Viața și învățăturile lui Iisus – Ultimul turneu în Pereea de Nord

Posted on 9 iulie 2017 by corus

Continuare: Viața și învățăturile lui Iisus conform cărții Urantia

Ultimul turneu în Pereea de Nord

Fariseii la Ragara
Cei zece leproşi
Predica din Geresa
O lecţie despre accidente
Congregaţia de la Filadelfia

Cine dorește să citească materialul în original – adică fără unele pasaje colorate, sublinieri sau boldiri care îmi aparțin – o poate face de pe linkul de mai jos :

http://www.urantia.org/ro/cartea-urantia/citeste-cartea-urantia-online

Capitolul 166

Ultimul turneu în Pereea de nord

^(1825.1) ^166:0.1 DE PE 11 până pe 20 februarie, Iisus şi cei doisprezece au făcut un tur, în Pereea de nord, în toate oraşele în care activau asociaţii lui Abner şi femeile corpului evanghelic, ei au aflat că aceşti mesageri ai evangheliei se descurcau bine, şi Iisus a atras, în repetate rânduri, atenţia apostolilor asupra faptului că se putea răspândi evanghelia împărăţiei fără acompaniamentul miracolelor sau al minunilor.

^(1825.2) ^166:0.2 Toată această misiune de trei luni în Pereea a fost îndeplinită cu succes şi cu doar puţin ajutor din partea celor doisprezece apostoli. Din momentul acela, evanghelia a reflectat mai mult învăţăturile lui Iisus decât personalitatea sa. Dar discipolii lui n-au urmat mult timp instrucţiunile sale; de fapt, la puţină vreme după moartea şi reînvierea lui Iisus, ei s-au îndepărtat de învăţăturile lui şi au început să construiască Biserica primitivă în jurul conceptelor miraculoase şi ale amintirilor preamărite ale personalităţii sale atât divine, cât şi umane.

1. Fariseii la Ragara

^(1825.3) ^166:1.1 Pe 18 februarie, în ziua de sabat, Iisus se afla în Ragaba, unde trăia un fariseu bogat pe nume Nataniel. Un mare număr de alţi farisei îl urmau pe Iisus şi pe cei doisprezece în turneul din ţară. Nataniel a pregătit deci, pentru această dimineaţă de sabat, un mic dejun pentru toţi, vreo douăzeci de persoane, şi l-a invitat pe Iisus ca gazdă de onoare.

^(1825.4) ^166:1.2 În momentul în care Iisus a sosit la acest mic dejun, marea parte a fariseilor, precum şi doi sau trei jurişti, erau deja acolo, aşezaţi la masă. Maestrul a luat îndată loc la stânga lui Nataniel fără a trece pe la vasele de apă pentru a se spăla pe mâini. Mulţi dintre farisei, şi mai ales aceia care erau în favoarea învăţăturilor lui Iisus, ştiau că el îşi spăla mâinile numai din raţiuni de igienă şi că detesta aceste rituri pur ceremoniale; ei n-au fost deci surprinşi să-l vadă aşezându-se direct la masă fără a se fi spălat de două ori pe mâini. Dar Nataniel a fost şocat de faptul că Maestrul nu se conformase strictelor exigenţe ale practicilor fariseice. De altfel Iisus nu-şi spăla mâinile, aşa cum o făceau fariseii, nici la sfârşitul fiecărei serviri a unui nou fel de mâncare, nici la sfârşitul mesei.

^(1825.5) ^166:1.3 După ce Nataniel şuşotise îndelung cu un fariseu necuviincios aşezat în dreapta sa, şi după ce invitaţii aşezaţi în faţa Maestrului au ridicat, de mai multe ori, sprâncenele în semn de dezaprobare şi au strâmbat din buze cu sarcasm, Iisus a sfârşit prin a spune: „Credeam că mă invitaserăţi în casa asta pentru a rupe pâinea cu voi, şi poate pentru a-mi pune întrebări privitoare la proclamarea unei noi evanghelii a împărăţiei lui Dumnezeu. Dar eu văd că m-aţi adus aici pentru a asista la o etalare de devoţiune ceremonială faţă de fariseismul vostru. Acum că aţi făcut-o, ce aveţi să-i oferiţi invitatului vostru de onoare cu această ocazie?”

^(1826.1) ^166:1.4 După ce Maestrul a vorbit astfel, ei şi-au coborât ochii privind masa şi nemaizicând nimic. Neluând nimeni cuvântul, Iisus a continuat: „Mulţi dintre voi fariseii prezenţi sunteţi aici cu mine ca prieteni, şi unii sunt chiar şi discipolii mei, dar majoritatea fariseilor persistă să refuze să vadă lumina şi să recunoască adevărul, chiar şi când lucrarea evangheliei le este prezentată cu mare putere. Cu ce grijă curăţaţi exteriorul cupelor şi al farfuriilor, în vreme ce recipientele de hrană spirituală sunt murdare şi pătate! Voi aveţi grijă să vă daţi o înfăţişare pioasă şi sfântă înaintea poporului, dar interiorul sufletului vă este plin de fariseism, de lăcomie, de pretenţii şi de tot felul de perversităţi spirituale. Conducătorii voştri îndrăznesc până şi să comploteze şi să facă planuri pentru asasinarea Fiului Omului. Nesocotiţilor, nu înţelegeţi oare că Dumnezeul din cer priveşte motivele lăuntrice ale sufletului vostru precum şi simulacrele voastre exterioare şi pioasele voastre profesiuni de credinţă? Să nu credeţi că dând de pomană şi plătind dijma veţi fi curăţaţi de injustiţia voastră şi capabili de a vă prezenta curaţi în faţa Judecătorului tuturor oamenilor. Nenorocire vouă, fariseilor, care aţi persistat să respingeţi lumina vieţii! Plătiţi cu meticulozitate dijma şi faceţi pomeni cu ostentaţie, dar nesocotiţi cu bună ştiinţă chemarea lui Dumnezeu şi respingeţi revelaţia iubirii lui. Aveţi dreptate să acordaţi atenţie îndatoririlor voastre minore, dar nu trebuie să fi neglijat aceste exigenţe majore. Nenorocire tuturor celor care fug de justiţie, dispreţuiesc îndurarea, şi resping adevărul! Nenorocire tuturor celor care nu iau în seamă revelaţia Tatălui, în timp ce caută locurile de onoare în sinagogă şi doresc cu ardoare ploconelile măgulitoare de prin pieţe!”

^(1826.2) ^166:1.5 În timp ce Iisus era pe punctul de a se ridica ca să plece, unul dintre legiştii aşezaţi la masă l-au întrebat: „Maestre, într-unele dintre declaraţiile tale, tu ne faci reproşuri şi nouă. Oare nu este nimic bun la scribi, la farisei şi la oamenii legii?” Iisus s-a ridicat şi i-a răspuns juristului: „Ca şi fariseii, vouă vă place să ocupaţi primele locuri la ospeţe şi să purtaţi robe lungi, în vreme ce puneţi pe umerii oamenilor poveri grele, care se ostenesc purtându-le. Şi când sufletele oamenilor se clatină sub aceste poveri grele, voi nu ridicaţi nici măcar un deget să le ridicaţi. Nenorocire vouă, care găsiţi cele mai mari desfătări ale voastre în clădire de morminte pentru profeţii pe care părinţii voştri i-au omorât! Consimţământul vostru la faptele părinţilor voştri este făcut manifest, în sensul că voi plănuiţi acum să-i omorâţi pe cei care vin, astăzi, ca să facă aceleaşi lucruri ca şi profeţii la vremea lor. Să proclame dreptatea lui Dumnezeu şi să reveleze îndurarea Tatălui ceresc. Dar, dintre toate generaţiile trecute, acestei generaţii depravate şi fariseice i se va cere înapoi sângele profeţilor şi al apostolilor. Nenorocire vouă tuturor, jurişti care aţi luat cheia cunoaşterii oamenilor de rând! Voi înşivă refuzaţi să intraţi pe calea adevărului şi, în acelaşi timp, aţi vrea să le puneţi piedică celor care caută să intre acolo. Dar nu puteţi închide în felul acesta porţile împărăţiei cerurilor; noi le-am deschis tuturor celor care au atâta credinţă cât să pată intra. Aceste porţi ale îndurării nu vor fi închise de prejudecăţile şi de aroganţa falşilor învăţători şi a păstorilor necinstiţi care seamănă cu mormintele albe; în exterior ele par magnifice, dar în interior sunt pline de oseminte şi de tot felul de impurităţi spirituale.”

^(1826.3) ^166:1.6 Când Iisus a terminat de vorbit la masa lui Nataniel, el a ieşit din casă fără a fi gustat din mâncare. Dintre fariseii care auziseră cuvintele acestea, unii au crezut in învăţătura sa şi au intrat în împărăţie, dar cei mai mulţi dintre ei au stăruit pe calea întunericului, devenind cu atât mai hotărâţi să-l pândească pentru a surprinde cuvintele sale susceptibile să servească la arestarea şi judecarea lui de sinedriul din Ierusalim.

^(1827.1) ^166:1.7 Nu erau decât trei lucruri cărora fariseii le acordau o atenţie deosebită:

^(1827.2) ^166:1.8 1. Sa aplice cu stricteţe dijma.

^(1827.3) ^166:1.9 2. Să respecte cu scrupulozitate regulile de purificare.

^(1827.4) ^166:1.10 3. Să evite să se asocieze cu toţi cei care nu erau farisei.

^(1827.5) ^166:1.11 În momentul acesta, Iisus căuta să scoată la iveală sterilitatea spirituală a primelor două practici. Cât despre remarcile menite să îi mustre pe farisei pentru refuzul lor de a întreţine relaţii sociale cu cei care nu erau farisei, el le-a rezervat pentru o altă ocazie în care v-a cina din nou cu mulţi dintre aceşti aceiaşi comeseni.

2. Cei zece leproşi

^(1827.6) ^166:2.1 În ziua următoare, Iisus s-a dus cu cei doisprezece la Amatus, lângă graniţa cu Samara. Apropiindu-se de oraş, ei au întâlnit un grup de zece leproşi care şedeau în vecinătate, şi din care unul era samaritean, iar ceilalţi nouă, iudei. În mod obişnuit, aceşti iudei s-ar fi abţinut de la orice asociere sau de la orice contact cu acest samaritean, dar durerea lor comună era mai mult decât suficientă pentru a triumfa asupra tuturor prejudecăţilor religioase. Ei auziseră vorbindu-se mult despre Iisus şi de primele sale vindecări miraculoase; în plus, cei şaptezeci căpătaseră obiceiul de a anunţa momentul probabil al sosirii lui Iisus atunci când Maestrul făcea vreun tur împreună cu cei doisprezece. Cei zece leproşi fuseseră deci informaţi că era de aşteptat ca Maestrul să apară prin vecinătate pe la ora aceasta; prin urmare, ei se postaseră acolo, în suburbiile oraşului, cu speranţa de a atrage atenţia sa şi de a cere să fie tămăduiţi. Când leproşii l-au văzut pe Iisus sosind, ei n-au îndrăznit să se apropie de el şi au rămas la distanţă strigând: „Maestre, ai milă de noi. Curăţă-ne de răul nostru. Vindecă-ne aşa cum ai mai vindecat şi pe alţii.”

^(1827.7) ^166:2.2 Iisus tocmai explicase celor doisprezece pentru ce gentilii din Pereea şi iudeii cei mai puţin ortodocşi erau mai dispuşi decât iudeii din Iudeea (mai ortodocşi şi mai legaţi de tradiţie) să creadă în evanghelia predicată de cei şaptezeci. Ei atrăseseră atenţia asupra faptului că mesajul lor fusese mai uşor primit de gentili, şi chiar şi de samariteni. Dar cei doisprezece apostoli nu erau încă pregătiţi să nutrească sentimente de prietenie faţă de samariteni, dispreţuiţi din vremuri atât de îndepărtate.

^(1827.8) ^166:2.3 În consecinţă, când Simon Zelotul l-a remarcat pe samaritean printre leproşi, l-a îndemnat pe Maestru să-şi continue neabătut drumul său către oraş, fără a pierde nici măcar o clipa ca să se salute cu ei. Iisus i-a zis lui Simon: „Dar dacă samariteanul îl iubeşte pe Dumnezeu tot atâta cât iudeii? Putem noi să-i judecăm noi pe semenii noştri? Cine poate spune? Dacă îi vom face sănătoşi pe aceşti zece oameni, poate că samariteanul se va arăta chiar mai recunoscător decât iudeii. Eşti tu încredinţat de părerea ta, Simone?” Şi Simon răspunse iute: „Dacă îi vei tămădui, vei afla neîntârziat aceasta.” Iisus a replicat: „Aşa să fie Simon, tu vei cunoaşte curând adevărul despre recunoştinţa oamenilor şi despre dragostea milostivă a lui Dumnezeu.”

^(1827.9) ^166:2.4 Iisus s-a apropiat de leproşi şi a zis: „De vreţi să fiţi vindecaţi, mergeţi numaidecât să vă arătaţi preoţilor după cum a prescris legea lui Moise.” Şi, pe când mergeau într-acolo, au fost vindecaţi. Văzând că fusese vindecat, samariteanul s-a întors înapoi la Iisus şi s-a pornit să-l slăvească pe Dumnezeu cu voce tare. Când l-a găsit pe Maestru, a căzut în genunchi la picioarele sale şi i-a adus mulţumiri pentru purificarea lui. Ceilalţi nouă, iudeii, au descoperit şi ei însănătoşirea lor, însă şi-au urmat drumul pentru a se înfăţişa preoţilor.

^(1828.1) ^166:2.5 În timp ce samariteanul stătea îngenuncheat la picioarele lui Iisus, Maestrul şi-a plimbat privirea peste cei doisprezece, mai ales peste Simon Zelotul, şi a zis: „N-au fost oare zece purificaţi? Unde sunt atunci ceilalţi nouă, iudeii? Numai unul dintre toţi, străinul acesta, a revenit pentru a aduce glorie lui Dumnezeu.” Apoi i-a zis samariteanului: „Ridică-te şi mergi pe drumul tău; credinţa ta te-a vindecat.”

^(1828.2) ^166:2.6 Iisus i-a privit din nou pe apostolii săi în vreme ce străinul se îndepărta şi toţi apostolii s-au uitat la Iisus, afară de Simon Zelotul, care şi-a ţinut ochii aplecaţi. Cei doi n-au rostit nici un cuvânt; şi Iisus n-a vorbit nici el, căci ar fi fost inutil.

^(1828.3) ^166:2.7 Cei zece oameni credeau sincer că aveau lepră, dar numai patru fuseseră atinşi. Ceilalţi şase au fost vindecaţi de o boală de piele care fusese confundată cu lepra. Dar samariteanul era realmente bolnav de lepră.

^(1828.4) ^166:2.8 Iisus le-a ordonat celor doisprezece să nu zică nimic despre purificarea leproşilor. La intrarea în Amatus, el a atras atenţia: „Vedeţi cum copii din casă, chiar şi când sunt nesubordonaţi voinţei Tatălui lor, socotesc binecuvântările lor ca pe un drept? Ei consideră de puţină importanţă faptul de a neglija să aducă mulţumiri atunci când Tatăl le conferă tămăduirea, dar când străinii primesc daruri de la stăpânul casei, ei sunt plini de mirare şi constrânşi să aducă mulţumiri din recunoştinţă pentru lucrurile bune care le-au fost dăruite. Şi apostoli n-au mai avut nici acum nimic de răspuns la cuvintele Maestrului.

3. Predica din Geresa

^(1828.5) ^166:3.1 În timp ce Iisus şi cei doisprezece stăteau de vorbă cu mesagerii împărăţiei în Ghesa, unul dintre fariseii care credeau în el a pus următoarea întrebare: „Domnule, persoanele realmente salvate vor fi ele puţine sau numeroase?” şi Iisus a răspuns:

^(1828.6) ^166:3.2 ”Aţi fost învăţaţi că numai copiii lui Avraam vor fi salvaţi, că numai gentilii de adopţie pot spera salvarea. Scripturile relatează că, printre toate mulţimile exodului din Egipt, numai Caleb şi Ioşua au trăit pentru a intra pe pământul făgăduit. Unii dintre voi au tras concluzia că un număr relativ mic dintre cei care caută împărăţia cerurilor vor reuşi să pătrundă acolo.

^(1828.7) ^166:3.3 ”Voi mai aveţi şi alt dicton care conţine mult adevăr: calea care duce la viaţa veşnică este dreaptă şi îngustă, iar poarta care conduce la ea este la fel de îngustă, astfel încât, printre cei care caută salvarea, rari sunt cei ce izbutesc să intre pe această poartă. Voi aveţi, de asemenea, o învăţătură care zice că drumul care duce la pieire este larg, că tot aşa este şi intrarea ei, şi că mulţi sunt cei care aleg să urmeze calea aceasta. Acest proverb nu este lipsit de semnificaţie, dar eu declar că salvarea este în primul rând o chestiune de alegere personală. Chiar dacă poarta drumului vieţii este strâmtă, ea este îndeajuns de largă pentru a-i admite pe toţi cei care caută sincer să intre, căci eu sunt acea poartă. Fiul nu va refuza intrarea nici unui copil al universului care caută prin credinţă să-l găsească pe Tatăl său prin mijlocirea Fiului.

^(1829.1) ^166:3.4 ”Dar iată primejdia pentru toţi cei care ar vrea să-şi amâne intrarea în regat pentru a continua să caute plăcerile imaturităţii şi pentru a se deda satisfacţiilor egoismului. După ce a refuzat să intre în regat ca experienţă spirituală, poate că ei vor căuta să pătrundă acolo când gloria celui mai bun drum va fi revelată în epoca ce va veni. În consecinţă, aceia care au respins împărăţia atunci când am venit sub înfăţişarea omenirii, vor căuta să intre în el va fi revelat sub înfăţişarea divinităţii. Însă, atunci, voi zice tuturor acestor egoişti: Eu nu ştiu de unde veniţi. V-a fost dată şansa de a vă pregăti pentru această cetăţenie celestă, dar voi aţi refuzat toate ofertele de milostenie; voi aţi respins toate invitaţiile venite cât timp poarta era deschisă. Acum, vouă, care aţi refuzat salvarea, poarta vă este închisă. Ea nu este deschisă celor care ar vrea să intre în regat pentru a se proslăvi în mod egoist. Salvarea nu este pentru cei care nu-s gata să plătească preţul unei consacrări sincere facerii voii Tatălui meu. Dacă voi, în spiritul şi în sufletul vostru, v-aţi întors spatele împărăţiei Tatălui meu, este inutil de a vă ţine cu mintea şi cu trupul în faţa porţii şi de a ciocăni zicând: ‚Doamne, deschide-ne; am vrea şi noi să fim mari în regat.’ Atunci eu vă voi declara că voi nu aparţineţi stânei mele. Nu vă voi primi printre cei care au dus lupta bună a credinţei şi au câştigat răsplata slujirii dezinteresate a împărăţiei pe pământ. Când veţi zice: ‚Oare n-am băut şi n-am mâncat cu tine, şi n-ai propovăduit tu pe străzile noastre?’ Voi declara iarăşi că voi sunteţi străini spirituali, că noi n-am slujit împreună pe pământ în serviciul de milostenie al Tatălui şi că nu vă cunosc. Atunci Judecătorul întregului pământ va zice: ‚Duceţi-vă de aici, voi toţi care aţi găsit plăcere în lucrările nelegiuirii.’

^(1829.2) ^166:3.5 ”Cu toate acestea, să n-aveţi nici o teamă; oricine doreşte sincer să găsească viaţa eternă intrând în împărăţia lui Dumnezeu va obţine cu siguranţă salvarea eternă. Dar voi, care refuzaţi această salvare, îi veţi vedea într-o bună zi, pe profeţii seminţiei lui Avraam şezând în împărăţia proslăvită cu credincioşii din naţiunile păgâne pentru a împărtăşi pâinea vieţii şi a se răcori cu apa vieţii. Cei care vor pune astfel stăpânire pe regat cu putere spirituală şi prin asalturile perseverente ale credinţei vii vor veni din nord şi din sud, din orient şi din occident. Şi iată, mulţi dintre cei care erau primii vor fi ultimii, şi cei care erau ultimii vor fi de multe ori primii.”

^(1829.3) ^166:3.6 Această predică a fost într-adevăr, o versiune nouă şi insolită a vechiului proverb binecunoscut referitor la calea cea dreaptă şi îngustă.

^(1829.4) ^166:3.7 Apostolii şi mulţi dintre discipoli învăţau încetul cu încetul semnificaţia declaraţiei anterioare a lui Iisus: „Dacă nu sunteţi născuţi din nou, născuţi din spirit, voi nu puteţi intra în împărăţia lui Dumnezeu.” Totuşi, pentru toţi cei ce au o inimă cinstită şi o credinţă sinceră, citatul care urmează va rămâne veşnic adevărat: „Iată, stau la poarta inimii oamenilor şi bat; dacă cineva vrea să-mi deschidă, voi intra, şi voi lua masa cu el şi-l voi hrăni cu pâinea vieţii; noi vom fi doar una în spirit şi nu vom avea decât un singur ţel; astfel noi vom fi întotdeauna fraţi în lunga şi fecunda sarcină de a căuta după Tatăl Paradisului. Deci, micul sau marele număr al celor care trebuie să fie salvaţi depinde de micul sau de marele număr al celor care ţin seama de invitaţia: „Eu sunt poarta, eu sunt calea nouă şi vie; cine vrea poate să intre şi să pornească în căutarea fără sfârşit, prin adevăr, a vieţii veşnice.”

^(1829.5) ^166:3.8 Chiar şi apostolii au fost incapabili de a înţelege pe deplin învăţătura Maestrului privitoare la necesitatea de a utiliza forţa spirituală pentru a-ţi croi o trecătoare prin toate rezistenţele materiale, şi pentru a înlătura toate obstacolele pământeşti care ar putea bloca calea înţelegerii valorilor spirituale, oricât ar fi de esenţiale, ale noii vieţi trăite în spirit şi ca fiii eliberaţi ai lui Dumnezeu.

4. O lecţie despre accidente

^(1830.1) ^166:4.1 În vreme ce majoritatea palestinienilor nu iau decât două mese pe zi, Iisus şi apostolii aveau obiceiul, când erau în deplasare, de a se opri la amiază pentru a se odihni şi a se reface. Într-una dintre aceste pauze de amiază, pe drumul Filadelfiei, Toma l-a întrebat pe Iisus: „Maestre, după ce am auzit remarcile tale pe parcursul traseului din această dimineaţă, eu aş vrea să ştiu dacă fiinţele spirituale participă la producerea evenimentelor ciudate şi extraordinare în lumea materială; în plus, aş vrea să întreb dacă îngerii sau alte fiinţe spirituale sunt capabile să împiedice accidentele.

^(1830.2) ^166:4.2 Ca răspuns la întrebarea lui Toma, Iisus a zis: „N-am fost oare destul timp cu voi pentru ca voi să încetaţi să-mi mai puneţi astfel de întrebări? N-aţi observat că Fiul Omului trăieşte în unitate cu voi şi refuză cu persistenţă să folosească forţele celeste pentru sprijinul său personal? Nu trăiţi voi prin aceleaşi mijloace care le permit tuturor oamenilor să existe? Vedeţi voi oare puterea lumii spirituale manifestându-se în viaţa materială a acestei lumi, în afară de revelaţia Tatălui şi de vindecarea ocazională a copiilor lui bolnavi?

^(1830.3) ^166:4.3 ”Strămoşii voştri au crezut prea mult timp că prosperitatea era semnul aprobării divine, iar adversitatea dovada displăcerii lui Dumnezeu. Eu proclam că asemenea credinţe sunt superstiţii. Nu remarcaţi voi că săracii, în mult mai mare număr decât bogaţii, primesc cu bucurie evanghelia şi intră numaidecât în regat? Dacă bucuriile dovedesc favoarea divină, de ce atunci bogaţii refuză atât de adesea să creadă în această bună vestire ce vine din cer?

^(1830.4) ^166:4.4 ”Tatăl face ca ploaia sa să cadă peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi; soarele străluceşte la fel pentru cei care practică dreptatea şi pentru cei care n-o practică. Voi aţi auzit vorbindu-se de acei galileeni al căror sânge Pilat l-a amestecat cu cel al jertfelor; eu vă spun că aceşti galileeni nu erau mai mari păcătoşi decât compatrioţii lor doar pentru că lor li s-a întâmplat lucrul acela. Voi cunoaşteţi, de asemenea, povestea celor optsprezece peste care căzuse turnul din Siloe, omorându-i. Să nu credeţi că oamenii astfel nimiciţi erau mai vinovaţi decât toţi fraţii lor din Ierusalim. Ei au fost pur şi simplu victime ale unui accident al timpului.

^(1830.5) ^166:4.5 ”Trei feluri de evenimente se pot produce în viaţa voastră:

^(1830.6) ^166:4.6 ”1. Puteţi participa la evenimente normale făcând parte din existenţa pe care voi şi tovarăşii voştri o trăiţi pe pământ.

^(1830.7) ^166:4.7 ”2. Se poate ca din întâmplare să fiţi victima unui accident din natură, una dintre neşansele umane, şi să ştiţi perfect de bine că aceste evenimente nu sunt în nici un fel dirijate dinainte sau produse cu vreun alt chip de forţele împărăţiei.

^(1830.8) ^166:4.8 ”3. Voi puteţi culege recolta eforturilor voastre directe de a vă conforma legilor naturale care guvernează lumea.

^(1830.9) ^166:4.9 ”Într-o zi, un om a plantat un smochin în via sa. După ce de multe ori căutase în smochin vreun fruct, însă fără a găsi nimic, el i-a chemat pe vieri înaintea sa şi le-a zis: „Am venit aici în cursul ultimelor trei anotimpuri pentru a căuta roadele de pe acest smochin, şi n-am găsit nici unul. Tăiaţi pomul acesta sterp; de ce să umple pământul? Dar grădinarul şef i-a răspuns stăpânului său: „Mai lasă-l un an pentru ca eu să pot săpa în jurul lui şi pune acolo îngrăşământ. Dacă în anul ce vine nu dă roade, atunci va fi tăiat. Şi când s-au conformat astfel legilor fertilităţii, ei au fost răsplătiţi printr-o recoltă îmbelşugată, căci pomul era viu şi bun.

^(1831.1) ^166:4.10 ”În materie de boală şi de sănătate, voi ar trebui să ştiţi că aceste stări fizice rezultă din cauze materiale. Sănătatea nu este un surâs din cer, nici boala o încruntare a sprâncenelor lui Dumnezeu.

^(1831.2) ^166:4.11 ”Copii umani ai Tatălui sunt egali în ceea ce priveşte capacitatea lor de a primi binecuvântări materiale; de aceea el dăruieşte lucrurile fizice tuturor copiilor oamenilor fără discriminare. Când se ajunge la acordarea darurilor spirituale, Tatăl este limitat de capacitatea omului de a primi aceste daruri divine. Cu toate că Tatăl nu face deosebire de persoane, el este limitat, în revărsarea darurilor spirituale, de credinţa omului şi de dorinţa sa de a se conforma întotdeauna voii Tatălui.”

^(1831.3) ^166:4.12 În vreme ce apostolii îşi urmau drumul către Filadelfia, Iisus a continuat să-i înveţe şi să răspundă la întrebările lor privitoare la accidente, la boli şi la miracole, dar n-au fost capabili să înţeleagă pe de-a-ntregul această lecţie. O oră de învăţătură nu-i de ajuns pentru a schimba în întregime credinţele de-o viaţă. Iisus a găsit deci necesar să-şi repete mesajul, să repete în mai multe rânduri ceea ce vroia să-i facă să înţeleagă. Chiar şi aşa, ei n-au priceput semnificaţia misiunii sale terestre decât după moartea şi reînvierea sa.

5. Congregaţia de la Filadelfia

^(1831.4) ^166:5.1 Iisus şi cei doisprezece mergeau să-i facă o vizită lui Abner şi asociaţilor lui, care predicau şi propovăduiau în Filadelfia. Dintre toate oraşele Pereei, în Filadelfia a fost grupul cel mai numeros de iudei şi de galileeni, bogaţi şi săraci, învăţaţi şi neînvăţaţi, care a adoptat învăţăturile celor şaptezeci şi a intrat astfel în împărăţia cerurilor. Sinagoga din Filadelfia nu fusese niciodată supusă sinedriului din Ierusalim; ea nu fusese deci niciodată închisă învăţăturilor lui Iisus şi ale asociaţilor lui. Chiar în momentul acela, Abner dădea trei lecţii pe zi în sinagoga Filadelfiei.

^(1831.5) ^166:5.2 Această aceeaşi sinagogă este cea care a devenit, mai târziu, o biserică creştină şi a fost cartierul general al misionarilor care au promulgat evanghelia în regiunile situate mai la est. Ea a fost timp îndelungat o fortăreaţă a învăţăturilor Maestrului; vreme de secole, ea s-a ridicat de una singură în această regiune ca centru de învăţătură creştinească.

^(1831.6) ^166:5.3 Iudeii din Ierusalim avuseseră întotdeauna probleme cu iudeii din Filadelfia. După moartea şi reînvierea lui Iisus, Biserica din Ierusalim, al cărei conducător era Iacob, fratele Domnului, a început să aibă mari greutăţi cu adunarea credincioşilor din Filadelfia. Abner a devenit conducătorul Bisericii din Filadelfia şi a rămas până la moartea sa. Această separare de Ierusalim explică de ce relatările evanghelice ale noului testament nu amintesc niciodată de Abner şi de lucrarea sa. Această ceartă dintre Ierusalim şi Filadelfia a durat aproape pe toată durata vieţii lui Iacob şi a lui Abner, şi a mai continuat câţiva ani după distrugerea Ierusalimului. Filadelfia a fost realmente cartierul general al Bisericii primitive din sud şi din est, aşa cum Antiohia a fost în nord şi în vest.

^(1831.7) ^166:5.4 După toate aparenţele, nenorocirea lui Abner a fost aceea de a fi în dezacord cu toţi liderii Bisericii creştine primitive. El s-a învrăjbit cu Petru şi cu Iacob (fratele lui Iisus) din cauza unor chestiuni privind administrarea şi jurisdicţia Bisericii din Ierusalim. El s-a separat de Pavel din cauza divergenţelor filozofice şi teologice. Abner avea o filozofie mai mult babiloniană decât elenică; el a rezistat cu îndârjire la toate încercările pe care le-a făcut Pavel pentru a modifica învăţăturile lui Iisus în aşa fel încât ele să ridice mai puţine obiecţii mai întâi la iudei, şi apoi la greco-romanii care credeau în mistere.

^(1832.1) ^166:5.5 Abner a fost astfel constrâns să trăiască o viaţă de izolare. El era liderul unei Biserici care nu se bucura de nici o consideraţie la Ierusalim. El îndrăznise să-l sfideze pe Iacob, fratele Domnului, care a fost ulterior susţinut de Petru. Această conduită l-a separat efectiv de toţi foştii săi asociaţi. Apoi, el a avut îndrăzneala de a-i rezista lui Pavel. Deşi simpatiza în întregime cu Pavel în misiunea sa pe lângă gentili şi deşi l-a susţinut în disputele lui cu Biserica din Ierusalim, el s-a opus cu înverşunare versiunii învăţăturilor lui Iisus pe care Pavel alesese s-o predice. Către sfârşitul vieţii sale, Abner l-a denunţat pe Pavel ca fiind abilul corupător al învăţăturilor de viaţă ale lui Iisus din Nazareth, Fiul Dumnezeului Viu.

^(1832.2) ^166:5.6 În cursul ultimilor ani din viaţa lui Abner şi la câtva timp după moartea sa, credincioşii din Filadelfia au practicat, cu stricteţe mai mare decât orice altă colectivitate de pe pământ, religia aşa cum o trăise şi o propovăduise Iisus.

^(1832.3) ^166:5.7 Abner a trăit până la 89 de ani şi a murit în Filadelfia, pe 21 noiembrie al anului 74. Până la moarte, el a crezut în evanghelia împărăţiei celeste şi a propovăduit-o cu fidelitate.

Până la o nouă revedere … pace și lumină pentru toți !

Constantin RUSU

Share this:

Viața și învățăturile lui Iisus – Misiunea din Pereea începe

Posted on 25 iunie 2017 by corus

Răspunde

Continuare: Viața și învățăturile lui Iisus conform cărții Urantia

Misiunea din Pereea începe

În tabăra din Pella
Predica despre bunul păstor
Predica de Sabat la Pella
Împărţirea moştenirii
Convorbirile apostolilor despre bogăţie
Răspunsul la întrebarea lui Petru

Cine dorește să citească materialul în original – adică fără unele pasaje colorate, sublinieri sau boldiri care îmi aparțin – o poate face de pe linkul de mai jos :

http://www.urantia.org/ro/cartea-urantia/citeste-cartea-urantia-online

Capitolul 165

Misiunea din Pereea începe

^(1817.1) ^165:0.1 Abner, fostul conducător al celor doisprezece apostoli ai lui Ioan Botezătorul, nazarineean şi cândva conducătorul şcolii nazarineene din Engandi, era acuma conducătorul celor şaptezeci de mesageri ai împărăţiei. Marţi 3 ianuarie din anul 30, el i-a convocat pe asociaţii lui şi le-a dat instrucţiunile finale înainte de a-i trimite în misiune în toate oraşele şi satele din Pereea. Această misiune în Pereea a continuat vreme de aproape trei luni şi a fost ultima slujire a Maestrului. După această misiune, Iisus a mers direct la Ierusalim pentru a trece prin ultimele experienţe ale întrupării sale. Secondaţi de sprijinul periodic al lui Iisus şi al celor doisprezece apostoli, cei şaptezeci de evanghelişti au activat în oraşele şi satele următoare, precum şi în vreo cincizeci de alte sate: Zafon, Gadara, Macad, Arbela, Ramat, Edrei, Bosora, Caspin, Miseph, Gersa, Ragaba, Sucot, Amatus, Adam, Penuel, Capitolias, Dion, Hatita, Gadda, Filadelfia, Iogbehah, Gilead, Net-Nimrah, Tyrus, Eleala, Livias, Hesbon, Calirhoe, Bet-Peor, Shitim, Sibmah, Mebeda, Bet-Meon, Areopolis şi Aroer.

^(1817.2) ^165:0.2 În tot acest turneu din Pereea, corpul evanghelic feminin, care număra acum şaizeci şi doi de membri, a luat în seama sa cea mai mare parte a îngrijirii celor bolnavi. Aceasta a fost perioada finală de dezvoltare a aspectelor spirituale superioare ale evangheliei împărăţiei, şi, în consecinţă, n-a fost înfăptuit nici un miracol. În nici o altă regiune a Palestinei apostolii şi discipolii lui Iisus n-au făcut o lucrare atât de aprofundată şi, nicăieri altundeva, învăţătura Maestrului n-a fost acceptată la aşa mare scară de clasele superioare de cetăţeni.

^(1817.3) ^165:0.3 În vremea aceasta, Pereea era populată aproape în egală măsură de gentili şi de iudei. În ansamblu, iudeii fuseseră îndepărtaţi din aceste regiuni pe vremea lui Iuda Macabeu. Pereea era provincia cea mai frumoasă şi cea mai pitorească din toată Palestina. Iudeii o numeau în general „ţinutul de dincolo de Iordan”.

^(1817.4) ^165:0.4 În această perioadă, Iisus şi-a împărţit timpul între tabăra din Pella şi deplasările cu cei doisprezece pentru a-i asista pe cei şaptezeci în diversele oraşe în care propovăduiau şi predicau. Potrivit instrucţiunilor lui Abner, cei şaptezeci au botezat pe toţi credincioşii, deşi Iisus nu-i însărcinase să facă aşa.

1. În tabăra din Pella

^(1817.5) ^165:1.1 În mijlocul lui ianuarie, peste două sute de persoane erau adunate la Pella. Când Iisus se afla în tabără, el propovăduia acestei mulţimi cel puţin o dată pe zi; el vorbea în general la ora nouă dimineaţa dacă nu era împiedicat de ploaie. Petru şi ceilalţi apostoli propovăduiau în toate după-amiezile. Iisus rezerva seara pentru reuniunile obişnuite de întrebări şi răspunsuri cu cei doisprezece şi alţi ucenici avansaţi. Grupurile de seară numărau cam cincizeci de persoane.

^(1817.6) ^165:1.2 La mijlocul lui martie, în momentul în care Iisus a început călătoria sa către Ierusalim, peste patru mii de persoane compuneau vastul auditoriu care îl asculta pe Iisus sau pe Petru predicând în toate dimineţile. Maestrul a decis să termine lucrarea sa pământească într-un moment în care publicul purta pentru mesajul său un mare interes, la apogeul celei de-a doua faze a progresului împărăţiei, faza lipsită de miracol. Căutătorii de adevăr constituiau cele trei cartiere ale mulţimii, dar auditoriul cuprindea de asemenea un mare număr de farisei din Ierusalim şi din alte părţi, precum şi numeroşi necredincioşi şi de şicanatori.

^(1818.1) ^165:1.3 Iisus şi cei doisprezece apostoli şi-au consacrat mult timp mulţimii adunate în tabăra din Pella. Cei doisprezece nu s-au ocupat decât puţin sau deloc de munca exterioară din tabără; aceşti lipseau din timp în timp cu Iisus pentru a face vizite asociaţilor lui Abner. Abner cunoştea foarte bine ţinutul Pereei, căci acesta era domeniul pe care fostul lui maestru Ioan Botezătorul înfăptuise cea mai mare parte a lucrării sale. După ce a pornit misiunea din Pereea, Abner şi cei şaptezeci n-au mai revenit niciodată în tabăra din Pella.

2. Predica despre bunul păstor

^(1818.2) ^165:2.1 O companie de peste trei sute de locuitori ai Ierusalimului, farisei şi alţii, l-au urmărit pe Iisus în nordul Pereei când el s-a pregătit să părăsească domeniul de jurisdicţie al liderilor iudei la sfârşitul sărbătorii Dedicării. În prezenţa acestor învăţători şi lideri iudei, şi a celor doisprezece apostoli, Iisus a ţinut predica sa despre „Bunul Păstor”. După ce a discutat familiar timp de jumate de oră, Iisus, adresându-se unui grup de aproximativ o sută de persoane, a zis:

^(1818.3) ^165:2.2 ”Am multe să vă spun în seara asta. Dat fiind că mulţi dintre voi sunt discipolii mei, iar alţi câţiva – duşmanii mei înverşunaţi, eu vă voi prezenta învăţătura mea sub forma unei parabole. Astfel, fiecare dintre voi va putea lua pentru el ceea ce va primi inima sa.

^(1818.4) ^165:2.3 ”În seara asta, se află înaintea mea oameni dispuşi să moară pentru mine şi pentru evanghelia împărăţiei; mulţi dintre ei se vor jertfi astfel în anii ce vor veni. Pe de altă parte, mai sunt alţii, printre voi, care sunt sclavii tradiţiei; ei m-au urmărit de la Ierusalim şi, sub ocrotirea liderilor lor, care trăiesc în întuneric şi în iluzii, ei caută să-l omoare pe Fiul Omului. Viaţa întrupată pe care o trăiesc actualmente va judeca ambele categorii, adevăraţii păstori şi falşii păstori. Dacă falşii păstori ar fi orbi, atunci n-ar fi vinovaţi de păcat, dar voi pretindeţi că vedeţi; voi vă prezentaţi ca învăţători în Israel; aceasta pentru că păcatul vostru rămâne peste voi.

^(1818.5) ^165:2.4 ”În vremuri de primejdie, adevăratul păstor îşi adună turma în stână peste noapte. În zorii zilei, el intră în stână pe poartă şi, când cheamă, oile îi cunosc vocea. Orice păstor care pătrunde în stâna altfel decât pe poartă este un hoţ şi un tâlhar. Adevăratul păstor intră în stână după ce paznicul i-a deschis poarta, şi oile sale, cunoscându-i vocea, ies la chemarea sa; odată ce oile care îi aparţin s-au adunat la ieşire, bunul păstor le merge înainte; el le arată calea, şi oile îl urmează. Ele îl urmează pentru că îi cunosc vocea; mulţimea adunată aici în jurul nostru seamănă cu oile fără păstor, dar, când îi vorbim, ea cunoaşte vocea păstorului şi ne urmează; cel puţin cei cărora le este foame de adevăr şi sete de dreptate ne urmează. Unii dintre voi nu aparţin stânei mele; voi nu-mi cunoaşteţi vocea şi nu mă urmaţi. Pentru că sunteţi falşi păstori, oile nu cunosc vocea voastră şi nu vin să vă urmeze.”

^(1819.1) ^165:2.5 Când Iisus a povestit această parabolă, nici unul dintre ei nu i-a pus întrebări. După un moment, el a reluat cuvântul şi a continuat analizând parabola:

^(1819.2) ^165:2.6 ”Voi, care aţi vrea să fiţi păstorii de ajutor ai turmelor Tatălui meu, nu trebuie să fiţi doar lideri vrednici, dar şi să hrăniţi turma cu mâncare bună. Voi nu sunteţi păstori buni decât dacă vă conduceţi turmele la păşunile verzi şi pe marginea apelor liniştite.

^(1819.3) ^165:2.7 ”Şi acuma, de teamă ca nu cumva unii dintre voi să înţeleagă prea uşor parabola aceasta, eu declar că sunt poarta stânei Tatălui, şi în acelaşi timp adevăratul păstor al turmelor Tatălui meu. Orice păstor care caută să intre fără mine în stână nu vor reuşi, şi oile nu vor asculta vocea lor. Eu, şi cei care servesc odată cu mine, sunt poarta. Orice suflet care intră pe calea eternă prin mijloacele pe care eu le-am creat şi ordonat va fi salvat şi-şi va putea continua drumul până la veşnicele păşuni din Paradis.

^(1819.4) ^165:2.8 ”Dar eu sunt totodată şi bunul păstor care merge până la a-şi jertfi viaţa pentru oile lui. Un hoţ pătrunde cu forţa în stână numai ca să fure, să omoare şi să distrugă, dar eu, eu am venit pentru ca voi să puteţi toţi avea viaţa, şi s-o aveţi din abundenţă. Când survine primejdia, mercenarul fuge şi lasă oile să fie împrăştiate şi distruse; dar adevăratul păstor nu fuge la venirea lupului; el îşi ocroteşte turma şi, dacă este necesar, îşi dă viaţa pentru oile sale. În adevăr, în adevăr, vă zic vouă tuturor, prieteni şi duşmani, eu sunt adevăratul păstor. Îi cunosc pe ai mei şi ai mei mă cunosc pe mine. Eu nu voi fugi din faţa primejdiei. Îmi voi termina slujirea desăvârşind voia Tatălui meu, şi nu voi abandona turma pe care Tatăl a dat-o în paza mea.

^(1819.5) ^165:2.9 ”Cu toate acestea, eu am multe alte oi care nu aparţin acestei stâne, şi cuvintele mele nu se aplică numai acestei lumi. Aceste alte oi aud şi cunosc şi ele vocea mea, şi eu am făgăduit Tatălui meu că ele vor fi toate reunite într-o singură fraternitate a fiilor lui Dumnezeu. Atunci, voi veţi cunoaşte cu toţii vocea singurului şi adevăratului păstor, şi veţi recunoaşte toţi paternitatea lui Dumnezeu.

^(1819.6) ^165:2.10 ”Veţi cunoaşte astfel de ce Tatăl mă iubeşte şi a dat toate turmele acestui domeniu în seama mea pentru a le ocroti; aceasta pentru că Tatăl ştie că eu voi fi neclintit în paza stânei, că nu-mi voi părăsi oile şi că, dacă ar fi necesar, n-aş ezita să-mi dau viaţa în slujba multiplelor sale turme. Însă, băgaţi de seamă, dacă îmi abandonez viaţa, mi-o voi redobândi. Nici un om, nici vreo altă creatură nu poate să-mi ia viaţa. Eu am dreptul şi puterea de a o da, şi am aceeaşi putere şi acelaşi drept de a o redobândi. Voi nu puteţi înţelege asta, dar eu am primit această autoritate de la Tatăl meu chiar şi înainte să fi fost această lume.”

^(1819.7) ^165:2.11 Când au auzit aceste cuvinte, apostoli au fost încurcaţi şi discipolii – stupefiaţi, în vreme ce fariseii din Ierusalim şi din împrejurimi au plecat în toiul nopţii spunând: „Sau este nebun, sau este posedat de diavol. Totuşi, chiar şi anumiţi învăţători din Ierusalim ziceau: „El vorbeşte ca unul care are autoritate. De altfel, cine a mai văzut vreodată un posedat care să deschidă ochii unui orb din naştere sau care să înfăptuiască toate lucrurile minunate pe care le-a înfăptuit omul acesta?”

^(1819.8) ^165:2.12 În dimineaţa zilei următoare, cam jumătate din aceşti învăţători iudei mărturiseau credinţa lor în Iisus, pe când ceilalţi se reîntorceau consternaţi la casele lor, în Ierusalim.

3. Predica de Sabat la Pella

^(1819.9) ^165:3.1 La sfârşitul lui ianuarie, auditoriul din după-amiaza de sabat număra aproape trei mii de persoane. Sâmbătă 28 ianuarie, Iisus a ţinut memorabila predică despre „Încrederea şi Pregătirea Spirituală”. După remarcile preliminare ale lui Simon Petru, Maestrul a zis:

^(1820.1) ^165:3.2 ”Ceea ce am zis de multe ori apostolilor mei şi discipolilor mei, eu proclam acum acestei mulţimi: Nu vă încredeţi în drojdia fariseilor, care este ipocrizia, născută din prejudecăţi şi hrănită de robia tradiţiei. Totuşi, mulţi farisei sunt cinstiţi în inima lor, şi unii, prezenţi aici, se socotesc printre discipolii mei. Curând, veţi înţelege toată învăţătura mea, căci nu este nimic secret care să nu trebuiască revelat. Ceea ce vă este acum ascuns va fi în întregime dezvăluit când Fiul Omului îşi va fi desăvârşit pe pământ misiunea întrupării sale.

^(1820.2) ^165:3.3 ”Curând, foarte curând, lucrurile pe care duşmanii noştri le plănuiesc acum pe ascuns şi în întuneric vor fi aduse la lumină şi proclamate de pe toate acoperişurile. Dar eu vă zic, prieteni, să nu vă fie frică de ei când vor căuta să-l distrugă pe Fiul Omului. Nu vă temeţi de aceia care poate că sunt capabili să ucidă corpul, dar care n-au apoi nici o putere asupra voastră. Vă implor să nu vă temeţi de nimeni, nici în cer, nici pe pământ, dar să vă bucuraţi în cunoaşterea Celui care are puterea de a vă elibera de orice nedreptate şi de a vă prezenta neprihăniţi înaintea tribunalului unui univers.

^(1820.3) ^165:3.4 ”Nu se vând cinci vrăbii pentru doi dinari? Şi totuşi, când aceste păsări zboară în căutarea hranei lor, nici una dintre ele nu există fără ştirea Tatălui, sursa oricărei vieţi. Pentru păzitorii serafici, chiar şi firele de păr din capul vostru sunt numărate. Dacă toate acestea sunt adevărate, de ce aţi trăi cu teama de numeroasele fleacuri care se ivesc în viaţa voastră de zi cu zi? Eu vă zic: nu vă temeţi, valoraţi mult mai mult decât multe vrăbii.

^(1820.4) ^165:3.5 ”Toţi aceia dintre voi care au avut curajul de a mărturisi credinţa lor în evanghelia mea, eu îi voi recunoaşte curând în faţa îngerilor cerului. Dar cine va fi negat cu bună ştiinţă, înaintea oamenilor, adevărul învăţăturilor mele va fi renegat de păzitorul destinului său până şi înaintea îngerilor cerului.

^(1820.5) ^165:3.6 ”Ziceţi ce vreţi voi despre Fiul Omului; asta vi se va ierta. Dar cine se încumetă să rostească blasfemii împotriva lui Dumnezeu cu greu va găsi iertare. Când oamenii se rătăcesc până într-atâta încât să atribuie cu bună ştiinţă faptele lui Dumnezeu forţelor răului, aceşti rebeli de bună voie au prea puţin intenţia de a căuta iertarea păcatelor lor.

^(1820.6) ^165:3.7 ”Dacă duşmanii noştri vă duc în faţa şefilor sinagogilor şi în faţa altor înalte autorităţi, nu vă preocupaţi de ceea ce ar trebui zis şi nu vă neliniştiţi în legătură cu maniera de a răspunde la întrebările lor, căci spiritul care locuieşte în voi vă va înştiinţa cu certitudine în chiar ceasul acela cu privire la ceea ce trebuie spus în onoarea evangheliei împărăţiei.

^(1820.7) ^165:3.8 ”Câtă vreme veţi mai întârzia în valea hotărârii? De ce zăboviţi între două opinii? De ce un iudeu sau un gentil va ezita să accepte vestea cea bună că el este un fiu al Dumnezeului etern? Cât timp ne va trebui ca să vă convingem să intraţi cu voioşie în posesia moştenirii voastre spirituale? Eu am venit în această lume pentru a vă revela Tatăl şi a vă conduce la el. Am executat prima parte a acestui plan, dar n-am dreptul să îndeplinesc cea dea doua parte fără consimţământul vostru; Tatăl nu obligă niciodată pe nimeni să intre în regat. Invitaţia a fost dintotdeauna şi va rămâne întotdeauna aceeaşi: dacă cineva vrea să intre, să vină şi să se împărtăşească liber din apa vieţii.”

^(1820.8) ^165:3.9 Când Iisus a terminat de vorbit, mulţi dintre cei de faţă s-au dus pentru a fi botezaţi în Iordan de către apostoli, în timp ce Iisus asculta întrebările celor care rămăseseră.

4. Împărţirea moştenirii

^(1821.1) ^165:4.1 În vreme ce apostolii îi botezau pe credincioşi, Maestrul le-a vorbit celor care se mai aflau în preajma sa; şi un tânăr i-a zis: „Maestre, tatăl meu a murit lăsându-ne mie şi fratelui meu multe bunuri, dar fratele meu refuză să-mi dea partea mea. N-ai vrea să-i ceri tu să împartă moştenirea cu mine?” Iisus a fost puţin indignat să-l vadă pe acest tânăr materialist aducând discuţia la o asemenea chestiune de afaceri, dar a profitat de prilej pentru a comunica noi instrucţiuni. Iisus a zis: „Omule, cine m-a însărcinat să fac împărţeala voastră? De unde ai scos ideea că eu mă ocup de treburile materiale ale acestei lumi?” Apoi întorcându-se către toţi cei care îl înconjurau, a zis: „Fiţi atenţi, şi păziţi-vă de pofta nemăsurată; viaţa unui om nu constă în abundenţa bunurilor pe care le posedă. Puterea averii nu aduce fericire, şi bucuria nu provine din bogăţii. Averea, prin ea însăşi, nu este un blestem, dar dragostea de bogăţii te face foarte adesea să te consacri atâtor lucruri ale acestei lumi încât sufletul devine orb la atracţiile magnifice ale realităţilor spirituale ale împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ, şi la bucuriile vieţii veşnice în ceruri.

^(1821.2) ^165:4.2 ”Îngăduiţi-mi să vă istorisesc povestea unui om bogat ale cărui pământuri produceau recolte abundente. Când a devenit foarte bogat, el a început să chibzuiască în sinea sa zicând: ‘Ce-am să fac cu toate bunurile mele? Am atât de mult că nu mai am loc unde să-mi depozitez bogăţiile.’ După ce a meditat la problema sa, a zis: ‘Iată ce am să fac. Am să-mi dărâm hambarele şi am să construiesc altele mai mari, astfel încât voi avea mult loc pentru a-mi păstra recoltele şi bunurile. Atunci, voi putea zice sufletului meu: ai o mare avere în rezervă pentru mulţi ani; acum aşează-te în tihnă; mâncă, bea şi fii voios, căci eşti bogat şi bunurile tale sunt şi mai abundente.’

^(1821.3) ^165:4.3 ”Însă acest bogat era totodată nesimţit. Răspunzând necesităţilor materiale ale minţii sale şi ale corpului său, el neglijase să acumuleze comori în ceruri pentru satisfacerea spiritului său şi pentru mântuirea sufletului său. Chiar şi aşa, el nu trebuia să se bucure de plăcerea de a consuma bunurile sale înmagazinate, căci, chiar în seara aceea, sufletul i-a fost cerut înapoi. În noaptea aceea, tâlharii au pătruns casa sa pentru a-l omorî şi, după ce prădaseră bunurile sale, au dat foc la ceea ce rămăsese. Cât despre proprietate, pe care hoţii n-o puteau lua cu ei, moştenitorii omului bogat s-au bătut între ei pentru ea. Omul acesta îngrămădise comori pentru el însuşi pe pământ, dar nu era bogat în faţa lui Dumnezeu.”

^(1821.4) ^165:4.4 Iisus l-a tratat astfel pe tânăr şi moştenirea sa, pentru că ştia că dificultăţile sale proveneau din pofta sa nemăsurată. Chiar dacă nu ar fi fost acesta cazul, Maestrul n-ar fi intervenit, căci el nu se amesteca niciodată în treburile temporare, nici măcar în acelea ale apostolilor săi, şi cu atât mai puţin în cele ale discipolilor lui.

^(1821.5) ^165:4.5 Când Iisus şi-a încheiat povestea, un alt om s-a ridicat şi l-a întrebat: Maestre, eu ştiu că apostolii şi-au vândut posesiunile pământeşti pentru a te urma, şi că au totul în comun, aşa cum o fac esenienii. Dar ţii tu oare ca şi noi, care suntem discipolii tăi, să facem la fel? Este oare un păcat faptul de a poseda o avere cinstită? La întrebarea aceasta, Iisus a răspuns: „Prietene, nu este un păcat să ai o avere cinstită; dar este un păcat să converteşti o avere de bunuri materiale în comori susceptibile de a absorbi interesul vostru şi de a vă abate afecţiunea voastră de la devoţiunea faţă de ţelurile spirituale ale împărăţiei. Nu este un păcat să deţii posesiuni cinstite pe pământ, cu condiţia ca comoara voastră să fie în cer, căci unde este comoara voastră, acolo va fi şi inima voastră. Există de asemenea o mare deosebire între averea care conduce la poftă nemăsurată şi la egoism, şi averea deţinută şi cheltuită în spiritul gerării de către cei care dispun de o abundenţă de bunuri ale acestei lumi şi contribuie cu atâta generozitate la sprijinirea celor care consacră toate energiile lor lucrării împărăţiei. Mulţi dintre voi, aici prezenţi şi lipsiţi de bani, sunt hrăniţi şi adăpostiţi în satul de corturi vecin pentru că bărbaţi şi femei bogaţi şi mărinimoşi au predat, în scopul acesta, fonduri gazdei voastre David Zebedeu.

^(1822.1) ^165:4.6 Dar nu uitaţi că în ultimă instanţă averea nu este durabilă. Dragostea de bogăţii umbreşte prea adesea viziunea spirituală, şi chiar o distruge. Nu omiteţi să recunoaşteţi pericolul de a vedea banii devenind stăpânul vostru, iar nu servitorul vostru.”

^(1822.2) ^165:4.7 Iisus n-a propovăduit şi n-a aprobat niciodată necupătarea, trândăvia, nepăsarea în asigurarea familiei sale cu necesarul pe planul material, sau faptul de a depinde de pomeni. În schimb, el a propovăduit că treburile materiale şi temporale trebuie să fie subordonate bunăstării sufletului şi progresului naturii spirituale în împărăţia cerurilor.

^(1822.3) ^165:4.8 După aceea, în timp ce mulţimea cobora către fluviu pentru a asista la botezuri, primul interlocutor a revenit pentru a sta de vorbă între patru ochi cu Iisus, despre moştenirea sa, căci el socotea că Iisus îl tratase cu asprime. După ce l-a ascultat din nou, Maestrul i-a zis: „Fiule, de ce laşi să-ţi scape prilejul de a te hrăni cu pâinea vieţii într-o zi ca aceasta, şi te abandonezi tendinţei tale către pofta nemăsurată? Tu nu şti că legile succesorale iudaice vor fi aplicate cu justeţe dacă mergi cu plângerea ta la tribunalul sinagogii? Nu vezi că munca mea constă în a mă asigura că tu cunoşti ceea ce ţine de moştenirea ta celestă? N-ai citit tu în Scripturi: ‘Cel care devine bogat prin exces de precauţie şi de zgârcenie îşi primeşte răsplata?’ El a zis: Am găsit tihna, şi acum voi putea mânca mereu din bunurile mele, dar el nu ştie ce va aduce timpul, şi nici că va trebui să lase aceste lucruri altora când va muri. Şi n-ai citit oare porunca: ‘Nu te lăcomi?’ Şi de asemenea: ‘Ei au mâncat şi s-au săturat, şi s-au îngrăşat şi după aceea s-au întors către alţi dumnezei.’ Ai citit în Psalmi că Domnul îi detestă pe cei hrăpăreţi, şi că ‘puţinul pe care-l posedă un om just valorează mai mult decât bogăţiile multor oameni şireţi.’ ‘Dacă averea ta sporeşte, nu-i ataşa şi inima ta.’ Ai citit pasajul în care Ieremia a zis: ‘Bogatul să nu se slăvească în bogăţiile sale.’ Ezechiel a exprimat adevărul zicând: ‘Cu gura lor, ei dau semne de dragoste, dar inima lor este ataşată de câştigurile lor egoiste.’

^(1822.4) ^165:4.9 Iisus i-a cerut tânărului să plece zicându-i: „Fiule, ce profit vei avea câştigând lumea întreagă dacă îţi pierzi sufletul?”

^(1822.5) ^165:4.10 Un alt om ce stătea pe aproape a întrebat cum vor fi trataţi cei bogaţi în ziua judecăţi, şi Iisus a răspuns: „Eu n-am venit să judec nici pe bogaţi, nici pe săraci; vieţile pe care le vor trăi oamenii sunt ceea ce îi va judeca pe toţi. Cât despre restul ce ţine de judecarea celor bogaţi, orice persoană care a dobândit o mare avere va trebui să răspundă la cel puţin următoarele trei întrebări:

^(1822.6) ^165:4.11 ”1. Câtă avere ai strâns?

^(1822.7) ^165:4.12 ”2. Cum ai dobândit-o?

^(1822.8) ^165:4.13 ”3. Cum te-ai folosit de ea?”

^(1822.9) ^165:4.14 După aceea, Iisus s-a retras în cortul său pentru a se odihni acolo un moment înainte de masa de seară. Când apostolii au terminat cu botezatul, au venit şi ei şi ar fi vrut să stea de vorbă cu el despre bogăţiile de pe pământ şi despre comoara din cer, dar Maestrul dormea.

5. Convorbirile apostolilor despre bogăţie

^(1823.1) ^165:5.1 În seara aceea după cină, când Iisus şi cei doisprezece apostoli s-au reunit pentru convorbirea lor zilnică, Andrei a întrebat: „Maestre, în vreme ce noi îi botezam pe credincioşi, tu ai vorbit mult timp mulţimii rămase, iar noi n-am auzit ce ai spus. N-ai vrea să repeţi pentru binele nostru?” Ca răspuns la cererea lui Andrei, Iisus a zis:

^(1823.2) ^165:5.2 ”Da, Andrei, am să vă vorbesc despre aceste chestiuni legate de avere şi despre mijloacele de trai, dar ceea ce vă voi zice, vouă apostolilor mei, va trebui să se deosebească întrucâtva de cuvintele adresate discipolilor şi mulţimii; într-adevăr, voi aţi părăsit totul, nu numai pentru a mă urma, ci şi pentru a primi hirotonisirea de ambasadori ai împărăţiei. Aveţi deja mai mulţi ani de experienţă şi ştiţi că Tatăl, al cărui regat îl proclamaţi, nu vă va abandona. Voi v-aţi consacrat viaţa slujirii împărăţiei; deci, nu vă neliniştiţi şi nu vă îngrijoraţi din cauza lucrurilor vieţii temporale, pentru ceea ce mâncaţi, nici măcar pentru corpul vostru şi pentru veşmintele pe care le purtaţi. Bunăstarea sufletului valorează mai mult decât mâncarea şi băutura; progresul în spirit transcende cu mult nevoia de haine. Dacă sunteţi înclinaţi să puneţi la îndoială siguranţa pâinii voastre zilnice, gândiţi-vă la corbi; ei nici nu seamănă, nici nu culeg; ei n-au nici magazii, nici hambare, şi totuşi Tatăl procură hrană tuturor acelora dintre ei care o caută. Cu cât valoraţi voi mai mult decât o mulţime de păsări! În plus, toată frământarea voastră sau îndoielile care vă rod nu pot face nimic pentru a vă satisface nevoile voastre materiale. Care dintre voi, prin neliniştea sa, poate adăuga un lat de-o palmă la statura lui sau o zi vieţii sale? Din moment ce aceste chestiuni nu depind de voi, de ce vă gândiţi cu îngrijorare la aceste probleme?

^(1823.3) ^165:5.3 ”Gândiţi-vă la crini şi la cum cresc ei; ei nici nu se trudesc nici nu torc, şi cu toate astea vă zic că, în toată gloria sa, Solomon însuşi n-a fost înveşmântat ca unul dintre ei. Dacă Dumnezeu îmbracă astfel buruiana câmpului, care azi este vie şi mâine va fi tăiată şi azvârlită în foc, cu cât mai mult vă va îmbrăca pe voi, ambasadorii împărăţiei celeste. Oameni cu puţină credinţă! Când vă veţi consacra din toată inima proclamării evangheliei împărăţiei, voi nu va mai trebui să aveţi gânduri de îndoială în legătură cu subzistenţa persoanelor voastre şi a familiilor pe care le-aţi părăsit. Dacă vă dăruiţi cu adevărat viaţa evangheliei, voi veţi trăi prin evanghelie. Dacă sunteţi numai nişte ucenici credincioşi, trebuie să vă câştigaţi propriul vostru trai şi să contribuiţi la întreţinerea tuturor celor care propovăduiesc, predică şi vindecă. Dacă vă neliniştiţi cu privire la hrana voastră şi la băutura voastră, prin ce vă deosebiţi voi de naţiunile lumii care caută aceste necesităţi cu atâta sârguinţă? Consacraţi-vă muncii voastre cu convingerea că Tatăl meu şi cu mine, ştim amândoi că aveţi nevoie de aceste lucruri. Îngăduiţi-mi să vă asigur, o dată pentru totdeauna că, dacă vă dedicaţi viaţa lucrării împărăţiei, toate nevoile voastre reale vor fi satisfăcute. Căutaţi lucrul mai mare, şi veţi găsi că cele mai mici sunt conţinute în el; cereţi lucrurile celeste, şi lucrurile pământeşti vor fi incluse în ele. Umbra este sigur că urmează substanţa.

^(1823.4) ^165:5.4 ”Voi nu sunteţi decât un grup mic, dar, dacă aveţi credinţă, dacă frica nu vă face să vă poticniţi, eu vă declar că marea plăcere a Tatălui meu este de a vă da această împărăţie. Voi v-aţi strâns comorile în locul unde pungile nu se învechesc, unde nici un hoţ nu vă poate despuia, unde nici o molie nu poate distruge. Aşa cum am zis şi poporului, acolo unde este comoara voastră, acolo va fi şi inima voastră.

^(1824.1) ^165:5.5 Dar în lucrarea care tocmai ne aşteaptă, şi în aceea care veţi rămâne ca s-o îndepliniţi după reîntoarcerea mea alături de Tatăl meu, voi veţi fi puşi la grea încercare. Trebuie să fiţi cu toţii în gardă contra fricii şi a îndoielilor. Fiecare dintre voi să-şi încingă şalele mental şi să-şi ţină lampa aprinsă. Conduceţi-vă ca şi oamenii care veghează aşteptând ca stăpânul lor să revină de la petrecerea căsătoriei, astfel încât în clipa în care va veni şi va bate, veţi putea repede să-i deschideţi. Stăpânul îi va binecuvânta pe aceşti servitori vigilenţi pe care îi va găsi fideli la această mare ocazie. Stăpânul le va cere atunci să se aşeze, în timp ce el însuşi îi va servi. În adevăr, în adevăr, vă zic, o criză este iminentă, în viaţa voastră; vă revine să vegheaţi şi să fiţi gata.

^(1824.2) ^165:5.6 Voi înţelegeţi bine că nici un om nu ar lăsa pe un hoţ să pătrundă cu forţa în casa sa dacă ar cunoaşte ora la care ar trebui să vină hoţul. Vegheaţi deci şi asupra voastră, căci, la ora la care veţi bănui cel mai puţin, şi într-un fel în care nu vi-l închipuiţi, Fiul Omului va pleca de aici.”

^(1824.3) ^165:5.7 Cei doisprezece au rămas aşezaţi, câteva minute în tăcere. Ei auziseră deja mai înainte unele dintre aceste avertismente, dar niciodată în cadrul în care Iisus tocmai li-l prezenta.

6. Răspunsul la întrebarea lui Petru

^(1824.4) ^165:6.1 În timp ce şedeau gânditori, Simon Petru a întrebat: „Povesteşti tu parabola asta pentru noi, apostolii tăi, sau este destinată tuturor discipolilor?” Iisus a răspuns:

^(1824.5) ^165:6.2 ”În ceasul încercării, sufletul omului este revelat; încercarea dovedeşte ceea ce este realmente în inima sa. Când un servitor este încercat şi calificat, atunci stăpânul casei îl poate pune peste gospodăria sa şi să lase în seama acestui intendent grija de a veghea la hrănirea şi la nevoile copiilor săi. Tot aşa, voi şti în curând cui pot eu încredinţa bunăstarea copiiilor mei după reîntoarcerea mea la Tatăl meu. Aşa cum stăpânul casei va încredinţa, servitorului fidel şi încercat, treburile familiei sale, şi eu, la fel, voi înălţa, în treburile împărăţiei mele, pe aceia care vor suporta încercările din ceasul acesta.

^(1824.6) ^165:6.3 ”Însă, dacă servitorul este indolent şi începe să zică în inima sa ‘stăpânul meu îşi întârzie înapoierea’, dacă începe să se poarte urât cu ceilalţi servitori, şi să mănânce şi să bea cu beţivii, atunci, stăpânul va sosi într-un moment în care servitorul nu se va aştepta, şi găsindu-l infidel, îl va izgoni în dizgraţie. Veţi face bine să vă pregătiţi pentru ziua când veţi fi vizitaţi pe loc şi pe neaşteptate. Amintiţi-vă că mult v- a fost dat. Vă va fi deci mult cerut. Nişte teribile încercări sunt iminente pentru voi. Trebuie să trec printr-un botez şi rămân de veghe până ce este îndeplinit. Voi predicaţi pacea pe pământ, dar misiunea mea aduce pace în treburile materiale ale oamenilor – cel puţin nu înainte de o anumită vreme. Dacă doi membri ai unei familii cred în mine şi alţi trei resping evanghelia, nu va rezulta din asta decât divizare. Prieteni, părinţi şi persoane dragi sunt nevoite să se ridice unii contra altora din cauza evangheliei pe care v-o predic eu. Este adevărat că fiecare credincios se va bucura în inima sa de o mare pace durabilă, dar pacea pe pământ nu va veni înainte ca toţi oamenii să fie pregătiţi să creadă şi să intre în glorioasa lor moştenire de filiaţie cu Dumnezeu. În ciuda acestui lucru, mergeţi, în lumea largă, ca să proclamaţi această evanghelie tuturor naţiunilor, fiecărui bărbat, fiecărei femei şi fiecărui copil.”

^(1824.7) ^165:6.4 Astfel s-a încheiat o zi de sabat activă şi foarte plină. În dimineaţa zilei următoare Iisus şi cei doisprezece s-au dus în cetăţile din nordul Pereei pentru a vorbi cu cei şaptezeci care lucrau în aceste regiuni sub supravegherea lui Abner.

Până la o nouă revedere … pace și lumină pentru toți !

Constantin RUSU

Share this:

Viața și învățăturile lui Iisus – Sărbătoarea Dedicării

Posted on 11 iunie 2017 by corus

Răspunde

Continuare: Viața și învățăturile lui Iisus conform cărții Urantia

Sărbătoarea Dedicării

Povestea Bunului Samaritean
În Ierusalim
Vindecarea cerşetorului orb
Iosias înaintea sanhedrinului
Învăţăturile sub tinda lui Solomon

Cine dorește să citească materialul în original – adică fără unele pasaje colorate, sublinieri sau boldiri care îmi aparțin – o poate face de pe linkul de mai jos :

http://www.urantia.org/ro/cartea-urantia/citeste-cartea-urantia-online

Capitolul 164

Sărbătoarea dedicării

^(1809.1) ^164:0.1 ÎN TIMP ce se instala tabăra din Pella, Iisus, luându-i cu el pe Nataniel şi pe Toma, au plecat în taină la Ierusalim pentru a asista la sărbătoarea dedicării. Cei doi apostoli nu şi-au dat seama că Maestrul avea de gând să meargă la Ierusalim decât după ce acesta a trecut Iordanul pe la vadul din Bethania. De îndată ce au ghicit intenţia lui de a fi de faţă la sărbătoarea Dedicării, ei l-au dojenit cu cea mai mare seriozitate şi au încercat să-l facă să-şi schimbe hotărârea folosind toate argumentele posibile, dar eforturile lor au fost zadarnice. Iisus era decis să se ducă la Ierusalim. La toate rugăminţile lor şi la avertismentele lor ce stăruiau asupra nechibzuinţei şi primejdiei de a se lăsa la cheremul sanhedrinului, el s-a mărginit să răspundă: „Aş vrea să dau acestor învăţători ai Israelului încă o şansă de a vedea lumina înainte să-mi fi sunat ceasul.”

^(1809.2) ^164:0.2 Ei şi-au urmat drumul către Ierusalim, cei doi apostoli continuând să-şi exprime temerile şi să-şi formuleze îndoielile lor cu privire la înţelepciunea acestei întreprinderi aparent îndrăzneţe. Ei au ajuns în Ierihon către ora patru şi jumătate şi s-au pregătit să rămână acolo peste noapte.

1. Povestea Bunului Samaritean

^(1809.3) ^164:1.1 În seara aceea, un grup numeros s-a strâns în jurul lui Iisus şi al celor doi apostoli pentru a pune întrebări. Apostolii au răspuns la multe dintre ele, în vreme ce altele au fost abordate de Maestru. În cursul serii, un avocat a căutat să-l antreneze pe Iisus într-o discuţie compromiţătoare zicând: „Maestre, aş vrea să te întreb ce ar trebuie eu să fac pentru a moşteni viaţa veşnică?” Iisus a răspuns: „Ce este scris în Lege şi în Profeţi; cum citeşti tu Scripturile?” Cunoscând atât învăţăturile lui Iisus, cât şi pe cele ale fariseilor, avocatul a răspuns: „să-l iubeşti pe Domnul Dumnezeu din toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu toată mintea ta şi cu toată forţa ta, şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi.” Iisus a zis: „Ai răspuns bine; dacă faci realmente astfel, aceasta te va conduce la viaţa veşnică.”

^(1809.4) ^164:1.2 Dar avocatul nu era în întregime sincer când punea această întrebare. Dornic să se justifice, şi sperând totodată să-l încurce pe Iisus, el s-a apropiat ceva mai mult de Maestru şi s-a încumetat să-i mai pună o întrebare: „Maestre, aş vrea să-mi spui exact cine este aproapele meu?” Această întrebare era un artificiu pentru a-l determina pe Iisus să facă o declaraţie care să contravină legii iudaice care definea aproapele ca fiind „copilul propriului vostru popor”. Iudeii îi considerau pe toţi ceilalţi ca pe nişte câini păgâni. Cunoscând întrucâtva învăţăturile lui Iisus, avocatul ştia bine că Maestrul gândea în mod diferit; el spera deci să-l determine să spună ceva ce putea fi interpretat ca un atac contra legii sacre.

^(1810.1) ^164:1.3 Dar Iisus îşi dădea seama de mobilul juristului; în loc să cadă în cursă, el a istorisit, auditorilor lui, o povestire susceptibilă de a fi pe deplin apreciată de orice auditor din Ierihon, Iisus a zis: „Un om coborând de la Ierusalim la Ierihon a căzut în mâinile unei bande de tâlhari care l-au jefuit, l-au despuiat, l-au bătut şi, la plecare, l-au lăsat pe jumătate mort. Din întâmplare, un preot urma acelaşi drum şi a sosit, la puţin timp după aceea, la locul unde zăcea rănitul; văzându-l în starea aceea jalnică, el a trecut de partea cealaltă a drumului fără a se opri. Un levit care urma şi el acest drum a trecut, de asemenea, pe partea cealaltă după ce a văzut omul. În acest moment, un samaritean coborând înspre Ierihon, a dat peste rănit şi a văzut că fusese tâlhărit şi bătut. Mînat de compasiune, el a venit la el, i-a legat rănile, vărsând peste ele ulei şi vin, la aşezat pe animalul lui de povară, l-a adus aici, l-a han, şi a avut grijă de el. În dimineaţa zilei următoare, scoţând nişte bani, i-a dat hangiului zicându-i: ‘Ai mare grijă de prietenul meu şi, dacă cheltuielile sunt mai mari, te voi răsplăti la întoarcere.’ Acum, dă-mi voi să te întreb: Care dintre cei trei trecători era aproapele omului căzut în mâinile tâlharilor?” Când avocatul a băgat de seamă că picase în propria lui cursă, răspunse: „Cel care a dat dovadă de îndurare.” Şi Iisus a zis: „Mergi şi fă la fel.”

^(1810.2) ^164:1.4 Când avocatul a răspuns: „Cel care a dat dovadă de îndurare” a zis aşa pentru a evita până şi rostirea detestatului nume de samaritean. La întrebarea: „Cine este aproapele meu?”, juristul a fost constrâns să dea răspunsul pe care îl dorea Iisus, pe câtă vreme, dacă Iisus l-ar fi dat el însuşi, aceasta l-ar fi implicat direct într-o inculpare de erezie. Nu numai că Iisus l-a pus în încurcătură pe juristul necinstit, dar le-a şi istorisit auditorilor lui o poveste care era atât o minunată recomandare pentru toţi discipolii săi, cât şi un copleşitor reproş pentru toţi iudeii cu privire la atitudinea lor faţă de samariteni. Şi această povestire a continuat să încurajeze iubirea lor fraternă printre toţi credincioşii de mai târziu în evanghelia lui Iisus.

2. În Ierusalim

^(1810.3) ^164:2.1 Iisus asistase la sărbătoarea Tabernacolelor pentru a putea proclama evanghelia pelerinilor veniţi din toate părţile imperiului. Acum, el mergea la sărbătoarea Dedicării numai cu scopul de a da, sanhedrinului şi conducătorilor iudei, o nouă şansă de a vedea lumina. Principalul eveniment al acestor câteva zile în Ierusalim a avut loc vineri seara la Nicodim, unde se adunaseră cam douăzeci şi cinci de conducători iudei care credeau în învăţătura lui Iisus. În acest grup se găseau paisprezece oameni care erau pe atunci, sau urmau cât de curând să fie, membri ai sanhedrinului. Eber, Matadormus şi Iosif din Arimatia asistau şi ei la întrunire.

^(1810.4) ^164:2.2 În această împrejurare, auditorii lui Iisus erau toţi oameni instruiţi, şi atât ei, cât şi cei doi apostoli au fost uimiţi de deschiderea şi de profunzimea remarcilor pe care Maestrul le-a făcut înaintea acestui grup distins. De pe vremea când propovăduise în Alexandria, în Roma şi în insulele Mediteranei, Iisus nu mai dăduse dovadă de atâta erudiţie, nici de o asemenea înţelegere a chestiunilor umane, atât cele religioase, cât şi cele laice.

^(1810.5) ^164:2.3 La sfârşitul acestei mici reuniuni, toţi auditorii s-au despărţit, intrigaţi de personalitatea Maestrului, fermecaţi de graţia manierelor lui şi plini de iubire pentru el. Ei încercaseră să dea sfaturi lui Iisus cu privire la dorinţa sa de a câştiga de partea cauzei sale pe ceilalţi membri ai sanhedrinului. Maestrul ascultase cu atenţie, dar în tăcere, toate propunerile lor. El ştia bine că nici unul din planurile lor nu ar izbuti. Simţea că majoritatea conducătorilor iudei n-ar accepta niciodată evanghelia împărăţiei; el le-a dat totuşi tuturor această nouă şansă de a face ei înşişi alegerea. Însă, plecând de acolo în seara aceea cu Nataniel şi cu Toma la adăpostul lor de pe Muntele Măslinilor, Maestrul încă nu hotărâse metoda pe care o va adopta pentru a atrage, încă o dată, asupra lucrării sale, atenţia sanhedrinului.

^(1811.1) ^164:2.4 Nataniel şi Toma au dormit puţin în noaptea aceea; ei erau prea nedumeriţi de ceea ce auziseră la Nicodim. Au reflectat mult timp la remarca finală a lui Iisus referitoare la o ofertă a foştilor membri şi a membrilor actuali ai sanhedrinului de a-l însoţi înaintea celor şaptezeci. Maestrul a zis: „Nu, fraţii mei, asta n-ar servi la nimic. Voi veţi spori mânia, care va cădea pe capul vostru, fără a potoli câtuşi de puţin în lume ura pe care mi-o poartă ei. Mergeţi fiecare şi ocupaţi-vă de treburile Tatălui după cum vă va îndruma spiritul, în vreme ce eu voi atrage, o dată mai mult, atenţia lor asupra împărăţiei după cum mă va îndruma Tatăl meu.”

3. Vindecarea cerşetorului orb

^(1811.2) ^164:3.1 În dimineaţa următoare, Iisus şi cei doi apostoli au mers la Marta în Bethania pentru a lua micul dejun, apoi s-au dus degrabă la Ierusalim. În această dimineaţă de sabat, pe când cei trei oameni se apropiau de templu, ei au întâlnit un cerşetor binecunoscut, născut orb, care era aşezat pe locul lui obişnuit. Cerşetorii nu cereau, nici nu primeau pomeni în ziua de sabat, dar aveau permisiunea de a se aşeza în locul lor obişnuit. Iisus s-a oprit şi, în timp ce se uita la acest cerşetor născut orb, i-a venit în minte o idee despre maniera de a atrage din nou, asupra misiunii sale pământeşti, atenţia sanhedrinului, a celorlalţi conducători iudei şi a învăţătorilor religioşi.

^(1811.3) ^164:3.2 În vreme ce Maestrul stătea în faţa orbului, căzut adânc pe gânduri, Nataniel s-a gândit la care ar putea fi cauza orbirii omului şi a întrebat: „Maestre, pentru ca acest om să se nască orb, cine a păcătuit, el însuşi sau părinţii lui?”

^(1811.4) ^164:3.3 Rabinii propovăduiau că toate cazurile de orbire din naştere erau pricinuite de păcat. După ei, nu numai că copiii erau concepuţi şi născuţi în păcat, ci un copil se putea naşte orb ca pedeapsă pentru un anume păcat comis de tatăl său. Ei mergeau până la a propovădui că un copil putea păcătui înainte de a se naşte în această lume. Ei mai propovăduiau şi că infirmităţi asemănătoare puteau să provină de la vreun păcat sau vreo slăbiciune a mamei din vremea când purta sarcina.

^(1811.5) ^164:3.4 În toate aceste regiuni, exista o vagă credinţă în reîncarnare. Mai vechii învăţători iudei, precum şi Platon, Filon şi numeroşi esenieni, tolerau teoria că oamenii puteau culege, într-o încarnare, ceea ce semănaseră într-o existenţă precedentă; se credea că ei ispăşeau, într-o viaţă, păcatele comise în cursul vieţilor anterioare. Maestrului i-a fost greu să-i facă pe oameni să creadă că sufletul lor nu avusese existenţe anterioare.

^(1811.6) ^164:3.5 Totuşi, oricât ar părea de ilogic, în timp ce orbirea era considerată ca rezultând dintr-un păcat, iudeii socoteau cât se poate de meritoriu să dai de pomană acestor cerşetori orbi. Aceştia aveau obiceiul de a rosti întruna trecătorilor: „O, inimi simţitoare, câştigaţi merite ajutându-i pe cei orbi.”

^(1811.7) ^164:3.6 Iisus a abordat discutarea acestui caz cu Nataniel şi cu Toma, nu numai pentru că hotărâse deja să se folosească de acest orb ca mijloc, în ziua aceea, de a atrage din nou, asupra misiunii sale, într-un chip hotârâtor, atenţia conducătorilor iudei, ci şi pentru că el îi încuraja întotdeauna pe apostolii săi să caute adevăratele cauze ale tuturor fenomenelor naturale sau spirituale. El îi avertizase adesea contra tendinţei comune de a atribui cauze spirituale unor evenimente fizice obişnuite.

^(1812.1) ^164:3.7 Iisus a decis să se folosească de acest cerşetor în planurile sale pentru lucrarea zilei, dar, înainte de a face ceva pentru orb, al cărui nume era Iosias, el s-a apucat să răspundă la întrebarea lui Nataniel. Maestrul a zis: „Nici acest om n-a păcătuit, nici părinţii lui, pentru ca lucrările lui Dumnezeu să se manifeste în el. Orbirea i-a venit în cursul firesc al evenimentelor. Până mai este ziuă, trebuie să îndeplinim lucrările Celui care m-a trimis, căci noaptea are să vină cu siguranţă, şi atunci va fi imposibil să realizăm lucrarea ce avem de gând s-o înfăptuim. Cât timp sunt în lume, eu sunt lumina lumii, dar, peste puţin timp, eu nu voi mai fi cu voi.”

^(1812.2) ^164:3.8 Vorbind, Iisus, adresându-se lui Nataniel şi lui Toma, le-a mai zis: „Să creăm vederea acestui orb în această zi de sabat, pentru ca scribii şi fariseii să aibă din plin ocazia pe care o caută, de a-l acuza pe Fiul Omului.” Iisus vorbise tot timpul în aşa fel încât şi cerşetorul să-l poată auzi. S-a aplecat după aceea şi a scuipat pe pământ, a amestecat apoi ţărâna cu scuipatul, după care s-a dus la Iosia şi i-a uns ochii lui orbi cu lut zicând: „Fiule, mergi de spală lutul acesta în iazul Siloe şi-ţi vei recăpăta numaidecât vederea.” Şi, când Iosia s-a spălat astfel în apa Siloei, s-a întors către prietenii lui şi către familia sa văzându-i.

^(1812.3) ^164:3.9 Până atunci cerşind totdeauna, el nu ştia să facă nimic altceva; deci, când prima înflăcărare datorată creării vederii sale a fost potolită, el a revenit la locul obişnuit unde cerşea de pomană. Când prietenii săi, vecinii săi şi toţi cei care îl cunoscuseră anterior au remarcat că el putea să vadă, au zis cu toţii: „Acesta nu-i cumva Iosia, cerşetorul orb?” Unii spuneau că da, în timp ce alţi spuneau: „Nu, este cineva care seamănă cu el, dar omul acesta poate să vadă.” Când l-au întrebat pe Iosia însuşi, el a răspuns: „Eu sunt”

^(1812.4) ^164:3.10 Când au început să-l întrebe cum a ajuns să vadă, el le-a răspuns: „Un om pe nume Iisus a trecut pe aici şi, pe când vorbea despre mine cu prietenii lui, a amestecat puţin lut cu scuipat, m-a uns pe ochi şi m-a sfătuit să mă duc să mă spăl în iazul Siloe. Am făcut ce mi-a zis omul acesta, şi îndată mi-am recăpătat vederea. Aceasta s-a petrecut în numai câteva ore, şi încă nu cunosc înţelesul multora dintre lucrurile pe care le văd.” Şi când oamenii care se strânseseră în jurul lui l-au întrebat unde îl puteau găsi pe omul acela ciudat care îl vindecase, Iosia n-a putut răspunde decât că nu ştia nimic despre asta.

^(1812.5) ^164:3.11 A fost vorba acolo de unul dintre cele mai ciudate miracole ale Maestrului. Acest om nu ceruse să fie vindecat. El habar n-avea de faptul că Iisus, care îl trimisese să se spele la Siloe şi i-a făgăduit vederea, era profetul din Galileea care predicase la Ierusalim în timpul sărbătorii Tabernacolelor. Acestui om cu greu îi venea să creadă că avea să-şi recapete vederea, dar oamenii epocii aveau mare încredere în eficienţa salivei unui mare om sau a unui sfânt. Or, după conversaţia cu Iisus cu Nataniel şi cu Toma, Iosia trăsese concluzia că posibilulul lui binefăcător era un mare om, un învăţător erudit sau un sfânt profet; de aceea a făcut aşa cum îl învăţase Iisus.

^(1812.6) ^164:3.12 Iisus avea trei motive pentru a folosi salivă şi argilă, şi pentru a porunci orbului să meargă să se spele în bazinul lui Siloe, care avea o valoare de simbol.

^(1812.7) ^164:3.13 1. Acest miracol nu era un răspuns la credinţa personală. Era o minune pe care Iisus decisese s-o înfăptuiască în vederea unui ţel ales de el, dar a aranjat asta în aşa fel încât beneficiarul să poată trage un folos durabil.

^(1813.1) ^164:3.14 2. Întrucât orbul nu solicitase vindecarea şi credinţa sa era slabă, aceste fapte materiale fuseseră sugerate în scopul de a-l încuraja. Iosias credea cu superstiţie în eficacitatea salivei şi ştia că bazinul Siloei era un loc aproape sacru. Probabil nu s-ar fi dus acolo dacă n-ar fi fost nevoie să se spele de argila cu care fusese uns. Situaţia comporta suficient ceremonial pentru a-l mâna la acţiune.

^(1813.2) ^164:3.15 3. Iisus avea şi un al treilea motiv pentru a recurge la mijloace naturale în această chestiune excepţională. Acesta era un miracol făcut pur şi simplu în conformitate cu propria sa decizie, şi dorea să-l întrebuinţeze pentru a-i învăţa, pe discipolii lui din vremea aceea şi din toate secolele ulterioare, să nu dispreţuiască sau să neglijeze mijloacele materiale pentru a-i vindeca pe bolnavi. Voia să le propovăduiască că trebuiau să înceteze să mai considere miracolele ca pe singura metodă de vindecare pentru bolile omeneşti.

^(1813.3) ^164:3.16 Redându-i vedere acestui om printr-o operaţie miraculoasă, în această dimineaţă de sabat şi în Ierusalim lângă templu, Iisus avea drept principal scop să lanseze făţiş o provocare sanhedrinului şi tuturor învăţătorilor şi conducătorilor iudei. Aceasta a fost maniera sa de a proclama o ruptură deschisă cu fariseii. El era întotdeauna pozitiv în tot ceea ce făcea. Pentru a aduce aceste probleme în faţa sanhedrinului Iisus a venit la orb cu cei doi ucenici ai lui la începutul după-amiezii acestei zile de sabat, şi a provocat cu bună ştiinţă discuţiile care i-au obligat pe farisei să acorde atenţie miracolului.

4. Iosias înaintea sanhedrinului

^(1813.4) ^164:4.1 În toiul după-amiezii, vindecarea lui Iosia stârnise asemenea controverse în jurul templului, încât şefii sanhedrinului au decis să convoace consiliul la locul lui obişnuit de reuniune din templu. Ei au făcut asta încălcând o regulă bine stabilită care interzicea reuniunile sanhedrinului în zilele de sabat. Iisus ştia că violarea sabatului era una dintre principalele acuzaţii purtate împotriva lui în momentul încercării finale. El dorea să fie înfăţişat înaintea sanhedrinului sub inculparea de a fi vindecat un orb în ziua de sabat chiar în momentul când înalta curte iudaică, violând ea însăşi regulile pe care ea şi le impusese, aşezându-se să judece acest act de îndurare deliberând asupra chestiunii zilei de sabat.

^(1813.5) ^164:4.2 Dar, de frică, membrii sanhedrinului nu l-au chemat pe Iisus înaintea lor. În loc de asta, ei au trimis mai degrabă după Iosia. După un interogatoriu preliminar, purtătorul de cuvânt al sanhedrinului (din care erau prezenţi vreo cincizeci) a ordonat lui Iosia să povestească ceea ce i se întâmplase. De la vindecarea lui în dimineaţa aceea, Iosia aflase de la Toma, de la Nataniel şi de la alte persoane că fariseii erau supăraţi de vindecarea sa în ziua de sabat şi că aveau probabil să facă necazuri tuturor celor implicaţi. Dar Iosia nu-şi dădea încă seama că Iisus era cel care se chema Eliberatorul. În consecinţă, el a răspuns întrebărilor fariseilor spunând: „Omul acesta a trecut pe acolo, mi-a pus argilă pe ochi şi mi-a zis să mă duc să mă spăl la Siloe, şi acuma văd.”

^(1813.6) ^164:4.3 După ce a ţinut un lung discurs, unul dintre fariseii mai bătrâni a zis: „Omul acesta nu se poate să vină de la Dumnezeu. Vedeţi bine că nu respectă sabatul. El încalcă legea, mai întâi modelând lutul, şi apoi trimiţând pe acest cerşetor să se spele la Siloe în ziua de sabat. Un astfel de om nu poate fi un maestru trimis de Dumnezeu.”

^(1813.7) ^164:4.4 Atunci, unul dintre fariseii mai tineri, care credea sincer în Iisus a zis: „Dacă omul acesta nu este trimis de Dumnezeu, cum de poate face aceste lucruri? Noi ştim că un păcătos obişnuit nu poate înfăptui astfel de miracole. Îl cunoaştem cu toţii pe acest cerşetor şi ştim că s-a născut orb; acuma vede. Încă veţi mai spune voi că acest profet a înfăptuit toate aceste minuni prin puterea prinţului demonilor?” Şi de fiecare dată când un fariseu se ridica pentru a-l acuza şi denunţa pe Iisus, se ridica un altul pentru a-l încurca cu întrebări stânjenitoare, astfel încât s-a creat între ei o serioasă scindare. Preşedintele a văzut încotro alunecau cu dezbaterea lor. Pentru a domoli discuţia, el s-a pregătit să pună noi întrebări chiar celui în cauză. Întorcându-se către Iosia, a zis: „Ce ai tu de spus despre acest om, despre acest Iisus, de care pretinzi că ţi-a deschis ochii?” Iosia a răspuns: „Eu cred că este un profet.”

^(1814.1) ^164:4.5 Conducătorii au fost foarte tulburaţi şi, neştiind ce să facă, ei au trimis după părinţii lui Iosia pentru a afla de la ei dacă fiul lor era realmente născut orb. Nu voiau să creadă că cerşetorul fusese vindecat.

^(1814.2) ^164:4.6 Se ştia bine, în Ierusalim, nu numai că intrarea în toate sinagogile îi era interzisă lui Iisus, dar toţi cei care credeau în învăţătura sa erau respinşi din sinagogă, excomunicaţi din congregaţia Israelului. Aceasta însemna că ei erau privaţi de toate drepturile lor şi de privilegii de orice fel în toată lumea iudaică, afară de dreptul de dreptul de a cumpăra necesarul pentru a supravieţui.

^(1814.3) ^164:4.7 Părinţii lui Iosia erau nişte biete suflete temătoare. Cu prilejul aducerii lor în faţa sanhedrinului, ei s-au temut deci să vorbească liber. Purtătorul de cuvânt al curţii le-a zis: „Acesta este fiul vostru? Avem noi motiv să înţelegem că s-a născut orb? Dacă este adevărat, cum se face că acuma poate să vadă?” Atunci, tatăl lui Iosia, sprijinit de mamă, a răspuns: „Ştim că el este fiul nostru şi că s-a născut orb. Cât despre felul în care a început să vadă şi despre persoana care i-a deschis ochii, noi nu ştim nimic. Întrebaţi-l pe el; este major. Să vorbească el pentru sine însuşi.”

^(1814.4) ^164:4.8 L-au chemat apoi înaintea lor pe Iosia, a doua oară. Lor nu le mergea bine în încercarea lor de a face un proces formal, şi unii dintre ei începuseră să se simtă stingheri acţionând astfel într-o zi de sabat. În consecinţă, când l-au chemat pe Iosia, ei au încercat să-l prindă în cursă printr-o altă metodă de atac. Delegatul curţii l-a întrebat pe fostul orb: „De ce nu-l slăveşti tu pe Dumnezeu pentru aceasta? De ce nu zici tu adevărul despre ceea ce s-a întâmplat? Toţi ştim că acest om este un păcătos. De ce refuzi să distingi adevărul? Tu ştii că, tu şi omul acesta, sunteţi amândoi inculpaţi de a fi violat sabatul. Nu vrei tu să-ţi ispăşeşti păcatul recunoscând că Dumnezeu este cel care te-a vindecat, dacă tu pretinzi întruna că ochii tăi au fost deschişi astăzi?”

^(1814.5) ^164:4.9 Dar Iosia nu era nici nătărău, nici lipsit de umor; el i-a răspuns deci delegatului curţii: „Eu nu ştiu dacă acest om este păcătos; este însă un lucru pe care îl ştiu, şi anume că eram orb şi că acuma văd.” Fără a-l putea prinde pe Iosia în cursă, ei au continuat să-l interogheze şi l-au întrebat: Cum anume ţi-a deschis el ochii? Ce ţi-a făcut realmente? Ce ţi-a zis? Ţi-a cerut el să crezi în noi?”

^(1814.6) ^164:4.10 Iosia a replicat puţin nerăbdător: „V-am zis întocmai cum s-a petrecut totul. Dacă n-aţi crezut mărturia mea, de ce vreţi s-o auziţi din nou? Aţi vrea oare şi voi ca din întâmplare să deveniţi discipolii lui? Când Iosias a vorbit astfel, reuniunea sanhedrinului a luat sfârşit în dezordine şi aproape în violenţă căci liderii sau năpustit asupra lui Iosia ţipând de mânie: „Tu poţi vorbi de a fi discipol al acestui om, dar noi suntem discipolii lui Moise şi propovăduim legile lui Dumnezeu. Noi ştim că Dumnezeu a vorbit prin Moise şi propovăduim legile lui Dumnezeu. Noi ştim că Dumnezeu a vorbit prin Moise, dar, cât despre acest Iisus, noi nu ştim de unde vine.”

^(1814.7) ^164:4.11 Atunci Iosias a urcat pe un scaun şi a strigat foarte tare tuturor celor care îl puteau auzi: „Ascultaţi, voi, care vă pretindeţi învăţătorii întregului Israel, vă declar că există în toate acestea o mare minune, de vreme ce mărturisiţi că nu ştiţi de unde vine omul acesta, şi totuşi ştiţi cu certitudine prin mărturiile auzite, cum că el mi-a deschis ochii. Cu toţii ştim că Dumnezeu nu înfăptuieşte astfel de lucrări pentru nelegiuiţi. Dumnezeu nu face un asemenea lucru decât la cererea unui sincer adorator pentru un om sfânt şi pentru unul just. Voi ştiţi că de la începutul lumii nu s-a auzit niciodată vorbindu-se de deschiderea ochilor unui orb din naştere. Deci, uitaţi-vă toţi la mine şi daţi-vă seama de ceea ce s-a făcut astăzi la Ierusalim! Eu vă zic, dacă omul acesta nu venea de la Dumnezeu, el nu putea face asta.” Membrii sanhedrinului au plecat furioşi şi confuzi strigând la el: „Tu eşti născut pe de-a-ntregul în păcat, şi pretinzi acum să ne înveţi? Poate că nu te-ai născut realmente orb şi, chiar dacă ochii tăi au fost deschişi în ziua de sabat, asta s-a datorat prinţului demonilor.” Ei s-au dus îndată la sinagogă pentru a-l exclude pe Iosias.

^(1815.1) ^164:4.12 Iosias a abordat această încercare cu vagi noţiuni despre Iisus şi despre natura tămăduirii sale. Cea mai mare parte a mărturiei pe care a dat-o cu atâta inteligenţă şi curaj înaintea acestui tribunal suprem al întregului Israel, s-a dezvoltat în mintea sa pe măsură ce procesul continua în maniera aceasta injustă şi lipsită de echitate.

5. Învăţăturile sub tinda lui Solomon

^(1815.2) ^164:5.1 În tot timpul în care, violând sabatul, această şedinţă a sanhedrinului se derula într-una din sălile templului, Iisus se plimba prin apropiere şi propovăduia poporului sub Tinda lui Solomon. El spera că va fi convocat în faţa sanhedrinului şi îi va putea anunţa buna vestire a libertăţii şi a bucuriei filiaţiei divine din regatul lui Dumnezeu. Dar ei se temeau să trimită după el. Erau întotdeauna descumpăniţi de subitele apariţii în public ale lui Iisus în Ierusalim. Iisus le dădea acum prilejul după care căutaseră cu atâta ardoare, dar se temeau să-l cheme în faţa sanhedrinului, chiar şi ca martor, şi se temeau încă mai mult să-l aresteze.

^(1815.3) ^164:5.2 Era în mijlocul iernii la Ierusalim, şi oamenii căutau să se adăpostească cât de cât sub Tinda lui Solomon. Câtă vreme Iisus zăbovea acolo, mulţimile i-au pus un mare număr de întrebări, şi el le-a propovăduit mai mult de două ore. Câţiva învăţători iudei au căutat să-l prindă în cursă întrebându-l public: „Cât timp ne vei ţine în aşteptare? Dacă tu eşti Mesia, de ce nu ne-o zici de-a dreptul?” Iisus a zis: „Eu v-am vorbit de multe ori de mine însumi şi de Tatăl meu, dar voi n-aţi vrut să mă credeţi. Nu vedeţi oare că lucrările pe care le-am înfăptuit în numele Tatălui meu stau mărturie pentru mine? Dar mulţi dintre voi nu cred, deoarece voi nu aparţineţi turmei mele. De învăţătorul adevărului sunt atraşi numai cei cărora le este foame de adevăr şi sete de dreptate. Oile mele ascultă vocea mea, eu le cunosc şi ele mă urmează. Şi, tuturor celor care urmează învăţătura mea, eu le dau viaţa eternă; ei nu vor pieri niciodată şi nimeni nu-i va smulge din mâna mea. Tatăl meu, care mi-a dat aceşti copii, este mai mare decât toţi, astfel încât nimeni nu-i poate smulge din mâinile Tatălui meu. Tatăl şi cu mine suntem una.” Câţiva iudei necredincioşi s-au repezit către un loc unde se încă construia la o aripă a templului pentru a aduna nişte pietre şi a arunca cu ele în Iisus, dar credincioşii i-au împiedicat.

^(1815.4) ^164:5.3 Iisus şi-a continuat învăţătura: „Eu v-am arătat multe lucrări ale Tatălui înfăptuite din iubire şi, acum vă întreb pentru care dintre aceste lucrări bune vă gândiţi să mă loviţi cu pietre?” Unul dintre farisei a zis: „Nu vrem să te lovim cu pietre pentru nici una dintre lucrările tale bune, ci din pricina blasfemiilor tale, căci, fiind un om, tu îndrăzneşti să te faci egalul lui Dumnezeu.” Şi Iisus a răspuns: „Voi îl acuzaţi pe Fiul Omului de blasfemie pentru că aţi refuzat să mă credeţi atunci când v-am declarat că am fost trimis de Dumnezeu. Dacă nu îndeplinesc lucrările lui Dumnezeu, nu mă credeţi, dar dacă îndeplinesc lucrările lui Dumnezeu, chiar dacă voi nu credeţi în mine, mă gândeam că veţi crede în lucrări. Ca să fiţi siguri de ceea ce proclam, eu vă afirm din nou că Tatăl este în mine şi eu sunt în Tată; aşa cum Tatăl locuieşte în mine, eu voi locui în fiecare dintre cei care cred în această evanghelie.” La auzul acestor cuvinte, mulţi dintre auditori au mers în grabă să caute pietre pentru a arunca în el, dar el a ieşit din incinta templului. El i-a regăsit pe Nataniel şi Toma care asistaseră la şedinţa sanhedrinului, şi a aşteptat cu ei, lângă templu, ca Iosia să iasă din sala de consiliu.

^(1816.1) ^164:5.4 Iisus şi cei doi apostoli nu s-au dus să-l caute pe Iosia acasă la el decât după ce au aflat de excomunicarea lui din sinagogă. Sosind la casa lui Iosia, Toma l-a chemat în curte şi Iisus i-a zis: „Iosia, crezi tu în Fiul lui Dumnezeu?” Şi Iosia a răspuns: „Spune-mi cine este ca să pot crede în el.” Iisus a zis: „L-ai văzut şi l-ai auzit, este cel care îţi vorbeşte acum.” Şi Iosia a zis: „Doamne, eu cred.” Apoi, a căzut în genunchi, în semn de adorare.

^(1816.2) ^164:5.5 Când Iosia a aflat că fusese exclus din sinagogă, a fost la început foarte deprimat, dar după aceea foarte încurajat când Iisus i-a poruncit să se pregătească numaidecât să-l însoţească în tabăra din Pella. Acest candid locuitor al Ierusalimului fusese într-adevăr excomunicat dintr-o sinagogă iudaică, dar iată că Creatorul unui univers l-a condus pentru a-l asocia cu nobleţea spirituală a acelui timp şi a acelei generaţii.

^(1816.3) ^164:5.6 Iisus a ieşit apoi din Ierusalim pentru a nu mai reveni înainte de apropierea zilei când va fi gata să părăsească lumea aceasta. Maestrul s-a reîntors la Pella cu Iosia şi cei doi apostoli. Şi s-a adeverit că Iosia a fost unul dintre aceia care au dat roade dintre beneficiarii ajutorului miraculos al Maestrului, căci el a devenit, pentru tot restul vieţii, un predicator al evangheliei împărăţiei.

Până la o nouă revedere .. pace si lumina pentru toti !

Constantin RUSU

P.S.

Incepe postul Sfintilor Apostoli Petru si Pavel

Postul Sfintilor Apostoli Petru si Pavel nu are o durata fixa, deoarece inceputul lui este in functie de data variabila a Sfintelor Pasti. Anul acesta postul incepe luni, 12 iunie. Postul Sfintilor Apostoli Petru si Pavel este cunoscut in popor sub denumirea de Postul Sampetrului. Este randuit de Biserica in cinstea celor doi apostoli si in amintirea obiceiului lor de a posti inainte de a intreprinde acte mai importante (Fapte 13,2 si 14,23). Postul Sfintilor Apostoli Petru si Pavel era numit in vechime Postul Cincizecimii.

Share this:

Viața și învățăturile lui Iisus – Hirotonisirea celor şapte zeci la Magadan

Posted on 28 mai 2017 by corus

Răspunde

Continuare: Viața și învățăturile lui Iisus conform cărții Urantia

Hirotonisirea celor şapte zeci la Magadan

Hirotonisirea celor şapte zeci
Tânărul bogat şi diverse alte cazuri
Discuţia despre bogăţie
Rămas bun celor şaptezeci
Mutarea din tabără la Pella
Întoarcerea celor şaptezeci
Pregătirile pentru ultima misiune

Cine dorește să citească materialul în original – adică fără unele pasaje colorate, sublinieri sau boldiri care îmi aparțin – o poate face de pe linkul de mai jos :

http://www.urantia.org/ro/cartea-urantia/citeste-cartea-urantia-online

Capitolul 163

Hirotonisirea celor şapte zeci la Magadan

^(1800.1) ^163:0.1 LA câteva zile după ce Iisus şi cei doisprezece s-au reîntors de la Ierusalim la Magadan, Abner şi un grup de cincizeci de ucenici au sosit din Betleem. În acest moment, se găseau deopotrivă reuniţi în Tabăra Magadanului corpul de evanghelişti, corpul evanghelic feminin şi cam o sută şi cincizeci de alţi ucenici sinceri şi încercaţi din toate regiunile Palestinei. După ce au consacrat câteva zile contactelor personale şi reorganizării taberei, Iisus şi cei doisprezece au inaugurat o sesiune de formare intensivă pentru acest grup special de credincioşi. Din această masă de ucenici formaţi şi experimentaţi Maestrul a ales în cele din urmă şaptezeci de învăţători şi i-a trimis să proclame evanghelia împărăţiei. Instruirea lor regulată a început vineri, 1 noiembrie şi a continuat până la sabatul de pe 19 noiembrie.

^(1800.2) ^163:0.2 Iisus ţinea, în toate dimineţile, o cuvântare acestei companii. Petru prezenta metode de predicare în public. Nataniel îi instruia în arta de a-şi preda învăţăturile. Toma explica maniera de a răspunde la întrebări, şi Matei dirija organizarea finanţelor lor colective. Ceilalţi apostoli au participat, de asemenea, la această formare potrivit cu experienţa lor specială şi cu talentele lor naturale.

1. Hirotonisirea celor şapte zeci

^(1800.3) ^163:1.1 Cei şaptezeci au fost hirotonisiţi de Iisus în tabăra de la Magadan în după-amiaza sabatului, pe 19 noiembrie. Abner a fost pus în fruntea acestor învăţători şi predicatori ai evangheliei. Acest corp de şaptezeci era constituit de Abner cu zece foşti apostoli ai lui Ioan, cincizeci şi unul dintre primii evanghelişti şi alţi opt ucenici care se distinseseră în slujba regatului.

^(1800.4) ^163:1.2 Către ora două din această după-amiază de sabat, între averse de ploaie, un grup de credincioşi, sporit prin sosirea lui David şi a majorităţii mesagerilor lui, în total peste patru sute, s-au adunat pe malul lacului Galileii pentru a asista la hirotonisirea celor şaptezeci.

^(1800.5) ^163:1.3 Înainte de a-şi pune mâinile pe capetele celor şaptezeci pentru a-i trimite pe fiecare în parte ca mesageri ai împărăţiei, Iisus le-a adresat următorul discurs: „În adevăr, recolta este îmbelşugată, dar muncitorii sunt puţini; vă îndemn deci pe toţi să vă rugaţi ca Stăpânul recoltei să mai trimită muncitori pentru recoltare. Am să vă trimit pe fiecare în parte ca mesageri ai împărăţiei şi vă trimit la iudei şi la gentili ca pe nişte miei printre lupi. Mergând doi câte doi în drumul vostru, vă ordon să nu vă luaţi nici pungi cu bani, nici haine de schimb, căci această primă misiune va fi de scurtă durată. În drumul vostru, nu faceţi ploconeli în faţa nimănui; nu vă ocupaţi decât de lucrarea voastră. Dacă zăboviţi în vreun cămin, începeţi prin a zice: Pacea să fie cu toţi ai casei. Dacă locuitorii acestei case iubesc pacea, acolo veţi sta; dacă nu, atunci plecaţi de acolo. Când veţi fi ales un cămin, rămâneţi acolo pe toată durata şederii voastre în acel oraş, mâncând şi bând ceea ce vi se va oferi. Veţi face aşa pentru că muncitorul îşi merită pâinea. Nu vă deplasaţi din casă în casă pentru a accepta o mai bună găzduire. Amintiţi-vă că mergând să proclamaţi pacea pe pământ şi bunăvoinţa printre oameni, va trebui să luptaţi contra duşmanilor îndârjiţi ce se înşeală pe ei înşişi. Fiţi deci prudenţi precum şerpii, rămânând totodată inofensivi precum porumbeii

^(1801.1) ^163:1.4 ”Oriunde veţi merge, predicaţi zicând: ‘Împărăţia cerurilor este la îndemână’, şi îngrijiţii pe toţi cei care suferă în mintea sau în trupul lor. Voi aţi primit gratuit lucrurile bune ale regatului; daţi-le gratuit. Dacă locuitorii vreunui oraş vă întâmpină cu bucurie, ei vor găsi o intrare largă în regatul Tatălui. Dar, dacă oamenii unui oraş refuză să primească această evanghelie, voi veţi proclama totuşi mesajul vostru părăsind această comunitate lipsită de credinţă; celor care resping învăţătura voastră, le veţi spune plecând: ‘Deşi respingeţi adevărul, nu rămâne mai puţin adevărat că regatul lui Dumnezeu se apropie de voi.’ Oricine vă aude pe voi mă aude pe mine, şi cine mă aude pe mine îl aude pe Acela care m-a trimis. Cine respinge mesajul vostru evanghelic, pe mine mă respinge, şi cine mă respinge pe mine îl respinge totodată pe Cel care m-a trimis.”

^(1801.2) ^163:1.5 După ce Iisus le-a vorbit astfel, cei şaptezeci au îngenuncheat în cerc în jurul lui, şi el şi-a pus mâinile pe capul fiecăruia dintre ei începând cu Abner.

^(1801.3) ^163:1.6 În dimineaţa următoare devreme, Abner i-a trimis pe cei şaptezeci de evanghelişti, doi câte doi, către toate oraşele Galileii şi ale Iudeei. Cei treizeci şi cinci de grupuri au mers să predice şi să propovăduiască vreme de şase săptămâni; ele au revenit toate vineri, 30 decembrie, în noua tabără din Pella, în Pereea.

2. Tânărul bogat şi diverse alte cazuri

^(1801.4) ^163:2.1 Peste cincizeci de ucenici care doreau hirotonisirea şi admiterea printre cei şaptezeci au fost eliminaţi de comitetul pe care Iisus îl numise pentru selecţionarea candidaţilor. Cei care compuneau comitetul erau Andrei, Abner şi şeful în funcţie al corpului evanghelic. În toate cazurile în care comitetul celor trei nu era unanim, candidatul era adus înaintea lui Iisus. Maestrul n-a respins pe nici un om profund doritor să primească hirotonisirea mesagerului evanghelic, dar după ce au stat de vorbă cu Iisus, mai mult de o duzină de solicitanţi n-au mai dorit să devină mesageri evanghelici.

^(1801.5) ^163:2.2 Un discipol sincer a venit la Iisus zicând: „Maestre, aş vrea să fiu unul dintre noii apostoli, dar tatăl meu este foarte bătrân şi sfârşitul lui este aproape; îmi vei permite tu să mă întorc acasă ca să-l îngrop?” Iisus i-a răspuns acestui om: „Fiul meu, vulpile au viziune şi păsările cerului au cuiburi, dar Fiul Omului n-are nici un loc unde să-şi pună capul. Tu eşti un discipol fidel, şi poţi să rămâi la fel şi înapoindu-te acasă pentru a-i îngriji pe cei care te iubesc, dar nu-i tot aşa cu mesagerii evangheliei mele. Ei au abandonat totul pentru a mă urma şi a proclama regatul meu. Dacă vrei să fii hirotonisit învăţător, trebuie să-i laşi pe ceilalţi să îngroape morţii în timp ce tu vei merge înainte să publici buna vestire.” Şi omul acesta a plecat de acolo tare decepţionat.

^(1801.6) ^163:2.3 Un alt discipol a venit la Maestru şi a zis: „Eu doresc să fiu hirotonisit mesager, dar aş vrea să trec puţin pe acasă ca să îmi consolez familia.” Iisus i-a răspuns: „Dacă doreşti hirotonisirea, trebuie să accepţi să abandonezi totul. Mesagerii evangheliei nu-şi pot împărţi afecţiunea. Nici un om care a pus mâna pe plug nu este vrednic de a deveni un mesager al regatului dacă a dat înapoi.”

^(1801.7) ^163:2.4 Andrei a adus apoi la Iisus un tânăr bogat, care era un credincios devotat şi dorea să primească hirotonisirea. Acest tânăr, pe nume Matadormus, era membru al Sanhedrinului din Ierusalim. El îl auzise pe Iisus propovăduind, după care fusese instruit în evanghelia împărăţiei de către Petru şi de ceilalţi apostoli. Iisus a discutat cu Matadormus despre exigenţele hirotonisirii şi i-a cerut să-şi amâne decizia până la o mai amplă cumpănire asupra chestiunii. Devreme în dimineaţa zilei următoare, în vreme ce Iisus pleca să facă un tur, tânărul l-a abordat zicând: „Maestre, aş vrea să cunosc de la tine asigurările vieţii veşnice. Dat fiind că am respectat toate poruncile încă din tinereţea mea, aş vrea să ştiu ce-ar trebui să fac mai mult pentru a avea viaţa veşnică.” Ca răspuns la această întrebare, Iisus a zis: „Dacă ţii toate poruncile – nu vei comite adulter, nu vei ucide, nu vei fura, nu vei depune mărturie mincinoasă, nu vei face nici o nedreptate, îi vei onora pe părinţii tăi – tu acţionezi bine, dar mântuirea răsplăteşte credinţa, şi nu numai lucrările. Crezi tu în această evanghelie a împărăţiei?” Matadormus a răspuns: „Da Maestre, eu cred tot ceea ce tu şi apostoli m-aţi învăţat”. Iisus a spus: „Atunci tu eşti în adevăr discipolul meu şi un copil al regatului.”

^(1802.1) ^163:2.5 După aceea tânărul a zis: „Maestre, nu-mi ajunge să fiu discipolul tău; aş vrea să fiu unul dintre noii tăi mesageri.” Când Iisus a auzit asta, l-a privit cu multă dragoste şi a zis: „Te voi accepta ca unul dintre mesagerii mei dacă vrei să plăteşti preţul şi să oferi singurul lucru care îţi lipseşte.” Matadormus a răspuns: „Maestre, voi face orice pentru a avea permisiunea să te urmez.” Iisus l-a sărutat pe frunte pe tânărul îngenuncheat şi a zis: „Dacă vrei să fii mesagerul meu, mergi de vinde tot ce ai; când vei fi dat suma săracilor sau fraţilor tăi, întoarce-te şi urmează-mă, şi vei avea o comoară în împărăţia cerurilor.”

^(1802.2) ^163:2.6 La auzul acestor cuvinte, Matadormus s-a posomorât. S-a ridicat şi a plecat trist, căci poseda multe bunuri. Acest tânăr fariseu bogat fusese crescut în credinţa că averea era semnul favorii lui Dumnezeu. Iisus ştia că Matadormus nu era eliberat de dragostea de sine şi de bogăţiile lui. Maestrul voia să-l elibereze de dragostea de bogăţie, nu neapărat de bogăţie. Discipolii lui Iisus nu se despuiau de toate bunurile lor pământeşti, dar apostolii şi cei şaptezeci au făcut-o. Matadormus voia să fie unul dintre cei şaptezeci de mesageri, şi de aceea Iisus i-a cerut să renunţe la toate posesiunile lui materiale.

^(1802.3) ^163:2.7 Aproape orice fiinţă umană are un lucru de care se ţine ca de un rău familiar, şi la care i se cere să renunţe ca parte a preţului de admitere în împărăţia cerurilor. Dacă Matadormus s-ar fi despărţit de averea sa, ea i-ar fi fost probabil îndată restituită pentru ca el s-o administreze ca trezorier al celor şaptezeci. Ulterior de fapt, cu prilejul întemeierii bisericii la Ierusalim, Matadormus a ascultat de porunca Maestrului, deşi atunci a fost prea târziu pentru a mai beneficia de admiterea în rândul celor şaptezeci. El a devenit trezorierul bisericii din Ierusalim, al cărui conducător era Iacob, fratele de sânge al lui Iisus.

^(1802.4) ^163:2.8 Aşa a fost dintotdeauna şi aşa va fi întotdeauna: trebuie ca oamenii să ia propriile lor hotărâri. Muritorii îşi pot exercita liber alegerea într-un domeniu de o anumită întindere. Forţele lumii spirituale nu caută să-l constrângă pe om; ele îi permit să aleagă calea pe care el însuşi a ales-o.

^(1802.5) ^163:2.9 Iisus prevedea că Matadormus, cu averea sa, nu putea fi hirotonisit ca asociat al oamenilor care renunţaseră la toate pentru evanghelie. În acelaşi timp, el vedea că, dacă Matadormus s-ar despuia de averea sa, el ar deveni conducătorul suprem al tuturor. Însă, la fel ca şi fraţii lui Iisus, Matadormus n-a devenit niciodată mare în regat, pentru că se privase el însuşi de această asociere intimă şi personală cu Maestrul, pe care ar fi putut-o experimenta, dacă ar fi vrut să execute pe loc actul pe care i-l cerea Iisus, actul pe care l-a înfăptuit de altfel cu câţiva ani mai târziu.

^(1803.1) ^163:2.10 Bogăţiile n-au raporturi directe cu intrarea în împărăţia cerurilor, dar iubirea de bogăţii are. Loialitatea spirituală faţă de regat este incompatibilă cu servilismul faţă de bogăţia materialistă. Oamenii nu pot împărtăşi cu o devoţiune materială fidelitatea lor supremă faţă de un ideal spiritual.

^(1803.2) ^163:2.11 Iisus n-a propovăduit niciodată că era rău să ai avere. El a cerut numai celor doisprezece şi celor şaptezeci să-şi consacre toate posesiunile lor pământeşti cauzei comune. Chiar şi atunci, el a avut grijă ca bunurile lor să fie lichidate în mod avantajos, cum a fost şi cazul pentru apostolul Matei. Iisus a dat de multe ori sfaturi discipolilor înstăriţi la fel cum îi dăduse şi cetăţeanului bogat din Roma. Maestrul a considerat înţeleapta investiţie a veniturilor excedentare ca pe o formă legitimă de asigurare contra inevitabile adversităţi viitoare. Când trezoreria apostolică depăşea nevoile, Iisus depunea fondurile pentru a le folosi ulterior în cazul în care apostolii ar fi făcuţi să sufere foarte tare de pe urma unei diminuări a veniturilor. Iisus acţiona astfel după ce se consulta cu Andrei. Niciodată Iisus nu se ocupa de finanţele apostolice, decât numai pentru cheltuiala cu pomenile. Totuşi, exista un abuz economic pe care l-a condamnat în mai multe rânduri, şi anume exploatarea nejustă a celor slabi, a celor ignoranţi şi a celor mai puţin norocoşi de către semenii lor puternici, ageri şi mai inteligenţi. Iisus a declarat că acest tratament inuman al bărbaţilor, al femeilor şi al copiilor era incompatibil cu idealurile fraternităţii împărăţiei cerurilor.

3. Discuţia despre bogăţie

^(1803.3) ^163:3.1 Pe când Iisus termina convorbirea sa cu Matadormus, Petru şi câţiva apostoli se strânseseră în jurul lui. În timp ce tânărul bogat pleca de acolo, Iisus s-a întors către apostoli şi le-a zis: „Vedeţi cât le vine de greu bogaţilor să intre cu totul în regatul lui Dumnezeu! Nu se poate împărţi adorarea spirituală cu devoţiunile materiale. Nimeni nu poate servi la doi stăpâni. Potrivit unuia din dictonurile voastre, ‘este mai uşor unei cămile să treacă prin urechea unui ac decât pentru păgâni să moştenească viaţa veşnică’. Eu declar că îi este tot atât de uşor acestei cămile să treacă prin urechea acului ca şi acestor bogaţi, satisfăcuţi de ei înşişi, să intre în împărăţia cerurilor.”

^(1803.4) ^163:3.2 Când Petru şi apostolii au auzit cuvintele acestea, au fost extrem de uluiţi, până într-atâta că Petru a spus: „Atunci, Doamne, cine poate fi salvat? Oare toţi cei care au bogăţii vor fi ţinuţi departe de regat?” Iisus a răspuns: „Nu, Petrule, dar toţi cei care îşi pun încrederea în bogăţii au puţine şanse să intre în viaţa spirituală care conduce la progresul etern. Dar, chiar şi în cazul acesta, multe lucruri imposibile oamenilor nu sunt dincolo de atingerea Tatălui care este în ceruri; noi ar trebui mai degrabă să recunoaştem că cu Dumnezeu toate lucrurile sunt posibile.”

^(1803.5) ^163:3.3 În vreme ce plecau de acolo, Iisus a fost întristat că Matadormus nu rămăsese cu ei, căci îl iubea mult. După ce au coborât lângă lac, ei s-au aşezat pe marginea apei, şi Petru, vorbind în numele celor doisprezece (adunaţi acolo cu toţii) a zis: „Noi suntem tulburaţi de discursul tău către tânărul acela bogat. Să pretindem noi de la toţi cei care ar vrea să te urmeze să renunţe la toate bunurile lor pământeşti?” Iisus a zis: „Nu, Petrule, ci numai celor care ar vrea să devină apostoli şi să trăiască cu mine ca şi voi, formând o singură familie. Dar Tatăl pretinde ca afecţiunea copiilor săi să fie curată şi nedivizată. Orice lucru sau persoană ar sta între voi şi iubirea pentru adevărurile regatului trebuie să fie abandonate. Dacă averea oamenilor nu invadează domeniul sufletului lor, ea este fără consecinţe în viaţa spirituală a celor care ar vrea să intre în regat.”

^(1804.1) ^163:3.4 Petru a zis apoi: „Dar, Maestre, noi am părăsit totul pentru a te urma; atunci ce vom poseda?” Iisus s-a adresat la toţi cei doisprezece şi a zis: „În adevăr, în adevăr, eu vă zic, cine va fi renunţat la averea sa, la căminul său, la soţia sa, la fraţii săi, la părinţii săi sau la copiii săi, din dragoste pentru mine şi pentru împărăţia cerurilor, va primi cu mult mai mult în această lume, poate însoţit şi de câteva persecuţii; şi, în lumea ce va veni, el va primi viaţa veşnică. Mulţi dintre cei care vor fi cei dintâi vor fi cei din urmă, pe câtă vreme cei din urmă vor fi adesea cei dintâi. Tatăl tratează pe creaturile sale după nevoile lor şi conform justelor lui legi de consideraţie iubitoare şi îndurătoare pentru bunăstarea unui univers.

^(1804.2) ^163:3.5 ”Împărăţia cerurilor se aseamănă unui proprietar, folosind multă mână de lucru, care merge dimineaţa devreme să angajeze lucrători pentru a munci în podgoria sa. După ce a convenit cu ei ca să le plătească un dinar pe zi, i-a trimis în via sa. Apoi, a ieşit către ora nouă şi, văzând pe alţii fără nici o ocupaţie în piaţă le-a zis: ‘Mergeţi şi voi şi munciţi în via mea; vă voi plăti atâta cât trebuie.’ Şi ei s-au îndată să lucreze. Proprietarul a ieşit din nou către amiază, apoi către ora trei, şi a făcut tot aşa. Reîntorcându-se încă o dată către ora cinci după amiază la locul din piaţă, a găsit încă oameni lenevind şi i-a întrebat: ‘De ce staţi aici toată ziua şi nu faceţi nimic?’ Oamenii au răspuns: ‘Pentru că nu ne-a angajat nimeni.’ Proprietarul le-a zis: ‘Mergeţi şi voi şi lucraţi în via mea, şi vă voi plăti cât trebuie.’

^(1804.3) ^163:3.6 La căderea nopţii, proprietarul podgoriei i-a zis intendentului său: ‘Cheamă lucrătorii şi dă-le lefurile, începând cu ultimii angajaţi şi terminând cu primii.’ Când au sosit cei care fuseseră angajaţi la ora cinci după-amiază, au primit fiecare câte un dinar, şi toţi ceilalţi au primit acelaşi salariu. Când oamenii angajaţi la începutul zilei au văzut cu cât au fost plătiţi ultimii veniţi, ei s-au aşteptat să primească mai mult decât salariul convenit. Dar fiecare a primit doar un dinar ca şi ceilalţi. După ce au fost plătiţi cu toţii, ei s-au plâns proprietarului zicând: ‘Oamenii angajaţi la urmă n-au muncit decât o oră, şi, totuşi, le-ai dat acelaşi salariu ca şi nouă, care ne-am ostenit toată ziua sub soarele arzător.’

^(1804.4) ^163:3.7 ”Proprietarul a răspuns: ‘Prietenii mei, nu vă fac nici o nedreptate. N-a acceptat fiecare dintre voi să lucreze pentru un dinar pe zi? Luaţi acum ceea ce vă revine şi duceţi-vă pe drumul vostru, căci este dorinţa mea să dau ultimilor veniţi aceeaşi sumă ca şi vouă. N-am eu dreptul să dispun după cum îmi place de ceea ce îmi aparţine? Sau îmi reproşaţi voi generozitatea mea pentru că eu caut să fiu bun şi să arăt îndurare?’”

4. Rămas bun celor şaptezeci

^(1804.5) ^163:4.1 Ziua în care cei şaptezeci au plecat în prima lor misiune a fost un moment emoţionant în tabăra din Magadan. Dimineaţa devreme, în ultima sa discuţie cu cei şaptezeci, Maestrul a stăruit asupra următoarelor puncte:

^(1804.6) ^163:4.2 1. Evanghelia împărăţiei trebuie să fie proclamată în toată lumea, gentililor precum şi iudeilor.

^(1804.7) ^163:4.3 2. Îngrijindu-i pe bolnavi, abţineţi-vă de la a-i învăţa să spere la miracole.

^(1805.1) ^163:4.4 3. Proclamaţi o fraternitate spirituală a fiilor lui Dumnezeu, şi nu un regat exterior cu putere în această lume şi cu glorie materială.

^(1805.2) ^163:4.5 4. Evitaţi să pierdeţi timpul printr-un exces de vizite de politeţe şi de alte banalităţi; ele ar putea să vă împiedice să vă consacraţi din toată inima predicării evangheliei.

^(1805.3) ^163:4.6 5. Dacă prima casă pe care o veţi fi ales drept cartier general într-un oraş se revelează o casă vrednică, rămâneţi acolo pe toată durata şederii voastre în acel oraş.

^(1805.4) ^163:4.7 6. Explicaţi tuturor credincioşilor fideli că a venit acum ceasul de a o rupe făţiş cu liderii religioşi ai iudeilor din Ierusalim.

^(1805.5) ^163:4.8 7. Propovăduiţi că întregul datoriei oamenilor este rezumat în această unică poruncă: Iubeşte-l pe Domnul Dumnezeul tău cu toată mintea şi cu tot sufletul tău, şi iubeşte-l pe aproapele tău ca pe tine însuţi. (Ei ar trebui să propovăduiască asta ca reprezentând toată datoria oamenilor în locul celor 61e reguli de viaţă preconizate de farisei.)

^(1805.6) ^163:4.9 După ce Iisus a vorbit astfel celor şaptezeci în prezenţa tuturor apostolilor şi discipolilor, Simon, Petru i-au luat deoparte şi le-au ţinut predica de hirotonisire. Aceasta a fost o dezvoltare a recomandărilor făcute de Maestru în momentul în care pusese mâinile pe ei şi îi selecţionase ca mesageri ai împărăţiei. Petru i-a îndemnat pe cei şaptezeci să nutrească, în experienţa lor, următoarele virtuţi:

^(1805.7) ^163:4.10 1. Devoţiunea consacrată. Să se roage întotdeauna pentru ca un număr cât mai mare de lucrători să fie trimişi la recolta evanghelică. El a explicat că rugându-se astfel, fiecare va tinde mia mult a spune: Iată-mă, trimite-mă. El le-a recomandat să nu neglijeze adorarea lor zilnică.

^(1805.8) ^163:4.11 2. Adevăratul curaj. Petru i-a prevenit că vor întâmpina ostilităţi şi că puteau fi siguri de a fi confruntaţi cu persecuţii. Le-a spus că misiunea lor nu era o întreprindere de laşi, şi le-a recomandat celor cărora le era frică să renunţe să mai plece. Dar nici unul dintre cei şaptezeci nu s-a retras.

^(1805.9) ^163:4.12 3. Credinţa şi încrederea în sine. Ei trebuiau să plece pentru această scurtă misiune cu mâinile complet goale. Trebuiau să îşi pună încrederea în Tatăl lor pentru hrana lor, pentru adăpostirea lor şi pentru toate celelalte nevoi ale lor.

^(1805.10) ^163:4.13 4. Zelul şi iniţiativa. Ei trebuiau să fie plini de zel şi de un entuziasm inteligent; trebuiau să se ocupe strict de treburile Maestrului lor. Ceremonia salutărilor orientale era lungă şi minuţioasă; de acea Iisus le recomandase „să nu salute pe nimeni pe drum”. Aceasta era o expresie curentă pentru îndemnarea cuiva să-şi vadă de treburile sale fără a pierde vremea. Ea nu avea întru nimic a face cu chestiunea saluturilor amicale.

^(1805.11) ^163:4.14 5. Amabilitatea şi curtoazia. Maestrul le ordonase să evite pierderile inutile de timp în ceremonii sociale, însă a recomandat curtoazia faţă de toate persoanele cu care intrau în contact. Trebuiau să fie extrem de amabili faţă de gazdele care îi i-ar adăposti în căminul lor. Ei au fost cu stricteţe puşi în gardă împotriva faptului de a părăsi un cămin modest pentru a fi adăpostiţi într-un cămin mai confortabil şi mai influent.

^(1805.12) ^163:4.15 6. Îngrijirile acordate bolnavilor. Petru le-a dat celor şaptezeci sarcina de a căuta pe cei care sufereau în mintea lor şi în corpul lor, şi să facă tot ce le stătea în putere să aline sau să tămăduiască bolile lor.

^(1805.13) ^163:4.16 După ce şi-au primit astfel ordinele şi instrucţiunile, ei au plecat câte doi în misiunea lor în Galileea, în Samaria şi în Iudeea.

^(1806.1) ^163:4.17 Iudeii aveau o stimă specială pentru numărul 70 şi considerau uneori naţiunile lumii păgâne ca fiind în număr de 70. Cu toate că cei 70 de mesageri aveau misiunea de a purta evanghelia la toate popoarele, faptul că grupul lor a conţinut exact 70 de membri a fost doar o simplă coincidenţă. În mod sigur Iisus ar mai fi acceptat încă o jumate de duzină, dar ei nu erau pregătiţi să plătească preţul: părăsirea averii şi a familiei lor.

5. Mutarea din tabără la Pella

^(1806.2) ^163:5.1 Iisus şi cei doisprezece s-au pregătit acum să stabilească cartierul lor general în Pereea, lângă Pella, unde Maestrul fusese botezat în Iordan. Ultimele zece zile din noiembrie s-au petrecut în consfătuiri la Magadan. Marţi, 6 decembrie, toată compania cuprinzând aproape trei sute de persoane, a plecat la revărsatul zorilor cu bagajele ei pentru a se opri, în noaptea următoare, lângă Pella, pe malul fluviului. Ea s-a instalat aproape de izvor, chiar în locul pe care îl ocupase Ioan Botezătorul cu tabăra sa cu mai mulţi ani mai înainte.

^(1806.3) ^163:5.2 După ridicarea taberei de la Magadan, David Zebedeu a revenit la Betsaida şi a început îndată să reducă serviciul mesagerilor. Regatul intra într-o nouă fază. Zilnic soseau pelerini din toate părţile Palestinei şi chiar şi din regiuni îndepărtate ale imperiului roman. Uneori veneau credincioşi din Mesopotamia şi din ţinuturile situate la est de Tigru. În consecinţă, duminică 18 decembrie, David cu ajutorul corpului său de mesageri, au încărcat, pe animalele de povară, materialele din tabără pe atunci înmagazinate în casa tatălui său, material cu care organizaseră anterior tabăra din Betsaida de lângă lac. Luându-şi rămas bun de la Betsaida deocamdată, el a coborât de-a lungul malului lacului şi al Iordanului până la punctul situat cam la un kilometru în nordul taberei apostolice. În mai puţin de o săptămână el a fost pregătit să ofere ospitalitate la aproape o mie şi cinci sute de pelerini vizitatori. Tabăra apostolică putea primi vreo cinci sute de persoane. Acesta era anotimpul ploilor în Palestina, şi acest dispozitiv era necesar pentru a adăposti numărul tot mai mare de oameni, majoritatea serioşi, care căutau informaţii şi care veneau în Pereea pentru a-l vedea pe Iisus şi a auzi învăţătura lui.

^(1806.4) ^163:5.3 David a făcut toate acestea din propria sa iniţiativă, deşi se sfătuise cu Filip şi cu Matei în Magadan. El a folosit cea mai mare parte a fostului său corp de mesageri pentru a ajuta la conducerea acestei tabere. Serviciul propriu-zis de mesageri a fost redus la mai puţin de douăzeci de oameni. Către sfârşitul lui decembrie şi înainte de întoarcerea celor şaptezeci, aproape opt sute de vizitatori se adunaseră în jurul Maestrului şi găsiseră găzduire în tabăra lui David.

6. Întoarcerea celor şaptezeci

^(1806.5) ^163:6.1 Vineri 30 decembrie, în timp ce Iisus se îndepărtase pe dealurile din vecinătate cu Petru, cu Iacob şi cu Ioan, cei şaptezeci de mesageri soseau, doi câte doi, la cartierul general din Pella, însoţiţi de numeroşi credincioşi. Către ora cinci după-amiază, când Iisus a revenit în tabără, toţi cei şaptezeci erau reuniţi pe locul unde propovăduia el. Masa de seară a fost întârziată cu peste o oră, timp în care aceşti entuziaşti ai evangheliei împărăţiei şi-au relatat experienţele. Mesagerii lui David raportaseră multe dintre aceste veşti apostolilor în timpul săptămânilor precedente, dar a fost cu adevărat ceva inspirator să-i auzi pe aceşti învăţători ai evangheliei, a căror hirotonisire era recentă, povestind personal cum fusese primit mesajul lor de iudeii şi de gentilii însetaţi de adevăr. În sfârşit, Iisus putea să-i vadă pe oameni mergând să răspândească vestea cea bună şi fără prezenţa sa personală. Maestrul ştia de aici înainte că putea părăsi această lume fără a aduce o vătămare prea gravă progreselor împărăţiei.

^(1807.1) ^163:6.2 Când cei şaptezeci au relatat că „până şi demonii le erau supuşi”, ei făceau aluzie la vindecările minunate pe care le operaseră asupra victimelor dezordinilor nervoase. Cu toate acestea, aceşti slujitori trataseră cu succes câteva cazuri de posedare reală de spirite. Vorbind de aceste cazuri, Iisus a zis: „Nu-i de mirare că aceste spirite minore neascultătoare vă sunt supuse, căci eu l-am văzut pe Satan căzând din cer ca un fulger. Dar nu vă bucuraţi atâta de aceasta, căci eu vă declar că, de îndată ce mă voi întoarce la Tatăl meu, noi vom trimite spiritul nostru comun chiar în mintea oamenilor, astfel încât aceste câteva rare spirite rătăcite să nu mai poată pătrunde în mintea muritorilor nenorociţi. Eu mă bucur cu voi de faptul că aveţi influenţă asupra oamenilor, dar nu vă mândriţi cu această experienţă. Bucuraţi-vă mai degrabă de a avea numele voastre înscrise în arhivele cerului şi de a fi astfel siguri de a progresa într-o carieră fără de sfârşit de cuceriri spirituale.”

^(1807.2) ^163:6.3 În timpul aceasta, chiar înainte de a participa la cină, Iisus a încercat unul din rarele momente de extaz emoţional la care discipolii săi au avut ocazia să-i fie martori. El a zis: „Îţi mulţumesc, Tată, Domnul cerului şi al pământului, că spiritul a revelat aceste glorii spirituale acestor copii ai împărăţiei, în vreme ce această minunată evanghelie a fost ascunsă deştepţilor şi făţarnicilor. Da, Tată, trebuie să fi fost plăcut ochilor tăi să faci aceasta, şi eu mă bucur să ştiu că vestea cea bună se va răspândi în toată lumea, chiar şi după întoarcerea mea la tine, când mă voi fi apucat de lucrul care mi l-ai dat de îndeplinit. Sunt foarte emoţionat când realizez că tu eşti pe punctul de a încredinţa orice autoritate mie, că tu singur ştii realmente cine sunt şi că eu singur te cunosc realmente precum şi cei cărora te-am revelat. Când voi fi încheiat această revelaţie către fraţii mei întru carne, eu o voi continua pentru creaturile tale de sus.”

^(1807.3) ^163:6.4 Când Iisus a vorbit astfel Tatălui, el s-a întors către apostolii şi ajutoarele lui pentru a li se adresa: „Binecuvântaţi sunt ochii care văd şi urechile care aud aceste cuvinte. Îngăduiţi-mi să vă zic că mulţi profeţi şi mulţi mari oameni ai epocilor trecute au dorit să contemple lucrurile pe care le zăriţi acum, dar aceasta nu li s-a acordat. Multe dintre generaţiile viitoare ale copiilor luminii, când vor auzi vorbindu-se de ele, vă vor invidia pe voi, care le-aţi văzut şi le-aţi auzit.”

^(1807.4) ^163:6.5 Adresându-se după aceea tuturor discipolilor săi, Iisus a zis: „Voi aţi auzit câte oraşe şi sate au primit vestea cea bună a împărăţiei, şi cum slujitorii şi învăţătorii mei au fost întâmpinaţi de iudei precum şi de gentili. Binecuvântate sunt în adevăr aceste comunităţi care au ales să creadă în evanghelia împărăţiei. Nenorocire însă locuitorilor din Corazin, din Betsaida-Iulia şi din Capernaum, care resping lumina, aceste cetăţi care n-au întâmpinat cu bucurie pe aceşti mesageri. Eu proclam că, dacă puternicele lucrări înfăptuite în aceste locuri ar fi fost în Tyr şi în Sidon, locuitorii acestor oraşe aşa-zise păgâne s-ar fi căit punându-şi cenuşă în cap. În adevăr, în ziua judecăţii, soarta Tyrului şi a Sidonului va fi mult mai suportabilă decât a lor.”

^(1807.5) ^163:6.6 Ziua următoare fiind o zi de sabat, Iisus i-a luat pe cei şaptezeci deoparte şi le-a zis: „În adevăr, m-am bucurat când aţi revenit cu vestea bună că evanghelia împărăţiei fusese bine primită de atâţia oameni disperaţi în Galileea, în Samaria şi în Iudeea. Dar de ce exaltarea voastră este atât de marcată de surpriză? Oare nu nădăjduiaţi voi că prezentarea mesajului vostru se va manifesta cu putere? Oare aţi plecat cu atât de puţină credinţă în această evanghelie încât reveniţi acum surprinşi de eficacitatea ei? Acum, fără a vrea să vă potolesc entuziasmul, eu ţin să vă pun serios în gardă contra subtilităţilor orgoliului, ale orgoliului spiritual. Dacă aţi putea înţelege căderea lui Lucifer, cel nedrept, voi aţi renunţa cu solemnitate la toate formele de orgoliu spiritual.

^(1808.1) ^163:6.7 ”Voi aţi întreprins marea lucrare de a propovădui omului muritor că el este un fiu al lui Dumnezeu. Eu v-am arătat calea; plecaţi de vă îndepliniţi datoria şi fiţi neobosiţi în a o face bine. Vouă şi tuturor celor care vor veni pe urmele voastre de-a lungul epocilor, îngăduiţi-mi să vă spun că voi fi întotdeauna lângă voi. Chemarea mea este, şi va fi întotdeauna, veniţi la mine voi, toţi care vă osteniţi şi care sunteţi greu încărcaţi, veniţi la mine şi vă voi da odihnă. Acceptaţi jugul meu şi ascultaţi-mă, căci eu sunt adevărat şi loial, şi veţi găsi la mine odihna spirituală pentru sufletele voastre.”

^(1808.2) ^163:6.8 Când au avut ocazia de a pune la încercare făgăduielile Maestrului, ei au constatat că erau adevărate. Şi, din ziua aceea, un număr incalculabil de persoane au pus de asemenea la încercare şi au dovedit fiabilitatea acestor promisiuni.

7. Pregătirile pentru ultima misiune

^(1808.3) ^163:7.1 Cele câteva zile care au urmat au fost foarte animate în tabăra din Pella; s-au încheiat atunci pregătirile pentru misiunea din Pereea. Iisus şi asociaţii lui urmau să întreprindă ultima lor misiune, turneul de trei luni în toată Pereea, care nu s-a terminat decât în momentul intrării Maestrului în Ierusalim pentru desăvârşirea operei sale pământeşti. În tot timpul acestei perioade, cartierul general al lui Iisus şi cei doisprezece apostoli au fost menţinute în tabăra din Pella.

^(1808.4) ^163:7.2 Iisus nu mai avea nevoie să meargă departe pentru a propovădui oamenilor. Ei veneau acum la el în fiecare săptămână în număr tot mai mare, nu numai din toate părţile Palestinei, dar şi din tot imperiul roman şi din Orientul Apropiat. Maestrul a participat cu cei şaptezeci la misiunea din Pereea, dar a petrecut o bună parte din timpul său în tabăra din Pella, propovăduind mulţimii şi instruindu-i pe cei doisprezece. Pe toată durata acestor trei luni, cel puţin zece dintre apostoli au rămas cu Iisus.

^(1808.5) ^163:7.3 Femeile din corpul evanghelic s-au pregătit şi ele să plece două câte două în acelaşi timp cu cei şaptezeci pentru a evangheliza în principalele oraşe din Pereea. Grupul originar de doisprezece femei formase recent un grup mai numeros de alte cincizeci de femei învăţându-le maniera de a vizita căminele şi arta de a-i îngriji pe cei bolnavi şi pe cei năpăstuiţi. Perpetua, soţia lui Simon Petru a devenit membru al acestei noi diviziuni a grupului feminin; i s-a încredinţat, sub ordinele lui Abner, conducerea acestui sector de activitate lărgit al femeilor. După Rusalii, ea a rămas cu ilustrul ei soţ şi l-a însoţit în toate turneele lui misionare. În ziua când Petru a fost răstignit la Roma, ea a fost dată de hrană fiarelor sălbatice din arenă. Făceau deopotrivă parte din acest nou corp evanghelic feminin soţia lui Filip şi cea a lui Matei, şi mama lui Iacob şi Ioan.

^(1808.6) ^163:7.4 Lucrarea împărăţiei, sub îndrumarea personală a lui Iisus, se pregătea acum să intre în faza sa finală. Aceasta era o fază de profunzime spirituală care contrasta cu cea în care mulţimile, visând la miracole şi umblând după minuni, care l-au urmat pe Maestru în epoca popularităţii sale în Galileea. Totuşi, un anumit număr dintre discipolii lui şi-au conservat mentalitatea lor materială şi n-au reuşit să înţeleagă acest adevăr că împărăţia cerurilor este fraternitatea spirituală a oamenilor întemeiată pe faptul etern al paternităţii universale a lui Dumnezeu.

Până la o nouă revedere …. pace și lumină pentru toți !

Constantin RUSU

Share this:

Viața și învățăturile lui Iisus – Sărbătoarea Tabernacolelor

Posted on 14 mai 2017 by corus

Răspunde

Continuare: Viața și învățăturile lui Iisus conform cărții Urantia

Sărbătoarea Tabernacolelor

1. Pericolele vizitei la Ierusalim

2. Prima discuţie din templu

3. Femeia surprinsă în adulter

4. Sărbătoarea tabernacolelor

5. Predica despre lumina lumii

6. Discursul despre apa vieţii

7. Discursul despre libertatea spirituală

8. Întâlnirea cu Marta şi cu Maria

9. La Bethlehem cu Abner

Cine dorește să citească materialul în original – adică fără unele pasaje colorate, sublinieri sau boldiri care îmi aparțin – o poate face de pe linkul de mai jos :

http://www.urantia.org/ro/cartea-urantia/citeste-cartea-urantia-online

Capitolul 162

Sărbătoarea Tabernacolelor

^(1788.1) ^162:0.1 CÂND s-a pornit către Ierusalim împreună cu cei zece apostoli, Iisus a decis sa treacă prin Samaria, acela fiind drumul cel mai scurt. În consecinţă, au urmat coasta orientală a lacului şi au intrat în Samaria prin Scitopolis. La căderea nopţii, Iisus i-a trimis pe Filip şi pe Matei într-un sat situat pe coastele estice ale Mării Gilboa, pentru a asigura găzduirea grupului. S-a întâmplat că aceşti săteni aveau, contra lui Iisus, prejudecăţi solide, chiar mai solide decât majoritatea samaritenilor, şi aceste sentimente erau exacerbate în momentul acela, când atât de multe persoane se duceau la sărbătoarea Tabernacolelor. Aceşti oameni ştiau foarte puţine lucruri despre Iisus; ei au refuzat să-l găzduiască, pentru că el şi asociaţii lui erau iudei. Când Matei şi Filip şi-au manifestat indignarea şi i-au informat pe aceşti samariteni că ei îi refuzau ospitalitatea Sfântului Israelului, sătenii furioşi i-au alungat din aşezarea lor cu lovituri de bâtă şi de pietre.

^(1788.2) ^162:0.2 Filip şi Matei au revenit la tovarăşii lor şi le-au povestit cum fuseseră ei goniţi din sat. Atunci, Iacob şi Ioan au înaintat către Iisus şi i-au zis: „Maestre, te rugăm să ne permiţi să chemăm focul cerului ca să coboare peste aceşti samariteni pentru a-i mistui pe aceşti samariteni insolenţi şi impertinenţi.” Iisus a auzit aceste cuvinte de răzbunare, şi-a întors privirea către fiul lui Zebedeu şi la mustrat cu severitate: „Voi nu sunteţi conştienţi de felul de atitudine pe care o manifestaţi. Răzbunarea nu are nimic in comun cu împărăţia cerurilor. Decât să faceţi obiecţii, mai bine să mergem până în micul sat de la vadul Iordanului.” Astfel, din cauza prejudecăţilor lor sectare, aceşti samariteni s-au privat de onoarea de a adăposti pe Fiul Creator al unui univers.

^(1788.3) ^162:0.3 Iisus şi cei zece au zăbovit peste noapte in satul de lângă vadul Iordanului. Devreme în dimineaţa zilei următoare, au traversat fluviul şi au mers mai departe către Ierusalim pe marele drum de pe malul stâng al Iordanului; ei au sosit în Bethania miercuri seara târziu. Toma şi Nataniel, întârziaţi de discuţiile lor cu Rodan, iau ajuns din urmă vineri.

^(1788.4) ^162:0.4 Iisus şi cei doisprezece au rămas prin împrejurimile Ierusalimului până la sfârşitul lunii următoare, octombrie, cam patru săptămâni şi jumătate. Iisus însuşi n-a intrat decât de câteva ori în oraş, iar aceste scurte vizite au avut loc în timpul sărbătorii Tabernacolelor. El a petrecut o mare parte a lunii octombrie în Betleem cu Abner şi asociaţii lui.

1. Pericolele vizitei la Ierusalim

^(1788.5) ^162:1.1 Cu mult timp înainte de fuga lor din Galileea, discipolii lui Iisus îl rugaseră să meargă să proclame evanghelia împărăţiei în Ierusalim, pentru a conferi mesajului său prestigiul de a fi predicat în centrul culturii şi al erudiţiei iudaice, însă, acum când venise efectiv pentru a propovădui la Ierusalim, ei se temeau pentru viaţa sa. Ştiind că sanhedrinul căutase să-l aducă pe Iisus la Ierusalim pentru a-l judeca, şi aducându-şi ei aminte de declaraţiile recent repetate ale Maestrului cum că acesta va fi omorât, apostolii fuseseră literalmente împietriţi de stupoare la subita lui decizie de a asista al sărbătoarea Tabernacolelor. La toate rugăminţile lor anterioare de a merge în Ierusalim, Iisus răspunsese: „N-a venit timpul încă.” Acum înaintea protestelor lor temătoare, el s-a mărginit să răspundă: „Dar a venit timpul.”În cursul sărbătorii Tabernacolelor, Iisus s-a dus cu îndrăzneală în Ierusalim cu mai multe ocazii şi a propovăduit public în templu. A făcut aceasta în pofida eforturilor apostolilor săi de a-l face să-şi schimbe hotărârea. După ce îl presaseră atâta vreme să proclame mesajul său în Ierusalim, ei s-au temut acum să-l vadă pătrunzând în oraş în momentul acesta, ştiind bine că scribii şi fariseii căutau să-l ducă la pieire. Îndrăzneaţa apariţie a lui Iisus în Ierusalim i-a nedumerit mai mult decât oricând pe discipolii săi. Mulţi dintre ei, şi chiar şi apostolul său, Iuda Iscariot, îndrăzniseră să gândească că Iisus fugise în grabă în Fenicia de frica conducătorilor iudei ai lui Irod Antipa. Ei nu înţelegeau semnificaţia deplasărilor Maestrului. Prezenţa sa la Ierusalim la sărbătoarea Tabernacolelor, chiar şi contrar sfatului discipolilor, a fost suficientă ca să pună definitiv capăt tuturor bănuielilor de frică şi de laşitate.

^(1789.1) ^162:1.2 În timpul sărbătorii Tabernacolelor, mii de credincioşi, veniţi din toate părţile imperiului roman, l-au văzut pe Iisus şi l-au auzit predicând; mulţi dintre ei au mers chiar până în Bethania pentru a vorbi cu el despre progresele regatului în ţinuturile în care locuiau.

^(1789.2) ^162:1.3 Paragraph 162:1.3 missing.

^(1789.3) ^162:1.4 Paragraph 162:1.4 missing.

^(1789.4) ^162:1.5 Existau multe motive pentru care Iisus ar fi putut predica în curtea templului în cursul tuturor zilelor sărbătorii; principalul era frica pe care o căpătaseră conducătorii Sanhedrinului, ca urmare a unei diviziuni secrete a sentimentelor în propriile lor rânduri. De fapt, mulţi dintre ei credeau în taină în Iisus, sau erau ferm opuşi arestării lui în timpul sărbătorii, în timp ce Ierusalimul adăpostea un atât de mare număr de vizitatori, din care mulţi credeau în el, sau cel puţin simpatizau cu mişcarea spirituală pe care o susţinea.

^(1789.5) ^162:1.6 Eforturile lui Abner şi ale asociaţilor lui din toată Iudeea contribuiseră la fel de mult la consolidarea unui sentiment favorabil regatului, până într-acolo încât duşmanii lui Iisus nu mai îndrăzneau să-şi manifeste într-un mod prea făţiş opoziţia. Acesta a fost unul dintre motivele pentru care Iisus a putut să se arate în public în Ierusalim şi să iasă de acolo viu. Cu o lună sau două mai înainte, el ar fi fost cu siguranţă trimis la moarte.

^(1789.6) ^162:1.7 Cutezanţa lui Iisus, care s-a arătat public în Ierusalim, i-a intimidat pe duşmanii lui; ei nu erau pregătiţi pentru o provocare atât de îndrăzneaţă. De mai multe ori în cursul acestei luni, sanhedrinul a făcut slabe încercări pentru a-l pune sub arest, dar aceste eforturi n-au dus la nimic. Duşmanii lui Iisus au fost atât de derutaţi de apariţia sa neaşteptată în public, la Ierusalim, încât au bănuit că autorităţile romane îi promiseseră protecţia lor. Ştiind că Filip, fratele lui Irod Antipa) era aproape un discipol al lui Iisus, membrii Sanhedrinului şi-au imaginat că Filip obţinuse pentru Iisus promisiuni de protecţie contra duşmanilor lui. Înainte ca ei să-şi dea seama de eroarea pe care o comiteau crezând ca subita şi îndrăzneaţa lui apariţie la Ierusalim rezulta dintr-o înţelegere secretă cu funcţionarii romani, Iisus era deja ieşit din domeniul jurisdicţiei lor.

^(1789.7) ^162:1.8 Numai cei doisprezece apostoli ştiuseră că Iisus îşi propusese să asiste la sărbătoarea Tabernacolelor pe când plecau din Magadan. Ceilalţi ucenici ai Maestrului au fost foarte uluiţi să-l vadă apărând în curţile templului şi să înceapă acolo să propovăduiască public. Cât despre autorităţile iudaice, ele au fost nespus de surprinse când au aflat că el propovăduia în templu.

^(1790.1) ^162:1.9 Deşi discipolii lui Iisus nu se aşteptaseră să-l vadă asistând la sărbătoare, marea majoritate a pelerinilor ce veneau de departe, şi care auziseră vorbindu-se de lege, nutreau speranţa de a-l vedea la Ierusalim. Ei n-au fost dezamăgiţi, căci în mai multe rânduri el a propovăduit sub Tinda lui Solomon şi în alte locuri din curţile templului. În realitate, aceste învăţături au fost proclamaţia oficială şi formală a divinităţii lui Iisus către poporul iudeu şi către lumea întreagă.

^(1790.2) ^162:1.10 În mulţimile care ascultau învăţăturile Maestrului părerile erau împărţite. Unii spuneau că el era un om de bine; unii îl luau drept profet; unii afirmau că era cu adevărat Mesia; alţii îl calificau drept intrigant perfid zicând că el rătăcea poporul cu doctrinele sale ciudate. Duşmanii săi ezitau să-l acuze pe faţă, de teama partizanilor lui, în vreme ce prietenii lui ezitau să-l recunoască deschis, de teama conducătorilor iudei, şi ştiind că sanhedrinul era hotărât să-l trimită la moarte. Dar până şi duşmanii lui se minunau de învăţătura lui, ştiind că el nu fusese instruit în şcolile rabinice.

^(1790.3) ^162:1.11 De fiecare dată când Iisus se ducea la Ierusalim, apostolii lui erau cuprinşi de groază. De la o zi la alta, erau cu atât mai înfricoşaţi observând îndrăzneala tot mai mare a declaraţiilor lui referitoare la natura misiunii sale pe pământ. Ei nu erau obişnuiţi să-l audă pe Iisus emiţând pretenţii atât de decisive şi afirmaţii atât de surprinzătoare, chiar şi când predica printre prietenii lui.

2. Prima discuţie din templu

^(1790.4) ^162:2.1 În prima după-amiază în care Iisus a propovăduit în templu, o mulţime considerabilă şedea şi asculta cuvintele sale ce descriau libertatea unei noi evanghelii şi bucuria celor care cred în buna ei vestire, când un auditor curios l-a întrerupt pentru a-l întreba: „Maestre cum se face că poţi cita cu atâta uşurinţă Scripturile şi să înveţi poporul, deşi mi s-a spus că n-ai fost instruit în ştiinţa rabinilor?” Iisus răspunse: „Nici un om nu m-a învăţat adevărurile pe care vi le proclam. Această învăţătură nu vine de la mine, ci de la Cel ce m-a trimis. Dacă vreun om doreşte realmente să facă voia Tatălui meu, va şti cu certitudine dacă învăţătura mea vine de la Dumnezeu sau dacă eu vorbesc de la mine însumi. Oricine vorbeşte de la el însuşi caută propria lui glorie, dar, când eu proclam cuvintele Tatălui, eu caut gloria celui care m-a trimis. Înainte de a încerca să intraţi în noua lumină, n-ar trebui mai degrabă ca voi să urmaţi lumina de care dispuneţi deja? Moise v-a dat legea şi, totuşi, câţi dintre voi caută cu cinste să îndeplinească exigenţele ei? În această lege, Moise v-a ordonat: ‘Să nu ucideţi’; or, în ciuda acestei porunci, unii dintre voi căutaţi să-l ucideţi pe Fiul Omului.”

^(1790.5) ^162:2.2 La auzul acestor cuvinte, auditorii au început o dispută între ei. Unii ziceau că Iisus era nebun, şi unii că era posedat de un demon. Alţii spuneau că el era într-adevăr profetul din Galileea pe care scribii şi fariseii căutau de multă vreme să-l omoare. Unii spuneau că autorităţilor religioase le era frică să-l molesteze; alţii se gândeau că şefii nu puseseră mâna pe el pentru că începuseră să creadă în el. După o discuţie prelungită, un membru al mulţimii a ieşit înainte şi l-a întrebat pe Iisus: „De ce caută guvernatorii să te omoare?” Iar Iisus a răspuns: „Guvernatorii caută să mă omoare fiindcă se supără din cauza învăţăturii mele cu privire la vestea cea bună a regatului, o evanghelie care eliberează oamenii de presantele tradiţii ale religiei de ceremonii convenţionale pe care învăţătorii ei sunt decişi să le menţină cu orice preţ. Ei practică circumcizia conform legii, în ziua de sabat, dar ei ar vrea să mă omoare pentru că o dată, în ziua de sabat, am eliberat un om care era sclavul unui chin. Ei mă urmăresc în ziua de sabat pentru a mă iscodi, dar ar vrea să mă omoare pentru că, cu altă ocazie, am hotărât să vindec complet, într-o zi de sabat, un om atins de o gravă infirmitate. Ei caută să mă ucidă pentru că ştiu bine că, dacă voi credeţi sincer în învăţătura mea şi dacă îndrăzniţi s-o acceptaţi, sistemul lor de religie tradiţională va fi răsturnat şi distrus pentru totdeauna. Astfel, ei vor fi privaţi de autoritatea asupra obiectului căruia ei şi-au consacrat viaţa, din moment ce ei refuză ferm să accepte această nouă şi mai glorioasă evanghelie a împărăţiei lui Dumnezeu. Şi, acum, eu fac apel la fiecare dintre voi: Nu judecaţi după aparenţele exterioare, ci mai degrabă potrivit cu adevăratul spirit al acestor învăţături; judecaţi cu dreptate.”

^(1791.1) ^162:2.3 Apoi un alt investigator a zis: „Da, Maestre, noi îl căutăm pe Mesia, dar, atunci când va veni, ştim că va apărea în mister. Or, noi ştim de unde vii tu. Tu ai fost printre fraţii tăi de la început. Eliberatorul va veni în putere pentru a restaura tronul regatului lui David. Pretinzi tu cu adevărat a fi Mesia?” Iisus a răspuns: „Tu pretinzi a mă cunoaşte şi şti de unde vin. Aş dori ca toate ce le pretinzi să fie exacte, căci atunci vei găsi în această cunoaştere o viaţă îmbelşugată. Eu vă declar însă că am venit către voi pentru mine însumi. Eu am fost trimis de Tatăl meu, şi Cel ce m-a trimis este adevărat şi fidel. Refuzând să mă auziţi, voi refuzaţi să-l primiţi pe Cel ce m-a trimis. Ia voi, dacă vreţi să acceptaţi acest mesaj, învăţaţi să-L cunoaşteţi pe Cel care m-a trimis. Eu cunosc Tatăl, căci eu am venit de la Tată pentru a vi-l proclama şi a vi-l revela.”

^(1791.2) ^162:2.4 Agenţii scribilor voiau să pună mâna pe el, dar se temeau de mulţime, căci mulţi credeau în el. Lucrarea lui Iisus de la botezul său a devenit de acum înainte bine cunoscută de toată societatea iudaică. Vorbind despre aceste lucruri, mulţi dintre iudei îşi ziceau între ei: „Chiar şi dacă acest instructor vine din Galileea, şi chiar dacă nu răspunde tuturor aşteptărilor noastre cu privire la Mesia, ne întrebăm dacă, cu prilejul venirii sale, eliberatorul va face realmente ceva mai minunat decât lucrarea deja înfăptuită de acest Iisus din Nazaret?”

^(1791.3) ^162:2.5 Când fariseii şi agenţii lor au auzit mulţimea vorbind în felul acesta, ei s-au consultat cu conducătorii lor şi au decis că trebuiau imediat să facă ceva pentru a pune capăt intervenţiilor publice ale lui Iisus în curtea templului. În general, conducătorii iudeilor erau dispuşi să evite un conflict direct cu Iisus, căci credeau că autorităţile romane îi promiseseră imunitatea. Nu găseau nici o altă explicaţie îndrăznelii lui de a veni în vremea aceasta la Ierusalim, dar conducătorii sanhedrinului nu credeau pe de-a-ntregul în acest zvon. Gândindu-se, ei socoteau că şefii romani n-ar fi făcut un asemenea lucru în secret şi fără ştirea celor mai înalte autorităţi ale naţiunii iudaice.

^(1791.4) ^162:2.6 În consecinţă Eber, agentul împuternicit al sanhedrinului, a fost trimis cu doi însoţitori pentru a-l aresta pe Iisus. În vreme ce Eber îşi făcea drum către Iisus, Maestru a zis: „Nu te teme să te apropii de mine. Vino şi ascultă mai de aproape învăţătura mea. Ştiu că ai fost trimis pentru a mă prinde, însă ar trebui să înţelegi că nimic neplăcut nu i se va întâmpla Fiului Omului înainte să fi venit ceasul său. Tu nu eşti ridicat contra mea; vii numai ca să execuţi ordinul stăpânilor tăi, şi chiar şi acest conducător al iudeilor crede cu adevărat că-l serveşte pe Dumnezeu atunci când caută în secret să mă distrugă.

^(1792.1) ^162:2.7 ”Eu nu port duşmănie nici unuia dintre voi. Tatăl vă iubeşte, şi de aceea eu aspir la eliberarea voastră din robia prejudecăţilor şi a tenebrelor tradiţiei. Vă ofer libertatea vieţii şi a bucuria salvării. Proclam noua cale vie, eliberarea de rău şi ruperea înlănţuirii păcatului. Am venit pentru ca voi să puteţi avea viaţa, şi ca s-o aveţi veşnic. Voi căutaţi să vă scăpaţi de mine şi de învăţăturile mele care vă neliniştesc. Puteţi oare înţelege că eu nu voi rămâne mult timp cu voi! Peste puţin timp mă voi întoarce la Cel ce m-a trimis în această lume. Atunci, mulţi dintre voi mă vor căuta cu asiduitate, dar nu veţi descoperi prezenţa mea, căci voi nu puteţi veni acolo unde am să mă duc curând. Totuşi, toţi cei care mă vor căuta cu sinceritate vor ajunge la o viaţă care conduce la prezenţa Tatălui meu.”

^(1792.2) ^162:2.8 Câţiva zeflemişti îşi zic între ei: „Oare unde va merge acest om de nu-l vom putea găsi? Va merge el să trăiască între greci? Se va sinucide? Ce-o fi vrând să zică atunci când declară că ne va părăsi curând şi că nu vom putea merge acolo unde el va merge?”

^(1792.3) ^162:2.9 Eber şi ajutoarele lui au refuzat să îl arestez pe Iisus şi s-au reîntors la întrunire fără el. Când liderii religioşi şi fariseii le-au reproşat că nu l-au adus pe Iisus, Eber s-a mărginit să răspundă: Ne-a fost frică să-l arestăm în mijlocul mulţimii unde mulţi dintre auditori credeau în el. În plus, noi n-am mai auzit pe nimeni vorbind ca el. Există ceva ieşit din comun la acest învăţător. Mai bine v-aţi duce să-l ascultaţi.” Când principalii conducători au auzit acest răspuns, au fost uluiţi şi i-au vorbit cu sarcasm lui Eber: „Oare şi tu eşti rătăcit? Şi tu eşti gata să crezi în acest înşelător? Ai auzit tu ca vreunul dintre învăţaţii noştri sau dintre liderii noştri să creadă în el? Au fost oare scribii sau fariseii înşelaţi de abila lui învăţătură? Cum se face că eşti influenţat de comportamentul acestui prost ignorant care nu cunoaşte nici Legea, nici Profeţii? Oare nu ştii că aceşti oameni needucaţi sunt afurisiţi?” Atunci, Eber a răspuns: „Chiar aşa, domnii mei, dar omul acesta adresează mulţimii cuvinte de îndurare şi de speranţă. El ridică moralul celor descurajaţi, şi cuvintele sale au îmbărbătat chiar şi sufletele noastre. Ce poate fi rău în aceste învăţături, chiar dacă el nu este Mesia din Scripturi? Şi chiar şi atunci, oare legea noastră nu cere echitate? Condamnăm noi un om înainte de a-l fi auzit?” Şeful sanhedrinului s-a mâniat pe Eber şi s-a întors către el zicând: „Ai înnebunit? Eşti şi tu cumva din Galileea? Cercetează Scripturile; vei vedea că din Galileea nu se poate ridica nici un profet, şi cu atât mai puţin un Mesia.”

^(1792.4) ^162:2.10 Membrii sanhedrinului s-au despărţit plini de confuzie, iar Iisus s-a retras în Bethania peste noapte.

3. Femeia surprinsă în adulter

^(1792.5) ^162:3.1 În timpul acestei vizite la Ierusalim, Iisus s-a ocupat de cazul unei femei de proastă reputaţie, adusă în prezenţa sa de către acuzatorii acestei femei şi de către duşmanii Maestrului. Relatarea deformată pe care o aveţi despre acest episod lasă să se înţeleagă că această femeie fusese adusă înaintea lui Iisus de scribi şi farisei, şi că Iisus i-ar fi tratat de parcă ar fi vrut să reiasă că aceşti lideri religioşi ai iudeilor ar fi putut ei înşişi să fie vinovaţi de imoralitate. Iisus ştia bine că aceşti scribi şi aceşti farisei erau spiritualmente orbiţi şi intelectualmente plini de prejudecăţi prin fidelitatea lor faţă de tradiţie, dar că ei trebuiau socotiţi printre oamenii cei mai desăvârşit morali din această epocă şi din această generaţie.

^(1793.1) ^162:3.2 Iată, în realitate, cum s-au petrecut lucrurile. Devreme în cea de-a treia dimineaţă a sărbătorii, în timp ce Iisus se apropia de templu, a venit în întâmpinarea sa un grup de mercenari ai sanhedrinului care trăgeau după ei o femeie. Când s-au încrucişat cu Iisus, purtătorul de cuvânt al grupului a zis: „Maestre, această femeie a fost surprinsă în adulter – în flagrant delict. Or, legea lui Moise ordonă ca o asemenea femeie să fie omorâtă cu pietre. După tine, ce trebuie să facem cu ea?”

^(1793.2) ^162:3.3 Planul duşmanilor lui Iisus era următorul: Dacă el ar admite legea lui Moise care ordona ca păcătoasa care se recunoştea vinovată să fie omorâtă cu pietre, ei l-ar implica pe Maestru în unele dificultăţi cu conducătorii romani, care le refuzaseră iudeilor dreptul de a aplica pedeapsa cu moartea fără aprobarea unui tribunal roman. Dacă Iisus ar interzice lovirea cu pietre a femeii, ei l-ar acuza în faţa sanhedrinului că se pune mai presus de Moise şi de legea iudaică. Dacă ar păstra tăcerea, l-ar acuza de laşitate. Dar Maestrul a luat situaţia în mână în aşa fel încât complotul s-a năruit sub propria greutate a josniciei lui.

^(1793.3) ^162:3.4 Această femeie, cândva agreabilă, era soţia unui cetăţean de rang inferior al Nazaretului, care îi făcuse necazuri lui Iisus pe toată durata tinereţii sale. După ce s-a căsătorit cu această femeie, el a silit-o în mod ruşinos să-şi câştige traiul făcând negoţ cu corpul ei. El venise la sărbătoarea tabernacolelor în Ierusalim pentru ca soţia sa să se poată prostitua aici, şi fără farmecele ei fizice, ca să scoată din asta un profit financiar. El încheiase un acord cu mercenarii conducătorilor iudei pentru a-şi trăda astfel propria soţie în comercializarea viciului ei. Aceşti mercenari veneau deci cu femeia şi cu complicele ei în adulter, pentru a-l prinde pe Iisus în cursă făcându-l să emită o opinie pe care ei ar putea-o apoi folosi contra lui dacă ar fi arestat.

^(1793.4) ^162:3.5 Plimbându-şi privirea pe deasupra grămezii aceleia de oameni, Iisus l-a văzut pe soţul femeii stând înapoia celorlalţi. El ştia despre ce soi de om era vorba şi şi-a dat seama că el era implicat în această acţiune demnă de dispreţ. Iisus a început prin a înconjura grămada aceea de oameni pentru a se apropia de acest soţ degenerat, apoi a scris pe nisip câteva cuvinte care l-au făcut să plece în grabă. A revenit apoi în faţa femeii şi a scris din nou pe pământ un mesaj destinat pretinşilor ei acuzatori. Când ei au citit cuvintele Maestrului, la rândul lor, s-au dus de acolo unul câte unul. Când Maestrul a scris pentru o a treia oară pe nisip, complicele femeii a plecat şi el, astfel încât atunci când Maestrul s-a ridicat după ce a terminat de scris, el n-a mai văzut decât pe femeie care stătea dreaptă şi singură înaintea sa. El i-a zis: „Femeie, unde sunt acuzatorii tăi? Nu a rămas nimeni care să mai arunce cu pietre în tine?” Femeia şi-a ridicat ochii şi a răspuns: „Nimeni, Domnul meu.” Atunci Iisus a zis: „Eu cunosc cazul tău, şi nu te condamn de fel. Mergi pe drumul tău în pace.” Şi această femeie, numită Hildana, l-a părăsit pe soţul ei depravat pentru a se alătura discipolilor regatului.

4. Sărbătoarea tabernacolelor

^(1793.5) ^162:4.1 Prezenţa oamenilor care veneau din toate părţile lumii cunoscute pe atunci, de la Spania până la India, făcea din sărbătoarea Tabernacolelor o ocazie ideală pentru Iisus, ca să proclame public, şi pentru prima dată în Ierusalim, totalitatea evangheliei sale. Participanţii la această sărbătoare trăiau mult sub cerul liber, în colibe din frunziş. Aceasta era sărbătoarea strângerii recoltelor. Datorită faptului că ea cădea în timpul răcorii lunilor de toamnă, iudeii din lumea întreagă asistau în şi mai mare număr la aceasta sărbătoare decât la Paştele de după sfârşitul iernii, sau la Rusaliile de la începutul verii. Apostolii vedeau, în final, pe Maestrul lor proclamându-şi cu îndrăzneală misiunea sa pământeană, cum s-ar zice în faţa lumii întregi.

^(1794.1) ^162:4.2 Aceasta era sărbătoarea sărbătorilor, căci orice sacrificiu omis la alte festivităţi putea fi oferit în momentul sărbătorii Tabernacolelor. Ea era ocazia în care se primeau ofrande la templu; ea combina plăcerile vacanţelor cu riturile solemne ale cultului religios. Aceasta era o perioadă de bucurii rasiale, amestecate cu sacrificii, cu cânturi levitice, în care preoţii suflau cu solemnitate în trâmbiţele lor argintii. Seara, spectacolul impresionant al templului şi al mulţimilor de pelerini era cu strălucire luminat de marile candelabre care iluminau curtea femeilor, precum şi de radiaţia a zeci de torţe distribuite prin diversele curţi ale templului. Tot oraşul era vesel decorat, cu excepţia castelului roman al Antoniei care, cu un contrast sinistru, domina scenele de festivităţi şi de închinăciune. Şi cât de mult urau iudeii această reminiscenţă mereu prezentă a jugului roman!

^(1794.2) ^162:4.3 Se jertfeau şaptezeci de boi în cursul sărbătoririi, ca simbol al celor şaptezeci de naţiuni ale lumii păgâne. Ceremonia vărsării apei simboliza manifestarea spiritului divin. Ceremonia apei era precedată de procesiunea preoţilor şi a leviţilor la răsăritul soarelui. Fidelii coborau treptele care conduceau din curtea Israelului în curtea femeilor, la sunetele scoase de trâmbiţele argintii. După aceea, fidelii mergeau către magnifica poartă care se deschidea peste curtea gentililor. Acolo făceau o jumătate de întoarcere pentru a fi cu faţa la vest, repetă cânturile lor şi îşi continuă marşul lor către apa simbolică.

^(1794.3) ^162:4.4 În ultima zi a sărbătorii, cam patru sute şi cincizeci de preoţi, şi un număr corespunzător de leviţi, oficiau slujba. La revărsatul zorilor, pelerinii veneau puhoi din toate cartierele oraşului. Fiecare ţinea, în mâna dreaptă, o jerbă de mirt, rămurele de salcă şi frunze de palmier, şi în mâna stângă, o ramură din mărul paradisului – chitra sau „fructul oprit”. Aceşti pelerini se împărţeau în trei grupuri pentru această ceremonie matinală. Un grup rămânea la templu pentru a asista la sacrificiile de dimineaţă. Un alt grup cobora din Ierusalim în valea apropiată din Maza pentru a tăia ramuri de salcă pentru decorarea altarului de sacrificii. Al treilea grup forma o procesiune care mergea înapoia preotului însărcinat cu apa, purtând vasul de aur destinat să conţină apa simbolică. La sunetul trâmbiţelor argintii, acest preot pleca de la templu, prin Ofel, până în Siloe unde se găsea poarta izvorului. După umplerea vasului de aur din bazinul din Siloe, procesiunea se întorcea la templu unde intra pe poarta apei şi mergea direct în curtea preoţilor. Acolo, preotului care purta vasul de apă i se alătura preotul care purta vinul menit ofrandei de băutură. Amândoi se duceau apoi la pâlniile de argint care se goleau la piciorul altarului, şi acolo vărsau conţinutul vaselor. Executarea acestui rit de golire a apei şi a vinului era semnalul aşteptat de pelerinii adunaţi pentru a cânta Psalmii de la 113 la 118 inclusiv, alternând cu leviţii. Repetând aceste texte, pelerinii îşi fluturau jerbele spre altar. După aceea aveau loc sacrificiile de zi asociate cu repetarea Psalmului zilei. În ultima zi a sărbătorii, se cânta psalmul 82 începând de la al cincilea verset.

5. Predica despre lumina lumii

^(1794.4) ^162:5.1 În seara penultimei zile a sărbătorii, în vreme ce scena era strălucitor iluminată de luminile candelabrelor şi ale torţelor, Iisus s-a ridicat în mijlocul mulţimii adunate şi a zis:

^(1795.1) ^162:5.2 ”Eu sunt lumina lumii. Cine mă urmează nu va merge prin întuneric, ci va avea lumina vieţii. Pretinzând să mă faceţi să mă înfăţişez în faţa unei autorităţi de judecată şi să vă asumaţi rolul de judecători, voi declaraţi că, dacă eu depun mărturie pentru mine însumi, mărturia mea nu este valabilă. Dar creatura nu-l poate judeca niciodată pe Creator. Chiar dacă eu depun mărturie pentru mine însumi, mărturia mea este veşnic adevărată, căci eu ştiu de unde am venit, cine sunt şi unde mă duc. Voi, care aţi vrea să-l ucideţi pe Fiul Omului, nu ştiţi nici de unde am venit, nici cine sunt, nici unde merg. Voi nu judecaţi decât după aparenţele cărnii; voi nu percepeţi realităţile spiritului. Eu nu judec pe nimeni, nici chiar pe inamicul meu implacabil. Dar, dacă aş decide să judec, judecata mea ar fi justă şi dreaptă, căci eu nu voi judeca singur, ci în asociere cu Tatăl meu, care m-a trimis în lume şi care este sursa oricărei judecăţi veritabile. Voi acceptaţi de bună mărturia a două persoane demne de încredere – ei bine, atunci, eu mărturisesc aceste adevăruri, şi Tatăl meu le mărturiseşte, de asemenea. Când v-am spus asta ieri, voi m-aţi întrebat, în ignoranţa voastră: ‘Unde este Tatăl tău?’ În adevăr, voi nu mă cunoaşteţi nici pe mine, nici pe Tatăl meu, căci, dacă m-aţi fi cunoscut, voi l-aţi fi cunoscut atunci şi pe Tatăl meu.

^(1795.2) ^162:5.3 ”V-am spus deja că am să mă duc, şi că voi mă veţi căuta fără a putea să mă găsiţi, căci voi nu puteţi merge acolo unde merg eu. Voi, care aţi vrea să respingeţi această lumină, sunteţi de jos; eu sunt de sus. Voi, care preferaţi să rămâneţi în întuneric, sunteţi ai acestei lumi; eu nu sunt al acestei lumi, şi trăiesc în lumina eternă a Tatălui luminilor. Cu toţii aţi avut din abundenţă ocazii de a afla cine sunt eu, dar veţi mai avea şi alte dovezi care să confirme identitatea Fiului Omului. Eu sunt lumina vieţii; cine respinge de bună voie şi cu bună ştiinţă această lumină a salvării va muri în păcatele lui. Am multe lucruri să vă zic, dar voi sunteţi incapabili să primiţi cuvintele mele. Totuşi, cel care m-a trimis este adevărat şi fidel; Tatăl meu iubeşte chiar şi pe copiii lui rătăciţi. Şi tot ceea ce Tatăl meu a zis, şi eu o proclam lumii.

^(1795.3) ^162:5.4 ”Când Fiul Omului va fi înălţat, atunci veţi şti că sunt eu, şi că n-am făcut nimic de la mine, ci numai aşa cum m-a învăţat Tatăl. Eu mă adresez vouă şi copiilor voştri. Cel care m-a trimis este actualmente alături de mine; el nu m-a lăsat singur, căci eu fac întotdeauna ceea ce place ochilor lui.”

^(1795.4) ^162:5.5 În vreme ce Iisus propovăduia astfel pelerinilor în curţile templului, mulţi l-au crezut. Şi nici unul n-a îndrăznit să ridice mâna asupra lui.

6. Discursul despre apa vieţii

^(1795.5) ^162:6.1 În ultima zi, marea zi a sărbătorii, în timp ce procesiunea de la bazinul Siloe trecea prin curţile templului, şi îndată după ce preoţii au vărsat pe altar apa şi vinul, Iisus s-a ridicat printre pelerini şi a zis: „Dacă îi este cuiva sete, să vină la mine şi să bea. Eu aduc lumii această apă a vieţii care vine de la Tatăl celest. Cine mă crede va fi umplut de spiritul pe care îl reprezintă această apă, căci chiar şi Scripturile au spus: ‘Din el vor curge fluvii de apă vie.’ Când Fiul Omului îşi va fi desăvârşit opera pe pământ, Spiritul Adevărului viu va fi răspândit peste toată carnea. Cei care vor primi acest spirit nu vor cunoaşte niciodată setea spirituală.”

^(1795.6) ^162:6.2 Iisus n-a întrerupt slujba pentru a rosti aceste cuvinte. El le-a adresat fidelilor îndată după cântul lui Halel, răspunsul Psalmilor însoţit de fluturarea ramurilor înaintea altarului. Acest cântec era urmat de o pauză pe durata căreia se pregăteau jertfele, şi aceasta a fost clipa când pelerinii au auzit vocea Maestrului proclamând că el era dătătorul de apă vie oricărui suflet însetat de spirit.

^(1796.1) ^162:6.3 La sfârşitul acestei slujbe matinale, Iisus a continuat să propovăduiască mulţimii zicând: „N-aţi citit voi în scripturi: ‘Iată, aşa cum apele sunt deversate peste pământul uscat şi răspândite pe solul însetat, la fel şi vă voi da eu spiritul sfinţeniei pentru a-i stropi şi a-i binecuvânta cu el pe copiii voştri, şi chiar şi pe copiii copiilor voştri.’ De ce vă va fi vouă sete de ajutorul spiritului în timp ce veţi căuta să vă udaţi sufletele cu tradiţiile omeneşti care curg prin vasele sparte ale slujbelor ceremoniale? Spectacolul la care asistaţi în acest templu este maniera în care strămoşii voştri au căutat să simbolizeze revărsarea spiritului divin peste copiii de credinţă, şi bine aţi făcut că aţi perpetuat aceste simboluri până în ziua aceasta. Dar, acum, această generaţie a primit revelaţia Tatălui spiritelor prin manifestarea Fiului său, şi manifestarea spiritului Tatălui şi a Fiului asupra copiilor oamenilor va urma cu siguranţă. Pentru cine are credinţă, acest spirit va deveni adevăratul învăţător al căii care va conduce la viaţa veşnică, la adevăratele ape ale vieţii împărăţiei cerurilor pe pământ şi în Paradisul Tatălui din lumea de dincolo.”

^(1796.2) ^162:6.4 Şi Iisus a continuat să răspundă la întrebările mulţimii şi la cele ale fariseilor. Unii se gândeau că el era un profet; unii credeau că el era Mesia; alţii spuneau că el nu putea fi Cristul, de vreme ce venea din Galileea, iar Mesia trebuia să reinstaureze tronul lui David. Cu toate acestea nimeni nu îndrăznea să-l aresteze.

7. Discursul despre libertatea spirituală

^(1796.3) ^162:7.1 În după-amiaza ultimei zile a sărbătorii, după ce apostolii au eşuat în eforturile lor de a-l convinge să fugă din Ierusalim, Iisus s-a reîntors la templu pentru a propovădui. Găsind un grup numeros de credincioşi adunaţi la Tinda lui Solomon, el le-a ţinut următorul discurs:

^(1796.4) ^162:7.2 ”Dacă cuvintele mele rămân în voi, dacă sunteţi dispuşi să faceţi voia Tatălui meu, atunci sunteţi cu adevărat discipolii mei. Veţi cunoaşte adevărul, şi adevărul vă va elibera. Ştiu că-mi veţi răspunde: Noi suntem copiii lui Avraam şi nu suntem sclavii nimănui; cum atunci vom fi noi eliberaţi? Dar eu nu vă vorbesc de supunerea exterioară la legea altcuiva; eu mă refer la libertăţile sufletului. În adevăr, în adevăr, eu vă zic, cine comite păcatul este sclavul păcatului. Or, voi ştiţi că sclavul nu este menit să rămână veşnic în casa stăpânului. Voi ştiţi totodată că fiul locuieşte în casa tatălui său. Deci dacă Fiul v-a eliberat şi a făcut din voi nişte fii, veţi fi atunci cu adevărat eliberaţi.

^(1796.5) ^162:7.3 care ”Eu ştiu că sunteţi sămânţa lui Avraam, şi totuşi liderii voştri caută să mă omoare pentru că n-au permis cuvântului meu să-şi exercite influenţa transformatoare în inima lor. Sufletele lor sunt pecetluite de prejudecăţi şi orbite de orgoliul răzbunător. Eu vă declar adevărul că Tatăl etern mă arată, în vreme ce învăţătorii iluzionaţi caută să facă numai ceea ce au învăţat de la părinţii lor pământeni. Dacă voi răspundeţi că Avraam este tatăl vostru, atunci eu vă zic că, dacă voi sunteţi copiii lui Avraam, voi veţi înfăptui muncile lui Avraam. Unii dintre voi cred în învăţătura mea, dar alţii caută să mă distrugă fiindcă v-am zis adevărul pe care l-am primit de la Dumnezeu. Dar Avraam n-a tratat astfel adevărul lui Dumnezeu. Eu percep că, printre voi, unii sunt hotărâţi să înfăptuiască lucrările celui rău. Dacă Dumnezeu ar fi Tatăl vostru, voi m-aţi cunoaşte şi aţi iubi adevărul pe care vi-l revelez. Nu vreţi voi să vedeţi că eu vin de la Tatăl meu, că eu sunt trimis de Dumnezeu, că eu nu am înfăptuit această lucrare de unul singur? De ce nu înţelegeţi cuvintele mele? Şi de ce aţi ales să deveniţi copiii răului? Dacă sunteţi copiii întunericului, cu greu veţi putea merge în lumina adevărului pe care vi-l revelez. Copiii celui rău nu urmează decât căile tatălui lor, care era un înşelător şi nu apăra adevărul, căci s-a întâmplat să nu mai fie adevăr în el. Dar, acum, vine Fiul Omului, vorbeşte de adevăr şi-l trăieşte, şi mulţi dintre voi refuză să creadă.

^(1797.1) ^162:7.4 ”Care dintre voi mă convinge de păcat? Aşadar, dacă eu proclam şi trăiesc adevărul pe care mi-l arată Tatăl, de ce nu credeţi? Cine aparţine lui Dumnezeu aude cu bucurie cuvintele lui Dumnezeu; de aceea mulţi dintre voi nu le aud pe ale mele, fiindcă nu aparţineţi lui Dumnezeu. Maeştrii voştri au pretins chiar şi că eu am înfăptuit lucrările mele prin puterea prinţului demonilor. Un auditor apropiat tocmai mi-a zis că sunt posedat de un demon, că sunt un copil al diavolului. Dar toţi aceia dintre voi care se poartă cinstit cu sufletul lor ştiu foarte bine că eu nu sunt un diavol. Voi ştiţi că îl onorez pe Tatăl meu, chiar în vreme ce voi aţi vrea să mă dezonoraţi pe mine. Eu nu caut propria mea glorie, ci numai pe cea a Tatălui meu din Paradis. Şi eu nu vă judec, căci există cineva care judecă pentru mine.

^(1797.2) ^162:7.5 ”În adevăr, în adevăr, vă zic vouă, care credeţi în evanghelie, dacă un om păstrează viu în inimă acest cuvânt de adevăr, el nu va cunoaşte niciodată moartea. Acum, chiar lângă mine, un scrib zice că această afirmaţie dovedeşte că eu sunt posedat de un demon, văzând că Avraam este mort, şi profeţii de asemenea. El întreabă: ‘Eşti tu cu atât mai mare decât Avraam şi decât profeţii pentru a îndrăzni să vii aici şi să zici că cine păstrează cuvântul tău nu va cunoaşte niciodată moartea? Cine pretinzi tu că eşti de îndrăzneşti să proferezi asemenea blesteme?’ Eu zic acestui scrib şi tuturor celor asemeni lui că, dacă eu mă slăvesc pe mine, atunci slava mea nu valorează nimic. Însă Tatăl va fi cel care mă va slăvi pe mine, acelaşi Tată pe care îl numiţi Dumnezeu. Dar voi n-aţi ajuns să-l cunoaşteţi pe acest Dumnezeu, Dumnezeul vostru, Tatăl meu, şi am venit pentru a vă reuni, pentru a vă arăta cum să deveniţi cu adevărat fiii lui Dumnezeu. Cu toate că nu cunoaşteţi Tatăl, eu îl cunosc cu adevărat. Avraam însuşi s-a bucurat să vadă ziua mea; el a trăit-o prin credinţă şi a fost fericit.”

^(1797.3) ^162:7.6 Paragraph 162:7.6 is missing

8. Întâlnirea cu Marta şi cu Maria

^(1797.4) ^162:8.1 Se convenise ca Iisus, precum şi Lazăr şi surorile sale să fie găzduiţi în casa unui prieten, în timp ce apostolii s-au dispersat ici colo prin mici grupuri. Aceste precauţiuni fuseseră luate pentru că autorităţile iudaice prindeau curaj din nou şi plănuiau să-l aresteze pe Maestru.

^(1797.5) ^162:8.2 De ani de zile, cu fiecare prilej în care Iisus îl vizita pe Lazăr, Marta şi Maria, toţi trei aveau obiceiul de a-şi abandona toate preocupările pentru a asculta învăţătura lui Iisus. La moartea părinţilor săi, Marta îşi asumase responsabilităţilecasei, astfel încât cu această ocazie, în vreme ce Lazăr şi Maria şedeau la picioarele lui Iisus şi beau învăţăturile sale împrospătătoare, Marta pregătea masa de seară. Trebuie explicat că Marta se lăsa în mod inutil distrasă de numeroase sarcini inutile şi că ea se încurca cu multe fleacuri; aşa era făcută firea ei.

^(1798.1) ^162:8.3 În timp ce Marta se foia de colo colo cu aşa-zisele ei îndatoriri, s-a necăjit că Maestrul nu făcea nimic ca s-o ajute. S-a dus deci către Iisus şi i-a zis: „Maestre, oare nu-ţi pasă că sora mea m-a lăsat să fac singură toată treaba? N-ai vrea să-i ceri să vină să mă ajute?” Iisus răspunse: „Marta, Marta, de ce te agiţi din pricina atâtor lucruri şi te laşi necăjită de atâtea fleacuri? Un singur lucru merită realmente atenţie; din moment ce Maria a ales această parte bună şi necesară, eu n-am să i-o iau. Dar când veţi învăţa voi amândouă să trăiţi aşa cum v-am învăţat eu? Serviţi în cooperare şi reîmprospătaţi-vă sufletele la unison. Nu puteţi voi învăţa că există un timp pentru fiecare lucru că chestiunile secundare ale vieţii trebuie să facă loc chestiunilor primordiale ale împărăţiei celeste?”

9. La Bethlehem cu Abner

^(1798.2) ^162:9.1 În tot cursul săptămânii ce a urmat sărbătorii Tabernacolelor, zeci de credincioşi s-au adunat în Bethania şi au fost instruiţi de cei doisprezece apostoli. Sanhedrinul n-a făcut nimic pentru a tulbura aceste întruniri, deoarece Iisus nu participa la ele; în tot acest timp, el lucra la Betleem cu Abner şi asociaţii lui. În ziua următoare încheierii sărbătorii, Iisus plecase către Bethania şi n-a mai propovăduit la templu pe durata acestei vizite la Ierusalim.

^(1798.3) ^162:9.2 În această epocă, Abner îşi stabilise cartierul său general la Betleem, de unde mulţi dintre ucenici fuseseră trimişi în oraşele Iudeei şi ale Samariei meridionale, şi chiar şi în Alexandria. În cele câteva zile care au urmat sosirii lui, Iisus a desăvârşit cu Abner proiectele destinate consolidării lucrării celor două grupuri de apostoli.

^(1798.4) ^162:9.3 În cursul vizitei sale la sărbătoarea Tabernacolelor, Iisus îşi împărţise aproape în mod egal timpul între Bethania şi Betleem. În Bethania, el a petrecut mult timp cu apostolii săi; în Betleem el i-a instruit îndelung pe Abner şi pe ceilalţi foşti apostoli ai lui Ioan Botezătorul. Acest contact intim este ceea ce i-a făcut în cele din urmă să creadă în el. Aceşti foşti apostoli ai lui Ioan Botezătorul au fost influenţaţi de curajul arătat de Iisus propovăduind public în Ierusalim şi prin înţelegerea simpatică pe care le-a dovedit-o în învăţătura sa privată din Betleem. Sub aceste influenţe, fiecare dintre asociaţii lui Abner a fost făcut să accepte din toată inima, pe deplin şi definitiv, regatul şi tot ceea ce implica această decizie.

^(1798.5) ^162:9.4 Înainte de a părăsi Betleemul pentru ultima dată, Maestrul a luat măsuri ca toţi să i se alăture, uniţi în efortul care trebuia să preceadă sfârşitul carierei sale întru trup. S-a convenit ca Abner şi asociaţii lui aveau să se alăture curând lui Iisus şi celor doisprezece în Parcul Magadanului.

^(1798.6) ^162:9.5 La începutul lui noiembrie, şi conform acestui acord, Abner şi cei unsprezece tovarăşi ai lui s-au aliat cauzei lui Iisus şi a celor doisprezece; ei au lucrat împreună într-o singură organizaţie până în ziua crucificării.

^(1798.7) ^162:9.6 La sfârşitul lui octombrie, Iisus şi cei doisprezece s-au îndepărtat din vecinătatea imediată a Ierusalimului. Duminică 30 octombrie, Iisus şi asociaţii lui au părăsit oraşul lui Efraim, unde se odihniseră în izolare vreme de câteva zile; trecând pe marele drum al malului drept al Iordanului, ai au mers de-a dreptul la Parcul Magadanului, unde au sosit la sfârşitul după-amiezii de miercuri, 2 noiembrie.

^(1799.1) ^162:9.7 Apostolii au fost treptat uşuraţi să-l vadă pe Maestru revenit într-o ţară prietenoasă. Ei au încetat să-l mai preseze să meargă la Ierusalim pentru a proclama evanghelia împărăţiei.

Până la o nouă revedere … pace și lumină pentru toți !

Constantin RUSU

Share this:

Viața și învățăturile lui Iisus – Urmarea discuţiilor lui Rodan

Posted on 30 aprilie 2017 by corus

Răspunde

Continuare: Viața și învățăturile lui Iisus conform cărții Urantia

Urmarea discuţiilor lui Rodan

Personalitaea lui Dumnezeu
Natura divină a lui Iisus
Mintea umană şi mintea divină a lui Iisus

Cine dorește să citească materialul în original – adică fără unele pasaje colorate, sublinieri sau boldiri care îmi aparțin – o poate face de pe linkul de mai jos :

http://www.urantia.org/ro/cartea-urantia/citeste-cartea-urantia-online

Capitolul 161

Urmarea discuţiilor lui Rodan

^(1783.1) ^161:0.1 DUMINICĂ 25 septembrie din anul 29, apostolii şi evangheliştii s-au adunat la Magadan. În seara aceea, după o lungă convorbire cu asociaţii lui, Iisus i-a surprins pe toţi anunţându-i că, în dimineaţa următoare, el va pleca de devreme către Ierusalim cu cei doisprezece apostoli pentru a asista la sărbătoarea Tabernaculelor. El le-a poruncit evangheliştilor să îi viziteze pe credincioşii din Galileea, iar grupului feminin să se întoarcă pentru o vreme în Betsaida.

^(1783.2) ^161:0.2 Când veni ora de plecare la Ierusalim, Nataniel şi Toma încă erau în toiul discuţiilor lor cu Rodan din Alexandria; ei au obţinut de la Maestru permisiunea de a rămâne câteva zile mai mult în Magadan. Astfel, în timp ce Iisus şi cei zece erau în drumul lor către Ierusalim, Nataniel şi Toma erau angajaţi în serioase discuţii cu Rodan. În săptămâna precedentă în cursul căreia Rodan îşi expusese filozofia, Toma şi Nataniel îi prezentaseră, rând pe rând, evanghelia împărăţiei filozofului grec. Rodan a constatat că învăţăturile lui Iisus îi fuseseră bine expuse de către profesorul lui din Alexandria, unul dintre vechii apostoli ai lui Ioan Botezătorul.

1. Personalitaea lui Dumnezeu

^(1783.3) ^161:1.1 Exista o chestiune asupra căreia Rodan şi cei doi apostoli se deosebeau, şi anume personalitatea lui Dumnezeu. Rodan accepta de bună voie tot ceea ce i se prezenta cu privire la atributele lui Dumnezeu, dar el susţinea că Tatăl care este în ceruri nu este şi nu poate fi o persoană în sensul în care oamenii concep personalitatea. Când apostolii au încercat să îi dovedească că Dumnezeu este o persoană, ei s-au găsit în dificultate; dar Rodan a găsit încă şi mai dificil să dovedească că Dumnezeu nu este o persoană.

^(1783.4) ^161:1.2 Rodan a susţinut că faptul personalităţii constă în faptul simultan că fiinţele capabile să se înţeleagă emfatic comunică pe deplin şi reciproc de pe o poziţie de egalitate. Rodan a zis: „Pentru ca Dumnezeu să fie o persoană, ar trebui ca el să aibă simboluri de comunicare spirituală care să îi permită să fie pe deplin înţeles de cei care intră în contact cu el. Or, din moment ce Dumnezeu este infinit şi etern, şi este Creatorul tuturor celorlalte fiinţe, rezultă că în ceea ce priveşte egalitatea, Dumnezeu este singur în univers. Nimeni nu îi este egal; el nu poate comunica cu nimeni ca un egal. Poate că Dumnezeu este sursa oricărei personalităţi, dar ca atare el transcende personalitatea, tot aşa cum Creatorul se situează deasupra sau dincolo de creatură.”

^(1783.5) ^161:1.3 Această ceartă îi tulburase mult pe Toma şi Nataniel, şi ei îi ceruseră lui Iisus să le vină în ajutor, dar Maestrul a refuzat să intre în discuţie. Totuşi, el i-a zis lui Toma: „Puţin contează ideea ce tu ţi-o poţi face despre Tată, cu condiţia ca tu să cunoşti spiritualmente idealul naturii sale infinite şi eterne.”

^(1784.1) ^161:1.4 Toma a susţinut că Dumnezeu chiar realizează comunicări cu oamenii şi că, în consecinţă, Tatăl este o personalitate, chiar şi potrivit definiţiei lui Rodan. Filozoful grec a contestat acest lucru, susţinând că Dumnezeu nu se revelează personal şi că el rămâne un mister. Atunci, Nataniel a făcut apel la propria sa experienţă personală cu Dumnezeu, iar Rodan a admis-o, afirmând că el avusese recent experienţe asemănătoare, dar a susţinut că aceste experienţe dovedeau numai realitatea lui Dumnezeu, nu şi personalitatea sa.

^(1784.2) ^161:1.5 Luni seara, Toma a renunţat să îl convingă, însă, marţi seara, Nataniel îl făcuse pe Rodan să creadă în personalitatea Tatălui. El a obţinut această schimbare în opiniile grecului prin următoarele etape de raţionament admiţând că:

^(1784.3) ^161:1.6 1. Tatăl din Paradis se bucură de o egalitate de comunicare cu cel puţin alte două fiinţe care îi sunt pe deplin egale şi asemănătoare – Fiul Etern şi Spiritul Infinit. Ţinând seama de doctrina Trinităţii, grecul a fost nevoit să admită că Tatăl Universal putea să aibă o personalitate. (Studiul ulterior al acestor discuţii este ceea ce a condus la concepţia lărgită a Trinităţii în mintea celor doisprezece apostoli. Bineînţeles, credinţa generală îl identifica pe Iisus cu Fiul Etern.)

^(1784.4) ^161:1.7 2. De vreme ce Iisus era egal cu Tatăl, şi de vreme ce acest Fiu a dobândit manifestarea personalităţii copiilor săi pământeni, un astfel de fenomen constituia dovada faptului, şi demonstrarea posibilităţii, că cele trei Deităţi posedau o personalitate. În acelaşi timp, acest fenomen lămurea definitiv chestiunea privind aptitudinea lui Dumnezeu de a comunica cu oamenii şi posibilitatea pentru oameni de a comunica cu Dumnezeu.

^(1784.5) ^161:1.8 3. Iisus era în termeni de asociere reciprocă şi de perfectă comunicare cu omul; Iisus era Fiul lui Dumnezeu. Relaţia dintre Tată şi Fiu presupune o egalitate de comunicare şi o înţelegere emfatică reciprocă; Iisus şi Tatăl erau una. Iisus menţinea simultan comunicări inteligibile atât cu Dumnezeu, cât şi cu omul. Din moment ce Dumnezeu şi omul pricepeau amândoi sensul simbolurilor comunicărilor lui Iisus, Dumnezeu şi omul posedau ambii atributele personalităţii în ceea ce privea aptitudinea de a inter-comunica. Personalitatea lui Iisus demonstra personalitatea lui Dumnezeu aducând totodată dovada decisivă a prezenţei lui Dumnezeu în om. Două lucruri legate de un al treilea sunt legate între ele.

^(1784.6) ^161:1.9 4. Personalitatea reprezintă pentru om conceptul cel mai elevat al realităţii omeneşti şi al valorilor divine; de asemenea, Dumnezeu reprezintă pentru om conceptul cel mai elevat al realităţii divine şi al valorilor infinite; Dumnezeu trebuie deci să fie o personalitate divină şi infinită, dar foarte reală, deşi transcenzând infinit concepţia şi definiţia umane ale personalităţii; el rămâne totuşi întotdeauna şi universal o personalitate.

^(1784.7) ^161:1.10 5. Dumnezeu trebuie să fie o personalitate, din moment ce el este Creatorul oricărei personalităţi şi destinul oricărei personalităţi. Învăţătura lui Iisus: „Fiţi deci perfecţi, aşa cum Tatăl vostru care este în ceruri este perfect” îl influenţase extraordinar pe Rodan.

^(1784.8) ^161:1.11 După ce a auzit aceste argumente, Rodan a zis: „Eu sunt convins. Voi recunoaşte că Dumnezeu este o persoană dacă, mărturisind această credinţă, îmi îngăduiţi să modific declaraţia mea a unei astfel de credinţe ataşându-i sensului de personalitate un ansamblu de valori mai largi, precum suprauman, transcendent, suprem, infinit, etern, final şi universal. Eu sunt de acum înainte convins că Dumnezeu trebuie să fie infinit mai mult decât o personalitate, dar că nu poate fi cu nimic mai puţin. Sunt de acord să pun capăt discuţiei şi să îl accept pe Iisus ca fiind revelaţia personală a Tatălui, şi ca fiind cel care acoperă toate lacunele logicii, ale raţiunii şi ale filozofiei.”

2. Natura divină a lui Iisus

^(1785.1) ^161:2.1 Cum Nataniel şi Toma au aprobat pe deplin punctele de vedere ale lui Rodan asupra evangheliei împărăţiei, nu mai rămânea decât un singur punct de examinat, acela al învăţăturii privitoare la natura divină a Maestrului, şi expunerea de mai jos este o prezentare rezumată, coordonată şi reformulată a învăţăturii lor:

^(1785.2) ^161:2.2 1. Iisus a recunoscut divinitatea sa, şi noi îl credem. Multe evenimente remarcabile survenite în legătură cu servirea sa nu sunt inteligibile decât dacă crezi că el este Fiul lui Dumnezeu precum şi Fiul Omului.

^(1785.3) ^161:2.3 2. Asocierea sa zilnică cu noi dă pilda unei prietenii umane ideale; numai o fiinţă divină poate fi un asemenea prieten uman. El este persoana cea mai sincer dezinteresată pe care noi am cunoscut-o vreodată. El este chiar şi prietenul păcătoşilor, şi îndrăzneşte să îi iubească pe duşmanii lui. El este foarte loial faţă de noi. Deşi nu ezită să ne dojenească, este evident pentru noi toţi că el ne iubeşte cu adevărat. Cu cât îl cunoşti mai bine, cu atât îl iubeşti mai mult. Eşti fermecat de neclintitul lui devotament. În toţi aceşti ani în care noi nu am reuşit să înţelegem misiunea sa, el a rămas un prieten fidel. El nu înţelege linguşirea; el îl tratează pe fiecare dintre noi cu aceeaşi gentileţe; el este invariabil tandru şi plin de compasiune. El a împărtăşit cu noi viaţa lui şi toate lucrurile. Noi formăm o comunitate fericită; noi punem totul în comun. Noi nu credem că un simplu om poate trăi o viaţă atât de exemplară în împrejurări atât de grele.

^(1785.4) ^161:2.4 3. Noi ne gândim că Iisus este divin pentru că el nu face niciodată ceva rău; el nu comite greşeli. Înţelepciunea sa este extraordinară şi pietatea sa, magnifică. El trăieşte fiecare zi în perfect acord cu voia Tatălui. El nu se căieşte niciodată de vreo faptă rea, pentru că nu încalcă nici una dintre legile Tatălui. El se roagă pentru noi şi cu noi, dar niciodată nu ne cere să ne rugăm pentru el. Noi credem că el este mereu lipsit de păcat. Noi nu credem că o persoană care este numai umană să fi declarat vreodată că duce o viaţă asemănătoare. El pretinde că trăieşte o viaţă perfectă, şi noi recunoaştem că aşa şi face. Pietatea noastră provine din căinţă, dar a sa provine din justeţe. El declară chiar şi a ierta păcatele şi a vindeca bolile. Nici un om sănătos la minte nu va declara că iartă păcatele, căci acestea sunt prerogative divine. De la primul nostru contact cu el, el ne-a părut perfect în dreptatea sa. Noi creştem în graţie şi în cunoaşterea adevărului, dar Maestrul nostru manifestă maturitatea justeţei încă de la început. Toţi oamenii, buni sau răi, recunosc aceste elemente de bunătate la Iisus. Totuşi pietatea sa nu este niciodată inoportună, nici ostentativă. El este şi blând şi neînfricat. El pare să aprobe credinţa noastră în divinitatea sa. El sau este ceea ce pretinde a fi, sau este cel mai mare ipocrit şi mistificator pe care l-a cunoscut lumea vreodată. Noi suntem convinşi că el este întocmai ceea ce pretinde a fi.

^(1785.5) ^161:2.5 4. Caracterul său excepţional şi perfecţiunea controlului său emoţional ne conving că el este o combinaţie de umanitate şi de divinitate. El reacţionează infailibil la spectacolul mizeriei umane. Suferinţele nu au cum să nu îl mişte. Compasiunea sa este ridicată atât de suferinţele fizice, cât şi de neliniştea mentală sau de amărăciunile spirituale. El recunoaşte repede şi cu generozitate prezenţa încrederii sau a oricărui alt har la contemporanii săi. El este tot atât de just şi de echitabil pe cât este de îndurător şi de îndatoritor. El se întristează să vadă înverşunarea spirituală a oamenilor, şi se bucură când ei consimt să îşi deschidă ochii la lumina adevărului.

^(1786.1) ^161:2.6 5. El pare să cunoască gândurile din mintea oamenilor şi să înţeleagă dorinţele din inima lor. Este întotdeauna compătimitor faţă de spiritele noastre tulburate. El pare să aibă toate emoţiile noastre omeneşti, dar magnific glorificate. El iubeşte cu ardoare bunătatea şi detestă tot atât de energic păcatul. El posedă o conştiinţă supraumană a prezenţei Deităţii. Se roagă ca un om, dar acţionează ca un Dumnezeu. Pare să cunoască lucrurile de mai înainte; încă de pe acum, el îndrăzneşte chiar şi să vorbească de moartea sa cu o referire mistică la viitoarea sa glorificare. El este amabil, dar şi deopotrivă de brav şi de curajos. El nu şovăie niciodată când este să îşi facă datoria.

^(1786.2) ^161:2.7 6. Noi suntem constant impresionaţi de fenomenul cunoaşterii sale supraumane. Rar de trece o zi fără ca vreun incident să vină să dezvăluie că Maestrul ştie ceea ce se petrece în afara prezenţei sale imediate. El pare, de asemenea, să ştie ce anume gândesc asociaţii lui. El este neîndoielnic în comuniune cu personalităţi celeste. El trăieşte incontestabil pe un plan spiritual care este cu mult mai presus de al nostru. Totul pare accesibil înţelegerii lui excepţionale. El ne pune întrebări pentru a ne sili să ne exprimăm, şi nu pentru a ne informa.

^(1786.3) ^161:2.8 7. De la o vreme Maestrul nu ezită să afirme natura sa supraumană. De la ziua hirotonisirii noastre ca apostoli până în vremurile foarte recente el nu a negat niciodată că ar veni de la Tatăl celest. El vorbeşte cu autoritatea unui învăţător divin. Maestrul nu ezită să combată învăţăturile religioase ale timpului prezent şi să proclame noua evanghelie cu o autoritate pozitivă. El este afirmativ, pozitiv şi plin de autoritate. Chiar şi Ioan Botezătorul a declarat că Iisus era Fiul lui Dumnezeu când l-a auzit vorbind. Maestrul pare să îşi fie suficient sieşi. El nu caută sprijinul mulţimii; este indiferent la opinia oamenilor. Este curajos şi totuşi total lipsit de orgoliu.

^(1786.4) ^161:2.9 8. El vorbeşte constant de Dumnezeu ca de un asociat întotdeauna prezent în tot ceea ce face. El umblă făcând binele, căci Dumnezeu pare să fie în el. El emite afirmaţiile cele mai uluitoare despre sine însuşi şi despre misiunea sa pe Pământ; acestea ar fi absurde dacă el nu ar fi divin. Odată a declarat: „Înainte ca Avraam să fi fost, Eu sunt.” El şi-a susţinut clar divinitatea, el declară a fi asociat cu Dumnezeu. El epuizează aproape în întregime resursele limbajului în reiterarea drepturilor sale de asociere intimă cu Tatăl celest. El îndrăzneşte până şi să afirme că el şi Tatăl sunt una. El zice că oricine l-a văzut pe el, a văzut Tatăl. Şi el zice şi face toate aceste lucruri extraordinare cu naturaleţea unui copil. El face aluzie la asocierea lui cu Tatăl în aceeaşi manieră în care vorbeşte de asocierea lui cu noi. El pare cât se poate de sigur de Dumnezeu şi vorbeşte de aceste raporturi într-o manieră cu totul firească.

^(1786.5) ^161:2.10 9. În viaţa sa de rugăciune, Iisus pare să comunice direct cu Tatăl. Noi rareori l-am auzit rugându-se, dar puţinul pe care l-am auzit lasă să credem că el vorbeşte cu Dumnezeu, ca să zicem aşa, faţă în faţă. El pare a cunoaşte viitorul la fel de bine ca şi trecutul. El nu ar putea fi toate acelea, nici face toate aceste lucruri extraordinare dacă nu ar fi făcut ceva mai mult decât uman. Noi ştim că el este uman, suntem siguri de aceasta, dar suntem aproape la fel de siguri că el este deopotrivă de divin. Noi credem că el este divin. Noi suntem convinşi că el este Fiul Omului şi Fiul lui Dumnezeu.

^(1787.1) ^161:2.11 Când Nataniel şi Toma au terminat convorbirile lor cu Rodan, au plecat în grabă să se alăture tovarăşilor lor în Ierusalim, unde au sosit în vinerea aceleiaşi săptămâni. Episodul reprezentase o mare experienţă în viaţa celor trei credincioşi; a fost foarte instructiv pentru ceilalţi apostoli când Nataniel şi Toma li l-au relatat.

^(1787.2) ^161:2.12 Rodan s-a reîntors în Alexandria, unde a predat multă vreme filozofia sa la şcoala lui Meganta. El a devenit ulterior o putere în treburile împărăţiei cerurilor. Până la sfârşitul carierei lui pământeşti, el a fost un fidel credincios. El şi-a dat sufletul în Grecia odată cu alţi credincioşi, când persecuţiile au ajuns la un apogeu.

3. Mintea umană şi mintea divină a lui Iisus

^(1787.3) ^161:3.1 Conştiinţa divinităţii sale s-a dezvoltat treptat în mintea lui Iisus până la episodul botezării sale. După ce a devenit pe deplin conştient de natura sa divină, de existenţa sa pre-umană şi de prerogativele sale universale, el a părut să posede puterea de a delimita divers conştiinţa sa umană de divinitatea sa. Pentru noi, medienii, se pare că între botezul său şi crucificarea sa, Iisus a avut în întregime alegerea de a depinde numai de mintea sa umană sau de a utiliza atât cunoaşterea minţii umane, cât şi pe cea a minţii divine. Uneori el părea să se servească numai de informaţii conţinute în intelectul uman. Cu alte ocazii, el părea să acţioneze cu o deplinătate a cunoaşterii şi a înţelepciunii pe care numai utilizarea elementului suprauman al conştiinţei sale divine putea să i-o procure.

^(1787.4) ^161:3.2 Noi nu putem înţelege isprăvile sale excepţionale decât acceptând teoria că el putea, la voie, să limiteze el însuşi conştiinţa sa divină. Noi ştim perfect că el ascundea adesea de asociaţii săi preştiinţa sa în legătură cu evenimentele, şi că el era la curent cu natura gândurilor şi a proiectelor lor. Noi înţelegem că el nu voia ca discipolii lui să cunoască prea bine aptitudinea sa de a le desluşi gândurile şi de a le penetra planurile. El nu dorea să transceandă prea mult concepţiile umane aşa cum erau ele concepute în mintea apostolilor şi a discipolilor lui.

^(1787.5) ^161:3.3 Noi suntem întru totul incapabili să stabilim diferenţa dintre practica lui Iisus de a-şi limita el însuşi conştiinţa divină şi tehnica de a disimula în faţa asociaţilor lui umani a sa preştiinţa a faptelor şi a sa percepere a gândurilor. Suntem convinşi că el utiliza ambele tehnici, dar nu suntem întotdeauna capabili să specificăm, într-un caz particular, metoda de care s-a putut folosi. Noi l-am văzut frecvent acţionând numai cu factorul uman al conştiinţei sale; în alte momente, noi l-am văzut în discuţie cu administratorii oştirilor celeste ale universului, şi noi am distins funcţionarea indubitabilă a minţii sale divine. În sfârşit, cu nenumărate prilejuri, noi am văzut operând personalitatea sa combinată de om şi de Dumnezeu, însufleţită de uniunea aparent perfectă a minţii sale umane şi a minţii sale divine. Cunoaşterea noastră a acestui fenomen se limitează acolo; în realitate, noi nu ştim tot adevărul despre acest mister.

Până la o nouă revedere … pace și lumină pentru toți !

Constantin RUSU

Share this:

Viața și învățăturile lui Iisus – Rodon din Alexandria

Posted on 21 aprilie 2017 by corus

Răspunde

Continuare: Viața și învățăturile lui Iisus conform cărții Urantia

Rodan din Alexandria

Filozofia Greacă
Arta de a trăi
Atracţiile maturităţii
Echilibrul maturităţii
Religia idealului

Cine dorește să citească materialul în original – adică fără unele pasaje colorate, sublinieri sau boldiri care îmi aparțin – o poate face de pe linkul de mai jos :

http://www.urantia.org/ro/cartea-urantia/citeste-cartea-urantia-online

Capitolul 160

Rodan din Alexandria

^(1772.1) ^160:0.1 DUMINICĂ dimineaţa, 18 decembrie, Andrei a anunţat că nu va fi prevăzută nici o lucrare pentru săptămâna ce următoare. Toţi apostolii, în afară de Nataniel şi Toma, s-au dus la familia lor sau au stat la prieteni. Iisus s-a bucurat, în săptămâna aceea, de o perioadă de odihnă aproape completă, dar Nataniel şi Toma au fost aproape în întregime ocupaţi de discuţiile lor cu un filozof grec din Alexandria pe nume Rodan. Acest grec devenise recent discipolul lui Iisus datorită învăţăturii unui asociat al lui Abner, care conducea o misiune în Alexandria. Rodan se străduia serios acum să armonizeze filozofia lui de viaţă cu noile învăţături religioase ale lui Iisus, şi era cu el. Dorea, de asemenea, să obţină de la prima mână o învăţătură a evangheliei care se impune, dată fie de Iisus, fie de unul dintre apostolii lui. Deşi Maestrul refuzase să înceapă o asemenea discuţie cu Rodan, el l-a primit cu amabilitate şi le-a poruncit imediat lui Toma şi lui Nataniel să asculte tot ceea ce avea Rodan de zis şi, la rândul lor, să îi vorbească despre evanghelie.

1. Filozofia Greacă

^(1772.2) ^160:1.1 Luni dimineaţa devreme, Rodan a început o serie de zece expuneri pentru Nataniel, Toma şi vreo două duzini de credincioşi care se găseau la Magadan. Condensate, combinate şi retranscrise în limbaj modern, aceste discuţii oferă spre considerarea noastră următoarele gânduri:

^(1772.3) ^160:1.2 Viaţa umană constă din trei mari imbolduri: impulsiuni, dorinţe şi atracţii. Un caracter puternic şi o personalitate care se impune nu se dobândesc decât convertind impulsul natural al vieţii în arta de a trăi în societate şi transformând dorinţele imediate în aspiraţii superioare dând loc unor realizări durabile, în timp ce atracţia obişnuită a existenţei trebuie să fie transferată de la ideile convenţionale şi stabilite către nivelele mai elevate ale ideilor neexplorate şi ale idealurilor de descoperit.

^(1772.4) ^160:1.3 Cu cât civilizaţia va deveni mai complexă, cu atât arta de a trăi va deveni mai dificilă. Cu cât se vor schimba uzanţele sociale mai rapid, cu atât mai complicată va deveni sarcina de a dezvolta caracterul. Pentru ca progresul să continue, trebuie ca omenirea să reînveţe, la fiecare zece generaţii, arta de a trăi. Iar dacă, prin ingeniozitatea lor, oamenii complică şi mai rapid viaţa socială, va trebui reînvăţată stăpânirea artei de a trăi la intervale mai apropiate, poate la fiecare generaţie. Dacă evoluţia artei de a trăi nu progresează în paralel cu tehnica existenţei, omenirea se va înapoia repede la simplul instinct de conservare – la satisfacerea dorinţelor imediate. Astfel, omenirea va rămâne imatură, iar societatea nu va reuşi să ajungă la deplina ei maturitate.

^(1773.1) ^160:1.4 Maturitatea socială se evaluează prin măsura în care omul acceptă să renunţe la satisfacerea dorinţelor sale trecătoare şi momentane, pentru a întreţine aspiraţiile superioare pentru care lupta procură satisfacţii mai abundente de înaintare progresivă către ţeluri permanente. Dar adevăratul semn distinctiv al maturităţii sociale este voinţa unui popor de a renunţa la dreptul de a trăi satisfăcut, şi în pace, conform normelor de confort stabilite de credinţele stabilite şi ideilor convenţionale, în favoarea unei alte atracţii care este neliniştitoare şi necesită energie, adică atracţia urmăririi posibilităţilor neexplorate de a atinge obiectivele nedescoperite încă ale realităţilor spirituale ideale.

^(1773.2) ^160:1.5 Animalele reacţionează cu nobleţe la impulsurile vieţii, însă doar omul este cel având puterea de a atinge arta trăirii, deşi partea cea mai mare a omenirii nu încearcă decât impulsurile animale ale vieţii. Animalele nu cunosc decât acest imbold orb şi instinctiv; omul este capabil de a transcende impulsul funcţiunilor naturale. El poate decide să trăiască pe planul elevat al artei inteligente, şi chiar şi pe acela al bucuriei celeste şi al extazului spiritual. Animalele nu se interesează niciodată de ţelurile vieţii; de aceea, ele nu îşi fac niciodată griji şi nu se sinucid. La oameni, sinuciderea dovedeşte că au ieşit din stadiul existenţei pur animale şi, în plus, că eforturile exploratoare ale unor asemenea fiinţe omeneşti nu au reuşit să atingă nivelele unde experienţa umană devine o artă. Animalele nu cunosc semnificaţia vieţii. Nu numai că omul posedă facultatea de a recunoaşte valorile şi de a înţelege semnificaţiile, dar el are, de asemenea, şi conştiinţa semnificaţiei semnificaţiilor – el este conştient de propria sa perspicacitate.

^(1773.3) ^160:1.6 Când oamenii îndrăznesc să abandoneze o viaţă de intense dorinţe naturale pentru o artă de trăire aventuroasă şi de logică nesigură, ei trebuie să îşi asume riscurile corespunzătoare accidentelor emoţionale – conflicte, amărăciuni şi incertitudini – cel puţin până când ating un anumit grad de maturitate intelectuală şi emoţională. Descurajarea, îngrijorările şi indolenţa sunt dovezi de netăgăduit ale imaturităţii emoţionale. Societatea umană se confruntă cu două probleme: ajungerea la maturitate pentru individ, şi ajungerea la maturitate pentru rasă. Fiinţa umană matură începe curând să se uite la toţi ceilalţi muritori cu sentimente de tandreţe şi cu emoţii pline de toleranţă. Oamenii maturi îi privesc pe cei care nu sunt maturi cu dragostea şi cu consideraţia pe care părinţii le-o arată copiilor lor.

^(1773.4) ^160:1.7 Reuşita vieţii nu este nimic altceva decât arta de stăpânire a tehnicilor sigure de rezolvare a problemelor obişnuite. Primul pas în soluţionarea unei probleme oarecare constă în localizarea dificultăţii, în izolarea problemei şi în recunoaşterea cu francheţe a naturii şi a gravităţii ei. Când problemele vieţii stârnesc fricile noastre profunde, marea noastră eroare este refuzul de a recunoaşte. Tot astfel, când recunoaşterea dificultăţilor noastre implică o atingere a vanităţii noastre mult timp îndrăgite, sau mărturisirea că eşti invidios, sau abandonul prejudecăţilor adânc înrădăcinate, oameni de rând preferă să rămână agăţaţi de vechile iluzii de siguranţă şi de falsele impresii de securitate îndelung cultivate. Numai o persoană curajoasă este pregătită să recunoască în mod cinstit ceea ce descoperă o minte sinceră şi logică, şi de a-i face faţă cu neînfricare.

^(1773.5) ^160:1.8 Soluţionarea înţeleaptă şi eficientă a unei probleme oarecare necesită o minte liberă de părtiniri, de patimi şi de toate celelalte prejudecăţi personale susceptibile de a vicia analiza imparţială a factorilor care constituie efectiv elementele problemei de rezolvat. Soluţionarea problemelor vieţii cere curaj şi sinceritate. Numai cei cinstiţi şi bravi sunt capabili să urmeze drumul prin labirintul confuz şi derutant al vieţii în care poate conduce logica unei minţi neînfricate. Şi niciodată sufletul şi mintea nu se pot emancipa astfel fără motorul unui entuziasm inteligent frizând zelul religios. Este nevoie de atracţia unui mare ideal pentru a-i antrena pe oameni în urmărirea unui ţel plin de probleme materiale delicate şi de riscuri intelectuale multiple.

^(1774.1) ^160:1.9 Chiar şi dacă eşti bine înarmat pentru a înfrunta situaţiile dificile ale vieţii, abia de se poate spera la succes dacă nu eşti înzestrat cu o înţelepciune a minţii şi cu acest farmec al personalităţii care îţi permite să obţii cooperarea şi susţinerea cordială a celor din jur. Nici în lucrarea religioasă, nici în munca laică, nu poţi spera la un veritabil succes decât dacă ai învăţat convingerea tovarăşii tăi, convingerea oamenilor. Trebuie pur şi simplu să aveţi tact şi toleranţă.

^(1774.2) ^160:1.10 Dar cea mai bună dintre toate metodele de rezolvare a problemelor, eu am învăţat-o de la Iisus, Maestrul vostru. Este vorba de ceea ce el practică cu atâta perseverenţă şi ceea ce v-a învăţat şi pe voi cu atâta fidelitate: meditaţia adoratoare solitară. În această obişnuinţă, pe care o are Iisus de a merge atât de frecvent singur pentru a comunica cu Tatăl care este în ceruri, rezidă tehnica nu numai pentru a-ţi aduna forţele şi a dobândi înţelepciunea în vederea rezolvării conflictelor obişnuite ale vieţii, dar şi pentru a-ţi apropria energia necesară în vederea rezolvării problemelor superioare de natură morală şi spirituală. Totuşi, nici măcar metodele corecte de rezolvare a problemelor nu compensează defectele inerente personalităţii şi nu compensează absenţa foamei şi setei de adevărata dreptate.

^(1774.3) ^160:1.11 Eu sunt profund impresionat de obiceiul pe care îl are Iisus de a retrage singur pentru o perioadă de examinare solitară a problemelor vieţii; pentru a căuta noi rezerve de înţelepciune şi de energie pentru a face faţă multiplelor exigenţe ale serviciului social; pentru a însufleţi şi a face mai profund ţelul suprem al vieţii supunând efectiv personalitatea sa totală la conştiinţa contactului cu divinitatea; pentru a pricepe şi a poseda metode noi şi mai bune pentru a se adapta la situaţiile mereu schimbătoare ale existenţei trăite; pentru a efectua reconstrucţiile şi readaptările vitale ale atitudinilor sale personale care sunt atât de esenţiale pentru a-ţi da seama, cu o perspicacitate mărită, de tot ceea ce este real şi valabil; şi pentru a face toate acestea nevizând decât gloria lui Dumnezeu – a exprima sincer rugăciunea favorită a Maestrului vostru: „Facă-se voia ta, şi nu a mea.”

^(1774.4) ^160:1.12 Această practică de adorare a Maestrului nostru aduce această destindere care reînnoieşte mintea, această iluminare care inspiră sufletul, acest curaj care îţi permite să faci cu vitejie faţă problemelor tale, această înţelegere de sine care suprimă frica debilitantă, şi această conştiinţă a uniunii cu divinitatea, care îi procură omului asigurarea ce-i permite să îndrăznească să fie asemenea lui Dumnezeu. Destinderea datorată adorării, comuniunea spirituală aşa cum o practică Maestrul, uşurează tensiunile, elimină conflictele şi sporeşte puternic suma resurselor personalităţii. Toată această filozofie, adăugată evangheliei împărăţiei, constituie noua religie aşa cum o înţeleg eu.

^(1774.5) ^160:1.13 Prejudecăţile orbesc sufletul şi împiedică recunoaşterea adevărului. Iar acestea pot fi înlăturate numai printr-o devoţiune sinceră a sufletului în adorarea unei cauze care îmbrăţişează totul şi îi include pe toţi semenii noştri umani. Prejudecăţile sunt inseparabil legate de egoism. Nu se pot elimina decât abandonând egoismul şi substituindu-l cu căutarea satisfacţiei de a servi o cauză nu doar mai mare decât sine, ci mai vastă decât toată omenirea – căutarea lui Dumnezeu, ajungerea la divinitate. Dovada maturităţii personalităţii rezidă în transformarea dorinţelor umane într-o căutare constantă a realizării valorilor celor mai elevate şi celor mai reale în chip divin.

^(1774.6) ^160:1.14 Într-o lume în continuă schimbare, în mijlocul unei ordini sociale în evoluţie, este imposibil să menţii ţelurile destinelor fixate o dată pentru totdeauna. Numai cei care l-au descoperit pe Dumnezeu cel viu şi care au luat drept ţel înfăptuirea infinită pot dobândi o personalitate stabilă. Pentru a transforma astfel ţelul lui temporal în eternitate, de la Pământ la Paradis, de la uman la divin, trebuie ca omul să fie regenerat, convertit, născut din nou, ca el să devină copilul re-creat din spiritul divin, ca el să îşi câştige intrarea sa în fraternitatea împărăţiei cerurilor. Toate filozofiile şi religiile care au idealuri inferioare acelora sunt imature. Filozofia pe care o propovăduiesc eu, legată de evanghelia pe care o predicaţi voi, reprezintă noua religie a maturităţii, idealul tuturor generaţiilor viitoare. Şi aceasta este adevărat pentru că idealul nostru este definitiv, infailibil, etern, universal, absolut şi infinit.

^(1775.1) ^160:1.15 Filozofia mea m-a mânat în căutarea realităţilor înfăptuirii veritabile, ţelul maturităţii. Dar impulsul meu era neputincios, căutării mele îi lipsea forţa motrice, cercetarea mea suferea de absenţa certitudinii în ceea ce priveşte orientarea ei. Aceste lipsuri au fost din abundenţă acoperite de noua evanghelie a lui Iisus, cu reînsufleţirea ei prin clarviziune, cu înălţarea idealurilor ei şi cu stabilitatea ţelurilor ei. Fără nici urmă de îndoială şi de şovăială, eu pot acum să mă angajez din toată inima în aventura eternă.

2. Arta de a trăi

^(1775.2) ^160:2.1 Muritorii nu au decât două căi de a trăi laolaltă: calea materială sau animală şi calea spirituală sau umană. Prin folosirea semnelor şi a sunetelor, animalele pot comunica între ele într-o măsură limitată, dar aceste forme de comunicare nu transmit nici înţelesuri, nici valori, nici idei. Omul nu se deosebeşte de animal decât pentru că el poate comunica tovarăşilor săi prin intermediul simbolurilor care desemnează şi identifică cu certitudine înţelesuri, valori şi idei, sau chiar şi idealuri.

^(1775.3) ^160:2.2 Din moment ce animalele nu pot comunica idei unele altora, ele nu pot nici să îşi dezvolte o personalitate. Omul îşi dezvoltă personalitatea pentru că poate să comunice cu semenii săi despre ideile şi idealurile lui.

^(1775.4) ^160:2.3 Această aptitudine de a transmite şi de a împărtăşi înţelesuri constituie cultura umană şi permite oamenilor, datorită asocierilor sociale, să clădească civilizaţii. Cunoaşterea şi înţelepciunea devin cumulative datorită aptitudinii oamenilor de a comunica realizările lor generaţiilor următoare, şi aceasta face să se nască activităţile culturale ale rasei: artele, ştiinţele, religiile şi filozofiile.

^(1775.5) ^160:2.4 Comunicările prin simboluri dintre fiinţele omeneşti provoacă apariţia de grupuri sociale. Grupul social cel mai eficient dintre toate este familia, şi îndeosebi cei doi părinţi. Afecţiunea personală este legătura spirituală care menţine unite aceste asocieri materiale. Relaţii tot atât de eficiente pot în egală măsură să existe între două persoane de acelaşi sex, după cum s-au văzut atâtea exemple între prieteni cu adevărat devotaţi.

^(1775.6) ^160:2.5 Aceste asocieri bazate pe prietenie şi pe afecţiune reciprocă sunt socializante şi înnobilatoare, deoarece ele încurajează şi facilitează următorii factori, care sunt esenţiali la nivelele mai înalte ale artei de a trăi:

^(1775.7) ^160:2.6 1. Exprimarea de sine şi înţelegerea de sine reciproce. Multe impulsuri umane nobile pier pentru că nu este nimeni care să asiste la exprimarea lor. În adevăr, nu este bine ca omul să fie singur. Un anumit grad de recunoaştere şi un anumit nivel de apreciere sunt esenţiale dezvoltării caracterului uman. Fără iubirea sinceră a unui cămin, nici un copil nu poate atinge deplina dezvoltare a unui caracter normal. Caracterul este ceva mai mult decât simplă minte şi moralitate. Dintre toate relaţiile sociale instaurate pentru dezvoltarea caracterului, cea mai eficientă şi cea mai ideală este prietenia afectuoasă şi înţelegătoare a unui bărbat şi a unei femei uniţi printr-o legătură conjugală inteligentă. Căsătoria, cu multiplele ei relaţii, este cel mai bine concepută pentru a face să se nască preţioasele impulsiuni şi motivele superioare indispensabile dezvoltării unui caracter puternic. Eu nu ezit să glorific astfel viaţa de familie, căci Maestrul vostru a ales cu înţelepciune relaţia de la tată la copil ca piatră de temelie a noii evanghelii a regatului. Această comunitate incomparabilă de relaţii dintre un bărbat şi o femeie, în îmbrăţişarea afectuoasă a idealurilor superioare ale timpului, este o experienţă atât de preţioasă şi satisfăcătoare încât ea valorează un preţ oricât de mare, un sacrificiu oricât de mare cerute pentru posedarea ei.

^(1776.1) ^160:2.7 2. Uniunea sufletelor- mobilizarea înţelepciunii. Orice fiinţă umană dobândeşte, mai devreme sau mai târziu, o anumită concepţie a acestei lumi şi o anumită viziune a celei următoare. Or, este posibil, printr-o asociere de personalităţi, să se unească aceste puncte de vedere asupra existenţei temporale şi aceste perspective eterne. Atunci, mintea unuia îşi sporeşte valorile spirituale prin asimilarea unei mari părţi ale vederilor de ansamblu ale celuilalt. În felul acesta, oamenii îmbogăţesc sufletul prin punerea în comun a posesiunilor lor spirituale respective. Tot astfel, omul poate evita tendinţa permanentă de a fi victima viziunii sale deformante, a punctelor sale de vedere pline de prejudecăţi şi a îngustimii de judecată. Nu se pot îndepărta frica, invidia şi vanitatea decât prin contactul intim cu alte moduri de gândire. Eu vă atrag atenţia asupra faptului că Maestrul nu vă trimite niciodată singuri pentru a lucra la extinderea regatului; el vă trimite întotdeauna doi câte doi. Din moment ce înţelepciunea este o supracunoaştere, rezultă că unindu-şi înţelepciunea lor, membrii unui grup social, mic sau mare, împărtăşesc reciproc toate cunoştinţele.

^(1776.2) ^160:2.8 3. Entuziasmul trăirii. Izolarea tinde să epuizeze încărcătura de energie a sufletului. Asocierea cu nişte tovarăşi este esenţială pentru a reînnoi antrenul vieţii, şi indispensabilă pentru păstrarea curajului de a duce bătăliile care urmează ascensiunii la nivelele superioare de viaţă umană. Prietenia însufleţeşte bucuriile şi glorifică triumfurile vieţii. Asocierile omeneşti prieteneşti şi intime tind să ia suferinţei tristeţea ei, iar încercării mult din amărăciunea ei. Prezenţa unui prieten înalţă orice frumuseţe şi exaltă orice bunătate. Prin simboluri inteligente, omul poate însufleţi şi lărgi capacitatea de apreciere a prietenilor săi. Această putere şi această posibilitate a unei stimulări reciproce a imaginaţiei sunt una dintre gloriile supreme de prietenie omenească. O mare putere spirituală este inerentă conştiinţei de a fi consacrat din toată inima unei cauze comune, de a fi fidel reciproc unei Deităţi cosmice.

^(1776.3) ^160:2.9 4. Defensiva sporită contra oricărui rău. Asocierile de personalităţi şi afecţiunea reciprocă sunt o asigurare eficientă contra răului. Greutăţile, tristeţile, decepţiile şi înfrângerile sunt mai dureroase şi mai descurajante când trebuie să le suporţi singur. Asocierea nu transformă răul în dreptate, dar ajută considerabil la diminuarea chinurilor. Maestrul vostru a zis: „Fericiţi cei mâhniţi” – dacă este acolo vreun prieten pentru a-i consola. Există o forţă pozitivă în cunoaşterea că voi trăiţi pentru bunăstarea altuia, că alţii trăiesc tot astfel pentru bunăstarea voastră şi pentru evoluţia voastră. Omul se zbate în izolare. Fiinţele umane se descurajează infailibil dacă punctul lor de vedere se limitează la înfăptuirile fugitive ale timpului. Când prezentul este separat de trecut şi de viitor, el devine de o banalitate exasperantă. Numai o vedere de ansamblu asupra cercului eternităţii îi dă omului inspiraţia de a face tot ce îi stă în putinţă şi poate scoate tot ce-i mai bun în el pentru a face imposibilul. Când omul se ridică astfel la maximul posibilităţilor sale, el trăieşte cu mărinimie pentru binele semenilor săi care stau cu el în timp şi în eternitate.

^(1777.1) ^160:2.10 Eu repet că această asociere inspiratoare şi înnobilatoare îşi găseşte posibilităţile ideale în relaţiile de căsătorie umană. Este adevărat că multe rezultate sunt obţinute în afara căsătoriei, şi că un mare, un foarte mare număr de căsătorii nu reuşesc nici una să producă aceste roade morale şi spirituale. Se văd de prea multe ori căsătorindu-se cupluri care caută valori inferioare acestor corolare superioare ale maturităţii umane. Căsătoria ideală trebuie să fie întemeiată pe ceva mai stabil decât fluctuaţiile de sentiment şi decât inconstanţa simplei atracţii sexuale; ea trebuie să se bazeze pe un devotament personal sincer şi reciproc. Atunci, dacă se pot construi aceste mici unităţi fidele şi eficiente de asocieri umane, când acestea vor fi asamblate în organizarea colectivă, lumea va contempla o mare structură socială glorificată, civilizaţia maturităţii pământene. O asemenea rasă ar putea începe să realizeze întrucâtva idealul Maestrului vostru: „Pace pe pământ şi bunăvoinţă printre oameni.” În vreme ce o asemenea societate nu va fi nici perfectă, nici în întregime eliberată de rău, cel puţin ea se va apropia de stabilizare maturităţii.

3. Atracţiile maturităţii

^(1777.2) ^160:3.1 Efortul de a atinge maturitatea cere muncă, iar munca necesită energie. De unde vine puterea care permite să se înfăptuiască toate acestea? Se pot considera factorii fizici ca dobândiţi, dar Maestrul a zis bine că „omul nu poate trăi numai cu pâine”. Când ai un corp normal şi o sănătate rezonabil de bună, trebuie să cauţi după aceea atracţiile care acţionează ca stimulente pentru a face să survină forţele spirituale care dormitează în oameni. Iisus ne-a învăţat că Dumnezeu trăieşte în om; atunci, cum putem noi să facem omul să elibereze puterile divine şi infinite legate de sufletul său? Cum putem noi să îi incităm pe oameni să dea prilej lui Dumnezeu să izvorască din noi reîmprospătându-ne sufletul în trecerea sa, şi contribuind apoi la iluminarea, înălţarea şi binecuvântarea a nenumărate alte suflete? Care este cea mai bună metodă a mea de a trezi puterile benefice latente care dorm în sufletul vostru? Există un lucru de care sunt sigur, şi anume că excitaţia emoţională nu este stimulentul spiritual ideal. Excitaţia nu sporeşte energia; ea epuizează mai degrabă forţele minţii şi ale corpului. De unde vine, atunci, energia care să permită înfăptuirea acestor mari lucruri? Observaţi-l pe Maestrul vostru. Chiar în ceasul acesta, el este pe dealuri, acumulând putere în timp ce aici noi consumăm energie; secretul acestei întregi probleme stă ascuns în comuniunea spirituală, în adorare. Din punct de vedere uman, este vorba de combinarea meditaţiei şi a destinderii. Meditaţia stabileşte contactul minţii cu spiritul; destinderea determină capacitatea de receptivitate spirituală. Această substituire a slăbiciunii cu forţa, a fricii cu curajul, mentalităţii sinelui cu voia lui Dumnezeu, constituie adorarea. Cel puţin, acesta este felul în care o consideră filozofia.

^(1777.3) ^160:3.2 Când aceste experienţe sunt frecvent repetate, ele se cristalizează în obişnuinţe, obiceiuri de adorare care dau forţă; aceste obişnuinţe se traduc, până la urmă, în formarea unui caracter spiritual, iar în cele din urmă acest caracter este recunoscut de semenii voştri ca o personalitate matură. La început, aceste practici sunt dificile şi iau mult timp, dar atunci când ele devin obişnuite, procură numaidecât odihnă şi o economie de timp. Cu cât va deveni mai complexă societatea şi cu cât se vor înmulţi mai tare atracţiile civilizaţiei, cu atât mai urgentă va deveni necesitatea pentru persoanele cunoscătoare de Dumnezeu de a contracta aceste obişnuinţe protectoare destinate să conserve şi să sporească energiile lor spirituale.

^(1778.1) ^160:3.3 Un alt factor necesar atingerii maturităţii este adaptarea cooperatoare a grupurilor sociale la un mediu mereu schimbător. Individul lipsit de maturitate stârneşte antagonismul tovarăşilor lui; omul matur câştigă cooperarea cordială a asociaţilor lui, ceea ce înmulţeşte considerabil roadele eforturilor vieţii sale.

^(1778.2) ^160:3.4 Filozofia mea îmi zice că există momente când eu trebuie să mă lupt, dacă este nevoie, pentru a apăra concepţia mea de dreptate; eu sunt sigur că Maestrul, de un tip de personalitate mai matură, va câştiga cu uşurinţă şi eleganţă o victorie echivalentă prin tehnica lui superioară şi seducătoare de tact şi de toleranţă. Mult prea adesea, când ne batem pentru o cauză bună, aceasta se termină printr-o înfrângere atât pentru învingător, cât şi pentru învins. Chiar ieri am auzit Maestrul spunând că „dacă un înţelept doreşte să intre pe o poartă încuiată, el nu o va sparge, ci mai degrabă va căuta cheia pentru a o descuia.” Noi ne angajăm prea adesea într-o bătălie numai pentru a ne convinge că nu ne este frică.

^(1778.3) ^160:3.5 Această nouă evanghelie a împărăţiei face un mare serviciu artei de a trăi, în sensul că ea oferă un mobil nou şi mai bogat pentru o viaţă superioară. Ea prezintă un ţel al destinului nou şi elevat, un rost suprem pentru viaţă. Şi aceste noi concepţii despre un ţel etern şi divin al existenţei sunt în ele însele stimuli transcendenţi, suscitând reacţia a ceea ce este mai bun în natura superioară a omului. Pe fiecare culme a gândirii intelectuale, afli o destindere pentru minte, forţă pentru suflet şi o comuniune pentru spirit. Din această poziţie de viaţă superioară omul poate transcende iritările materiale de la nivelele inferioare de gândire – îngrijorarea, gelozia, invidia, dorinţa de răzbunare şi orgoliul unei personalităţi imature. Sufletele care se ridică pe aceste înălţimi eliberându-se de o mulţime de conflicte încrucişate privitoare la fleacurile existenţei, şi devin astfel libere pentru a fi conştiente de curenţii superiori ai conceptelor spirituale şi ai comunicărilor celeste. Dar scopul vieţii trebuie să fie ocrotit cu gelozie de tentaţia de a căuta realizări factice şi tranzitorii; trebuie deopotrivă să i se acorde o grijă care să îl imunizeze contra dezastruoaselor ameninţări ale fanatismului.

4. Echilibrul maturităţii

^(1778.4) ^160:4.1 În timp ce aveţi drept ţel unic atingerea realităţilor veşnice, trebuie să răspundeţi, de asemenea, necesităţilor vieţii temporale. Deşi spiritul este ţelul nostru, carnea este un fapt. Se poate întâmpla ca resursele necesare vieţii să ne cadă în mână accidental, însă, în general, trebuie să lucrăm cu inteligenţă pentru a le procura. Cele două probleme majore ale vieţii sunt următoarele: câştigarea traiului tău material şi atingerea supravieţuirii eterne. Chiar şi acela de a-ţi câştiga existenţa are nevoie de religie pentru a fi rezolvat în mod ideal. Cele două probleme sunt extrem de personale. De fapt, adevărata religie nu funcţionează în afara individului.

^(1778.5) ^160:4.2 Iată factorii esenţiali ai vieţii temporale, aşa cum îi văd eu:

^(1778.6) ^160:4.3 1. O bună sănătate fizică.

^(1778.7) ^160:4.4 2. O gândire limpede şi curată.

^(1778.8) ^160:4.5 3. Aptitudinile şi abilitatea.

^(1778.9) ^160:4.6 4. Bogăţia – bunurile vieţii.

^(1778.10) ^160:4.7 5. Aptitudinea de a rezista în faţa înfrângerii.

^(1778.11) ^160:4.8 6. Cultura – educaţia şi înţelepciunea.

^(1779.1) ^160:4.9 Chiar şi atunci când e vorba de probleme privitoare la sănătatea şi la eficienţa fizice, cea mai bună manieră de a le rezolva constă în abordarea lor sub unghiul religios al învăţăturii Maestrului nostru, ştiind că trupul şi mintea omului sunt sălaşul darului Zeilor, duhul lui Dumnezeu devenind spiritul omului. Mintea omului devine atunci mediatorul dintre lucrurile materiale şi realităţile spirituale.

^(1779.2) ^160:4.10 Este nevoie de inteligenţă pentru a-ţi asigura partea ta din lucrurile dezirabile ale vieţii. Este cu totul greşit a presupune că loialitatea în munca de zi cu zi va asigura averea ca recompensă. În afară de achiziţiile ocazionale şi accidentale de bogăţii, se constată că recompensele materiale ale vieţii temporale curg în anumite canale bine organizate; numai cei care au acces la aceste canale pot se pot aştepta să fie bine remuneraţi pentru eforturile lor temporare. Sărăcia va fi întotdeauna soarta celor care caută bogăţia în canale individuale şi izolate. Prosperitate în lume depinde deci în esenţa ei de o înţeleaptă planificare. Succesul cere nu numai ca voi să fiţi devotaţi muncii voastre, ci şi să operaţi ca o rotiţă a unuia dintre canalele bogăţiei materiale. Dacă vă lipseşte înţelepciunea, voi vă puteţi consacra viaţa generaţiei voastre fără a primi vreo recompensă materială pentru aceasta. În schimb, dacă se nimereşte ca voi să beneficiaţi de fluxul bogăţiilor, voi puteţi să vă instalaţi comod în lux chiar şi fără a fi făcut nimic util pentru contemporanii voştri.

^(1779.3) ^160:4.11 Aptitudinile se moştenesc, dar abilitatea se dobândeşte. Viaţa nu este reală pentru cel care nu ştie să facă bine un lucru, ca un expert. Iscusinţa este una dintre principalele surse de satisfacţie din viaţă. Aptitudinile implică darul spiritului de pătrundere, al prevederii pe termen lung. Nu vă lăsaţi amăgiţi de beneficiile tentante ale faptelor necinstite; acceptaţi să lucraţi pentru veniturile ulterioare inerente unei strădanii cinstite. Înţeleptul ştie să distingă între mijloace şi scopuri; în afară de aceasta, un exces de planuri de viitor poate uneori să contracareze proiectele elevate. În ce priveşte plăcerile, voi ar trebui întotdeauna să le căutaţi atât în producţie, cât şi în consum.

^(1779.4) ^160:4.12 Exersaţi-vă memoria pentru a păstra ca pe un depozit sacru episoadele vieţii voastre care merită osteneala şi dau vigoare, pentru ca voi să vă reamintiţi la nevoie de ele, pentru plăcerea şi pentru edificarea voastră. Construiţi astfel, pentru voi înşivă şi în voi înşivă, muzee de frumuseţe, de bunătate şi de măreţie artistică. Suvenirurile cele mai nobile sunt amintirile îndrăgite ale marilor momente ale unei frumoase prietenii. Toate aceste comori ale memoriei iradiază influenţa lor cea mai preţioasă şi exaltantă la contactul eliberator al adoraţiei spirituale.

^(1779.5) ^160:4.13 Dar viaţa va deveni o povară dacă voi nu învăţaţi să eşuaţi cu eleganţă. Există, în înfrângere, o artă pe care sufletele nobile o dobândesc întotdeauna; trebuie să ştiţi să pierdeţi cu voioşie şi să nu aveţi teamă de decepţii. Nu ezitaţi niciodată să admiteţi un eşec. Nu căutaţi să îl ascundeţi sub surâsuri înşelătoare şi sub un optimism radios. Sună bine să pretinzi întotdeauna a fi reuşit, dar aceasta se termină prin rezultate deplorabile. Această tehnică duce direct la crearea unei lumi ireale şi la prăbuşirea inevitabilă într-o ultimă deziluzie.

^(1779.6) ^160:4.14 Succesul poate să genereze curajul şi să promoveze încrederea în sine, dar înţelepciunea nu provine decât din experienţele prin care un om se adaptează la rezultatele eşecurilor lui. Oamenii care preferă iluzii optimiste în locul realităţii nu pot deveni înţelepţi niciodată. Numai cei care înfruntă faptele şi le adaptează la idealuri pot atinge înţelepciunea. Înţelepciunea înglobează faptele şi idealurile, şi de aceea ea îi salvează pe adepţii ei de la cele două extreme sterile ale filozofiei – omul al cărui idealism exclude faptele, şi materialismul lipsit de viziune spirituală. Sufletele timide care nu pot susţine lupta vieţii decât cu ajutorul continuu al falselor iluzii de succes sunt condamnaţi să sufere eşecuri şi înfrângeri când ele se vor deştepta în cele din urmă din visele propriei lor imaginaţii.

^(1780.1) ^160:4.15 Viziunea de mare anvergură a religiei îşi exercită influenţa supremă în împrejurările în care trebuie să faci faţă eşecului şi să te adaptezi la înfrângere. Eşecul este pur şi simplu un episod educativ – o experienţă culturală pentru dobândirea de înţelepciune – în viaţa omului în căutare de Dumnezeu, care se lansează în aventura eternă a explorării unui univers. Pentru acest om, înfrângerea nu este decât un nou instrument în atingerea de nivele superioare ale realităţii universului.

^(1780.2) ^160:4.16 Cariera unui om care îl caută pe Dumnezeu se poate revela ca o mare reuşită în lumina eternităţii, chiar dacă întregul cursul al vieţii lui temporale apare ca un eşec copleşitor, cu condiţia ca fiecare succes să fi suscitat cultura înţelepciunii şi împlinirea spirituală. Nu comiteţi greşeala de a confunda cunoaşterea, cultura şi înţelepciunea. Ele sunt legate în viaţă, dar reprezintă valori spirituale extrem de diferite. Înţelepciunea domină întotdeauna cunoaşterea şi glorifică întotdeauna cultura.

5. Religia idealului

^(1780.3) ^160:5.1 Voi mi-aţi zis că, după Maestrul vostru, religia umană autentică este experimentarea individuală a realităţilor spirituale. Eu am considerat religia ca experienţa omului ce reacţionează la un factor pe care-l consideră ca demn de omagiul şi de devoţiunea întregii omeniri. În acest sens, religia simbolizează devotamentul nostru suprem faţă de ceea ce reprezintă conceptul nostru cel mai elevat al idealurilor noastre şi limita extremă care poate atinge mintea noastră căutând posibilităţile eterne de înflorire spirituală.

^(1780.4) ^160:5.2 Când oamenii reacţionează la religie într-un sens tribal, naţional sau rasial, este aşa pentru că ei consideră pe cei străini de grupul lor ca nefiind cu adevărat umani. Noi considerăm întotdeauna obiectul loialismului nostru religios ca fiind demn de respectul tuturor oamenilor. Niciodată religia nu poate fi o simplă treabă de credinţă intelectuală sau de raţionament filozofic. Religia este întotdeauna şi pentru totdeauna un mod de reacţie la situaţiile de viaţă; ea este o manieră de comportare. Religia înglobează gândurile, sentimentele şi faptele respectuoase faţă de o realitate pe care o socotim demnă de adorare universală.

^(1780.5) ^160:5.3 Dacă ceva a devenit o religie în experienţa voastră, este evident că sunteţi deja un evanghelist activ al acestei religii, de vreme ce socotiţi conceptul suprem al religiei voastre ca demn de venerarea întregii omeniri, a tuturor inteligenţelor universului. Dacă nu sunteţi un evanghelist pozitiv şi misionar al religiei voastre, vă amăgiţi pe voi înşivă; ceea ce numiţi voi religie este numai o credinţă tradiţională sau un simplu sistem de filozofie intelectuală. Dacă religia voastră este o experienţă spirituală, obiectul adorării voastre trebuie să fie realitatea spirituală universală şi idealul tuturor conceptelor voastre spiritualizate. Eu le numesc religii intelectuale pe acelea care se bazează pe frică, pe emoţie, pe tradiţie şi pe filozofie. Numesc adevărate religii pe acelea care se întemeiază pe veritabila experienţă spirituală. Obiectul devoţiunii religioase poate fi material sau spiritual, adevărat sau fals, real sau ireal, uman sau divin. Religiile pot deci să fie bune sau rele.

^(1780.6) ^160:5.4 Moralitatea şi religia nu sunt în mod necesar acelaşi lucru. Punând mâna pe un obiect de adorare, un sistem moral poate deveni o religie. Pierzând chemarea ei universală la fidelitate şi la devoţiune supremă, o religie se poate transforma într-un sistem filozofic sau într-un cod de morală. Lucrul, fiinţa, starea, sau ordinea de existenţă, sau posibilitatea de împlinire care constituie idealul suprem al loialismului religios, şi care este receptaculul devoţiunii religioase a adoratorilor lui, este Dumnezeu. Independent de numele atribuit acestui ideal de realitate spirituală, este Dumnezeu.

^(1781.1) ^160:5.5 Caracteristica socială a unei adevărate religii constă în faptul că ea caută invariabil să convertească indivizii şi să transforme lumea. Religia implică existenţa unor idealuri nemaidescoperite care transcend de departe criteriile cunoscute de etică şi de morală încorporate în uzanţele sociale, chiar şi cele mai elevate, ale instituţiilor cele mai mature ale civilizaţiei. Religia caută să atingă idealuri nedescoperite, realităţi neexplorate, valori supraumane, o înţelepciune divină şi o veritabilă realizare spirituală. Adevărata religie înfăptuieşte toate acestea; toate celelalte credinţe nu sunt demne de acest nume. Voi nu puteţi avea religie spirituală autentică fără idealul suprem şi celest al unui Dumnezeu etern. O religie fără acest Dumnezeu este o invenţie a oamenilor, o instituţie umană de credinţe intelectuale fără viaţă şi de ceremonii bune pentru stârnit emoţii şi lipsite de sens. O religie poate pretinde a avea un mare ideal drept obiect al devoţiunii sale, dar astfel de idealuri ireale sunt inaccesibile şi o asemenea concepţie este iluzorie. Singurele idealuri accesibile oamenilor sunt realităţile divine ale valorilor infinite conţinute în faptul spiritual al Dumnezeului etern.

^(1781.2) ^160:5.6 Cuvântul Dumnezeu, ideea de Dumnezeu prin contrast cu idealul de Dumnezeu, poate face parte din orice religie, oricât de puerilă şi falsă ar putea fi ea. Iar aceia care nutresc această idee de Dumnezeu pot face din ea tot ceea ce vor. Religiile inferioare modelează ideile lor de Dumnezeu pentru a le adapta la starea naturală a inimii umane. Religiile superioare cer ca inima umană să fie schimbată pentru a satisface exigenţele idealurilor adevăratei religii.

^(1781.3) ^160:5.7 Religia lui Iisus transcende toate concepţiile noastre anterioare ale ideii de adorare, în sensul că nu numai îl descrie pe Tatăl ei ca idealul realităţii infinite, dar şi declară în mod pozitiv că această sursă divină de valori şi centrul etern al universului sunt cu adevărat şi personal accesibile fiecărei creaturi muritoare care alege să intre în împărăţia cerurilor pe Pământ şi recunoaşte astfel că ea acceptă filiaţia cu Dumnezeu şi fraternitatea cu omul. După părerea mea, aceea este cea mai înaltă concepţie a religiei pe care a cunoscut-o lumea vreodată, şi eu proclam că nu poate să existe o alta mai elevată, deoarece această evanghelie înglobează infinitatea realităţilor, divinitatea valorilor şi eternitatea realizărilor spirituale. Această concepţie constituie înfăptuirea experienţei idealismului a ceea ce este suprem şi ultim.

^(1781.4) ^160:5.8 Eu nu sunt numai intrigat de idealurile perfecte ale religiei Maestrului vostru, dar mă simt puternic împins să mărturisesc credinţa mea în aceste declaraţii că aceste idealuri de realităţi ale spiritului sunt accesibile; că voi şi eu putem întreprinde această lungă şi eternă aventură cu încredinţarea din partea sa că în cele din urmă noi vom sosi cu certitudine la porţile Paradisului. Fraţii mei, eu sunt un credincios, eu am pornit, sunt pe drum cu voi în această aventură veşnică. Maestrul a zis că a venit de la Tatăl şi ne va arăta calea. Eu sunt în întregime convins că el a spus adevărul, şi definitiv convins că în afară de Tatăl Universal, nu există nici idealuri de realităţi, nici valori de perfecţiune care să fie accesibile.

^(1781.5) ^160:5.9 Eu vin atunci să ador nu numai pe Dumnezeul existenţelor, dar şi pe Dumnezeul posibilităţii tuturor existenţelor viitoare. Trebuie deci ca devoţiunea voastră faţă de un ideal suprem, dacă acest ideal este real, să fie o devoţiune faţă de acest Dumnezeu, căci nu este posibil să fie un alt Dumnezeu. Toţi ceilalţi zei sunt ficţiuni ale imaginaţiei, iluzii ale minţii muritoare, deformări ale unei false logici şi idoli care îi înşeală pe cei care îi creează. Da, se poate avea o religie fără acest Dumnezeu, dar ea nu semnifică nimic. Iar în cazul în care căutaţi a substitui acest ideal al Dumnezeului viu cu cuvântul Dumnezeu, nu faceţi altceva decât să vă amăgiţi punând o idee în locul unui ideal, a unei realităţi divine. Aceste credinţe sunt pur şi simplu religii de himere.

^(1782.1) ^160:5.10 În învăţăturile lui Iisus, eu văd religia în tot ce poate avea mai bun. Această evanghelie ne pune în măsură să-l căutăm pe adevăratul Dumnezeu şi să-l căutăm. Dar acceptăm noi să plătim preţul acestei intrări în împărăţia cerurilor? Suntem noi doritori să ne năştem din nou, să fim reînnoiţi? Acceptăm noi să ne supunem acestui teribil şi istovitor proces al distrugerii sinelui şi de reconstruire a sufletului? Nu a zis el Maestrul: „Oricine vrea să îşi salveze viaţa trebuie să o piardă. Să nu credeţi că am venit ca să aduc pacea, ci mai degrabă o luptă a sufletului?” Este adevărat că după ce am plătit preţul consacrării voii Tatălui, noi simţim efectiv o mare pace, cu condiţia să continuăm să mergem pe cărările spirituale ale vieţii consacrate.

^(1782.2) ^160:5.11 Acum, noi abandonăm cu adevărat atracţiile ordinii cunoscute a existenţei în timp ce ne consacrăm fără rezerve căutării atracţiilor ordinii necunoscute şi neexplorate ale existenţei unei vieţi viitoare de aventuri în lumile spirituale ale idealismului superior şi ale realităţii divine. Şi noi căutăm simbolurile semnificative care ne permit să transmitem semenilor noştri concepţiile reale ale idealismului religiei lui Iisus. Noi nu vom înceta să ne rugăm pentru ziua în care toată omenirea va vibra în viziunea comună a acestui adevăr suprem. În prezent, conceptul nostru de Tată, aşa cum este păstrat în inima noastră, este că Dumnezeu este spirit; când îl transmitem semenilor noştri, Dumnezeu este iubire.

^(1782.3) ^160:5.12 Religia lui Iisus pretinde o experienţă vie şi spirituală. Alte religii pot consta în credinţe tradiţionale, în sentimente emoţionale, în conştiinţa filozofică şi în toate acestea la un loc, dar învăţătura Maestrului implică că trebuie efectiv atinse nivele de progres spiritual real.

^(1782.4) ^160:5.13 Conştiinţa de a fi împins să te asemeni cu Dumnezeu nu este adevărata religie. Sentimentele emoţionale care împing la adorarea lui Dumnezeu nu sunt adevărata religie. Convingerea conştientă că trebuie să renunţi la sine şi să-l serveşti pe Dumnezeu nu este adevărata religie. Înţelepciunea raţionamentului care concluzionează că religia lui Iisus este cea mai bună dintre toate nu este religia ca experienţă personală şi spirituală. Adevărata religie se referă la destin şi la realitatea înfăptuirii precum şi la realitatea şi idealismul a ceea ce este acceptat din toată inima pe încredere. Şi trebuie ca toate acestea să ne devină personale prin revelarea Spiritului Adevărului.

^(1782.5) ^160:5.14 Astfel s-au terminat disertaţiile filozofului grec, unul dintre cei mai mari din rasa sa, care a început să creadă în evanghelia lui Iisus.

Până la o nouă revedere … pace și lumină pentru toți !

Constantin RUSU *>:D< big hug *:x lovestruck

Share this:

Viața și învățăturile lui Iisus – Turneul de la Decapolis

Posted on 2 aprilie 2017 by corus

Răspunde

Continuare: Viața și învățăturile lui Iisus conform cărții Urantia

Turneul de la Decapolis

Predica despre iertare
Predicatorul străin
Instrucţiunile pentru învăţători şi pentru credincioşi
Convorbirea cu Nataniel
Caracterul pozitiv al religiei lui Iisus
Întoarcerea la Magadan

Cine dorește să citească materialul în original – adică fără unele pasaje colorate, sublinieri sau boldiri care îmi aparțin – o poate face de pe linkul de mai jos :

http://www.urantia.org/ro/cartea-urantia/citeste-cartea-urantia-online

Capitolul 159

Turneul din Decapolis

^(1762.1) ^159:0.1 CÂND Iisus şi cei doisprezece au sosit în Parcul Magadanului, au găsit acolo, aşteptându-i, un grup de aproape o sută de evanghelişti şi de ucenici, inclusiv corpul evanghelic feminin. Ei erau pregătiţi să plece de îndată în turul de propovăduire şi de predicare din Decapolis.

^(1762.2) ^159:0.2 În această dimineaţă de joi, 18 august, Maestrul i-a reunit pe discipolii lui şi a poruncit ca fiecare dintre apostolii săi să se asocieze cu câte unul dintre cei doisprezece evanghelişti, apoi ca alţi evanghelişti să li se alăture, iar cele douăsprezece grupuri astfel constituite să se ducă să lucreze în oraşele şi satele Decapolisului. Cât despre corpul evanghelic feminin şi ceilalţi ucenici, el le-a ordonat să rămână cu el. Iisus le-a acordat discipolilor săi patru săptămâni pentru a face acest turneu şi le-a poruncit să revină la Magadan cel mai târziu vineri 16 septembrie. El a făgăduit ca între timp să le facă frecvent vizite. În cursul acestei luni, cele douăsprezece grupuri au activat în Gerasa, Gamala, Hipos, Zafon, Gadara, Abila, Edrei, Philadelphia, Hesbon, Dium, Scytopolis şi în multe alte oraşe. În cursul acestui turneu nu a avut loc nici o vindecare miraculoasă şi nu s-a produs nici un eveniment extraordinar.

1. Predica despre iertare

^(1762.3) ^159:1.1 Într-o seară la Hippos, ca răspuns la întrebarea unui discipol, Iisus i-a învăţat lecţia despre iertare. Maestrul a zis:

^(1762.4) ^159:1.2 ”Dacă un om mărinimos are o sută de oi, iar dacă una dintre ele se rătăceşte, nu le va părăsi el pe celelalte nouăzeci şi nouă plecând în căutarea celei ce s-a rătăcit? Dacă este un bun păstor, nu îşi va continua el căutările până ce va fi găsit-o? Atunci, când păstorul regăseşte oaia pierdută, o pune pe umăr, şi se înapoiază acasă bucurându-se şi strigând în trecere prietenilor şi vecinilor lui: ‘Bucuraţi-vă odată cu mine, căci mi-am găsit oaia pierdută.’ Eu proclam că mai multă bucurie este în cer pentru un păcătos care se căieşte decât pentru cei nouăzeci şi nouă care nu au nevoie să se căiască. Totuşi, nu este conform cu voia Tatălui meu din ceruri ca unul dintre aceşti micuţi să se rătăcească, şi cu atât mai puţin ca el să piară. În religia voastră, Dumnezeu îi poate primi pe păcătoşii care se căiesc; în evanghelia împărăţiei, Tatăl merge în căutarea lor chiar şi mai înainte ca ei să se fi gândit să se căiască.

^(1762.5) ^159:1.3 ”Tatăl care este în ceruri îşi iubeşte copiii, şi de aceea voi ar trebui să vă iubiţi unii pe ceilalţi. Tatăl care este în ceruri vă iartă păcatele; voi ar trebui deci să învăţaţi să vă iertaţi unii pe alţii. Dacă fratele tău păcătuieşte contra ta, mergi către el şi arată-i greşeala cu tact şi cu răbdare. Fă toate acestea faţă în faţă. Dacă vrea să te asculte, atunci, ţi-ai câştigat fratele. Însă, dacă fratele tău refuză să te audă, dacă stăruie în greşeala sa, mai întoarce-te o dată la el, aducând cu tine unul sau doi prieteni comuni, pentru a avea doi sau trei martori care să confirme mărturia ta şi să dovedească că tu ai tratat cu justeţe şi cu îndurare pe fratele tău care ţi-a făcut un rău. După aceea, dacă el refuză să îi asculte pe prietenii tăi, poţi să spui toată povestea congregaţiei, şi apoi, dacă el refuză să o asculte, lasă fraternitatea să ia măsura pe care o consideră înţeleaptă; lasă-l pe acest membru indisciplinat să devină un proscris al regatului. Voi nu puteţi pretinde să judecaţi sufletul tovarăşilor voştri, şi în vreme ce nu vă este permis să iertaţi păcate sau să îndrăzniţi să uzurpaţi în vreun alt fel prerogativele supraveghetorilor din oştirile celeste; în schimb, v-a fost încredinţată menţinerea ordinii temporare în regatul de pe Pământ. În vreme ce voi nu sunteţi autorizaţi să vă amestecaţi în decretele divine privitoare la viaţa veşnică, voi veţi rezolva problemele de conduită în măsura în care ele privesc bunăstarea temporară a fraternităţii pe Pământ. Astfel, pentru toate aceste probleme legate de disciplina fraternităţii, tot ceea ce veţi decreta pe Pământ va fi acceptat şi în cer. Deşi nu puteţi determina destinul etern al individului, voi sunteţi autorizaţi să elaboraţi legi în ceea ce priveşte conduita grupului, căci, acolo unde doi sau trei dintre voi sunt de acord în legătură cu oricare dintre aceste lucruri şi mi se adresează mie, voi veţi fi ascultaţi dacă această rugăminte nu este incompatibilă cu voia Tatălui meu care este în ceruri. Şi toate acestea sunt întotdeauna adevărate, căci, acolo unde doi sau trei credincioşi sunt laolaltă, eu sunt acolo în mijlocul lor.”

^(1763.1) ^159:1.4 La Hipos, Simon Petru era apostolul răspunzător pentru evanghelişti. Când l-a auzit pe Iisus vorbind astfel, l-a întrebat: „Doamne, de câte ori ar trebui să îl iert pe un frate care păcătuieşte împotriva mea? Până să se facă de şapte ori?” Iisus i-a răspuns lui Petru: „Nu numai de şapte ori, ci de şaptezeci şi şapte de ori. Astfel, împărăţia cerurilor se poate compara cu un anumit rege care a ordonat verificarea conturilor intendenţilor săi. Când s-a început examinarea, a fost adus în faţa lui unul dintre principalii săi administratori, care a recunoscut că datora zece mii de talanţi regelui. Acest funcţionar de la curte invoca faptul că trecuse prin momente grele şi că nu avea cu ce să îşi îndeplinească obligaţiile. Atunci, regele a ordonat să i se confişte bunurile şi să i se vândă copiii ca sclavi pentru a-şi plăti datoria. Când marele econom a auzit această judecată severă, el a căzut cu faţa la pământ înaintea regelui şi l-a implorat să fie milostiv şi să îi acorde o amânare zicând: ‘Doamne, ai puţin mai multă răbdare cu mine, şi voi plăti înapoi totul.’ Regele l-a privit pe slujitorul acesta neglijent şi pe familia sa şi a fost mişcat de compasiune. El a dat ordin să fie scutit în întregime de datoria sa.

^(1763.2) ^159:1.5 După ce a primit astfel îndurarea şi iertarea regelui, intendentul şef s-a reîntors la treburile sale şi, găsindu-l pe unul dintre subordonaţii săi care îi datora modesta sumă de o sută de dinari, l-a înşfăcat de gât şi i-a spus: ‘Plăteşte-mi tot ceea ce îmi datorezi.’ Atunci sub-intendentul a căzut cu faţa la pământ înaintea economului şef şi l-a rugat spunând: ‘Ai numai puţină răbdare cu mine, şi în curând îţi voi putea plăti.’ Dar economul nu a vrut să se arate îndurător faţă de subordonatul său şi l-a băgat la închisoare până la înapoierea datoriei sale. Văzând ceea ce se petrecuse, colegii slujitorului au fost atât de supăraţi că s-au dus să raporteze episodul regelui, domnul şi stăpânul lor. Când regele a aflat de acţiunea intendentului său şef, a cerut să se înfăţişeze înaintea sa acest om nerecunoscător şi neîndurător, şi i-a zis: ‘Tu eşti un intendent josnic şi nevrednic. Când ai căutat compasiune, eu te-am scutit gratuit de întreaga-ţi datorie. De ce nu ai fost îndurător faţă de subordonatul tău aşa cum eu am fost eu faţă de tine?’ Şi regele a fost cuprins de o asemenea furie încât l-a dat pe ingratul econom gardienilor pentru a fi deţinut până la plătirea completă a întregii sale datorii. Tot astfel, Tatăl meu celest va arăta mai multă îndurare celor care sunt cu mărinimie îndurători faţă de aproapele lor. Cum să vă puteţi voi apropia de Dumnezeu cerându-i să vă scuze imperfecţiunile dacă aveţi obiceiul de a sancţiona aceste aceleaşi slăbiciuni umane la fraţii voştri care se fac vinovaţi? Eu v-am zis tuturor: Aţi primit gratuit lucrurile bune ale regatului; dăruiţi-le deci gratuit tovarăşilor voştri pământeni.”

^(1764.1) ^159:1.6 Acesta este felul în care a indicat Iisus primejdiile şi a ilustrat injustiţia judecăţii personale îndreptată asupra aproapelui vostru. Trebuie ca disciplina să fie menţinută şi ca justiţia să fie administrată, dar, în toate chestiunile, înţelepciunea fraternităţii ar trebui să prevaleze. Iisus a conferit autoritate legislativă şi judecătorească grupului, iar nu indivizilor. Şi această aceeaşi autoritate atribuită grupului nu trebuie să fie exercitată sub formă personală. Verdictul unui individ comportă întotdeauna riscul de a fi falsificat de prejudecăţi sau deformat de patimă. Judecata colectivă are mai multe şanse de a înlătura pericolele şi de a elimina injusteţea părtinirilor personale. Iisus a căutat întotdeauna să minimalizeze elementele de injustiţie, de represalii şi de răzbunare.

^(1764.2) ^159:1.7 [Folosirea numărului şaptezeci şi şapte, pentru a ilustra îndurarea şi toleranţa, a fost luată din pasajele Scripturilor privitoare la exultarea lui Lemec în faţa armelor metalice ale fiului său Tubal-Cain. Comparând aceste instrumente superioare cu cele ale duşmanilor săi, el a exclamat: „În cazul în care Cain, fără arme în mână, a fost răzbunat de şapte ori, eu voi răzbunat acum de şaptezeci şi şapte de ori.”]

2. Predicatorul străin

^(1764.3) ^159:2.1 Iisus s-a dus în Gamala pentru a-l vizita pe Ioan şi pe toţi cei care lucrau acolo cu el. În seara aceea, după şedinţa de întrebări şi răspunsuri, Ioan i-a zis lui Iisus: „Maestre, am fost ieri la Aştarot să văd un om care propovăduia în numele tău şi care pretindea chiar şi că el era capabil să alunge demonii. Or, acest om nu a fost niciodată cu noi, şi nici nu ne urmează; i-am interzis deci să facă aşa ceva.” Atunci Iisus zise: „Nu îi interzice. Nu înţelegi că evanghelia împărăţiei va fi curând proclamată în toată lumea? Oare cum poţi tu spera că toţi cei care cred în evanghelie vor fi supuşi îndrumărilor tale? Bucură-te de faptul că învăţătura noastră a început deja în afara limitelor influenţei noastre personale. Nu vezi tu, Ioane, că aceia care pretind că fac mari opere în numele meu vor sfârşi prin a susţine cauza noastră? Desigur că ei nu se vor grăbi să mă vorbească de rău. Fiul meu, în asemenea chestiuni, ai face mai bine să socoteşti că oricine nu este contra noastră este cu noi. În generaţiile viitoare, mulţi oameni care nu sunt în întregime demni vor face lucruri ciudate în numele meu, dar nu le voi interzice aceasta. Eu îţi spun că, şi dacă dai o cană de apă rece unui suflet însetat, mesagerii Tatălui vor înregistra întotdeauna acest serviciu făcut din dragoste.”

^(1764.4) ^159:2.2 Această îndrumare l-a lăsat pe Ioan într-o mare nedumerire. Nu îl auzise oare pe Maestru spunând: „Cine nu este cu mine este împotriva mea?” El nu a înţeles atunci că Iisus făcuse, atunci, aluzie la relaţiile personale ale omului cu învăţăturile spirituale ale regatului, în vreme ce, în cazul prezent, el vorbea de vastele relaţii exterioare dintre credincioşi; aceste raporturi sociale erau privitoare la chestiunile de control administrativ şi de putere juridică a unui grup de credincioşi asupra unui alt grup, factori care trebuiau să sfârşească prin a constitui fraternitatea mondială viitoare.

^(1765.1) ^159:2.3 Ioan a descris adesea această experienţă în legătură cu lucrările sale ulterioare pentru regat. Cu toate acestea, apostolii s-au ofensat de multe ori la vederea unor străini care aveau îndrăzneala de a propovădui în numele Maestrului. Li s-a părut întotdeauna incorect că nişte oameni care nu au stat niciodată aşezaţi la picioarele lui Iisus îndrăznesc să propovăduiască în numele lui.

^(1765.2) ^159:2.4 Omul căruia Ioan îi interzisese să propovăduiască şi să lucreze în numele lui Iisus nu a ţinut în nici un fel cont de porunca apostolului. El şi-a continuat fără înconjur eforturile şi a format un grup considerabil de credincioşi în Kanata înainte de a pleca către Mesopotamia. Omul acesta, pe nume Aden, fusese făcut să creadă în Iisus de mărturia nebunului pe care Iisus îl vindecase aproape de Keresa, şi care crezuse cu atâta încredinţare că aşa-zisele spirite rele izgonite afară din el de Maestru intraseră în turma de porci şi o mânase în gol peste marginea falezei.

3. Instrucţiunile pentru învăţători şi pentru credincioşi

^(1765.3) ^159:3.1 În Edrei, unde lucrau Toma şi asociaţii săi, Iisus a petrecut o zi şi o noapte. În cursul discuţiei de seară, el a exprimat principiile care trebuiau să îi călăuzească pe cei care predică adevărul şi îi însufleţesc pe toţi cei care propovăduiesc evanghelia împărăţiei. Iată, rezumată în limbaj modern, lecţia pe care a predat-o Iisus:

^(1765.4) ^159:3.2 Respectaţi întotdeauna personalitatea omului. O cauză justă nu trebuie niciodată să fie promovată cu forţa; victoriile spirituale se câştigă numai cu puterea spirituală. Acest injoncţiune contra folosirii influenţelor materiale se aplică atât forţei psihice, cât şi celei fizice. Nu trebuie folosite nici argumente copleşitoare nici superioritate mentală pentru a constrânge bărbaţii şi femeile să intre în regat. Mintea umană nu trebuie nici zdrobită doar de greutatea logică nici intimidată de o elocvenţă iscusită. Deşi emoţia, ca factor din deciziile umane, nu poate fi pe de-a-ntregul eliminată, oricine vrea să facă să progreseze cauza regatului nu ar trebui să facă direct apel la ea. Faceţi apel direct la spiritul divin care locuieşte în mintea oamenilor, şi nu la frică, la milă sau la un simplu simţământ. Făcând apel la oameni fiţi echitabili; controlaţi-vă şi rămâneţi cum trebuie în rezervă; respectaţi cum se cuvine personalitatea elevilor voştri. Amintiţi-vă ce v-am zis: „Iată, stau la poartă şi bat, şi dacă oricine vrea să deschidă, eu voi intra.”

^(1765.5) ^159:3.3 Iniţiindu-i pe oameni în regat, nu diminuaţi şi nu distrugeţi respectul lor faţă de ei înşişi. Respectul de sine împins la exces poate să distruga umilinţa potrivită şi să se transforme în orgoliu, în vanitate şi în aroganţă; dar pierderea respectului de sine duce adesea la paralizia voinţei. Această evanghelie are drept ţel restabilirea respectului de sine la cei care l-au pierdut şi de a-i pune frâu la cei care îl au. Să nu faceţi greşeala de vă gândi numai la a condamna ceea ce este rău în viaţa elevilor voştri; nu omiteţi recunoaşterea de bunăvoie, în viaţa lor, a lucrurilor cele mai demne de laudă. Nu uitaţi că nu mă va opri din restabilirea respectului de sine la cei care l-au pierdut şi care doresc realmente să îl recâştige.

^(1765.6) ^159:3.4 Aveţi grijă să nu răniţi respectul de sine al sufletelor timide şi temătoare. Nu vă îngăduiţi să fiţi sarcastici pe seama fraţilor mei candidaţi, nici cinici cu copiii mei înfricoşaţi. Indolenţa distruge respectul de sine; deci, recomandaţi fraţilor voştri să se ocupe întotdeauna activ de sarcinile pe care ei le-au ales şi nu neglijaţi nici un efort de a oferi de lucru celor care nu sunt angajaţi.

^(1766.1) ^159:3.5 Să nu vă faceţi niciodată vinovaţi de folosirea unor tactici nedemne cum ar fi aceea de a înfricoşa bărbaţii şi femeile în încercarea de a-i face să intre în regat. Un tată iubitor nu îi înfricoşează pe copiii săi pentru ai face să se supună justelor sale exigenţe.

^(1766.2) ^159:3.6 Copiii regatului vor sfârşi prin a înţelege clar că puternicele senzaţii emotive nu sunt echivalente cu indicaţiile spiritului divin. Când o puternică şi ciudată impresie vă împinge să faceţi un lucru sau să vă duceţi într-un anumit loc, aceasta nu înseamnă în mod necesar că astfel de impulsuri sunt indicaţii ale spiritului interior.

^(1766.3) ^159:3.7 Avertizaţii pe toţi credincioşii în ceea ce priveşte această zonă de conflict care trebuie traversată pentru a trece d e la viaţa aşa cum este ea trăită în carne la viaţa superioară aşa cum este ea trăită în spirit. Pentru cei care trăiesc într-unul sau într-altul dintre aceste două regate, sunt puţine conflictele sau confuzia, dar toţi sunt condamnaţi să încerce într-un grad mai mare sau mai mic sentimentul de incertitudine în perioada de tranziţie dintre cele două nivele de existenţă. Intrând în regat voi nu puteţi nici scăpa de responsabilităţile lui, nici să vă feriţi de obligaţiile lui; dar nu uitaţi că jugul evangheliei este uşor de purtat iar povara adevărului este lejeră.

^(1766.4) ^159:3.8 Lumea este plină de suflete înfometate care trăiesc în foamete chiar în prezenţa pâinii vieţii; oamenii mor căutându-l pe Dumnezeu care locuieşte totuşi în ei. Ei caută comorile regatului cu o inimă plină de dorinţe şi cu un mers obosit, în timp ce sunt toţi în apropierea imediată a credinţei vii. Credinţa este pentru religie ceea ce sunt pânzele pentru corabie; ea este un plus de putere, şi nu o povară suplimentară a vieţii. Unica lupă a celor care intră în regat este de a duce lupta bună a credinţei. Credinciosul nu are decât o singură bătălie de purtat, şi aceea este contra îndoielii – contra necredinţei.

^(1766.5) ^159:3.9 Predicând evanghelia împărăţiei, voi propovăduiţi de-a dreptul prietenia cu Dumnezeu, iar această comuniune va prezenta o atracţie egală pentru bărbaţi şi pentru femei; şi unii şi ceilalţi vor găsi în ea ceea ce satisface în modul cel mai veritabil dorinţele şi idealurile lor caracteristice. Ziceţi copiilor mei că eu nu numai că sunt sensibil la sentimentele lor şi răbdător cu slăbiciunile lor, dar sunt şi fără de milă pentru păcat şi intolerant faţă de inechitate. Într-adevăr, eu sunt blând şi umil în prezenţa Tatălui meu, dar şi neîndurător şi neînduplecat când există facere de rău premeditată şi rebeliune nelegiuită împotriva Tatălui meu care este în ceruri.

^(1766.6) ^159:3.10 Nu vi-l închipuiţi pe Maestrul vostru ca pe un om al amărăciunilor. Generaţiile viitoare vor cunoaşte şi radiaţia bucuriei noastre, antrenul bunăvoinţei noastre şi inspiraţia bunei noastre dispoziţii. Noi proclamăm un mesaj de veşti bune a căror putere transformatoare este molipsitoare. Religia noastră palpită de o nouă viaţă şi de noi semnificaţii. Cei care acceptă această învăţătură sunt pătrunşi de bucurie şi inima lor îi obligă să se bucure mereu. Cei care au o certitudine în legătură cu Dumnezeu trăiesc întotdeauna experienţa unei fericiri tot mai mari.

^(1766.7) ^159:3.11 Învăţaţii pe toţi credincioşii să evite să se reazeme pe suportul nesigur al falsei compasiuni. Nu poate fi clădit un caracter tare înduioşându-se de sine. Străduiţi-vă cu toată sinceritatea să evitaţi influenţa înşelătoare a simplei comuniuni în mizerie. Extindeţi simpatia voastră până la cei bravi şi curajoşi, fără a acorda un exces de milă sufletelor laşe, care abordează fără entuziasm încercările vieţii. Nu oferiţi consolări celor care se culcă la pământ în faţa necazurilor fără nici o luptă. Nu simpatizaţi împreună cu tovarăşii voştri neurmărind altceva decât să primiţi simpatia lor în schimb.

^(1766.8) ^159:3.12 Când asigurarea prezenţei divine va deveni conştientă la copiii mei, credinţa lor le va lărgi mintea, le va înnobila sufletul, le va întări personalitatea, le va spori fericirea, le va aprofunda percepţia spirituală şi le va însufleţi puterea de a iubi şi de a fi iubiţi.

^(1767.1) ^159:3.13 Învăţaţi-i pe toţi credincioşii că faptul de a intra în regat nu îi va imuniza împotriva accidentelor timpului, nici contra catastrofelor obişnuite ale naturii. Credinţa în evanghelie nu vă va împiedica să aveţi necazuri, dar va face să nu vă fie frică când vă vor asalta greutăţile. Eu nu vă promit să vă scap de apele adversităţii; ceea ce promit este însă că le voi traversa pe toate cu voi.

^(1767.2) ^159:3.14 Iisus a propovăduit şi mai multe lucruri acestui grup de credincioşi înainte ca ei să se pregătească pentru somnul de noapte. Toţi cei care au auzit aceste cuvinte le-au păstrat cu grijă în inima lor, repetându-le adesea pentru edificarea apostolilor şi a discipolilor care nu erau prezenţi când au fost rostite.

4. Convorbirea cu Nataniel

^(1767.3) ^159:4.1 Iisus s-a dus apoi în Abila, unde lucrau Nataniel şi asociaţii lui. Nataniel era foarte necăjit de unele declaraţii ale lui Iisus care păreau să aducă atingere autorităţii Scripturilor ebraice recunoscute. În consecinţă, în seara aceea, după şedinţa obişnuită de întrebări şi răspunsuri, Nataniel l-a luat pe Iisus deoparte şi l-a întrebat: „Maestre, ai tu suficientă încredere în mine pentru a mă face să cunosc adevărul asupra Scripturilor? Eu observ că tu ne propovăduieşti numai o parte a Scripturilor sacre – după mine, cea mai bună – şi deduc că respingi doctrina rabinilor care consideră cuvintele legii a fi chiar cuvintele lui Dumnezeu, şi că ele erau cu Dumnezeu în cer, chiar şi înainte de vremea lui Avraam şi a lui Moise. Care este adevărul cu privire la Scripturi?” Când Iisus a auzit această întrebare a apostolului său nedumerit, a răspuns:

^(1767.4) ^159:4.2 ”Nataniele, ai judecat bine; eu nu văd Scripturile în aceeaşi lumină ca şi rabinii. Am să îţi vorbesc despre această chestiune cu condiţia ca tu să nu divulgi aceste lucruri fraţilor tăi, căci nu sunt toţi pregătiţi să primească această învăţătură. Cuvintele legii lui Moise şi lecţiile Scripturilor nu existau înainte de Avraam. Doar foarte recent au fost Scripturile adunate în forma în care le posedăm astfel. Ele conţin ceea ce este mai bun în ideile cele mai elevate şi în dorinţele fierbinţi ale poporului iudeu, dar şi multe elemente care sunt departe de a reprezenta caracterul şi învăţăturile Tatălui care este în ceruri; de aceea trebuie să aleg, dintre cele mai bune învăţături, acele adevăruri destinate să fie spicuite pentru evanghelia împărăţiei.

^(1767.5) ^159:4.3 ”Aceste scrieri sunt operele oamenilor, dintre care unii erau sfinţi, iar alţii mai puţin sfinţi. Învăţăturile acestor cărţi reprezintă vederile şi gradul de iluminare al epocii în care îşi au originea. Ca revelaţie a adevărului, se poate să te bizui mai mult pe ultimele cărţi decât pe primele. Scripturile sunt eronate, iar originea lor este în întregime umană, dar nu trebuie să vă înşelaţi; ele constituie cea mai bună culegere de înţelepciune religioasă şi de adevăruri spirituale care se pot găsi în prezent în lumea întreagă.

^(1767.6) ^159:4.4 ”Multe dintre aceste cărţi nu au fost scrise de persoanele al căror nume îl poartă, dar aceasta nu infirmă în nici un fel valoarea adevărurilor pe care le conţin ele. Dacă povestea lui Iona nu ar fi reală, şi chiar şi dacă Iona nu ar fi trăit niciodată, profundele adevăruri ale acestei povestiri – iubirea lui Dumnezeu pentru Ninive şi pentru aşa-zişii păgâni – nu ar fi mai puţin preţioase în ochii tuturor celor care îi iubesc pe semenii lor. Scripturile sunt sacre pentru că relatează gândurile şi faptele oamenilor care îl căutau pe Dumnezeu şi care au lăsat în aceste scrieri concepţiile lor cele mai elevate asupra dreptăţii, adevărului şi sfinţeniei. Scripturile conţin un număr mare, chiar foarte mare, de lucruri adevărate, dar în lumina învăţăturii voastre prezente voi ştiţi totodată că ele prezintă prea adesea într-o lumină falsă pe Tatăl care este în ceruri, Dumnezeul iubitor pe care eu am venit să îl revelez tuturor lumilor.

^(1768.1) ^159:4.5 ”Nataniel, nu îţi îngădui nici măcar o clipă să crezi poveştile Scripturilor care îţi spun că Dumnezeul iubirii a ordonat strămoşilor tăi să pornească la bătălie şi să îi masacreze pe duşmanii lor – bărbaţi, femei şi copii. Asemenea povestiri sunt cuvinte ale oamenilor, oameni a căror sfinţenie este îndoielnică; ele nu sunt cuvintele lui Dumnezeu. Scripturile au reflectat întotdeauna şi vor reflecta întotdeauna statutul intelectual, moral şi spiritual al autorilor lor. Nu ai remarcat tu că noţiunile despre Iehova cresc în frumuseţe şi în glorie în cursul scrierilor profetice de la Samuel la Isaia? Nu uitaţi că Scripturile sunt destinate instruirii religioase şi îndrumării spirituale. Ele nu sunt opera istoricilor, nici a filozofilor.

^(1768.2) ^159:4.6 ”Lucrul cel mai deplorabil nu este numai această idee eronată cum că poveştile din Scripturi sunt absolut perfecte şi învăţătura lor infailibilă, ci mai degrabă confuzia cauzată de greşita lor interpretare de către scribii şi fariseii din Ierusalim, sclavi ai tradiţiei. În efortul lor hotărât de a rezista noilor învăţături ale evangheliei împărăţiei, aceştia vor acum să proslăvească atât doctrina că Scripturile sunt inspirate, cât şi falsa interpretare pe care le-o dau ei. Nataniel, nu uita că revelarea adevărului de către Tatăl din ceruri nu se limitează nici la o generaţie, nici la un popor. Multe persoane care caută sincer adevărul au fost tulburate şi descurajate, şi încă vor mai fi, de către aceste doctrine ale perfecţiunii Scripturilor.

^(1768.3) ^159:4.7 ”Autoritatea adevărului rezidă în chiar spiritul care impregnează manifestările lui vii, iar nu în cuvintele moarte ale oamenilor unei alte generaţii, mai puţin luminate şi presupuse inspirate. Chiar şi dacă sfinţii de odinioară au trăit vieţi inspirate şi împlinite spiritual, aceasta nu înseamnă că toate cuvintele lor au fost la fel de inspirate de spirit. Astăzi, noi nu consemnăm nimic în scris din învăţăturile evangheliei împărăţiei, de teamă ca nu cumva după plecarea mea voi să nu vă împărţiţi repede în grupuri care contestă adevărul din cauza diversităţii interpretărilor pe care le faceţi asupra învăţăturii mele. Pentru această generaţie, mai bine este ca noi să trăim aceste adevăruri, evitând totodată să le înregistrăm în scris.

^(1768.4) ^159:4.8 ”Ia seama la vorbele mele, Nataniel; nimic din ceea ce a fost atins de natura umană nu poate fi considerat ca infailibil. Desigur, adevărul divin poate străluci prin mintea umană, dar întotdeauna cu o puritate relativă şi cu o divinitate parţială. Creatura poate să dorească cu ardoare infailibilitatea, dar numai Creatorii o posedă.

^(1768.5) ^159:4.9 ”Însă cea mai mare greşeală a învăţăturii privitoare la Scripturi este doctrina care le prezintă ca pe nişte cărţi oculte de mister şi de înţelepciune pe care se încumetă să le interpreteze numai înţelepţii naţiunii. Revelaţiile adevărului divin nu sunt pecetluite, decât prin ignoranţa omenească, prin bigotism şi prin intoleranţa minţilor înguste. Lumina Scripturilor nu este diminuată decât de prejudecăţi şi nu este umbrită decât de superstiţii. O falsă frică de sacru a împiedicat bunul simţ de la salvgardarea religiei. Frica de autoritatea scrierilor sacre ale trecutului a împiedicat în mod eficient sufletele oneste de astăzi să accepte noua lumină a evangheliei – lumina pe care, într-o generaţie precedentă, aceşti aceiaşi oameni cunoscători de Dumnezeu doreau cu atâta tărie să o vadă strălucind.

^(1769.1) ^159:4.10 ”Cel mai trist dintre toate este faptul că anumiţi educatori propovăduiesc caracterul sacru al acestui tradiţionalism cunoscând totodată adevărul despre acestea. Ei au înţeles mai mult sau mai puţin bine limitările Scripturilor, dar sunt laşi din punct de vedere moral şi necinstiţi din punct de vedere intelectual. Ei cunosc adevărul cu privire la scrierile sacre, dar preferă să lase poporul în ignoranţă în legătură cu aceste fapte tulburătoare. Ei au denaturat şi au deformat astfel Scripturile; ei le transformă într-un ghid pentru detalii servile ale vieţii cotidiene şi o autoritate peste chestiunile nespirituale, în loc să facă apel la scrierile sacre ca repertoriu al înţelepciunii morale, al inspiraţiei religioase şi al învăţăturii spirituale al oamenilor care îl cunoşteau pe Dumnezeu în cursul generaţiilor precedente.”

^(1769.2) ^159:4.11 Nataniel a fost iluminat, şi şocat, de declaraţiile Maestrului. În adâncurile sufletului său, el a meditat îndelung asupra acestei întrevederi, dar nu a vorbit nimănui despre ea înainte de ascensiunea lui Iisus. Chiar şi după aceea, el încă s-a temut să comunice, în deplinătatea lor, învăţăturile primite în momentul acela de la Maestru.

5. Caracterul pozitiv al religiei lui Iisus

^(1769.3) ^159:5.1 În Philadelphia, unde predica Iacob, Iisus a dat discipolilor o lecţie despre caracterul pozitiv al evangheliei împărăţiei. În cursul remarcilor sale, el a indicat că anumite părţi din Scripturi erau mai veridice decât altele, şi le-a recomandat auditorilor săi a-şi hrăni sufletul cu cele mai bune alimente spirituale. Iacob l-a întrerupt pe Maestru pentru a-l întreba: „Maestre, eşti tu atât de bun încât să ne sugerezi modul de a alege cele mai bune pasaje din Scripturi pentru edificarea noastră personală?” Şi Iisus a răspuns: „Da, Iacove; citind Scripturile, tu caută învăţăturile veşnic adevărate şi dumnezeieşte bune precum:

^(1769.4) ^159:5.2 ”Creează în mine o inimă curată, O, Doamne.

^(1769.5) ^159:5.3 ”Domnul este păstorul meu; nu îmi va lipsi nimic.

^(1769.6) ^159:5.4 ”Tu ar trebui să îl iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi.

^(1769.7) ^159:5.5 ”Căci eu, Domnul Dumnezeul tău, te voi ţine de mâna dreaptă spunând: nu ai teamă; te voi ajuta.

^(1769.8) ^159:5.6 ”Şi naţiunile nu vor mai învăţa războiul.

^(1769.9) ^159:5.7 Aceasta ilustrează modul în care, zi după zi, Iisus îşi însuşea ce era mai bun din Scripturile ebraice pentru instruirea discipolilor săi şi pentru a include aceste lucruri în învăţătura noii evanghelii a regatului. Alte religii lăsaseră să se înţeleagă că Dumnezeu era aproape de oameni, dar Iisus a asimilat slujirea lui Dumnezeu pe lângă oameni solicitudinii unui tată afectuos pentru bunăstarea copiilor lui, care depind de el; apoi a făcut din această învăţătură piatra de temelie a religiei lui. Acesta este felul în care doctrina paternităţii lui Dumnezeu a făcut imperativă practica fraternităţii oamenilor. Adorarea lui Dumnezeu şi slujirea omului au devenit suma şi substanţa religiei sale. Iisus a luat ceea ce era mai bun din religia iudaică şi a transferat aceste lucruri în cadrul demn al noilor învăţături ale evangheliei împărăţiei.

^(1769.10) ^159:5.8 Iisus a introdus spiritul de acţiune pozitivă în doctrinele pasive ale religiei iudaice. În locul unei supuneri negative la unele exigenţe ceremoniale, Iisus a prescris înfăptuirea pozitivă a ceea ce pretindea noua sa religie de la cei care o acceptau. Religia lui Iisus consta nu doar în a crede, ci în a face cu adevărat ceea ce cerea evanghelia. El nu propovăduia că serviciul social constituia esenţa religiei sale, ci mai degrabă că serviciul social era unul dintre efectele sigure ale aflării în posesiunea spiritului adevăratei religii.

^(1770.1) ^159:5.9 Iisus nu ezita să adopte cea mai bună jumătate a unui pasaj din Scripturi şi să respingă totodată partea accesorie. Marele său îndemn: „Iubeşte-l pe aproapele tău ca pe tine însuţi”, el a luat-o din pasajul următor: „Tu nu vei exercita nici o răzbunare asupra copiilor poporului tău, ci îl vei iubi pe aproapele tău ca pe tine însuţi.” Iisus şi-a însuşit partea pozitivă a acestui verset, respingând partea negativă. El s-a opus chiar şi non-rezistenţei negative sau pur pasive. El a zis: „Dacă un duşman te loveşte peste un obraz, nu trebuie să rămâi acolo mut şi pasiv; mai bine ia o atitudine pozitivă şi întoarce-i-l şi pe celălalt; altfel spus, fă tot ceea ce îţi stă în putinţă pentru a abate relele cărări ale fratelui tău rătăcit şi pentru a-l readuce pe calea cea bună a unei vieţi drepte.” Iisus le cerea discipolilor lui să reacţioneze şi dinamic în toate circumstanţele vieţii. Faptul de a întoarce celălalt obraz sau orice alt act tipic asemănător, cere iniţiativă şi necesită o exprimare viguroasă, activă şi curajoasă a personalităţii credinciosului.

^(1770.2) ^159:5.10 Iisus nu preconiza practica de a te supune în mod negativ relelor tratamente celor care caută cu bună ştiinţă să abuzeze de adepţii non-rezistenţei la rău, ci mai degrabă ca discipolii săi să fie înţelepţi şi vigilenţi în reacţiile lor rapide şi pozitive ale binelui contra răului, astfel încât ei să poată efectiv triumfa asupra răului prin bine. Nu uitaţi că adevăratul bine este invariabil mai puternic decât răul cel mai periculos. Maestrul a propovăduit un criteriu pozitiv al dreptăţii: „Dacă cineva doreşte să fie discipolul meu, el să nu ţină seama de el însuşi, şi să îşi asume zilnic deplina măsură a responsabilităţilor sale pentru a mă urma.” El însuşi a stat drept pildă pentru asta: „îşi croia drumul făcând binele”. Acest aspect al evangheliei a fost ilustrat de numeroase parabole pe care Iisus le-a povestit mai târziu discipolilor lui. Niciodată nu i-a îndemnat să îşi suporte cu răbdare obligaţiile, ci mai degrabă să trăiască cu energie şi entuziasm la înălţimea deplinei măsuri a responsabilităţilor lor umane şi a privilegiilor lor divine în regatul lui Dumnezeu.

^(1770.3) ^159:5.11 Iisus le-a recomandat apostolilor să îşi ofere şi cămaşa de pe ei dacă li s-ar lua pe nedrept haina. Aceasta nu ar însemna literalmente că ar trebui să dai şi un al doilea veşmânt; era mai degrabă vorba de ideea de a face ceva pozitiv pentru a-l salva pe ofensator, în loc de a urma vechiul sfat de a folosi represaliile – „ochi pentru ochi” şi aşa mai departe. Iisus detesta ideea de represalii, precum şi pe aceea de a accepta pasiv să fii pur şi simplu victima nedreptăţilor. Cu acest prilej, el le-a vorbit apostolilor săi despre cele trei moduri de a lupta contra răului şi de a-i rezista:

^(1770.4) ^159:5.12 1. A răspunde răului cu rău – metoda pozitivă dar injustă.

^(1770.5) ^159:5.13 2. A suporta răul fără a te plânge sau a rezista – metoda pur negativă.

^(1770.6) ^159:5.14 3. A răspunde răului prin bine, a-ţi afirma voinţa astfel încât să domine situaţia şi să triumfe asupra răului prin bine – metoda pozitivă şi justă.

^(1770.7) ^159:5.15 Unul dintre apostoli a întrebat odată: „Maestre, ce ar trebui să fac dacă un străin mă forţează să car greutatea pe distanţa de o leghe?” Iisus a răspuns: „Nu trebuie să te pui jos scoţând un suspin de uşurare şi totodată bodogănind contra străinului. Dreptatea nu reiese din asemenea atitudini pasive. Dacă nu te poţi gândi la nimic mai pozitiv de făcut, tu poţi cel puţin căra pachetul o a doua leghe. Aceasta va reprezenta desigur o provocare pentru străinul nedrept şi nelegiuit.”

^(1770.8) ^159:5.16 Iudeii auziseră vorbindu-se de un Dumnezeu pregătit să îi ierte pe păcătoşii care se căiesc şi să încerce să uite faptele lor greşite; dar niciodată, înainte de venirea lui Iisus, oamenii nu auziseră vorbindu-se de un Dumnezeu care mergea în căutarea oilor rătăcite, care prelua iniţiativa în căutarea păcătoşilor, şi care se bucura atunci când îi găsea dispuşi să se întoarcă la casa Tatălui. Iisus a extins această notă pozitivă a religiei chiar şi la rugăciunile sale. El a transformat regula de aur negativă într-un îndemn pozitiv în favoarea echităţii umane.

^(1771.1) ^159:5.17 În toată învăţătura sa, Iisus elimina infailibil detaliile susceptibile de a abate atenţia. El evita limbajul înflorit şi simplele imagini poetice ale unui joc de cuvinte. El introducea în general mari înţelesuri în mici expresii. Pentru a-şi ilustra gândirea, Iisus a schimbat complet semnificaţia curentă atribuită multor cuvinte precum sare, drojdie, păcat sau copilaşi. El folosea foarte eficient antiteza comparând minusculul cu infinitul, şi aşa mai departe. Expresiile sale precum „orbii care îi conduc pe orbi” erau frapante. Dar cea mai mare forţă a învăţăturii sale ilustratoare era naturaleţea sa. Iisus a adus din cer pe Pământ filozofia religiei. El a descris nevoile elementare ale sufletului cu o nouă perspicacitate şi o nouă manifestare de iubire.

6. Întoarcerea la Magadan

^(1771.2) ^159:6.1 Misiunea de patru săptămâni în Decapolis a avut un succes moderat. Sute de suflete au fost primite în regat. Apostolii şi evangheliştii au câştigat o preţioasă experienţă continuându-şi lucrarea fără inspiraţia prezenţei personale imediate a lui Iisus.

^(1771.3) ^159:6.2 Vineri 16 septembrie, tot corpul evanghelic s-a adunat în Parcul Magadanului, după cum conveniseră anterior. În ziua de sabat, mai mult de o sută de credincioşi au avut o consfătuire în care au fost studiate în fond planurile de viitor pentru dezvoltarea lucrării regatului. Mesagerii lui David erau prezenţi şi au făcut rapoarte despre situaţia credincioşilor din Iudeea, din Samaria, din Galileea şi din ţinuturile limitrofe.

^(1771.4) ^159:6.3 Rari erau, în această vreme, discipolii lui Iisus care apreciau pe deplin marea valoare a serviciilor făcute de corpurile de mesageri. Nu numai că mesagerii menţineau, în toată Palestina, contactul discipolilor între ei şi cu Iisus şi apostolii, dar ei serveau, în decursul acestor zile mohorâte, şi în calitate de colectori de fonduri; nu numai că aceşti bani contribuiau la ajutarea lui Iisus şi a asociaţilor lui, dar şi la sprijinirea familiilor celor doisprezece apostoli şi ale celor doisprezece evanghelişti.

^(1771.5) ^159:6.4 Cam prin vremea asta, Abner a deplasat baza sa de operaţiuni din Hebron la Betleem; acest din urmă oraş era şi cartierul general, pentru Iudeea, al mesagerilor lui David. David întreţinea, toată noaptea, un serviciu de popas al mesagerilor între Ierusalim şi Betsaida. Curierii plecau din Ierusalim seara, poposind la Sycar şi la Scytopolis, şi soseau la Betsaida în dimineaţa zilei următoare la ora micului dejun.

^(1771.6) ^159:6.5 Iisus şi asociaţii lui s-au pregătit acum să se odihnească o săptămână înainte de a aborda faza ultimă a lucrării lor în favoarea regatului. Aceasta a fost ultima lor perioadă de odihnă, căci misiunea din Peera a devenit o campanie de predicare şi de propovăduire care a durat până în vremea sosirii lor la Ierusalim şi a derulării episoadelor finale ale carierei pământeşti a lui Iisus.

Până la o nouă revedere … pace și lumină pentru toți !

Constantin RUSU

Share this:

Viața și învățăturile lui Iisus – Muntele Transfigurării

Posted on 5 martie 2017 by corus

Răspunde

Continuare: Viața și învățăturile lui Iisus conform cărții Urantia

Muntele Transfigurării

Transfigurarea
Coborând de pe munte
Sensul Transfigurării
Băiatul epileptic
Iisus a vindecat băiatul
În grădina lui Celsus
Protestul lui Petru
Acasă la Petru

Cine dorește să citească materialul în original – adică fără unele pasaje colorate, sublinieri sau boldiri care îmi aparțin – o poate face de pe linkul de mai jos :

http://www.urantia.org/ro/cartea-urantia/citeste-cartea-urantia-online

Capitolul 158

Muntele transfigurării

^(1752.1) ^158:0.1 VINERI după-amiază, 12 august, anul 29, înainte de apusul soarelui, Iisus şi asociaţii lui au ajuns la poalele muntelui Hermon, aproape chiar de locul unde tânărul Tiglat aşteptase odinioară, pe când Maestrul urca singur în munţi pentru a lămuri destinul spiritual al Urantiei şi a pune capăt, din punct de vedere tehnic, rebeliunii lui Lucifer. Au stat acolo vreme de două zile ca să se pregătească spiritual pentru evenimentele care aveau să urmeze cât de curând.

^(1752.2) ^158:0.2 În linii mari, Iisus ştia dinainte ce anume se va întâmpla pe munte şi dorea cu însufleţire ca toţi apostolii săi să poată împărtăşi această experienţă. Pentru a-i pune în condiţia de a primi această revelaţie despre el, s-au oprit cu toţii la poalele muntelui. Dar apostolii nu au putut atinge nivelele spirituale care ar fi justificat riscul de a-i pune pe deplin în prezenţa fiinţelor celeste a căror apariţie pe Pământ era iminentă. Şi cum nu îi putea duce cu el pe toţi asociaţii lui, el a decis să îi ia numai pe cei trei care aveau obiceiul de a-l însoţi în asemenea vegheri speciale. În consecinţă, Petru, Iacob şi Ioan au fost singurii care au împărtăşit, măcar parţial, această experienţă unică cu Maestrul.

1. Transfigurarea

^(1752.3) ^158:1.1 Dis-de-dimineaţă, luni 15 august, la şase zile după memorabila mărturisire a lui Petru, făcută la miezul zilei pe marginea drumului sub arbuştii de mur, Iisus şi cei trei apostoli au început ascensiunea muntelui Hermon.

^(1752.4) ^158:1.2 Iisus fusese rugat să urce singur pe munte pentru a reglementa unele treburi importante privind derularea efuziunii sale întrupate, dat fiind că această experienţă se raporta la universul pe care el însuşi îl crease. Este semnificativ faptul că ora acestui eveniment extraordinar fusese fixată, astfel încât să se producă în vreme ce Iisus şi apostolii se găseau la gentili, şi că acest eveniment a avut loc efectiv pe un munte din ţinutul gentililor.

^(1752.5) ^158:1.3 Ei şi-au atins destinaţia, la jumătatea drumului spre vârf, puţin înainte de amiază. În timp ce îşi luau prânzul, Iisus le-a povestit, celor trei apostoli, o parte din ceea ce i se întâmplase, la puţină vreme după botezul său, pe dealurile din estul Iordanului. El le-a dat totodată detalii asupra experienţei de pe muntele Hermon, cu prilejul precedentei sale şederi în acest refugiu solitar.

^(1752.6) ^158:1.4 Când era un băieţandru, Iisus avea obiceiul să se caţere pe înălţimea din apropierea căminului său, şi să viseze acolo la bătăliile duse de oştirile imperiale în câmpia Esdraelonului. Acum, el urca pe muntele Hermon pentru a primi acolo înzestrarea care avea să îl pregătească pentru coborârea în câmpiile Iordanului ca să joace ultimele scene ale dramei efuziunii lui pe Urantia. În ziua aceea, pe muntele Hermon, Maestrul ar fi putut să abandoneze lupta şi să reia guvernarea diverselor domenii din universul său. Or, nu numai că a decis să îndeplinească cerinţele ordinului său de filiaţie divină, incluse în mandatul Fiului Etern al Paradisului, ci a mai ales şi să îndeplinească, în plenitudinea ei şi până la capăt, voia prezentă a Tatălui Paradisiac. În cursul acestei zile de august, trei dintre apostolii săi l-au văzut refuzând învestitura cu deplină autoritate asupra universului său. Ei au asistat cu stupoare la plecarea mesagerilor celeşti, lăsându-l singur pentru a-şi desăvârşi viaţa pământească ca Fiu al Omului şi Fiu al lui Dumnezeu.

^(1753.1) ^158:1.5 Credinţa apostolilor atinsese un punct culminant în momentul în care Iisus a hrănit pe cei cinci mii, după care a scăzut rapid până aproape de zero. Acum, datorită faptului că Maestrul îşi mărturisise divinitatea, credinţa şovăitoare a celor doisprezece a urcat la apogeul ei în săptămânile care au urmat, dar a suferit după aceea un declin progresiv. A treia reînnoire a credinţei lor nu a avut loc decât după învierea Maestrului.

^(1753.2) ^158:1.6 Către ora trei a după-amiezii acestei splendide zile, Iisus i-a părăsit pe cei trei apostoli spunându-le: „Mă duc singur, deocamdată, ca să comunic cu Tatăl meu şi cu mesagerii săi. Vă rog să rămâneţi aici. În aşteptarea întoarcerii mele, rugaţi-vă ca voia Tatălui să se facă în tot ceea ce vi se va întâmpla în legătură cu urmarea misiunii de manifestare a Fiului Omului.” Acestea fiind zise, Iisus s-a retras pentru o lungă convorbire cu Gabriel şi cu Tatăl Melchisedec. El nu a revenit decât către ora şase. Văzând îngrijorarea apostolilor din cauza absenţei sale prelungite, le-a zis: „De ce vă este frică? Ştiţi bine că trebuie să mă ocup de treburile Tatălui meu; de ce dară vă lăsaţi cuprinşi de îndoială atunci când nu sunt cu voi? Vă declar acum că Fiul Omului a decis acum să îşi petreacă restul vieţii sale pământeşti în mijlocul vostru şi ca om asemeni vouă. Să aveţi mult curaj. Eu nu vă voi părăsi înainte de a-mi îndeplini sarcina.”

^(1753.3) ^158:1.7 Pe durata mesei lor frugale de seară, Petru l-a întrebat pe Maestru: „Cât timp o să rămânem pe muntele acesta, departe de fraţii noştri?” Iisus răspunse: „Până când veţi vedea gloria Fiului Omului şi veţi şti că tot ceea ce v-am declarat este adevărat.” Ei au vorbit după aceea despre rebeliunea lui Lucifer, aşezaţi în jurul jăraticului roşiatic al focului lor, până la căderea nopţii; apoi somnul i-a doborât, căci plecaseră de devreme în dimineaţa aceea.

^(1753.4) ^158:1.8 După ce cei trei apostoli adormiseră adânc de vreo jumătate de oră, au fost subit treziţi de un trosnet din apropiere şi s-au uitat în jurul lor. Spre marea lor surpriză şi spre consternarea lor, ei l-au văzut pe Iisus conversând cu două fiinţe strălucitoare îmbrăcate în veşminte de lumină ale lumii celeste. Chipul şi trupul lui Iisus străluceau deopotrivă, având o luminozitate celestă. Vorbeau tustrei într-o limbă străină. După anumite indicii, Petru a presupus greşit că aceste două personaje necunoscute erau Moise şi Ilie; în realitate, erau Gabriel şi Tatăl Melchisedec. L-a cererea lui Iisus, Controlorii fizici luaseră măsuri pentru ca apostolii să poată fi martori ai acestei scene.

^(1753.5) ^158:1.9 Cei trei apostoli au fost atât de speriaţi că le-a trebuit câtva vreme ca să îşi recapete curajul. În timp ce orbitoarea viziune se estompa dinaintea ochilor lor şi îl observau pe Iisus rămânând singur în picioare, Petru, care fusese primul care îşi revenise, i-a zis lui Iisus: „Iisuse, Maestre, este bine că am fost aici. Ne bucurăm să vedem această glorie. Nu ne vine să coborâm în lumea atât de puţin glorioasă. Dacă vrei, atunci să rămânem aici, şi ridicăm trei corturi, unul pentru tine, unul pentru Moise şi unul pentru Ilie.” Petru a rostit aceste vorbe pentru că era derutat şi pentru că nu îi venise alt gând în minte.

^(1753.6) ^158:1.10 În vreme ce Petru încă vorbea, un nor argintiu s-a apropiat de cei patru oameni şi s-a lăsat peste ei. Apostolii au fost extrem de înfricoşaţi, şi cum au căzut ei în semn adorare, cu faţa la pământ. Au auzit atunci o voce, aceeaşi care vorbise şi la botezul lui Iisus, zicând: „Acela este fiul meu preaiubit; ascultaţi-l.” Când norul a dispărut, Iisus a fost iarăşi singur cu cei trei. El şi-a întins mâinile şi i-a atins zicând: „Ridicaţi-vă şi nu vă mai fie teamă; veţi vedea lucruri şi mai mari decât acela.” Dar apostolii erau speriaţi de-a binelea. Alcătuiau un grup de trei oameni tăcuţi şi gânditori care s-au pregătit să coboare de pe munte cu puţin înainte de miezul nopţii.

2. Coborând de pe munte

^(1754.1) ^158:2.1 Pe durata primei jumătăţi din coborâre, nu s-a rostit nici un cuvânt. Iisus a deschis atunci conversaţia spunând: „Aveţi grijă să nu povestiţi nimănui, nici chiar fraţilor voştri, ceea ce aţi văzut şi auzit pe acest munte, până ce Fiul Omului nu se va fi ridicat dintre cei morţi.” Cei trei apostoli au fost şocaţi şi descumpăniţi de cuvintele Maestrului „până ce Fiul Omului nu se va fi ridicat dintre cei morţi.” Ei îşi reafirmaseră atât de recent credinţa în Iisus ca Eliberator, Fiul al lui Dumnezeu, şi tocmai îl văzuseră transfigurat în slavă sub ochii lor; şi acum el începea să vorbească de „învierea dintre cei morţi”!

^(1754.2) ^158:2.2 Petru s-a cutremurat la gândul că Maestrul său ar muri – ideea era prea greu de suportat. Temându-se ca Iacob şi Ioan să nu pună vreo întrebare referitoare la acest subiect, el a crezut preferabil să abată conversaţia. Neştiind despre ce să vorbească, el şi-a exprimat primul gând ce i-a trecut prin cap zicând: „Maestre, de ce spun scribii că Ilie trebuie să vină înaintea apariţiei lui Mesia?” Ştiind că Petru căuta să evite subiectul morţii sale şi al învierii sale, Iisus răspunse: „Este adevărat că Ilie a venit mai întâi pentru a pregăti calea Fiului Omului care trebuie să sufere multe chinuri şi în cele din urmă să fie respins. Dar eu vă zic că Ilie a venit deja, şi că nu a fost primit, şi au făcut cu el tot ce au vrut.” Atunci cei trei apostoli au înţeles că el vorbea de Ioan Botezătorul ca fiind Ilie. Iisus ştia că, dacă apostolii persistau în a-l considera ca Mesia, trebuia atunci ca Ioan să fie Ilie cel din profeţie.

^(1754.3) ^158:2.3 Iisus a impus tăcerea cu privire la spectacolul anticipării gloriei sale care îl aştepta după învierea sa, pentru că el era în prezent primit ca Mesia şi nu voia să întreţină, într-un fel sau altul, concepţiile lor eronate despre un eliberator care înfăptuieşte minuni. Petru, Iacob şi Ioan au meditat îndelung asupra acestui episod, dar nu au vorbit de el cu nimeni până după învierea Maestrului.

^(1754.4) ^158:2.4 Cum continuau să coboare de pe munte, Iisus le-a zis: „Voi nu aţi vrut să mă primiţi ca Fiu al Omului. Am consimţit deci să fiu primit potrivit hotărârii voastre nestrămutate; însă nu vă înşelaţi, voia Tatălui meu trebuie să prevaleze. Dacă decideţi să urmaţi astfel tendinţa propriei voastre voinţe, trebuie atunci să vă pregătiţi să suferiţi multe dezamăgiri şi să treceţi prin multe încercări; dar pregătirea pe care v-am dat-o ar trebui să vă permită să triumfaţi asupra acestor amărăciuni pe care voi înşivă le-aţi ales.”

^(1754.5) ^158:2.5 Iisus i-a luat cu el pe Petru, Iacob şi Ioan pe muntele transfigurării nu pentru că ei ar fi fost, în vreun fel oarecare, mai bine pregătiţi decât ceilalţi apostoli pentru a asista la această scenă sau mai calificaţi spiritualmente pentru a beneficia de un atât de rar privilegiu. Maestrul ştia bine că nici unul dintre cei doisprezece nu era spiritual calificat pentru această experienţă, şi de aceea i-a luat numai pe cei trei apostoli care aveau misiunea de a-l însoţi în momentele în care dorea să se izoleze pentru a se bucura de o comuniune solitară.

3. Sensul Transfigurării

^(1755.1) ^158:3.1 Scena la care au fost martori Petru, Iacob şi Ioan, pe muntele transfigurării, era o viziune fugitivă a marelui spectacol celest care se derula, în ziua aceea, pe muntele Hermon. Transfigurarea a fost prilejul:

^(1755.2) ^158:3.2 1. Acceptării plenitudinii efuziunii vieţii întrupate a lui Mihail pe Urantia de către Fiul-Mamă Etern al Paradisului. Iisus avea de acum înainte încredinţarea că exigenţele Fiului Etern erau îndeplinite în ceea ce îl privea. Gabriel a fost cel care i-a adus această confirmare.

^(1755.3) ^158:3.3 2. Mărturia satisfacerii Spiritului Infinit în ceea ce priveşte plenitudinea efuziunii pe Urantia sub înfăţişarea cărnii muritoare. Reprezentantul Spiritului Infinit în universul Nebadonului, asociat imediat şi colaborator mereu prezent al lui Mihail pe Salvington, a vorbit în aceste circumstanţe prin intermediul Tatălui Melchisedec.

^(1755.4) ^158:3.4 Iisus a primit cu plăcere cele două mărturii privitoare la reuşita misiunii sale pământeşti aduse de mesagerii Fiului Etern şi ai Spiritului Infinit, dar a remarcat că Tatăl său nu indica în vreun fel că manifestarea pe Urantia ar fi fost terminată. Prezenţa nevăzută a Tatălui nu depunea mărturie decât prin vocea Ajustorului Personalizat al lui Iisus zicând: „Acesta este Fiul meu preaiubit; ascultaţi-l.” Şi aceasta s-a exprimat în cuvinte menite să fie auzite deopotrivă de cei trei apostoli.

^(1755.5) ^158:3.5 După această vizită celestă, Iisus a căutat să cunoască voia Tatălui său şi a decis să îşi continue manifestarea umană până la sfârşitul ei natural. Acesta a fost pentru Iisus sensul transfigurării sale. Pentru cei trei apostoli, acesta a fost un eveniment marcând intrarea Maestrului în faza finală a carierei sale terestre ca Fiu al lui Dumnezeu şi Fiu al Omului.

^(1755.6) ^158:3.6 După vizita oficială a lui Gabriel şi a Tatălui Melchisedec, Iisus a avut discuţii familiare cu cei doi Fii din serviciul său şi a conversat intim cu ei despre treburile universului său.

4. Băiatul epileptic

^(1755.7) ^158:4.1 Iisus şi tovarăşii săi au sosit în tabăra apostolică în această marţi dimineaţă, cu puţin înainte de ora mesei de dimineaţă. Apropiindu-se, ei au desluşit o mulţime considerabilă adunată în jurul apostolilor şi curând au început să audă discuţiile zgomotoase şi controversele acestui grup de aproape cincizeci de persoane, cuprinzându-i pe cei nouă apostoli. Restul grupului se împărţea în două părţi egale, una alcătuită din scribi ai Ierusalimului şi cealaltă din ucenici credincioşi, care se luaseră după Iisus şi asociaţii săi de la plecarea lor din Magadan.

^(1755.8) ^158:4.2 Deşi această îmbulzeală zgomotoasă de oameni a avut numeroase subiecte de discuţie, principala controversă îl privea pe un cetăţean din Tiberiada, sosit deunăzi, în căutarea lui Iisus. Omul acesta, Iacob din Safed, avea un fiu unic în vârstă de vreo paisprezece ani, chinuit de grave crize de epilepsie. Pe lângă această boală nervoasă, băiatul devenise victima unuia dintre acei medieni rătăcitori, răuvoitori şi rebeli care circulau atunci pe pământ fără control, astfel încât copilul era atât epileptic, cât şi posedat de un demon.

^(1755.9) ^158:4.3 Timp de aproape două săptămâni, tatăl său neliniştit, subaltern al lui Irod Antipa, parcursese frontiera occidentală a domeniilor lui Filip în căutarea lui Iisus pentru a-l ruga să îl vindece pe fiul său bolnav. El nu a prins din urmă grupul apostolic decât pe la amiază, în ziua în care Iisus se afla pe munte cu cei trei apostoli.

^(1756.1) ^158:4.4 Ceilalţi nouă apostoli au fost foarte surprinşi şi tare tulburaţi când omul acesta, însoţit de aproape patruzeci de persoane, căutându-l deopotrivă pe Iisus, s-au pomenit cu ei pe neaşteptate. În momentul sosirii acestui grup, cei nouă apostoli, sau cel puţin majoritatea dintre ei, sucombaseră vechii lor tentaţii – aceea de a discuta despre cine va fi cel mai mare în regatul ce va fi să vină; ei argumentau asupra posturilor probabile care le-ar fi atribuite individual. Ei nu au ajuns să se elibereze în întregime de ideea multă vreme îndrăgită despre misiunea materială a lui Iisus. Acum că Iisus însuşi acceptase mărturisirea lor că el era într-adevăr Eliberatorul – cel puţin el admisese faptul divinităţii sale – ce altceva le era mai firesc apostolilor, pe durata separării de Maestrul lor, decât să le vină a vorbi de speranţele şi de ambiţiile care ocupau în inima lor un loc preponderent. Ei se lansaseră în aceste discuţii când au fost surprinşi de Iacob din Safed şi tovarăşii lui care îl căutau pe Iisus.

^(1756.2) ^158:4.5 Andrei s-a ridicat să îl întâmpine pe acest tată şi pe fiii lui, şi a zis: „Pe cine căutaţi?” Iacob din Safed a răspuns: „Om bun, eu sunt în căutarea Maestrului tău şi a vindecării fiului meu bolnav. Aş vrea ca Iisus să alunge demonul care îmi posedă copilul.” Şi tatăl s-a apucat să le povestească apostolilor că fiul lui era atât de bolnav încât, de mai multe ori, a riscat să îşi piardă viaţa din cauza acestor crize maligne.

^(1756.3) ^158:4.6 În timp ce ascultau, Simon Zelotul şi Iuda Iscariotul au ieşit înaintea tatălui zicând: „Putem noi să îl vindecăm; nu este nevoie să aştepţi întoarcerea Maestrului. Noi suntem ambasadorii împărăţiei şi am încetat să mai păstrăm secrete aceste lucruri. Iisus este Eliberatorul, iar nouă ne-au fost încredinţate cheile regatului.” În acest moment, Andrei şi Toma se consultau deoparte în timp ce Nataniel şi ceilalţi observau scena cu stupefacţie; ei au rămas cu gura căscată la neaşteptata insolenţă, dacă nu îngâmfare, a lui Simon şi Iuda. Atunci tatăl zise: „Dacă v-a fost dat să faceţi aceste lucrări, binevoiţi dar să rostiţi acele cuvinte care îmi vor elibera copilul din această robie.” Simon a înaintat, şi-a pus mâna pe capul copilului, l-a privit drept în ochi şi a zis: „Duh necurat, ieşi din el; în numele lui Iisus ascultă-mă.” Dar rezultatul nu a fost decât o criză şi mai violentă, în timp ce scribii îi luau pe apostoli în derâdere, iar credincioşii decepţionaţi îndurau sarcasmul acestor critici răuvoitoare.

^(1756.4) ^158:4.7 Andrei a fost profund mâhnit de această încercare nefericită şi de lamentabilul ei eşec. El i-a luat pe apostoli de o parte pentru a sta de vorbă şi a se ruga. După această perioadă de meditaţie, foarte supăraţi de înfrângerea lor şi resimţindu-se după umilirea ce căzuse peste ei toţi. Andrei a făcut o a doua încercare de alungare a demonului, dar, o dată mai mult, eforturile nu i-au fost încununate de succes. Andrei şi-a mărturisit cu francheţe înfrângerea şi l-a rugat pe acel părinte să rămână cu ei peste noapte sau să aştepte întoarcerea lui Iisus zicând: „Poate că demonii de soiul acesta nu pleacă decât la ordinul personal al Maestrului.”

^(1756.5) ^158:4.8 Astfel, în vreme ce Iisus cobora înapoi de pe munte cu Petru, Iacob şi Ioan, exuberanţi şi transportaţi, cei nouă fraţi ai lor nu dormeau nici unul dintre ei; erau confuzi, abătuţi şi umiliţi, şi le sărise somnul. Ei alcătuiau un grup trist şi deziluzionat, dar Iacob din Safed nu a vrut să renunţe la încercarea lui. Deşi apostolii nu au putut să îi dea nici cea mai mică idee despre data întoarcerii lui Iisus, el a decis să rămână până ce Maestrul se va fi înapoiat.

5. Iisus a vindecat băiatul

^(1757.1) ^158:5.1 La apropierea Maestrului, cei nouă apostoli au fost mai mult decât uşuraţi la întâmpinarea sa şi foarte mult încurajaţi la observarea bunei sale dispoziţii şi a entuziasmului neobişnuit pe care îl reflectau trăsăturile de pe chipurile lui Petru, Iacob şi Ioan. Ei s-au grăbit cu toţii să îi întâmpine pe Iisus şi pe cei trei fraţi ai lor. În timp ce se salutau între ei, a sosit mulţimea, iar Iisus a întrebat: „Despre ce discutaţi voi în timp ce ne apropiam?” Înainte ca apostolii derutaţi şi umiliţi să fi apucat să îi răspundă Maestrului, tatăl neliniştit al tânărului bolnav a înaintat, a îngenuncheat la picioarele lui Iisus şi i-a zis: „Maestre, eu am un fiu, unicul meu copil, posedat de un duh rău. Când este cuprins de criză nu numai că ţipă de groază, face spume la gură şi cade ca mort, dar spiritul rău care îl posedă provoacă, în anumite momente, convulsii zguduitoare şi uneori îl aruncă în apă şi chiar şi în foc. Fiul meu se stinge, cu scrâşniri ale dinţilor, de pe urma a numeroase contuzii. Viaţa sa este mai rea decât moartea. Mamă-sa şi cu mine avem inima tristă şi spiritul abătut. Ieri, către amiază, căutându-te, i-am ajuns din urmă pe discipolii tăi. Aşteptându-te, apostolii tăi au încercat să alunge acest demon, însă fără a reuşi. Şi, acum, Maestre, vrei tu să faci asta pentru noi, vrei să îl vindeci pe copilul meu?”

^(1757.2) ^158:5.2 După ce a ascultat povestea, Iisus l-a atins pe tatăl îngenuncheat, l-a rugat să se ridice, a aruncat o privire scrutătoare asupra apostolilor şi le-a zis tuturor care stăteau înaintea sa: „O, generaţie făţarnică şi fără credinţă, oare cât vă voi mai suporta? Până când voi mai fi printre voi? Cât timp v-ar trebui să aflaţi că lucrările de credinţă nu se manifestă la cererea necredinţei sceptice?” Apoi, arătând cu degetul spre tatăl derutat, Iisus zise: „Adu-ţi fiul aici.” Şi, când Iacob din Safed l-a adus pe tânăr, Iisus l-a întrebat: „De câtă vreme este băiatul chinuit în felul acesta?” Tatăl răspunse: „De când era mic copil.” În decursul acestei discuţii copilul fu cuprins de un atac violent şi căzu în mijlocul lor, scrâşnind din dinţi şi făcând spume la gură. După o succesiune de convulsii violente, el a rămas întins ca mort în faţa lor. Tatăl a îngenuncheat din nou la picioarele lui Iisus şi l-a implorat pe Maestru zicându-i: „Dacă poţi să îl vindeci, te rog să te înduri de noi şi să ne scapi de această nenorocire.” La auzul acestor cuvinte, Iisus şi-a coborât privirea pentru a scruta chipul neliniştit al tatălui şi zise: „Nu pune la îndoială puterea de iubire a Tatălui meu, ci numai sinceritatea şi cuprinderea credinţei tale. Toate lucrurile sunt posibile pentru cel care crede cu adevărat.” Atunci, Iacob din Safed, a rostit aceste cuvinte dintr-un amestec de credinţă şi de îndoială, de care se va aduce aminte multă vreme: „Doamne, eu cred. Te rog să vii în ajutorul necredinţei mele.”

^(1757.3) ^158:5.3 Când Iisus auzi cuvintele acestea, veni mai în faţă, luă mâna băiatului şi zise: „Am să fac asta după voia Tatălui meu şi în onoarea credinţei vii. Fiul meu, ridică-te! Duh neascultător, ieşi din el şi înapoi nu mai veni.” Apoi, punând mâna fiului în aceea a tatălui, Iisus zise: „Mergi pe drumul tău. Tatăl a împlinit dorinţa sufletului tău.” Şi toţi cei de faţă, chiar şi duşmanii lui Iisus, au fost uluiţi de ceea ce văzuseră.

^(1757.4) ^158:5.4 Cât despre cei trei apostoli care se bucuraseră recent de extazul spiritual al scenelor şi al experienţelor transfigurării, a fost într-adevăr o deziluzie pentru ei să revină atât de curând pe scena înfrângerii şi a frustrării tovarăşilor lor apostoli. Dar aşa a fost întotdeauna cu aceşti doisprezece ambasadori ai împărăţiei. Ei alternau constant între exaltare şi umilire în experienţele vieţii lor.

^(1758.1) ^158:5.5 În speţă, era vorba despre adevărata vindecare a unei duble afecţiuni, un rău fizic şi o boală de spirit. Vindecarea băiatului a fost permanentă începând din ceasul acela. După ce Iacob din Safed a plecat cu fiul lui însănătoşit de acolo, Iisus a zis: „Mergem acum în Cezareea lui Filip; pregătiţi-vă îndată.” Şi acesta a fost un grup tăcut care călătorea spre sud, în timp ce mulţimea se ţinea undeva în urma lor.

6. În grădina lui Celsus

^(1758.2) ^158:6.1 Cei doisprezece şi-au petrecut noaptea tot la Celsus. În seara aceea, în grădină, după ce au mâncat şi s-au odihnit puţin, s-au strâns în jurul lui Iisus, iar Toma a zis: „Maestre, aceia dintre noi care am rămas aici încă nu ştim nimic de ceea ce s-a petrecut pe munte şi lucrul care i-a încurajat atât de tare pe fraţii noştri care au fost cu tine. Noi dorim însă cu ardoare ca tu să ne vorbeşti de înfrângerea noastră şi să ne instruieşti în această privinţă, căci vedem că evenimentele survenite pe munte nu se poate să ne fie revelate în momentul acesta.”

^(1758.3) ^158:6.2 Iisus i-a răspuns lui Toma zicând: „Tot ceea ce au auzit fraţii voştri pe munte vă va fi revelat la timpul cuvenit. Am să vă arăt acum cauza eşecului avut în încercarea voastră atât de nechibzuită.” Ieri, pe când Maestrul şi tovarăşii lui, fraţii voştri, urcau acolo sus pe munte pentru a căuta o cunoaştere mai amplă a voii Tatălui şi pentru a cere o mai bogată înzestrare cu înţelepciune ca să poată executa cu eficienţă voia divină, voi, care aţi rămas aici, aţi primit instrucţiunea de a vă strădui să dobândiţi o minte clarvăzătoare spiritual, şi a vă ruga cu noi pentru o revelare mai completă a voii Tatălui. Or, voi nu aţi pus în aplicare credinţa care era la ordinele voastre; în loc de aceasta, voi aţi cedat ispitei; aţi recăzut în vechile şi dăunătoarele voastre tendinţe de a căuta pentru voi înşivă nişte poziţii alese în împărăţia cerurilor – pe care voi stăruiţi în a vi-l închipui sub un aspect material şi temporal. Voi vă agăţaţi de aceste concepţii eronate în pofida declaraţiilor mele repetate că regatul meu nu este al lumii acesteia.

^(1758.4) ^158:6.3 ”Cum apucaţi puţin să pricepeţi, prin credinţă, identitatea Fiului Omului, că se şi strecoară iarăşi în voi dorinţa egoistă de promovare pământească, şi reîncepeţi atunci să discutaţi între voi ca să ştiţi cine va fi cel mai mare în împărăţia cerurilor. Or, această împărăţie nu există şi nu a existat niciodată sub forma în care îl concepeţi voi. Nu v-am zis oare că acela care ar vrea să fie cel mai mare în regatul fraternităţii spirituale a Tatălui meu trebuie să devină un lucru mic în proprii lui ochi şi să devină astfel servitorul fraţilor săi? Măreţia spirituală constă într-o dragoste înţelegătoare asemănătoare celei a lui Dumnezeu, iar nu într-o desfătare cu exercitarea puterii materiale pentru exaltarea sinelui. În încercarea în care aţi suferit un eşec atât de total, intenţia voastră nu era curată. Mobilul vostru nu era divin. Idealul vostru nu era spiritual. Ambiţia voastră nu era altruistă. Modul vostru de acţiune nu era întemeiat pe iubire, iar ţelul pe care doreaţi să îl atingeţi nu era voia Tatălui din ceruri.

^(1758.5) ^158:6.4 ”Cât timp o să vă ia să învăţaţi că nu se poate scurta cursul fenomenelor naturale stabilite decât atunci când aceste lucruri sunt conforme cu voia Tatălui? Iar înfăptuirea vreunei lucrări spirituale nu este posibilă în absenţa puterii spirituale. Chiar dacă potenţialul lor este prezent, nu puteţi face aceasta fără existenţa unui al treilea factor uman esenţial, experienţa personală a posedării unei credinţe vii. Oare trebuie mereu să asistaţi la manifestări materiale pentru a vă atrage către realităţile spirituale ale regatului? Nu puteţi voi oare înţelege semnificaţia spirituală a misiunii mele fără demonstrarea vizibilă a unor lucrări neobişnuite? Oare când se va putea conta pe voi pentru aderarea la realităţile spirituale superioare ale regatului, indiferent de aspectul exterior al oricărei manifestări materiale?”

^(1759.1) ^158:6.5 După ce a vorbit astfel celor doisprezece, Iisus a adăugat: „Acum, duceţi-vă de vă odihniţi, căci mâine dimineaţă ne vom reîntoarce la Magadan şi ne vom sfătui cu privire la misiunea noastră în oraşele şi satele Decapolisului. În concluzie la experienţa acestei zile, îngăduiţi-mi să îi repet fiecăruia dintre voi ceea ce le-am spus fraţilor voştri pe munte, şi întipăriţi-vă bine în inimă aceste cuvinte: Fiul Omului intră acum în ultima fază a efuziunii sale. Noi suntem pe cale să întreprindem lucrări care vor conduce curând la marea încercare finală a credinţei şi a devoţiunii voastre, atunci când voi fi dat pe mâna oamenilor care caută să mă distrugă. Să vă aduceţi aminte ce vă spun: ‘Fiul Omului va fi omorât, dar el se va înălţa din nou.’”

^(1759.2) ^158:6.6 Ei s-au retras ca să înnopteze, plini de tristeţe. Erau descumpăniţi şi nu puteau pricepe sensul acestor cuvinte. Le era frică să pună vreo întrebare în legătură cu ceea ce spusese Iisus, dar ei şi-au amintit totul după înviere.

7. Protestul lui Petru

^(1759.3) ^158:7.1 Devreme în această dimineaţă de miercuri, Iisus şi cei doisprezece au părăsit Cezareea lui Filip, îndreptându-se către Parcul Magadan, lângă Betsaida-Iulia. Apostolii dormiseră foarte puţin în noaptea aceea; ei s-au sculat deci devreme şi s-au pregătit de plecare dis-de-dimineaţă. Chiar şi flegmaticii gemeni Alfeu fuseseră şocaţi de această conversaţie despre moarte lui Iisus. Mergând către sud, ei au ajuns la drumul Damascului, puţin mai încolo de apele Meromului. Dorind să evite scribii şi alte persoane de care Iisus ştia că aveau să îi ajungă în curând, el a precizat ca ei să meargă la Capernaum, pe drumul Damascului care traversa Galileea. El a făcut aceasta deoarece ştia că aceia care îl urmau vor lua drumul din estul Iordanului, socotind că Iisus şi apostolii se temeau să treacă prin teritoriul lui Irod Antipa. Iisus căuta să scape de criticii lui şi de mulţimea care îl urma, pentru a fi singur cu apostolii în ziua aceea.

^(1759.4) ^158:7.2 Ei au mers deci prin Galileea până ce ora obişnuită a prânzului lor trecuse de multă vreme, apoi s-au oprit undeva la umbră pentru o pauză. După ce au mâncat, Andrei i-a zis lui Iisus: „Maestre, fraţii tăi nu înţeleg cuvintele tale profunde. Noi am ajuns să credem pe deplin că tu eşti Fiul lui Dumnezeu, iar acum auzim de la tine vorbele astea ciudate, cum că ne vei părăsi, că vei muri. Noi nu înţelegem învăţătura ta. Oare ne vorbeşti în parabole? Te rugăm să ne vorbeşti de-a dreptul, şi nu sub o formă învăluită.”

^(1759.5) ^158:7.3 Ca răspuns la întrebarea lui Andrei, Iisus zise: „Fraţii mei, ca răspuns la mărturisirea voastră că mă credeţi Fiul lui Dumnezeu, eu sunt obligat să vă dezvălui adevărul asupra finalului efuziunii terestre a Fiului Omului. Voi persistaţi în a crede că eu sunt Mesia, şi nu vreţi să renunţaţi la ideea că Mesia trebuie să fie aşezat pe un tron în Ierusalim. De aceea, vă repet cu insistenţă că Fiul Omului va trebui în curând să meargă în Ierusalim, să sufere mult, să fie respins de scribi, de bătrâni şi de preoţii conducători, şi, după toate acestea, să fie omorât şi ridicat dintre morţi. Eu nu vă povestesc o parabolă, vă spun adevărul pentru ca voi să fiţi pregătiţi pentru aceste evenimente când ne vor surprinde deodată.”

^(1760.1) ^158:7.4 Petru a vorbit astfel pentru că îl iubea pe Iisus, dar natura umană a Maestrului a desluşit, în aceste cuvinte afecţiunea bine intenţionată, sugestia subtilă a unei ispite, aceea de a schimba politica sa constând în urmărirea până la capăt a efuziunii sale terestre conform voii Tatălui său din Paradis. Şi fiindcă sesiza pericolul de a permite unor sugestii, chiar şi celor ale prietenilor lui afectuoşi şi loiali, să îi schimbe hotărârea, Iisus s-a întors către Petru şi ceilalţi apostoli exclamând: „Treceţi în spatele meu. Voi ţineţi de spiritul adversarului, ispititorul. Când vorbiţi în felul acesta, voi nu sunteţi de partea mea, ci mai degrabă de partea inamicului nostru. Voi faceţi astfel din dragostea voastră pentru mine o piatră de încercare în calea înfăptuirii voii Tatălui. Nu vă preocupaţi de căile omeneşti, ci mai degrabă de voia lui Dumnezeu.”

^(1760.2) ^158:7.5 Când şi-au revenit din primul şoc al tăioasei mustrări din partea lui Iisus şi înainte ca ei să îşi reia călătoria, Maestrul a adăugat: „Dacă vrea vreunul să vină după mine, atunci să facă abstracţie de sine însuşi, să îşi asume zi de zi responsabilităţile şi să mă urmeze. Căci oricine va vrea să îşi salveze în mod egoist viaţa o va pierde, dar oricine îşi va pierde viaţa, din iubire pentru mine şi evanghelie, o va salva. La ce îi foloseşte unui om să câştige lumea întreagă şi să îşi piardă propriul suflet? Ce poate da un om în schimbul vieţii veşnice? Să nu vă fie ruşine cu mine şi cu cuvintele mele în această generaţie păcătoasă şi ipocrită, tot aşa cum mie nu îmi va fi ruşine să vă recunosc când veţi apărea în glorie înaintea Tatălui meu în prezenţa tuturor oştirilor celeste. Totuşi, printre cei care se găsesc aici înaintea mea, mulţi nu vor gusta moartea înainte de a fi văzut această împărăţie al lui Dumnezeu sosind cu putere.”

^(1760.3) ^158:7.6 Iisus a arătat astfel limpede celor doisprezece cărarea dureroasă şi plină de conflicte pe care trebuiau să păşească dacă voiau să îl urmeze. Ce şoc a fost acesta pentru aceşti păcătoşi galileeni care persistau în a visa la un regat pământean cu poziţii de onoare pentru ei înşişi! Dar inimile lor loiale au fost mişcate de acest apel curajos, şi nici unul dintre ei nu avea de gând să îl părăsească pe Iisus; el nu îi trimitea singuri la bătălie; el îi conducea. Le cerea doar să îl urmeze cu vitejie.

^(1760.4) ^158:7.7 Cei doisprezece pricepeau încetul cu încetul ideea că Iisus le expunea ceva pentru eventualitatea morţii sale. Ei înţelegeau vag ceea ce spunea el cu privire la moartea sa, dar declaraţia sa privitoare la învierea dintre morţi scăpa în întregime minţii lor. Pe măsură ce se scurgeau zilele, Petru, Iacob şi Ioan au ajuns să înţeleagă mai bine unele dintre aceste întrebări amintindu-şi de experienţa lor de pe muntele transfigurării.

^(1760.5) ^158:7.8 Pe toată durata asocierii lor cu Maestrul, cei doisprezece nu au avut decât rare prilejuri de a vedea privirea fulgerătoare a lui Iisus şi de a auzi cuvinte de dojană atât de vii precum cele adresate lui Petru şi celorlalţi apostoli cu această ocazie. Iisus fusese întotdeauna răbdător în faţa imperfecţiunilor lor omeneşti, dar el nu a fost la fel şi în faţa ameninţării iminente împotriva programului său care implica executarea voii Tatălui său în legătură cu restul carierei lui pământeşti. Apostolii au fost realmente zăpăciţi; ei erau stupefiaţi şi îngroziţi. Nu găseau cuvinte pentru a-şi exprima amărăciunea. Încet-încet, ei au început să înţeleagă ceea ce trebuia să îndure Maestrul, precum şi necesitatea ca ei să treacă prin aceste încercări odată cu el; însă ei nu s-au trezit la realitatea acestor evenimente viitoare decât la mult timp după aceste prime aluzii la tragedia ameninţătoare a celor din urmă zile din viaţa sa.

^(1761.1) ^158:7.9 Iisus şi cei doisprezece au plecat apoi în tăcere către tabăra lor din Parcul Magadanului, trecând prin Capernaum. În cursul acestei după-amiezi, deşi ei nu au conversat deloc cu Iisus, au vorbit mult între ei, în vreme ce Andrei stătea de vorbă cu Maestrul.

8. Acasă la Petru

^(1761.2) ^158:8.1 Sosiţi la Capernaum la revărsatul zorilor, ei s-au dus direct să ia masa de seară la Simon Petru, trecând pe nişte străzi puţin circulate. În timp ce David Zebedeu se pregătea să îi ducă de partea cealaltă a lacului, ei zăboveau la Simon acasă. Privind drept în ochii lui Petru şi ai apostolilor, Iisus i-a întrebat: „Pe când mergeaţi împreună în această după-amiază, despre ce discutaţi voi atâta de serios?” Apostolii au tăcut din gură, căci mulţi dintre ei continuaseră discuţia începută lângă muntele Hermon, despre poziţiile pe care le vor ocupa în regatul ce va fi să vină, despre cine va fi cel mai mare şi aşa mai departe. Ştiind ceea ce ocupase gândurile lor în ziua aceea, Iisus a făcut semn unuia dintre micuţii lui Petru, l-a aşezat printre ei şi a zis: În adevăr, în adevăr, vă zic, dacă nu o să vă schimbaţi radical purtarea şi nu o să semănaţi mai mult cu copilul acesta, veţi face prea puţin progrese în împărăţia cerurilor. Cine se va smeri şi va semăna cu acest micuţ, va deveni cel mai mare în împărăţia cerurilor. Şi cine primeşte un copilaş, mă primeşte pe mine. Iar cine mă primeşte pe mine îl primeşte şi pe Cel care m-a trimis. Dacă vreţi să fiţi primii în regat, căutaţi să duceţi aceste bune adevăruri fraţilor voştri întru carne. Însă, în cazul în care cineva face pe vreunul dintre aceşti copilaşi să se împiedice, mai bine ar fi pentru el dacă i s-ar lega o piatră de gât o piatră de moară şi ar fi azvârlit în mare. Dacă lucrurile pe care le faceţi cu mâinile voastre şi pe care le vedeţi cu ochii voştri ofensează cumva progresul împărăţiei cerurilor, jertfiţi-i pe aceşti idoli îndrăgiţi; căci mai bine este să intri în regat fiind lipsit de multe dintre lucrurile pe care le iubeşti în viaţă decât să te agăţi de aceşti idoli şi să te pomeneşti exclus din regat. Dar mai presus de toate, vedeţi să nu îi dispreţuiţi pe nici unul dintre aceşti micuţi, căci îngerii lor privesc mereu chipurile oştirilor celeste.”

^(1761.3) ^158:8.2 Când Iisus a terminat de vorbit, el i-a urcat pe toţi într-o barcă şi au trecut până la Magadan, pe partea cealaltă a lacului.

Până la o nouă revedere … pace și lumină pentru totți !

Constantin RUSU

Share this:

Viața și învățăturile lui Iisus – În Cezareea lui Filip

Posted on 12 februarie 2017 by corus

Răspunde

Continuare: Viața și învățăturile lui Iisus conform cărții Urantia

În Cezareea lui Filip

Perceptorul de taxe de la templu
În Betsaida-Iulias
Mărturisirea lui Petru
Vorbind despre regat
Noul concept
După amiaza următoare
Dialogurile lui Andrei

Cine dorește să citească materialul în original – adică fără unele pasaje colorate, sublinieri sau boldiri care îmi aparțin – o poate face de pe linkul de mai jos :

http://www.urantia.org/ro/cartea-urantia/citeste-cartea-urantia-online

Capitolul 157

În Cezareea lui Filip

^(1743.1) ^157:0.1 ÎNAINTE de a-i lua cu el pe cei doisprezece pentru o scurtă şedere în vecinătatea Cezareei lui Filip, Iisus convenise, prin intermediul mesagerilor lui David, ca el să traverseze lacul pentru a-şi întâlni familia, la Capernaum, duminică 7 august. Vizita trebuia să aibă loc la şantierul naval al lui Zebedeu, şi David Zebedeu aranjase împreună cu Iuda, fratele lui Iisus, ca familia din Nazaret să fie prezentă toată – Maria şi toţi fraţii şi surorile lui Iisus. Însoţit de Andrei şi de Petru, Iisus s-a dus la întâlnire. Cu siguranţă că Maria şi copiii ei aveau şi ei intenţia de a se duce acolo, dar s-a nimerit că un grup de farisei, ştiind că Iisus era pe partea cealaltă a lacului, în domeniile lui Filip, au decis să îi facă o vizită Mariei pentru a afla pe cât posibil în ce regiune de ţărm se găsea el. Sosirea acestor emisari din Ierusalim a tulburat-o mult pe Maria. Ei au băgat bine de seamă încordarea şi nervozitatea întregii familii, şi de aici au dedus că era de aşteptat ca ei să primească vreo vizită de la Iisus. În consecinţă, ei s-au instalat la Maria, au chemat întăriri şi au aşteptat cu răbdare sosirea lui Iisus. Bineînţeles, aceasta i-a împiedicat efectiv pe toţi membrii familiei să încerce să meargă la vreo întâlnire. În cursul zilei, Iuda şi Rut au încercat de mai mult ori să dejoace vigilenţa fariseilor pentru a-l preveni pe Iisus, dar aceasta a fost în zadar.

^(1743.2) ^157:0.2 De devreme în după-amiază, mesagerii lui David i-au dat de ştire lui Iisus că fariseii îşi aveau tabăra în pragul casei mamei sale; el nu a făcut deci nici o încercare de a-şi vizita familia. Din nou, şi fără vreo vină de o parte sau de alta, Iisus şi familia sa pământeană nu au reuşit să reia contactul.

1. Perceptorul de taxe de la templu

^(1743.3) ^157:1.1 În timp ce Iisus zăbovea cu Andrei şi cu Petru pe malul lacului, lângă şantierul naval, un perceptor de taxe de la templu s-a apropiat de ei, l-a recunoscut pe Iisus şi l-a luat pe Petru deoparte şi i-a zis: „Maestrul tău nu plăteşte taxa de templu?” Petru era gata să fie cuprins de indignare la sugestia că Iisus ar trebui să contribuie la susţinerea activităţilor religioase ale inamicilor lui declaraţi, dar a remarcat o anume expresie pe chipul perceptorului. El a concluzionat, pe drept cuvânt, că perceptorul căuta să îl prindă în flagrant delict de refuz plată a obişnuitei jumătăţi de siclu pentru întreţinerea serviciilor templului din Ierusalim. Prin urmare, Petru a răspuns: „Bineînţeles, Maestrul plăteşte taxa de templu. Tu aşteaptă la poartă, iar eu revin cu suma respectivă.”

^(1743.4) ^157:1.2 Petru vorbise fără chibzuială, căci Iuda, care transporta fondurile lor, era pe partea cealaltă a lacului. Nici Petru, nici fratele lui, nici Iisus nu aduseseră bani cu ei. Ştiind că fariseii îi căutau, le venea greu să se ducă în Betsaida pentru a face rost de fonduri. Când Petru i-a vorbit lui Iisus de perceptor şi i-a zis că îi promisese bani, Iisus i-a spus: „Dacă ai promis, trebuie să plăteşti, dar cu ce te vei ţine tu de promisiunea ta? Vei deveni tu un pescar pentru a-ţi putea onora cuvântul dat? Totuşi, Petrule, în aceste împrejurări, este bine să plătim taxa. Să nu dăm acestor oameni prilej să se simtă ofensaţi de atitudinea noastră. Vom aştepta aici, în timp ce tu mergi să iei barca şi să prinzi peşte cu năvodul. Când îl vei fi vândut în piaţa de acolo, plăteşte perceptorului pentru tustrei.”

^(1744.1) ^157:1.3 Toată această conversaţie fusese auzită de mesagerul secret al lui David, care stătea prin preajmă şi care a făcut semn unui asociat ce pescuia aproape de ţărm să acosteze numaidecât. Când Petru s-a pregătit să urce în barcă pentru a pleca la pescuit, mesagerul şi prietenul lui pescar i-au oferit mai multe coşuri mari cu peşte şi l-au ajutat să le care la negustorul de peşte din preajmă. Acesta a cumpărat captura de peşte şi a plătit pe ea un preţ care, cu un plus oferit de mesagerul lui David, era de ajuns să plătească taxa de templu pentru cei trei oameni. Perceptorul a acceptat taxa şi i-a scutit de amenda pentru întârzierea plăţii, deoarece respectivii fuseseră absenţi din Galileea câtva vreme.

^(1744.2) ^157:1.4 Nu este ciudat că Evangheliile voastre conţin o poveste despre Petru prinzând un peşte în a cărui gură era un siclu. Pe vremea aceea, circulau numeroase poveşti despre descoperirea de comori în gura unor peşti, iar aceste povestiri, aproape miraculoase, erau foarte răspândite. Când Petru s-a dus de acolo, îndreptându-se către barcă, Iisus a observat cu o notă de umor: „Este ciudat că fiul regelui trebuie să plătească tribut; în general străinii sunt cei taxaţi la intrarea lor în curte; dar se cuvine să nu oferim o piatră de încercare autorităţilor. Mergi dară! Poate că vei prinde tocmai peştele care are siclul în gură.” După aceste cuvinte ale lui Iisus şi după reapariţia atât de rapidă a lui Petru cu suma taxei pentru templu, este destul de firesc ca episodul să fi fost ulterior exagerat pentru a deveni miracolul povestit de autorul evangheliei după Matei.

^(1744.3) ^157:1.5 Iisus a aşteptat pe malul lacului cu Andrei şi cu Petru până la apusul soarelui. Mesagerii lui i-au dat de ştire că locuinţa Mariei era supravegheată tot timpul; în consecinţă, la căderea nopţii, cei doisprezece trei oameni au urcat în bărcile lor şi au vâslit încet către coasta orientală a Galileii.

2. În Betsaida-Iulias

^(1744.4) ^157:2.1 Luni 8 august, în vreme ce Iisus şi cei doisprezece apostoli campau în parcul Magadan aproape de Betsaida-Iulias, peste o sută de credincioşi, evangheliştii, grupul de femei şi alte persoane interesate de stabilirea regatului au venit din Capernaum pentru o conferinţă. Aflând că Iisus era acolo, au venit şi mulţi farisei. Între timp, un anumit număr de saduchei se alăturaseră eforturilor fariseilor de a-l prinde pe Iisus în cursă. Înaintea întrevederii private cu credincioşii, Iisus a ţinut o reuniune publică la care au asistat fariseii. Ei l-au sâcâit pe Maestru cu întrebări şi au mai căutat, de altfel, să tulbure reuniunea. Căpetenia turbulenţilor a zis: „Maestre, am vrea ca tu să ne dai un semn al autorităţii tale de a propovădui, şi atunci, când se va produce acest semn, toţi oamenii vor pricepe că tu ai fost trimis de Dumnezeu.” Şi Iisus le-a răspuns: „Seara, voi ziceţi că va fi vreme frumoasă pentru că cerul este roşu. Dimineaţa, voi ziceţi că va fi vreme rea pentru că cerul e roşu şi se lasă norii. Când vedeţi un nor ridicându-se la vest, ziceţi că vor cădea ploi. Când vântul bate dinspre sud, voi să anunţaţi căldură toridă. Cum se face că, ştiind atât de bine să distingeţi aspectul cerului, voi sunteţi atât de complet incapabili să desluşiţi semnele vremurilor? Celor care ar vrea să cunoască adevărul, le-a fost deja dat un semn; dar, unei generaţii ipocrite şi rău intenţionate, nu îi va fi dat nici un semn.”

^(1745.1) ^157:2.2 După ce a vorbit astfel, Iisus s-a retras şi s-a pregătit pentru întrunirea de seară cu discipolii săi. S-a decis la această convorbire să se întreprindă în comun un turneu în toate oraşele şi în toate satele Decapolisului, de îndată ce Iisus şi cei doisprezece vor fi revenit din vizita lor proiectată în Cezareea lui Filip. Maestrul a participat la elaborarea planurilor misiunii în Decapolis, apoi a dat liber asistenţei spunând: „V-am pus în gardă contra drojdiei fariseilor şi a saducheilor. Nu vă lăsaţi înşelaţi de demonstraţia lor de mare erudiţie şi de profundul lor ataşament de formele religiei. Nu vă preocupaţi decât de spiritul adevărului viu şi de puterea adevăratei religii. Nu teama unei religii moarte este cea care vă va salva, ci mai degrabă încrederea voastră într-o experienţă vie a realităţilor spirituale ale regatului. Nu vă lăsaţi nici orbiţi de prejudecăţi, nici paralizaţi de teamă. Nici nu permiteţi respectului faţă de tradiţii să deformeze inteligenţa voastră până într-atâta încât ochii voştri nu mai văd şi urechile voastre nu mai aud. Adevărata religie nu are ca ţel doar să aducă pacea, ci mai degrabă să asigure progresul. Nu poate să fie nici pace în inimă, nici progres în minte dacă nu vă îndrăgostiţi cu toată inima de adevăr, de idealurile realităţilor eterne. Alternativa vieţii şi a morţii vă este pusă înainte – de o parte plăcerile culpabile ale timpului, iar de cealaltă justele realităţi ale eternităţii. Încă de pe acum ar trebui să începeţi să vă eliberaţi din robia fricii şi a îndoielii intrând în noua viaţă de credinţă şi de speranţă. Când vi se nasc în inimă sentimentele servirii faţă de aproapele vostru, nu le înăbuşiţi; când ţâşnesc în inima voastră emoţiile iubirii faţă de aproape, manifestaţi această tendinţă afectivă printr-un ajutor inteligent care satisface nevoile reale ale aproapelui vostru.”

3. Mărturisirea lui Petru

^(1745.2) ^157:3.1 Marţi dimineaţa devreme, Iisus şi cei doisprezece apostoli au plecat din parcul Magadan către Cezareea lui Filip, capitala domeniului tetrarhului Filip. Acest oraş era situat într-o regiune extraordinar de frumoasă. El era aşezat într-o vale pitorească între dealurile de unde Iordanul ieşea dintr-o grotă subterană. La nord, se vedeau bine înălţimile muntelui Hermon, în timp ce urcând pe dealurile din sud, apărea o vedere magnifică asupra amontelui Iordanului şi a Mării Galileii.

^(1745.3) ^157:3.2 În cursul primelor lui experienţe în treburile regatului, Iisus era dus pe muntele Hermon; acum că intra în ultima fază a operei sale, el dorea să se reîntoarcă pe acest loc înalt de încercare şi de triumf. El spera că acolo apostolii ar putea avea o nouă viziune a responsabilităţilor lor şi ar putea dobândi noi forţe pentru iminenta perioadă de încercări. Cum călătoreau ei pe drumul lor, aproape de momentul când treceau prin sudul Apelor Meromului, apostolilor le-a venit să vorbească între ei despre recentele lor experienţe din Fenicia şi de prin alte locuri; ei au povestit despre felul cum fusese primit mesajul lor şi au vorbit despre modul în care îl considerau diferitele populaţii pe Maestrul lor.

^(1745.4) ^157:3.3 În pauza de masă, Iisus a abordat pe neaşteptate, cu cei doisprezece, prima întrebare pe care i-au pus-o vreodată referitoare la el însuşi. El le-a pus această întrebare surprinzătoare: „Ce se zice că sunt eu?”

^(1746.1) ^157:3.4 Iisus petrecuse luni lungi cu instruirea apostolilor asupra naturii şi a caracterului împărăţiei cerurilor; el ştia că venise momentul să le dezvăluie mai mult despre propria sa natură şi despre relaţiile sale personale cu regatul. Atunci, în timp ce era aşezat sub tufele de mur, Maestrul s-a pregătit pentru una dintre cele mai importante discuţii din lunga sa asociere cu apostolii aleşi.

^(1746.2) ^157:3.5 Mai mult de jumătate dintre ei au participat cu răspunsuri la întrebarea pusă. Ei i-au zis lui Iisus că toţi cei doisprezece care îl cunoşteau îl considerau drept un profet sau un om extraordinar; că până şi duşmanii lui se temeau mult de el şi explicau puterile lui acuzându-l de a fi aliat cu prinţul demonilor. Apostolii i-au zis că unii locuitori ai Iudeei şi ai Samariei, care nu îl întâlniseră personal, îl luau drept Ioan Botezătorul reînviat dintre morţi. Petru a explicat că, în mai multe rânduri, diverse persoane, îl comparaseră pe Iisus cu Moise, cu Ilie, cu Isaia şi cu Ieremia. După ce a auzit aceste comentarii, Iisus s-a ridicat, s-a uitat la cei doisprezece aşezaţi în semicerc în jurul lui şi, într-un mod impresionant şi cu intensitate a îndreptat degetul spre ei făcând un gest circular, şi i-a întrebat: „Dar voi, cine ziceţi că sunt eu?” A urmat un moment de tăcere încordată în care cei doisprezece nu l-au scăpat din ochi pe Maestrul lor. Apoi Simon Petru ridicându-se brusc, a exclamat: „Tu eşti Eliberatorul, Fiul Dumnezeului viu.” Şi cei doisprezece s-au ridicat în semn de comun acord arătând, astfel, că Petru vorbeşte pentru ei toţi.

^(1746.3) ^157:3.6 Iisus i-a rugat să se aşeze şi, rămânând încă în picioare înaintea lor, a zis: „Aceasta v-a fost revelat de către Tatăl meu. A venit ceasul când trebuie să cunoaşteţi adevărul despre mine. Dar, deocamdată, vă cer să nu îl spuneţi nimănui. Să plecăm de aici.”

^(1746.4) ^157:3.7 Ei şi-au reluat deci călătoria către Cezareea lui Filip, unde au sosit seara târziu şi s-au oprit la Celsus, care îi aştepta. Apostolii au dormit puţin în noaptea aceea; ei aveau sentimentul că tocmai se produsese un mare eveniment în viaţa lor şi în lucrarea regatului.

4. Vorbind despre regat

^(1746.5) ^157:4.1 De la episodul botezării sale de către Ioan şi al preschimbării apei în vin de la Cana, apostoli aproape că îl acceptaseră, la diverse date, pe Iisus în calitate de Mesia. Pentru scurte perioade, unii dintre ei crezuseră cu adevărat că el era Eliberatorul aşteptat. Dar abia de se năşteau aceste speranţe în inima lor, că Maestrul le şi spulbera prin câteva cuvinte nimicitoare sau printr-o faptă care îi decepţiona. Apostolii fuseseră multă vreme foarte agitaţi din pricina conflictului dintre conceptele despre Mesia aşteptat din mintea lor, şi experienţa asocierii lor extraordinare cu acest om extraordinar, care era aceea din inima lor.

^(1746.6) ^157:4.2 Târziu în dimineaţa acestei zile de miercuri, apostolii s-au adunat în grădina lui Celsus pentru masa de prânz. Aproape toată noaptea şi de la trezirea lor din dimineaţa aceea, Simon Petru şi Simon Zelotul lucraseră cu asiduitate pentru a-i aduce pe fraţii lor la punctul în care vor accepta din toată inima pe Maestru, nu numai în calitate de Mesia, ci şi în calitate de Fiu divin al lui Dumnezeu cel viu. Cei doi Simoni erau aproape de acord asupra aprecierii lor în ceea ce îl priveşte pe Iisus, şi lucrau asiduu pentru a-şi face acceptat pe deplin punctul lor de vedere de către ceilalţi. Cu toate că Andrei a rămas directorul general al corpului apostolic, fratele său, Simon Petru, printr-un comun acord, devenea tot mai mult purtătorul de cuvânt al celor doisprezece.

^(1747.1) ^157:4.3 Ei şedeau toţi în grădină, la amiază, când a apărut Maestrul. Chipurile lor aveau expresii demne şi solemne, şi s-au ridicat cu toţii la apropierea lui. Iisus a destins situaţia printr-un surâs prietenesc şi frăţesc atât de caracteristic pe care îl arbora atunci când discipolii lui îşi luau prea în serios propria lor persoană sau vreun eveniment care se raporta la ei. Cu un gest poruncitor, el le-a făcut semn să se aşeze. Niciodată cei doisprezece nu îl mai întâmpinaseră pe Maestrul lor ridicându-se la sosirea sa, căci luaseră seama la dezaprobarea sa pentru această marcă exterioară de respect.

^(1747.2) ^157:4.4 După ce şi-au luat masa şi s-au lansat în discutarea planurilor pentru următorul lor turneu în Decapolis. Iisus i-a privit deodată în faţă şi le-a zis: „Acum că s-a scurs o zi întreagă de când aţi aprobat declaraţia lui Petru asupra identităţii Fiului Omului, aş vrea să vă întreb dacă încă vă mai menţineţi concluzia.” Auzind aceasta, cei s-au ridicat în picioare, iar Simon Petru a înaintat câţiva paşi către Iisus spunând: „Da, Maestre, ne-o menţinem. Noi credem că tu eşti Fiul Dumnezeului viu.” Şi Petru s-a reaşezat apoi alături de fraţii lui.

^(1747.3) ^157:4.5 Iisus, rămas în picioare, le-a zis atunci celor doisprezece: „Voi sunteţi ambasadorii mei aleşi, dar eu ştiu că în asemenea împrejurări această credinţă nu ar putea fi rezultatul unei simple cunoaşteri umane. Această credinţă este o revelaţie a spiritului Tatălui meu pentru cel mai adânc din sufletele voastre. Aşadar, dacă faceţi această mărturisire prin clarviziunea spiritului Tatălui meu care locuieşte în voi, eu sunt nevoit să proclam că, pe această temelie, voi edifica fraternitatea împărăţiei cerurilor. Pe această stâncă a realităţii spirituale, eu voi clădi templul viu al comunităţii spirituale în realităţile eterne ale împărăţiei Tatălui meu. Toate forţele răului şi oştirile păcatului nu vor prevala contra acestei fraternităţi umane a spiritului divin. În timp ce spiritul Tatălui meu va fi întotdeauna ghidul şi mentorul divin al tuturor celor care se angajează în legăturile acestei comunităţi de spirit, vouă şi succesorilor voştri, eu vă încredinţez acum cheile regatului exterior – autoritatea asupra lucrurilor temporale – factorii sociali şi economici ai acestei asocieri a bărbaţilor şi femeilor ca membri ai împărăţiei.” Din nou, el le-a recomandat să nu zică nimănui deocamdată că el era Fiul lui Dumnezeu.

^(1747.4) ^157:4.6 Iisus începea să aibă încredere în loialitatea şi în integritatea apostolilor săi. Maestrul gândea că, dacă credinţa reprezentanţilor săi aleşi era capabilă să reziste la necazurile pe care le suferiseră recent, ea va putea fără îndoială să suporte asprele încercări care îi aşteptau şi va ieşi intactă din naufragiul aparent al tuturor speranţelor lor. Ei se vor găsi atunci în lumina unei noi dispense şi capabili de a duce o campanie de iluminare a unei lumi cufundate în întuneric. În ziua aceea, Maestrul a început să aibă încredere în credinţa tuturor apostolilor, cu excepţia unuia.

^(1747.5) ^157:4.7 Şi, din ziua aceasta, acest acelaşi Iisus a continuat mereu să clădească acest templu viu pe acelaşi fundament veşnic al filiaţiei sale divine. Oamenii care au devenit astfel în mod conştient fii ai lui Dumnezeu sunt pietrele umane care constituie acest templu viu al filiaţiei care se înalţă în gloria şi în onoarea înţelepciunii şi a iubirii Tatălui etern al spiritelor.

^(1747.6) ^157:4.8 După ce a vorbit astfel, Iisus a poruncit celor doisprezece să se ducă fiecare separat pe dealuri pentru a căuta acolo înţelepciunea, tăria şi indicaţiile spirituale, până la ora mesei de seară. Şi ei au făcut ceea ce Maestrul îi îndemnase să facă.

5. Noul concept

^(1748.1) ^157:5.1 O trăsătură nouă şi esenţială a mărturisirii lui Petru a fost recunoaşterea foarte categorică că Iisus era Fiul lui Dumnezeu, că el era indiscutabil divin. De la botezarea sa şi de la nunta din Cana, apostolii îl consideraseră în mod divers ca fiind Mesia, dar faptul că Mesia ar trebui să fie divin nu făcea parte din conceptul iudaic de eliberator naţional. Iudeii nu propovăduiseră că Mesia ar avea o origine divină; el trebuia să fie „unsul”, dar prea puţin îşi închipuiseră că el este „Fiul lui Dumnezeu”. În cea de-a doua mărturisire, accentul a fost plasat mai mult pe natura combinată a lui Iisus, pe faptul celest că el era Fiul Omului şi Fiul lui Dumnezeu. Pe acest mare adevăr al uniunii naturii umane cu natura divină a declarat Iisus că va clădi împărăţia cerurilor.

^(1748.2) ^157:5.2 Iisus căutase să îşi trăiască viaţa pământească şi să îşi desăvârşească misiunea de manifestare ca Fiu al Omului. Discipolii lui erau înclinaţi să îl considere ca fiind Mesia cel aşteptat. Ştiind că el nu va putea niciodată să împlinească speranţele lor mesianice, el s-a străduit să modifice conceptul lor de Mesia în aşa fel încât să poată răspunde parţial aşteptării lor. Dar a recunoscut acum că acest plan avea prea puţine şanse de a fi dus la bun sfârşit. El a decis deci cu îndrăzneală să le reveleze cel de-al treilea plan al său – de a anunţa în mod deschis divinitatea sa, de a cunoaşte autenticitatea mărturisirii lui Petru şi de a declara direct celor doisprezece că el era Fiul lui Dumnezeu.

^(1748.3) ^157:5.3 Vreme de trei ani Iisus proclamase că el era „Fiul Omului”, şi, în vremea acestor aceiaşi ani, apostolii insistaseră tot mai mult asupra faptului că el era Mesia iudeu cel aşteptat. El a dezvăluit acum că era Fiul lui Dumnezeu şi a ales să clădească împărăţia cerurilor pe conceptul naturii sale combinate de Fiu al Omului şi de Fiu al lui Dumnezeu. El se hotărâse să nu mai facă eforturi ca să îi mai convingă pe apostolii lui că el nu era Mesia. El şi-a propus atunci să le dezvăluie cu îndrăzneală ceea ce este, şi de a nu mai ţine seama de stăruinţa lor de a-l considera ca fiind Mesia.

6. După amiaza următoare

^(1748.4) ^157:6.1 Iisus şi apostolii au mai rămas o zi în casa lui Celsus, aşteptând ca mesagerii lui David Zebedeu să sosească cu bani. În urma scăderii popularităţii lui Iisus în cadrul maselor, veniturile apostolilor se diminuaseră considerabil. La sosirea lor în Cezareea lui Filip, visteria lor era goală. Matei nu voia să îi părăsească pe Iisus şi pe tovarăşii săi, într-un asemenea moment, şi nu avea fonduri disponibile, care să îi aparţină de drept, pe care să le încredinţeze lui Iuda aşa cum o făcuse de atâtea ori în trecut. Totuşi, David Zebedeu prevăzuse această diminuare probabilă a veniturilor şi dăduse instrucţiuni în consecinţă mesagerilor săi. Traversând Iudeea, Samaria şi Galileea, ei trebuiau să servească în calitate de colectori de fonduri destinate apostolilor exilaţi şi Maestrului lor. Şi astfel, în seara aceleiaşi zile, mesagerii au sosit din Betsaida, aducând o sumă suficientă de bani pentru întreţinerea apostolilor până la data când vor reveni pentru a întreprinde turul Decapolisului. Matei spera că la reîntoarcerea lor va fi încasat preţul din vânzarea ultimei sale proprietăţi din Capernaum, şi luase măsuri ca aceste fonduri să fie încredinţate lui Iuda pe cale anonimă.

^(1749.1) ^157:6.2 Nici Petru, nici ceilalţi apostoli nu aveau o concepţie foarte justă asupra divinităţii lui Iisus. Ei nu îşi dădeau seama că începea o nouă epocă în cariera pământească a Maestrului lor, epocă în care învăţătorul-vindecător devenea Mesia potrivit noii concepţii – Fiul lui Dumnezeu. Începând din acel moment, a apărut un nou ton în mesajele Maestrului. Unicul lui ideal de viaţă a fost de aici înainte revelaţia Tatălui, iar ideea unică a învăţăturii lui a fost de a prezenta, universului său, personificarea acestei înţelepciuni supreme comprehensibile doar prin trăirea ei. El venise pentru ca noi să putem cu toţii avea viaţa, să o avem din abundenţă.

^(1749.2) ^157:6.3 Iisus intra acum în cel de-al patrulea şi cel din urmă stadiu al vieţii sale umane în trup. Primul a fost acela al copilăriei lui, anii în care el nu avea decât vag conştiinţa originii sale, a naturii sale şi a destinului său în calitate de fiinţă umană. Al doilea stadiu a fost acela al auto-conştiinţei crescânde din anii adolescenţei şi ai tinereţii sale, în timpul cărora a înţeles mai limpede natura sa divină şi misiunea sa umană; acest al doilea stadiu a luat sfârşit odată cu experienţele şi cu revelaţiile asociate botezului său. Al treilea stadiu al experienţei pământeşti a Maestrului s-a întins de la botezul său, urmat de anii serviciului său de învăţător şi de vindecător, până în ceasul memorabil al confesiunii lui Petru în Cezareea lui Filip; acest al treilea stadiu a înglobat perioada în care apostolii şi discipolii lui imediaţi l-au cunoscut ca Fiu al Omului şi l-au considerat ca fiind Mesia. Cea de-a patra şi ultima perioadă a carierei sale terestre începe aici, în Cezareea lui Filip, şi a durat până la crucificarea sa. Acest stadiu al serviciului său a fost caracterizat de declararea divinităţii sale, şi a inclus lucrările ultimului său an de încarnare. Majoritatea discipolilor lui Iisus încă îl considerau ca fiind Mesia, dar, în cursul celei de-a patra perioade, apostolii l-au cunoscut în calitate de Fiu al lui Dumnezeu. Confesiunea lui Petru a marcat începutul noii perioade de realizare mai deplină a adevărului serviciului său suprem ca Fiu de manifestare pe Urantia şi pentru un întreg univers, precum şi recunoaşterea acestui fapt, cel puţin vag, de către ambasadorii săi aleşi.

^(1749.3) ^157:6.4 Iisus a dat astfel, în viaţa sa, pilda a ceea ce propovăduia el în religia sa: creşterea naturii spirituale prin tehnica progresului viu. Spre deosebire de cei ce l-au urmat, el nu a pus accentul pe lupta neîncetată dintre suflet şi corp. El a propovăduit mai degrabă că spiritul triumfă cu uşurinţă asupra celor două şi aduce în mod efectiv şi folositor o reconciliere într-un mare număr dintre aceste conflicte dintre intelect şi instinct.

^(1749.4) ^157:6.5 De aici înainte, se ataşează o nouă semnificaţie tuturor învăţăturilor lui Iisus. Înaintea de Cezareea lui Filip, el a explicat evanghelia împărăţiei prezentând-o ca fiind învăţătorul lui principal. După Cezareea lui Filip, el nu a apărut numai ca simplu învăţător, ci şi ca reprezentant divin al Tatălui etern, care este centrul circumferinţei acestei împărăţii spirituale. Şi trebuia ca Iisus să facă toate acestea ca fiinţă umană, ca Fiu al Omului.

^(1749.5) ^157:6.6 El se străduise sincer, mai întâi ca învăţător, apoi ca învăţător-vindecător, să îi facă să intre pe discipolii săi în împărăţia spirituală, dar ei nu au acceptat. Iisus ştia bine că misiunea sa terestră nu putea împlini speranţele mesianice ale poporului iudeu; profeţii de odinioară descriseseră un Mesia iremediabil diferit de el. Iisus căuta, ca Fiu al Omului, să stabilească regatul Tatălui, dar discipolii săi nu au vrut să se lanseze în această aventură. Văzând aceasta, Iisus a ales atunci să facă jumătatea din drum pentru ale ieşi în întâmpinare celor doisprezece care credeau în el; procedând astfel, el s-a pregătit făţiş să îşi asume rolul de Fiu de manifestare al lui Dumnezeu.

^(1750.1) ^157:6.7 În consecinţă, apostolii au învăţat multe lucruri noi ascultându-l pe Iisus, în ziua aceea, în grădină. Chiar şi pentru ei, unele dintre aceste afirmaţii au părut ciudate, şi iată câteva dintre aceste frapante declaraţii:

^(1750.2) ^157:6.8 ”De aici înainte, dacă un om vrea să aibă locul său în comunitatea noastră, să îşi asume obligaţiile filiaţiei, şi să mă urmeze. Când nu voi mai fi cu voi, nu vă imaginaţi că lumea vă va trata mai bine decât l-ar fi tratat pe Maestrul vostru. Dacă mă iubiţi, fiţi gata să dovediţi această afecţiune acceptând să faceţi sacrificiul suprem.”

^(1750.3) ^157:6.9 ”Reţineţi bine cuvintele mele: Eu nu am venit să îi chem pe cei drepţi, ci pe păcătoşi. Fiul Omului nu a venit ca să fie îngrijit, ci pentru a îngriji şi pentru a-şi oferi viaţa ca pe un dar pentru toţi. Vă declar că am venit pentru a-i căuta şi a-i găsi pe cei rătăciţi.”

^(1750.4) ^157:6.10 Paragraph 157:6.10 is missing.

^(1750.5) ^157:6.11 ”Încă nu putem proclama făţiş că Fiul Omului este Fiul lui Dumnezeu, dar aceasta v-a fost revelat; de aceea vă vorbesc cu îndrăzneală despre acest mister. Deşi mă înfăţişez vouă sub această formă corporală, eu am venit de la Dumnezeu Tatăl. Înainte ca Avraam să fie, eu sunt. Eu am venit cu adevărat de la Tatăl în această lume aşa cum m-aţi cunoscut, şi vă declar că va trebui ca în curând să părăsesc această lume şi să reiau munca Tatălui meu.”

^(1750.6) ^157:6.12 ”Şi, acum, poate oare credinţa voastră să înţeleagă adevărul acestor declaraţii, după avertismentul meu că Fiul Omului nu va răspunde aşteptării părinţilor voştri potrivit felului în care îl concepeau ei pe Mesia? Regatul meu nu este al acestei lumi. Puteţi voi crede adevărul despre mine ştiind că vulpile au vizuini şi păsările cerului au cuiburi, însă eu nu am nici un loc unde să-mi pun capul?”

^(1750.7) ^157:6.13 ”Totuşi, eu vă zic că Tatăl şi cu mine suntem una. Cine m-a văzut a văzut Tatăl. Tatăl meu acţionează cu mine în toate aceste lucruri şi nu mă va lăsa niciodată singur în misiunea mea, tot aşa cum eu nu vă voi abandona niciodată când veţi merge curând să proclamaţi această evanghelie în lume.”

^(1750.8) ^157:6.14 ”Şi, acum, eu v-am luat deoparte pentru o scurtă perioadă, singuri cu mine, pentru ca voi să puteţi înţelege gloria şi să pricepeţi măreţia vieţii la care v-am chemat: aventura de a stabili, prin credinţă, regatul Tatălui meu în inima oamenilor, de a clădi comunitatea mea de asociere vie cu sufletele tuturor celor care cred în această evanghelie.”

^(1750.9) ^157:6.15 Apostolii au ascultat în tăcere aceste afirmaţii îndrăzneţe şi impresionante; ei erau uluiţi. Apoi s-au dispersat în grupuri mici pentru a discuta cuvintele Maestrului şi a medita asupra lor. Ei mărturisiseră că Iisus era Fiul lui Dumnezeu, dar nu puteau pricepe deplinul înţeles al celor ce fuseseră determinaţi să facă.

7. Dialogurile lui Andrei

^(1750.10) ^157:7.1 În seara aceea, Andrei şi-a propus să aibă nişte dialoguri personale şi aprofundate cu fiecare dintre fraţii lui. Aceste convorbiri au fost folositoare şi încurajatoare cu toţi participanţii, mai puţin cu Iuda Iscariotul. Andrei nu avusese niciodată cu Iuda un contact personal la fel de strâns ca şi cu ceilalţi apostoli; de aceea nici nu acordase, până atunci, vreo importanţă faptului că Iuda nu stabilise niciodată relaţii de deschidere şi confidenţă cu şeful corpului apostolic. Dar, de data aceasta, atitudinea lui Iuda i-a pricinuit o asemenea îngrijorare că, mai târziu în timpul serii, după ce toţi apostolii au adormit, s-a dus să-l găsească pe Iisus, arătându-i cauza neliniştii sale. Maestrul i-a zis: „Nu este greşit, Andrei, că vii să mă consulţi cu privire la acest subiect, dar nu putem face nimic mai mult; continuă numai să acorzi deplină încredere acestui apostol şi nu vorbi fraţilor tăi de discuţia ta cu mine.”

^(1751.1) ^157:7.2 Andrei nu a putut scoate nimic de la Iisus. Existase întotdeauna un sentiment de neînţelegere şi înstrăinare între acest iudeu şi fraţii săi galileeni. Iuda fusese şocat de moartea lui Ioan Botezătorul, profund rănit de bruftuielile Maestrului cu diverse prilejuri, dezamăgit când Iisus a respins sfidarea fariseilor de a le da un semn, deconcertat de refuzul Maestrului de a recurge la manifestări de putere şi, mai recent, deprimat şi uneori abătut de golul din visterie. În plus, lui Iuda îi lipsea stimulul mulţimilor.

^(1751.2) ^157:7.3 Într-o anumită măsură şi în diverse grade, fiecare din ceilalţi apostoli era deopotrivă de afectat de aceste aceleaşi încercări şi necazuri, dar ei îl iubeau pe Iisus. În orice caz, ei trebuit să îl fi iubit mai mult decât o făcea Iuda, căci ei l-au însoţit până la capăt.

^(1751.3) ^157:7.4 Originar din Iudeea, Iuda a luat drept o ofensă personală recentul avertisment al lui Iisus către apostoli de „a nu se încrede în plămădeala fariseilor”; el avea tendinţa de a considera această declaraţie ca pe o aluzie învăluită la el însuşi. Dar marea eroare a lui Iuda era următoarea: în repetate rânduri, când Iisus îi trimitea pe apostolii lui să se roage fiecare de unul singur, Iuda se lăsa pradă unor gânduri de teamă omenească în loc de a intra în comuniune sinceră cu forţele spirituale ale universului; în acelaşi timp, el persista în a hrăni unele îndoieli subtile cu privire la misiunea lui Iisus şi se lăsa pradă tendinţei sale nefericite de a nutri sentimente de răzbunare.

^(1751.4) ^157:7.5 Iisus voia acum să îi ducă pe apostoli cu el la muntele Hermon, unde decisese să inaugureze, ca Fiu al lui Dumnezeu, ce-a de-a patra fază a serviciului său pământesc. Unii dintre apostolii săi asistaseră la botezul său în Iordan şi la debutul carierei sale ca Fiu al Omului, şi el dorea ca unii dintre ei să fie prezenţi şi pentru a auzi din ce autoritate îşi asuma el public rolul nou de Fiu al lui Dumnezeu. În consecinţă, în dimineaţa de vineri, 12 august, Iisus le-a zis celor doisprezece: „Faceţi-vă provizii şi pregătiţi-vă să plecaţi pe muntele pe care îl vedeţi acolo; spiritul îmi cere să merg acolo pentru a primi darurile care îmi vor permite să îmi înfăptuiesc opera pe pământ. Aş vrea să îi duc acolo pe fraţii mei pentru ca şi ei să poată fi întăriţi în vederea unor vremuri grele care îi aşteaptă când vor trece cu mine prin această experienţă.”

Până la o nouă revedere … pace și lumină pentru toți !

Constantin RUSU

Share this: