor.

^(2008.6) ^187:3.5 Văzându-i mâncând şi bând, Iisus şi-a coborât ochii asupra lor şi a spus: „Mi-e sete!” Când căpitanul gărzii a auzit că lui Iisus îi este sete a luat puţin vin din sticlă şi a muiat în el un dop de burete, l-a înfipt apoi în vârful unei suliţe şi a ridicat-o până la Iisus pentru ca acesta să-şi poată umezi buzele uscate.

^(2008.7) ^187:3.6 Iisus a hotărât să trăiască fără a recurge la puterea sa supranaturală. Şi tot astfel, el a ales să moară pe cruce la fel ca un muritor obişnuit. El a trăit ca un om şi a vrut să moară ca un om, făcând voia Tatălui.

4. Hoţul de pe cruce

^(2008.8) ^187:4.1 Unul din tâlhari i se alătură lui Iisus spunând: „Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, de ce nu te ocupi de salvarea ta şi a noastră?” Când i-a făcut aceste de reproşuri lui Iisus, celălalt tâlhar, care l-a auzit adesea pe Maestru propovăduind, îi spuse primului: „Nu ţi-e frică de Dumnezeu? Nu vezi că suferim pentru faptele noastre însă acest om suferă pe nedrept? Am face mai bine să căutăm iertarea păcatelor noastre şi mântuirea sufletului nostru.” Când Iisus l-a auzit pe tâlharul acela spunând aceasta, şi-a întors faţa către el şi a zâmbit aprobator. Văzând chipul lui Iisus întors către el, răufăcătorul şi-a adunat curajul, şi-a reaprins flacăra licărindă a credinţei şi a spus: „Doamne, aminteşte-ţi de mine când vei intra în împărăţia ta.” Iisus spuse atunci: „În adevăr, în adevăr îţi spun, vei fi într-o zi cu mine în Paradis.”

^(2009.1) ^187:4.2 În toiul durerilor morţii fizice Maestrul avea timpul de a asculta confesiunea de credinţă a tâlharului credincios. Când acest hoţ a încercat să obţină mântuirea, el a găsit eliberarea. De multe ori înainte el ajunsese să creadă în Iisus însă numai în acele ceasuri de conştientă s-a întors cu toată inima sa spre învăţătura Maestrului. Când a văzut felul în care Iisus a înfruntat moartea pe cruce acest tâlhar nu a mai putut rezista convingerii că acest Fiu al lui Dumnezeu era într-adevăr Fiul lui Dumnezeu.

^(2009.2) ^187:4.3 În decursul acestui episod de convertire a tâlharului şi a admiterii sale în împărăţie de către Iisus, apostolul Ioan a plecat spre oraş pentru a-şi aduce mama şi prietenele acesteia la locul răstignirii. Luca a aflat ulterior de această poveste din gura căpitanului roman convertit.

^(2009.3) ^187:4.4 Apostolul Ioan a povestit despre răstignire, amintindu-şi de evenimente la două treimi de secol după desfăşurarea faptelor. Celelalte povestiri au fost întemeiate pe mărturiile centurionului roman al gărzii care, din ceea ce a văzut şi a auzit, a crezut în Iisus şi prin urmare a intrat pe deplin în comunitatea împărăţiei cerurilor pe pământ.

^(2009.4) ^187:4.5 Acest om tânăr, tâlharul pocăit, a fost împins la o viaţă de violenţă şi de răufăcător de cei care predicau o astfel de carieră de hoţ ca un protest patriotic eficient contra asupririi politice şi nedreptăţii sociale. Acest fel de învăţătură, sporit de nevoia de aventură, i-a făcut pe numeroşi tineri, altminteri bine intenţionaţi, să se înroleze în expediţii de jaf armat. Acest tânăr bărbat îl considerase pe Baraba ca un erou. Acum vedea că se înşelase. Aici pe cruce, alături de el, vedea un om cu adevărat mare, un adevărat erou. Acesta era un erou care îl înflăcăra, îi insufla cele mai înalte idealuri de demnitate morală şi ţi însufleţea toate ideile de curaj, de bărbăţie şi de curaj. Observându-l pe Iisus, el vedea izvorând în inima sa un sentiment irezistibil de iubire, de loialitate şi de autentică măreţie.

^(2009.5) ^187:4.6 Dacă prin mulţimea zeflemitoare ar mai fi fost vreo persoană care să simtă naşterea credinţei în sufletul ei şi să facă apel la îndurarea lui Iisus ea ar fi fost primită cu o consideraţie afectuoasă asemănătoare celei mărturisite de tâlharul credincios.

^(2009.6) ^187:4.7 Imediat după ce tâlharul pocăit a auzit făgăduinţa Maestrului cum că ei se vor revedea într-o zi în Paradis, Ioana revenea din oraş şi aducând cu el pe mama sa şi un grup de aproape doisprezece femei credincioase. Ioan şi-a reluat locul pe lângă Maria, mama lui Iisus, şi a sprijinit-o. Fiul său, Iuda, era de cealaltă parte. În momentul în care Iisus şi-a coborât privirea asupra acestei scene era amiază şi i-a spus mamei sale astfel: „Femeie, iată-l pe fiul tău!”. Apoi vorbindu-i lui Ioan, el spuse: „Fiule, iat-o pe mama ta!” Apoi se adresă celor doi, spunând: „Doresc să părăsiţi acest loc.” Ioan şi Iuda au îndepărtat-o deci pe Maria de Golgota. Ioan a condus-o pe mama lui Iisus în locul unde zăbovea ea în Ierusalim, apoi s-a grăbit să revină la locul răstignirii. După Paşti Maria s-a reîntors la Bethsaida şi a locuit la Ioan pentru tot restul vieţii ei pământeşti. Ea a supravieţuit mai puţin de un an morţii lui Iisus.

^(2010.1) ^187:4.8 După ce Maia s-a îndepărtat, celelalte femei s-au retras la mică distanţă şi au rămas să vegheze asupra lui Iisus până când el şi-a dat suflarea pe cruce. Ele erau încă acolo când trupul Maestrului a fost dat jos pentru a fi îngropat.

5. Ultima oră pe cruce

^(2010.2) ^187:5.1 Cu toate că era cam devreme în acest anotimp pentru un asemenea fenomen, cerul s-a întunecat puţin după amiază, ca urmare a prezenţei nisipului fin în atmosferă. Populaţia Ierusalimului ştia că aceasta semnala sosirea unei furtuni de nisip aduse de vântul cald din deşertul Arabiei. La o oră după-amiaza, cerul devenise atât de înnourat încât soarele a fost acoperit. Restul mulţimii se grăbi să se întoarcă în oraş. Când Maestrul îşi dădu viaţa, puţin după acest moment, mai puţin de treizeci de persoane erau prezente. Nu mai erau decât cei treisprezece soldaţi romani şi un grup de aproximativ cincisprezece credincioşi. Aceşti credincioşi erau toţi femei, în afară de Iuda, fratele lui Iisus, şi de Ioan Zebedeu care revenise în locul acesta chiar înainte ca Maestrul să-şi dea ultima suflare.

^(2010.3) ^187:5.2 Puţin după ora unu a după-amiezii, în întunecimea tot mai adâncă a violentei furtuni de nisip, Iisus a început să-şi piardă conştiinţa omenească. El rostise ultimele lui cuvinte de compătimire, de iertare şi de încurajare. Ultima sa dorinţă, referitoare la grijă faţă de mama sa, fusese exprimată. În cursul acestei ore din apropierea morţii, mintea umană a lui Iisus a recurs la repetarea a numeroase pasaje din scripturile ebraice, în special ale psalmilor. Ultimul gând conştient al lui Iisus omul era preocupat de repetarea mentală a unei părţi din cartea psalmilor, numită acum Psalmii XX, XXI şi XXII. Buzele sale se mişcau adesea însă era prea slab pentru a putea rosti cuvintele acestor pasaje, pe care el le cunoştea pe de rost, aşa cum treceau ele prin mintea lui. Doar de câteva ori cei care se găsiseră în apropiere au putut auzi citate, precum: „Ştiu că Domnul îl va salva pe unsul său” „Mâna ta va descoperi toţi duşmanii mei” şi „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, de ce m-ai părăsit?” Iisus nu a avut niciodată nici cea mai mică îndoială că a trăit conform voinţei Tatălui şi că îşi abandona acum viaţa trupească conform voinţei Tatălui său. El nu avea sentimentul că Tatăl l-a abandonat. El s-a mulţumit să recite în conştiinţa sa evanescentă numeroase pasaje din scripturi, dintre care Psalmul XXII care începe prin „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, de ce m-ai părăsit?” Se pare că acesta a fost unul dintre cele trei citate pe care le rostise destul de clar pentru a putea fi auzit de cei aflaţi în apropierea lui.

^(2010.4) ^187:5.3 Ultima cerere a lui Iisus în calitate de muritor a fost adresată tovarăşilor săi, formulată în jurul orei unu şi jumătate, când a spus pentru a doua oară: „Mi-e sete!” Căpitanul gărzii a umezit din nou buzele Maestrului cu acelaşi burete muiat în vin acru, numit de obicei oţet.

^(2010.5) ^187:5.4 Violenţa furtunii de nisip creştea şi cerul devenea din ce în ce mai întunecat. Cu toate acestea soldaţii şi micul grup de credincioşi a rămas acolo. Soldaţii se aflau în apropierea crucii, înghesuiţi unii în alţii pentru a se apăra de nisip. Mama lui Ioan şi alte câteva persoane priveau de la distanţă, dintr-un loc unde erau puţin adăpostite de o stâncă înclinată. Când Maestrul îşi dădu, în cele din urmă, ultima suflare la picioarele crucii sale se găseau Ioan Zebedeu, Iuda fratele lui Iisus, Rut sora sa, Maria Magdalena şi Rebecca, stabilită la Sepphoris.

^(2011.1) ^187:5.5 Chiar înainte de orele trei Iisus strigă cu o voce puternică: „S-a sfârşit! Tată, îmi pun spiritul în mâinile tale.” După ce a vorbit astfel, şi-a înclinat capul şi a abandonat lupta pentru viaţă. Văzând cum a murit Iisus, centurionul roman îşi lovi pieptul şi spuse: „Acesta a fost cu adevărat un om drept. Într-adevăr trebuie să fi fost un Fiu de Dumnezeu” şi din acel moment a început să creadă în Iisus.

^(2011.2) ^187:5.6 Iisus a murit ca un rege – aşa cum a şi trăit. El şi a recunoscut direct regalitatea şi a rămas stăpân pe situaţie pe toată durata acelei zile tragice. El a mers de bună voie la moartea aceea dezonorantă după ce a vegheat la ocrotirea tuturor apostolilor săi aleşi. El l-a împiedicat cu înţelepciune pe Petru să pricinuiască necazuri prin violenţa sa şi a aranjat ca Ioan să-i poată rămâne alături până la sfârşitul existenţei sale de muritor. El a revelat adevărata sa natură sinedriului ucigaş şi i-a amintit lui Pilat sursa autorităţii sale suverane în calitate de Fiu al lui Dumnezeu. El a plecat spre Golgota purtându-şi propria cruce şi şi-a încheiat manifestarea lui plină de iubire ducând Tatălui din Paradis spiritul pe care l-a cucerit în calitate de muritor. După o astfel de viaţă şi în momentul unei astfel de morţi, Maestrul putea cu adevărat să spună: „S-a terminat!”

^(2011.3) ^187:5.7 Pentru că era ziua pregătirii atât a Paştelui, cât şi a sabatului, iudeii nu au vrut ca aceste corpuri să rămână expuse pe Golgota. Ei s-au dus deci înaintea lui Pilat pentru a-i cere ca celor trei oameni să li se rupă picioarele şi apoi să fie daţi jos de pe cruci pentru a fi aruncaţi înainte de apusul soarelui în gropile de înmormântare ale criminalilor. Ca urmare a acestei cereri, Pilat a trimis numaidecât trei soldaţi pentru a le rupe picioarele şi a da ultima lovitură lui Iisus şi celor doi tâlhari.

^(2011.4) ^187:5.8 Când aceşti soldaţi au sosit pe Golgota ei au executat ordinul asupra tâlharilor însă spre marea lor surpriză ei l-au găsit pe Iisus deja mort. Cu toate acestea, pentru a se asigura de decesul lui, unul dintre soldaţi îl împunse cu lancea în partea lui stângă. Era ceva obişnuit ca cei supuşi răstignirii să se menţină în viaţă pe cruce timp de două sau trei zile. Însă în cazul lui Iisus, agonia lui emoţională copleşitoare şi angoasa lui spirituală acută au provocat sfârşitul vieţii sale trupeşti în mai puţin de cinci ore şi jumătate.

6. După răstignire

^(2011.5) ^187:6.1 În mijlocul întunecimii furtunii de nisip, către ora trei şi jumătate, David Zebedeu a trimis ultimul său mesaj purtând vestea morţii Maestrului. El a expediat ultimul din alergătorii săi către casa Martei şi Mariei în Bethania unde presupunea că mama lui Iisus zăbovea cu restul familiei sale.

^(2011.6) ^187:6.2 După moartea Maestrului Ioan trimise femeile sub conducerea lui Iuda la Ilie Marcu unde ele rămăseseră până în ziua sabatului. În ceea ce-l priveşte pe Ioan, binecunoscut centurionului roman, el a rămas pe Golgota până la sosirea lui Iosif din Arimatheea şi a lui Nicodim, care aveau un ordin al lui Pilat autorizându-i să ia în primire corpul lui Iisus.

^(2011.7) ^187:6.3 Aşa s-a terminat o zi de tragedie şi de durere pentru un vast univers ale cărui miliarde de inteligenţe s-au înfiorat la spectacolul şocant al răstignirii formei umane întrupate a preaiubitului lor suveran. Ele erau uluite de această etalare de perversitate umană şi de insensibilitate din partea muritorilor.

Până la o nouă revedere … pace și lumină pentru toți !

Constantin RUSU

Share this: