Viața și învățăturile lui Iisus – Şederea la Tyr și la Sidon

Posted on 18 decembrie 2016 by corus

Continuare: Viața și învățăturile lui Iisus conform cărții Urantia

Şederea la Tyr și la Sidon

Femeia Siriană
Propovăduirea în Sidon
Călătoria în susul coastei
La Tyr
Învăţătura lui Iisus la Tyr
Reîntoarcerea din Fenicia

Cine dorește să citească materialul în original – adică fără unele pasaje colorate, sublinieri sau boldiri care îmi aparțin – o poate face de pe linkul de mai jos :

http://www.urantia.org/ro/cartea-urantia/citeste-cartea-urantia-online

Capitolul 156

Şederea la Tyr şi la Sidon

^(1734.1) ^156:0.1 VINERI după amiază, 10 iunie, Iisus şi asociaţii săi au sosit în vecinătatea Sidonului şi s-au oprit la o femeie care fusese îngrijită la spitalul din Betsaida, în epoca în care Iisus era la apogeul favorii populare. Apostolii şi evangheliştii au fost găzduiţi în imediata apropiere la nişte prieteni de-ai ei, şi s-au odihnit până în ziua de după sabat în această ambianţă înviorătoare. Ei au petrecut aproape două săptămâni şi jumătate în Sidon şi în împrejurimi înainte de a se pregăti să viziteze oraşele de coastă situate mai la nord.

^(1734.2) ^156:0.2 Acest sabat de iunie era o zi de mare calm. Evangheliştii şi apostolii erau complet absorbiţi în meditaţiile lor cu privire la discursurile Maestrului asupra religiei, discursuri pe care le ascultaseră pe drumul Sidonului. Toţi erau capabili să extragă ceva din ceea ce le spusese Iisus, dar nici unul dintre ei nu pricepea pe deplin importanţa învăţăturii sale.

1. Femeia Siriană

^(1734.3) ^156:1.1 Lângă casa lui Karuska, unde era găzduit Maestrul, trăia o siriană care auzise vorbindu-se mult de Iisus ca mare tămăduitor şi învăţător. Ea a venit la el în această după-amiază de sabat, şi şi-a adus cu ea fetiţa în vârstă de doisprezece ani. Copilul era atins de grave tulburări nervoase caracterizate de convulsii şi de alte manifestări alarmante.

^(1734.4) ^156:1.2 Iisus ordonase asociaţilor lui să nu vorbească nimănui de prezenţa sa la Karuska, explicând că vrea să se odihnească. Ei respectaseră consemnul, dar servitoarea din Karuska se dusese să o vadă pe siriană, numită Norana, pentru a o informa că Iisus locuia la stăpâna ei şi o îndemnase pe mama neliniştită să îşi ducă acolo fiica suferindă pentru a-i obţine vindecarea. Bineînţeles, mama credea că fetiţa ei era posedată de un demon, un spirit necurat.

^(1734.5) ^156:1.3 Când Norana a sosit cu fiica ei, gemenii Alfeu, i-au explicat, prin mijlocirea unui tălmăcitor, că Maestrul se odihnea şi că nu îl puteau deranja, la care Norana a răspuns că va rămâne pe loc cu copilul ei până ce Maestrul se va fi odihnit. Petru a încercat şi el să se înţeleagă cu ea şi să o convingă să se întoarcă acasă. I-a dat de înţeles că Iisus era ostenit după atâta propovăduit şi tămăduit, şi că venise în Fenicia pentru o perioadă de linişte şi de odihnă. A fost zadarnic; Norana nu a vrut să plece de acolo. La implorările lui Petru, ea s-a mulţumit să răspundă: „Eu nu voi pleca înainte de a-l fi văzut pe Maestrul tău. Ştiu că el poate să alunge demonul din copilul meu şi nu mă voi duce de aici înainte ca tămăduitorul să fi aruncat o privire la fata mea.”

^(1734.6) ^156:1.4 După aceea, Toma a căutat, la rândul lui, s-o facă să plece de acolo pe Norana, dar nici el nu a reuşit. Ea i-a zis: „Eu am încredere în capacitatea Maestrului tău de a alunga demonul care îl chinuie pe copilul meu. Am auzit vorbindu-se de lucrările sale puternice din Galileea şi cred în el. Ce s-a întâmplat cu voi, discipolii lui, de căutaţi să îi trimiteţi de aici pe cei care vin să ceară ajutorul Maestrului vostru?” Când a auzit-o vorbind astfel, Toma s-a retras.

^(1735.1) ^156:1.5 Simon Zelotul a ieşit atunci înaintea Naranei pentru a o dojeni şi i-a zis: „Femeie tu eşti o păgână care vorbeşte greceşte; nu e just să te aştepţi să îl vezi pe Maestru că ia pâinea destinată copiilor casei favorizate şi o aruncă la câini.” Dar Norana nu s-a lăsat jignită de atacul lui Simon. Ea s-a mulţumit să răspundă: „Da, învăţătorule, înţeleg ce zici. Nu sunt decât un câine în ochii iudeilor, dar în ceea ce îl priveşte pe Maestrul tău, eu sunt un câine credincios. Eu am decis ca el să-mi vadă fiica, căci sunt convinsă că, şi numai de o priveşte, o va vindeca. Şi chiar şi tu, om bun, tu nu ai îndrăzni să privezi câinii de privilegiul de a căpăta resturile ce pot să cadă de la masa copiilor.”

^(1735.2) ^156:1.6 Chiar în clipa aceea, fetiţa a fost cuprinsă de o violentă convulsie sub ochii tuturor şi mama a ţipat: „Iată, puteţi vedea şi voi că fata mea este posedată de un spirit necurat. Dacă nenorocirea noastră nu vă impresionează pe voi, ea îl va atinge pe Maestrul vostru, de care mi s-a zis că i-ar iubi pe toţi oamenii şi ar îndrăzni chiar să îi vindece pe gentili dacă au credinţă. Voi nu sunteţi vrednici să îi fiţi ucenici. Eu nu mă voi duce de aici până ce fiica mea nu va fi vindecată.”

^(1735.3) ^156:1.7 Iisus, care auzise toată această conversaţie printr-o fereastră deschisă, a ieşit atunci, spre marea lor surpriză, şi a zis: „O, femeie, credinţa ta este mare, atât de mare că nu pot să nu îţi dau ceea ce doreşti. Mergi pe drumul tău în pace. Fiica ta este deja vindecată. Şi fetiţa a fost bine sănătoasă din clipa aceasta. În timp ce Norana şi copilul îşi luau rămas bun, Iisus le-a rugat să nu povestească acest episod nimănui.” Tovarăşii săi au respectat consemnul, dar mama şi copilul nu au încetat să proclame în tot ţinutul, şi chiar şi în Sidon, că fetiţa fusese vindecată, astfel încât după câteva zile Iisus a socotit oportun să îşi schimbe domiciliul.

^(1735.4) ^156:1.8 În ziua următoare, în vreme ce Iisus propovăduia apostolilor lui şi comenta vindecarea fetei sirienei, el a zis: „Şi aşa a fost mereu. Voi vedeţi prin voi înşivă că gentilii sunt capabili să dea dovadă de o credinţă salvatoare în învăţăturile evangheliei împărăţiei cerurilor. În adevăr, în adevăr, vă zic, regatul Tatălui va fi luat de gentili dacă copiii lui Avraam nu sunt dispuşi să manifeste o credinţă suficientă pentru a intra în el.”

2. Propovăduirea în Sidon

^(1735.5) ^156:2.1 Intrând în Sidon, Iisus şi asociaţii săi au trecut peste un pod, pod de care mulţi dintre ei nu mai văzuseră niciodată. În timp ce îl treceau, Iisus a făcut, printre altele, următorul comentariu: „Această lume nu este decât un pod. Poate fi trecută, dar nu ar trebui să vă gândiţi să clădiţi locuinţe pe el.”

^(1735.6) ^156:2.2 Pe când cei douăzeci şi patru îşi începeau muncile în Sidon, Iisus s-a dus să locuiască într-o casă situată chiar în nordul oraşului, locuinţa lui Justa şi a mamei sale Bernice. În toate dimineţile, Iisus propovăduia celor douăzeci şi patru acasă la Justa. După-amiaza şi seara, ei se împrăştiau în Sidon pentru a propovădui şi a predica.

^(1735.7) ^156:2.3 Apostolii şi evangheliştii au fost foarte mult încurajaţi de maniera în care gentilii din Sidon au primit mesajul lor. Pe durata scurtei lor şederi, multe suflete au fost dobândite de partea regatului. Această perioadă de aproximativ şase săptămâni în Fenicia a fost foarte fertilă pentru câştigarea sufletelor, dar scriitorii iudei, care au redactat mai târziu Evangheliile, au căpătat obiceiul de a trece cu uşurinţă peste povestea acestei călduroase receptări a învăţăturilor lui Iisus de către gentili chiar în momentul în care un număr atât de mare de compatrioţi ai lui se mobilizau împotriva lui.

^(1736.1) ^156:2.4 În multe privinţe, aceşti credincioşi gentili au apreciat mai bine decât iudeii învăţăturile lui Iisus. Mulţi dintre aceşti siro-fenicieni care vorbeau greaca au ajuns să recunoască nu numai că Iisus era asemenea lui Dumnezeu, ci şi că Dumnezeu era asemenea lui Iisus. Aceşti aşa-zişi păgâni au reuşit să înţeleagă bine învăţăturile Maestrului despre uniformitatea legilor lumii noastre şi a întregului univers. Ei au înţeles lecţia că Dumnezeu nu face deosebire nici de persoane, nici de rase, nici de naţiuni – că nu există favoritism la Tatăl Universal – că universul ascultă întotdeauna şi în întregime de legi şi că te poţi infailibil bizui pe el. Acestor gentili nu le era frică de Iisus; ei îndrăzneau să îi accepte mesajul. De-a lungul secolelor ulterioare, nu se poate zice că oamenii au fost incapabili să înţeleagă mesajul lui Iisus, ci că le-a fost frică de aceasta.

^(1736.2) ^156:2.5 Iisus a explicat clar celor douăzeci şi patru că fuga sa din Galileea nu era din pricina unei lipse de curaj în faţa duşmanilor săi. Ei au înţeles că Iisus nu era încă pregătit pentru un conflict deschis cu religia stabilită şi că el nu căuta să devină un martir. În cursul uneia dintre convorbirile de la Justa Maestrul a zis pentru prima oară discipolilor lui: „Chiar dacă cerul şi pământul vor dispărea, cuvintele mele de adevăr vor rămâne.”

^(1736.3) ^156:2.6 În cursul şederii sale în Sidon, Iisus a luat ca temă a instrucţiunilor sale progresul spiritual. El le-a spus discipolilor săi că nu se puteau opri în drum; că trebuiau să înainteze către dreptate sau să recadă în rău şi în păcat. Le-a recomandat „să uite lucrurile din trecut în timp ce mergeau înainte ca să îmbrăţişeze realităţile majore ale regatului”. El i-a rugat să nu se mulţumească cu copilăria lor în evanghelie, ci să se străduiască să atingă deplina anvergură a filiaţiei divine în comuniunea spiritului şi în comunitatea credincioşilor.

^(1736.4) ^156:2.7 Iisus a zis: „Discipolii mei nu trebuie doar să înceteze să mai facă răul, ci şi să înveţe să facă binele. Ei nu trebuie doar să se cureţe de orice păcat conştient, ci şi să refuze să nutrească chiar şi sentimentele de vinovăţie. Dacă vă mărturisiţi păcatele ele sunt iertate; trebuie deci să păstraţi o conştiinţă lipsită de orice greşeală.”

^(1736.5) ^156:2.8 Lui Iisus aprecia în mare măsură simţul ascuţit al umorului de care dădeau dovadă gentilii. Atât simţul umorului vădit de Norana, siriana, cât şi marea ei perseverenţă în credinţă au fost elementele care au atins atâta de puternic inima Maestrului şi au făcut apel la milostenia sa. Iisus regreta mult că iudeilor, compatrioţilor săi, le lipsea atât de mult simţul umorului. Odată i-a zis lui Toma: „Compatrioţii mei prea se iau în serios. Nu prea ştiu să aprecieze umorul. Religia plictisitoare a fariseilor nu ar fi putut niciodată să ia naştere la un popor care are simţul umorului. Iudeilor le lipseşte, de asemenea, logica. Ei strecoară musculiţele şi înghit cămilele.”

3. Călătoria în susul coastei

^(1736.6) ^156:3.1 Marţi, 28 iunie, Maestrul şi asociaţii lui au părăsit Sidonul şi au urcat pe coastă până la Porfireon şi Heldua. Ei au fost bine primiţi de gentili şi au făcut să intre un mare număr dintre aceştia în regat în timpul acestei săptămâni de predicare. Apostolii au predicat în Porfireon şi evangheliştii au propovăduit în Heldua. Pe când cei douăzeci şi patru erau astfel ocupaţi cu munca lor, Iisus i-a părăsit timp de trei sau patru zile pentru a se duce în oraşul de coastă al Beyrutului. Acolo a stat de vorbă cu un sirian pe nume Malachi, care era credincios şi fusese în Betsaida în anul precedent.

^(1737.1) ^156:3.2 Miercuri, 6 iulie, ei sau reîntors toţi la Sidon şi au rămas la Justa până duminică dimineaţa. Ei au pornit atunci către Tyr coborând coasta spre sud prin Sarepa şi au sosit la Tyr luni, 11 iulie. În vremea aceasta, apostolii şi evangheliştii au fost foarte surprinşi să observe ardoarea acestor gentili în ascultarea evangheliei şi să vadă zelul cu care mulţi dintre ei începeau să creadă.

4. La Tyr

^(1737.2) ^156:4.1 Din 11 în 24 iulie, ei au propovăduit în Tyr. Fiecare dintre apostoli a luat cu el un evanghelist şi au mers astfel doi câte doi, propovăduind şi predicând în toate cartierele Tyrului şi în împrejurimi. Populaţia poliglotă a acestui port animat îi asculta cu bucurie şi mulţi credincioşi au intrat prin botez în comunitatea exterioară a regatului. Iisus şi-a instalat cartierul general la un iudeu numit Iosif, un credincios care trăia la cinci sau şase kilometri sud de Tyr, nu departe de mormântul lui Hiram, care fusese regele cetăţii – Stat a Tyrului, pe vremurile lui David şi Solomon.

^(1737.3) ^156:4.2 În cursul acestor două săptămâni, apostolii şi evangheliştii au mers în toate zilele la Tyr, intrând în cetate prin jetela lui Alexandru, pentru a ţine acolo mici reuniuni; în fiecare seară, majoritatea lor reveneau la campamentul de la casa lui Iosif de la sud de cetate. Credincioşii se duceau zilnic din oraş la locul de odihnă al lui Iisus pentru a vorbi cu el. Maestrul nu a vorbit în Tyr decât o dată; aceasta s-a întâmplat în după-amiaza zilei de 20 iulie, când le-a vorbit credincioşilor despre iubirea Tatălui pentru toată omenirea şi despre misiunea Fiului de a-l revela pe Tatăl său tuturor raselor omeneşti. Gentilii au arătat un asemenea interes pentru evanghelia împărăţiei încât, cu acest prilej, ei i-au deschis lui Iisus porţile templului lui Melkart. Este interesant de notat că o biserică creştină a fost ulterior construită chiar pe amplasamentul acestui vechi templu.

^(1737.4) ^156:4.3 Se fabrica, în religie, purpura tyriană, care a asigurat renumele Tyrului şi Sidonului în toată lumea, şi a contribuit atât de mult la negoţul internaţional şi la bogăţia care a rezultat din el. Mulţi dintre conducătorii acestei industrii au crezut în regat. La puţin timp după aceea, rezervele de moluşte, de unde se scotea colorantul, au început să se diminueze şi fabricanţii de purpură au plecat în căutare de noi bancuri de aceste cochilii de scoici. Ei au emigrat astfel până la capătul lumii, ducând cu ei mesajul paternităţii lui Dumnezeu şi al fraternităţii oamenilor – evanghelia împărăţiei.

5. Învăţătura lui Iisus la Tyr

^(1737.5) ^156:5.1 În cursul cuvântării sale de miercuri după-amiază, Iisus a început prin a spune discipolilor lui povestea nufărului alb care ridica capul său curat şi alb ca zăpada în lumina soarelui, în vreme ce rădăcinile i se afundau în mâlul şi în noroiul solului întunecat. „Tot astfel”, spune el, „omul muritor, care are rădăcinile originii sale şi a fiinţei sale în solul animal al naturii umane, poate să înalţe, prin credinţă, natura sa spirituală în lumina solară a adevărului ceresc şi să producă efectiv nobilele fructe ale spiritului.”

^(1738.1) ^156:5.2 În cursul aceleiaşi predici a folosit Iisus prima şi unica sa parabolă care se raporta la propria sa meserie – tâmplăria. În cursul recomandării sale de „a construi bine fundamentele pentru creşterea unui nobil caracter impregnat de daruri spirituale”, el a zis: „Pentru a produce roadele spiritului, trebuie ca voi să vă naşteţi din spirit. Spiritul este cel care trebuie să vă înveţe şi să vă îndrume dacă vreţi să trăiţi o viaţă de plenitudine spirituală printre tovarăşii voştri. Dar nu comiteţi greşeala stupidului tâmplar care pierde un timp preţios cu împărţirea în dreptunghiuri, cu măsurarea şi cu rindeluirea unei bucăţi de lemn roasă de cari şi putredă în interior; după aceea, când şi-a consacrat toată munca acestei bârne putrede, el trebuie s-o arunce ca fiind inutilizabilă pentru temeliile clădirii pe care voia să o construiască şi care trebuie să reziste asalturilor timpului şi al furtunilor. Fiecare om trebuie să se asigure că fundamentele intelectuale şi morale ale caracterului său sunt destul de solide pentru a susţine suprastructura naturii sale spirituale care se măreşte şi se înnobilează şi care este chemată să transforme mintea omenească, apoi, în asociere cu această minte re-creată, va trebui să înfăptuiască evoluţia sufletului, al cărui destin este nemuritor. Natura voastră spirituală – sufletul creat în comun – este un germene viu, dar mintea şi morala individului sunt solul de unde trebuie să se ivească aceste manifestări superioare de dezvoltare umană şi de destin divin. Solul sufletului în evoluţie este uman şi material, dar destinul acestei creaturi mixte a minţii şi a spiritului este spiritual şi divin.”

^(1738.2) ^156:5.3 În seara aceleiaşi zile, Nataniel l-a întrebat pe Iisus: „Maestre, de ce ne rugăm la Dumnezeu să nu ne ducă în ispită, în vreme ce ştim bine, prin revelaţia pe care ai făcut-o tu în privinţa Tatălui, că acesta nu face niciodată asemenea lucruri?” Iisus i-a zis lui Nataniel:

^(1738.3) ^156:5.4 ”Nu este ciudat să pui această întrebare, odată ce începi să cunoşti Tatăl aşa cum îl cunosc eu şi nu cum îl întrevedeau atât de vag străvechii profeţi evrei. Tu ştii bine că strămoşii noştri aveau tendinţa de a-l vedea pe Dumnezeu în practic toate evenimentele. Ei căutau mâna lui Dumnezeu în toate fenomenele naturale şi în fiecare episod neobişnuit al experienţei omeneşti. Ei îl legau pe Dumnezeu atât cu binele, cât şi cu răul. Se gândeau că Dumnezeu înmuiase inima lui Moise şi o împietrise pe aceea a faraonului. Când oamenii încercau nevoia imperioasă de a comite o faptă bună sau rea, ei aveau obiceiul de a justifica aceste senzaţii neobişnuite declarând: ‘Domnul mi-a vorbit zicându-mi: fă aceasta sau cealaltă, mergi pe aici ori pe acolo.’ În consecinţă, de vreme ce oamenii se ciocnesc atât de adesea şi atât de violent de ispite, străbunii noştri căpătaseră obiceiul de a crede că Dumnezeu îi inducea în ele pentru a-i încerca, a-i pedepsi şi a-i întări. Dar tu ştii mai bine despre ce este vorba. Tu ignori faptul că oamenii sunt mult prea des induşi în ispită prin presiunea propriului lor egoism şi prin impulsurile naturii lor animale. Dacă eşti ispitit în felul acesta, eu te povăţuiesc, în timp ce recunoşti cinstit şi sincer ispita drept ceea ce este, să reorientezi cu inteligenţă, pe canalele superioare şi spre ţelurile cele mai idealiste, energiile spirituale, mentale şi corporale care caută să se exprime. În felul acesta, tu ai putea transforma ispitele în ajutoare înălţătoare de tipul cel mai elevat, evitând totodată aproape complet conflictele deprimante şi inutile dintre natura animală şi natura spirituală.

^(1738.4) ^156:5.5 Dar eu te pun în gardă contra nebuniei de a vrea să treci peste ispită prin recurgerea la simpla voinţă omenească de a înlocui o dorinţă cu o altă dorinţă considerată superioară. Dacă vrei cu adevărat să înfrângi ispitele naturii inferioare, trebuie să atingi o poziţie de superioritate spirituală, caracterizată prin dezvoltarea reală şi sinceră a unui interes efectiv şi a unei iubiri pentru liniile de conduită superioare şi mai idealiste pe care mintea ta doreşte să le substituie cu obiceiurile inferioare şi mai puţin idealiste recunoscute ca ispite. În felul acesta, tu vei fi eliberat prin transformarea spirituală, în loc de a fi din ce în ce mai apăsat de refularea amăgitoare a dorinţelor omeneşti. În dragostea de ceea ce este nou şi superior, tu vei uita vechiul şi inferiorul. Frumuseţea triumfă întotdeauna asupra urâţeniei din inima oamenilor iluminaţi de dragostea de adevăr. Există o puternică forţă de eliminare într-o afecţiune spirituală nouă şi sinceră. Îţi repet, nu te lăsa biruit de rău, ci triumfă mai degrabă asupra răului prin bine.”

^(1739.1) ^156:5.6 Până la o oră târzie din noapte, apostolii şi evangheliştii au continuat să îi pună întrebări lui Iisus. Dintre numeroasele lui răspunsuri, noi am vrea să extragem următoarele gânduri, pe care le prezentăm în limbaj modern:

^(1739.2) ^156:5.7 O ambiţie energică, o judecată inteligentă şi o înţelepciune coaptă sunt factorii esenţiali ai reuşitei materiale. Calităţile de conducător depind de aptitudinea naturală, de discreţie, de puterea volitivă şi de hotărâre. Destinul spiritual depinde de credinţa în adevăr, de iubirea lui şi de devotamentul faţă de el – foamea şi setea de dreptate – dorinţa profundă de a-l găsi pe Dumnezeu şi de a fi asemeni lui.

^(1739.3) ^156:5.8 Nu vă lăsaţi descurajaţi de descoperirea că sunteţi umani. Natura omenească poate să tindă spre rău, dar nu este din fire păcătoasă. Nu fiţi abătuţi dacă nu reuşiţi să uitaţi complet unele dintre experienţele voastre regretabile. Greşelile pe care nu ajungeţi să le uitaţi în timp vor fi uitate în eternitate. Uşuraţi-vă greutăţile sufletului vostru făcându-vă rapid o concepţie asupra destinului vostru pe termen lung, asupra expansiunii carierei voastre în univers.

^(1739.4) ^156:5.9 Nu comiteţi greşeala de a estima valoarea unui suflet după imperfecţiunile minţii sau după poftele corpului. Nu judecaţi un suflet şi nu evaluaţi destinul său pe baza unui singur episod omenesc nefericit. Destinul vostru spiritual nu este condiţionat decât de aspiraţiile voastre şi de obiectivele voastre spirituale.

^(1739.5) ^156:5.10 Religia este experienţa exclusiv spirituală a nemuririi sufletului evoluând al omului care îl cunoaşte pe Dumnezeu; dar puterea morală şi energia spirituală sunt forţe puternice care se pot utiliza pentru tratarea chestiunilor sociale dificile şi pentru rezolvarea problemelor economice complexe. Aceste daruri morale şi spirituale dau mai multă bogăţie şi sens tuturor nivelelor vieţii omeneşti.

^(1739.6) ^156:5.11 Dacă învăţaţi să îi iubiţi numai pe aceia care vă iubesc, sunteţi meniţi să trăiţi o viaţă strâmtă şi mediocră. Efectiv, este posibil ca iubirea umană să fie reciprocă, dar iubirea divină se răspândeşte spre exterior în toate căutările ei de satisfacere. Cu cât este mai puţină iubire în firea unei creaturi, cu atât mai mult această creatură are nevoie de a fi iubită şi cu atât mai mult iubirea divină caută să satisfacă această nevoie. Iubirea nu este niciodată egoistă şi nu poate niciodată să se reverse asupra sa însăşi. Iubirea divină nu poate fi conţinută în ea însăşi; ea trebuie să se reverse cu mărinimie.

^(1739.7) ^156:5.12 Credincioşii în regat trebuie să aibă o încredere implicită, să creadă din toată inima lor în triumful sigur al dreptăţii. Constructorii regatului trebuie să fie convinşi că evanghelia salvării eterne este adevărată. Credincioşii trebuie să înveţe să se dea tot mai mult la o parte din calea vieţii înfrigurate – să scape de hărţuirile existenţei materiale – reîmprospătând totodată sufletul, inspirând mintea şi reînnoind spiritul prin comuniunea în adorare.

^(1739.8) ^156:5.13 Indivizii care îl cunosc pe Dumnezeu nu se lasă nici descurajaţi de nenorociri, nici abătuţi de dezamăgiri. Credincioşii sunt imunizaţi contra deprimării care urmează necazurilor pur materiale; cine duce o viaţă spirituală nu este tulburat de episoadele lumii materiale. Candidaţii la viaţa spirituală practică o tehnică însufleţitoare şi constructivă pentru a putea face faţă tuturor vicisitudinilor şi tracasărilor vieţii fizice. Zi după zi, credinciosului sincer îi vine tot mai uşor să facă lucrul just.

^(1740.1) ^156:5.14 Viaţa spirituală sporeşte puternic veritabilul respect de sine, însă respectul de sine nu trebuie confundat cu admiraţia de sine. Respectul de sine se coordonează întotdeauna cu iubirea şi cu servirea altuia. Respectul de sine nu poate depăşi iubirea pe care o simţi pentru aproapele tău; una este măsura capacităţii celeilalte.

^(1740.2) ^156:5.15 Pe măsură ce trec zilele, orice adevărat credincios devine mai abil în a-i antrena pe tovarăşii lui în iubirea adevărului etern. Aveţi voi astăzi mai multe resurse decât ieri pentru a-i revela omenirii bunătatea? Puteţi voi să recomandaţi mai bine dreptatea în anul acesta decât în anul trecut? Tehnica voastră de a conduce sufletele înfometate în împărăţia spirituală devine ea din ce în ce mai mult o artă?

^(1740.3) ^156:5.16 Sunt idealurile voastre îndeajuns de elevate pentru a spori mântuirea voastră eternă şi, în acelaşi timp, sunt ideile voastre destul de practice pentru a face din voi un cetăţean util în funcţiunea sa terestră în asociere cu tovarăşii lui muritori? În spirit, cetăţenia voastră este în cer; în carne, voi sunteţi încă cetăţeni ai regatelor pământului. Daţi Cezarului lucrurile care sunt materiale şi lui Dumnezeu pe cele care sunt spirituale.

^(1740.4) ^156:5.17 Măsura capacităţii spirituale a sufletului în evoluţie este încrederea voastră în adevăr şi în dragostea voastră faţă de oameni; dar măsura tăriei voastre de caracter omenesc este aptitudinea voastră de a nu vă lăsa dominaţi de ranchiune şi de a nu fi munciţi de gânduri negre cu prilejul unei profunde amărăciuni. Înfrângerea este veritabila oglindă în care vă puteţi examina sincer sinele vostru real.

^(1740.5) ^156:5.18 Pe măsură ce sporesc anii şi deveniţi din ce în ce mai experimentaţi în treburile regatului, dobândiţi oare mai mult tact în raporturile voastre cu muritorii pisălogi şi mai multă toleranţă în viaţa voastră cu colaboratorii voştri căpoşi? Tactul este punctul de reazem al pârghiilor sociale şi toleranţa este însemnul unui mare suflet. Dacă posedaţi aceste daruri rare şi fermecătoare, veţi deveni progresiv mai ageri şi mai iscusiţi în eforturile voastre meritorii pentru a evita toate neînţelegerile sociale inutile. Asemenea suflete înţelepte sunt capabile de a scăpa de un mare număr din dificultăţile care vor fi inevitabil soarta tuturor celor care suferă de o lipsă de adaptare emoţională, a celor care refuză să crească şi a celor care nu acceptă să îmbătrânească cu eleganţă.

^(1740.6) ^156:5.19 Evitaţi necinstea şi injustiţia în eforturile voastre de a predica adevărul şi de a proclama evanghelia. Nu căutaţi o recunoaştere nejustificată şi nu solicitaţi o simpatie nemeritată. Iubiţi, primiţi liber binefacerile din sursă umană şi divină independent de meritele voastre, şi iubiţi în mod liber la rândul vostru. Însă, în toate celelalte lucruri privitoare la onoruri şi la adulare, căutaţi numai ceea ce în toată cinstea vă aparţine.

^(1740.7) ^156:5.20 Muritorul conştient de Dumnezeu va fi sigur salvat; el nu se teme de viaţă; este loial şi consecvent. Ştie cum să îndure cu curaj suferinţele inevitabile şi nu se plânge când trebuie să înfrunte încercări ineluctabile.

^(1740.8) ^156:5.21 Adevăratul credincios nu încetează să facă bine doar pentru că este contracarat. Dificultăţile stimulează ardoarea iubitorilor de adevăr şi obstacolele nu fac decât să provoace eforturile cutezătorilor clăditori ai împărăţiei.

^(1740.9) ^156:5.22 Iar Iisus i-a mai învăţat şi multe alte lucruri înainte de a părăsi Tyrul.

^(1740.10) ^156:5.23 În ajunul plecării din Tyr, pentru a se reîntoarce către regiunea mării Galilee, Iisus şi-a adunat asociaţii şi le-a ordonat celor doisprezece evanghelişti să se înapoieze pe un itinerar diferit de cel care era prevăzut pentru el şi cei doisprezece apostoli. După ce evangheliştii s-au despărţit de Iisus în Tyr, ei nu au mai fost niciodată atât de intim asociaţi cu el.

6. Reîntoarcerea din Fenicia

^(1741.1) ^156:6.1 Duminică, 24 iulie, către amiază, Iisus şi cei doisprezece apostoli au părăsit casa lui Iosif din sudul Tyrului. Ei au urmat coasta până la Ptolemaida, unde s-au oprit o zi şi au adresat cuvinte de încurajare grupului de credincioşi la care stăteau. Petru le-a ţinut o predică în seara zilei de 25 iulie.

^(1741.2) ^156:6.2 Marţi, ei au părăsit Ptolemaida mergând spre interiorul ţinuturilor, în est, pe drumul Tiberiadei, până în vecinătatea Iotapatei. Miercuri s-au oprit în Iotapata şi au dat noi instrucţiuni credincioşilor referitoare la lucrurile regatului. Joi au părăsit Iotapata, luând-o spre nord pe calea care ducea de la Nazaret şi de la Mont Liban la satul lui Zabulon, trecând prin Rama. Ei au ţinut întruniri la Rama vineri şi au rămas acolo până în ziua de după sabat. Ei au sosit la Zabulon duminică, 31 iulie, unde au ţinut o reuniune seara şi de unde au plecat în dimineaţa zilei următoare.

^(1741.3) ^156:6.3 La plecarea din Zabulon, ei au mers până la încrucişarea cu drumul de la Magdala la Sidon, lângă Giscala, şi, de acolo, s-au dus în Genesaret, pe malul occidental al lacului Galileii, la sud de Capernaum. Ei aranjaseră o întâlnire cu David Zebedeu şi aveau intenţia de a se sfătui acolo asupra următoarelor măsuri de luat în continuarea predicării evangheliei împărăţiei.

^(1741.4) ^156:6.4 În cursul unei scurte convorbiri cu David, ei au aflat că mulţi lideri se aflau actualmente reuniţi pe malul opus al lacului, aproape de Keresa şi, în consecinţă, ei au traversat lacul, în aceeaşi seară, cu barca. Ei s-au odihnit în linişte vreme de o zi pe dealuri şi, în ziua următoare, ei s-au dus în parcul vecin, unde Maestrul îi hrănise anterior pe cei cinci mii. Acolo s-au odihnit trei zile ţinând conferinţe zilnice la care asistau cam cincizeci de bărbaţi şi femei, restul companiei, cândva numeroase, a credincioşilor care locuiau în Capernaum şi în împrejurimi.

^(1741.5) ^156:6.5 Pe perioada de şedere în Fenicia, unde Iisus se găsea departe de Capernaum şi de Galileea, duşmanii săi au calculat că orice mişcare a sa fusese înfrânată; ei au tras concluzia că graba lui Iisus de a se retrage denota că îi fusese atâta de frică încât nu va mai reveni probabil niciodată ca să îi necăjească. Orice opoziţie activă faţă de învăţăturile sale era aproape calmată. Credincioşii au reînceput să ţină reuniuni publice; discipolii încercaţi şi fidelii, care supravieţuiseră marii cerneri recent suferite de credincioşii în evanghelie, se întăreau treptat, dar eficient, în credinţa lor.

^(1741.6) ^156:6.6 Filip, fratele lui Irod, începuse să creadă cu jumătate de inimă în Iisus şi dăduse de ştire că Maestrul era liber să trăiască şi să acţioneze pe teritoriile supuse jurisdicţiei sale.

^(1741.7) ^156:6.7 Ordinul de a închide toate sinagogile lumii iudee pentru învăţăturile lui Iisus şi discipolilor lui se răsfrânsese defavorabil asupra scribilor şi fariseilor. Imediat după ce Iisus s-a retras din calitatea de subiect de controversă, s-a produs o reacţie în toată populaţia iudee; s-a născut un sentiment general contra fariseilor şi conducătorilor sinedriului din Ierusalim. Mulţi dintre şefii religioşi au început să deschidă pe ascuns sinagogile lor lui Abner şi asociaţilor lui, declarând că aceşti învăţători erau discipolii lui Ioan, iar nu ai lui Iisus.

^(1741.8) ^156:6.8 Chiar şi Irod Antipa a încercat o schimbare în sentimente. Când a aflat că Iisus şedea pe cealaltă parte a lacului în teritoriul fratelui său Filip, el a dat de ştire că, în ciuda semnăturii de pe mandatele de arestare contra lui în Galileea, el nu autorizase prin aceasta şi prinderea sa în Pereea; Irod indica, astfel, că Iisus nu ar trebui molestat dacă ar rămâne în afara Galileii, şi a comunicat aceeaşi hotărâre şi iudeilor din Ierusalim.

^(1742.1) ^156:6.9 Aceasta era situaţia pe 1 august din anul 29, în momentul în care Maestrul a revenit din turneul din Fenicia şi a început să îşi reorganizeze forţele dispersate, încercate şi reduse, în vederea acestui ultim şi memorabil an al misiunii sale pe pământ.

^(1742.2) ^156:6.10 Chestiunile bătăliei sunt acum clare, în timp ce Maestrul şi asociaţii lui se pregătesc să înceapă proclamarea unei noi religii, religia duhului lui Dumnezeu cel viu care locuieşte în mintea oamenilor.

Până la o nouă revedere .. pace și lumină tutror !

Constantin RUSU

Share this:

Viața și învățăturile lui Iisus – Fugind prin Galileea Nordică

Posted on 11 decembrie 2016 by corus

Răspunde

Continuare: Viața și învățăturile lui Iisus conform cărții Urantia

Fugind prin Galileea Nordică

De ce sunt păgânii furioşi
Evangheliştii în Corazin
În Cezareea lui Filip
Pe drumul către Fenicia
Discursul asupra adevăratei religii
Al doilea discurs despre religie

Cine dorește să citească materialul în original – adică fără unele pasaje colorate, sublinieri sau boldiri care îmi aparțin – o poate face de pe linkul de mai jos :

http://www.urantia.org/ro/cartea-urantia/citeste-cartea-urantia-online

Capitolul 155

Fugind prin Galileea nordică

^(1725.1) ^155:0.1 CURÂND după ce au acostat aproape de Keresa, cu prilejul acestei duminici frământate, Iisus şi cei douăzeci şi patru au urcat puţin către nord şi au petrecut noaptea într-un parc magnific în sudul Betsaidei-Iulia. Ei cunoşteau bine acest campament, pentru că s-au mai oprit acolo în trecut. Înainte de a se retrage pentru înnoptat, Maestrul şi-a chemat discipolii şi a discutat cu ei, planurile călătoriei lor către coasta Feniciei, trecând prin Bethania şi prin nordul Galileii.

1. De ce sunt păgânii furioşi

^(1725.2) ^155:1.1 Iisus a zis: „Voi toţi ar trebui să vă amintiţi cum a vorbit psalmistul despre vremurile noastre zicând: ‘De ce sunt furioşi păgânii şi de ce complotează popoarele zadarnic? Regii pământului se instituie pe ei înşişi iar conducătorii poporului se sfătuiesc între ei, contra Domnului şi a Unsului său, zicând: ‘Rupeţi legăturile milosteniei şi respingeţi lanţurile dragostei.’

^(1725.3) ^155:1.2 ”Voi vedeţi aceasta împlinindu-se, astăzi, sub ochii voştri, dar voi nu veţi vedea realizându-se restul profeţiei psalmistului, căci el avea idei false despre Fiul Omului şi misiunea sa pe pământ. Regatul meu este întemeiat pe dragoste, proclamat în îndurare şi stabilit prin slujire dezinteresată. Tatăl meu nu stă în ceruri luându-i în râs pe păgâni. În marea sa neplăcere, el nu este mânios. Este adevărată făgăduiala că Fiul îi va avea drept moştenire pe aceşti aşa-zişi păgâni – în realitate aceşti fraţi ignoranţi şi neînvăţaţi. Şi eu îi voi primi pe aceşti gentili, cu braţele deschise, cu îndurare şi afecţiune. Eu voi arăta această bunăvoinţă afectuoasă aşa-zişilor păgâni, în ciuda nefericitei proclamaţii a acestui document care afirmă că Fiul triumfător ‘îi va sfărâma cu un drug de fier prefăcându-i în bucăţele ca pe un vas de lut’. Psalmistul v-a îndemnat ‘să-l slujiţi pe Domnul cu teamă’, – eu însă vă invit să vă bucuraţi de privilegiile superioare ale filiaţiei divine prin credinţă. El vă porunceşte să vă bucuraţi tremurând; eu vă cer să vă bucuraţi cu încredere. El a zis: ‘Îmbrăţişaţi Fiul, de teamă ca nu cumva să se supere şi să vă facă să pieriţi atunci când mânia îi va fi stârnită.’ Dar voi, care aţi trăit cu mine, voi ştiţi bine că nici mânia, nici furia nu contribuie la întemeierea împărăţiei cerurilor în inima oamenilor. În schimb, psalmistul a avut o străfulgerare a adevăratei lumini atunci când a zis, la sfârşitul îndemnului său: ‘Binecuvântaţi sunt cei care îşi pun încrederea în acest Fiu.’”

^(1725.4) ^155:1.3 Iisus a continuat să propovăduiască celor douăzeci şi patru zicând: „Păgânii nu sunt fără de scuze când sunt furioşi împotriva noastră. Dat fiind că punctul lor de vedere este limitat şi îngust, ei îşi pot concentra energiile cu entuziasm. Ţelul lor este aproape de ei şi mai mult sau mai puţin vizibil; de aceea fac ei eforturi temerare şi sunt eficienţi în executare. Voi, cei care aţi proclamat intrarea voastră în împărăţia cerurilor, sunteţi mult prea şovăitori şi imprecişi în conduita învăţăturii voastre. Păgânii dau lovituri directe pentru a-şi atinge obiectivele. Voi sunteţi vinovaţi de a avea prea multe dorinţe latente. Dacă vreţi să intraţi în regat, de ce nu puneţi stăpânire pe el printr-un asalt spiritual, aşa cum păgânii pun stăpânire pe un oraş pe care îl asediază? Voi sunteţi prea puţin demni de regat atunci când serviciu vostru constă într-o atât de mare măsură într-o atitudine de regretare a trecutului, în a vă văita de prezent şi în formularea de speranţe deşarte pentru viitor. De ce sunt păgânii furioşi? Pentru că nu cunosc adevărul. De ce lânceziţi în dorinţe inutile? Pentru că nu ascultaţi de adevăr. Puneţi capăt dorinţelor voastre inutile, şi duceţi-vă cu curaj să faceţi ceea ce ţine de stabilirea regatului.

^(1726.1) ^155:1.4 ”În tot ceea ce faceţi, nu deveniţi parţiali şi nu vă specializaţi în exces. Fariseii care caută să ne distrugă cred cu adevărat că îl servesc pe Dumnezeu. Tradiţia i-a îngustat atât de tare încât ei sunt orbiţi de prejudecăţi şi înăspriţi de frică. Gândiţi-vă la greci, care au o ştiinţă lipsită de religie în timp ce iudeii au o religie lipsită de ştiinţă. Când oamenii se rătăcesc astfel până la a accepta o dezintegrare îngustă şi confuză a adevărului, singura lor speranţă de mântuire constă în coordonarea lor cu adevărul – convertindu-se.

^(1726.2) ^155:1.5 ”Îngăduiţi-mi să proclam solemn acest adevăr etern: Dacă voi, armonizându-vă cu adevărul, învăţaţi să daţi, în viaţa voastră, pilda acestei magnifice plenitudini a dreptăţii, semenii voştri vă vor căuta pentru a obţine ceea ce veţi fi dobândit astfel. Măsura în care căutătorii de adevăr vor fi atraşi către voi reprezintă măsura înzestrării voastre cu adevăr, a justeţei voastre. Măsura în care trebuie să purtaţi mesajul vostru oamenilor reprezintă, într-un anumit sens, măsura inaptitudinii voastre de a trăi viaţa sănătoasă şi justă, viaţa armonizată cu adevărul.”

^(1726.3) ^155:1.6 Maestrul a mai propovăduit încă multe alte lucruri apostolilor şi evangheliştilor înainte ca aceştia să îi ureze noapte bună şi a pleca pentru a se odihni peste noapte.

2. Evangheliştii în Corazin

^(1726.4) ^155:2.1 Luni dimineaţa, 23 mai, Iisus i-a poruncit lui Petru să meargă în Corazin cu cei doisprezece evanghelişti, în vreme ce el împreună cu ceilalţi unsprezece apostoli au pornit către Cezareea lui Filip urcând pe lângă Iordan până la drumul de la Damasc la Capernaum, apoi mergând spre nord-est până la joncţiunea cu drumul care conducea la Cezareea lui Filip. Ei au ajuns în oraşul acesta în cursul după-amiezii zilei de marţi, 24 mai; au rămas şi au propovăduit acolo timp de două săptămâni.

^(1726.5) ^155:2.2 Petru şi evangheliştii au rămas două săptămâni la Corazin, predicând evanghelia împărăţiei unui grup de credincioşi puţin numeros, dar serios. Ei nu au putut converti multă lume. Nici un oraş din Galileea nu a dat mai puţine suflete regatului decât Corazin. Conform instrucţiunilor lui Petru, cei doisprezece evanghelişti au vorbit mai puţin despre vindecări – despre lucruri fizice – dar au predicat şi au propovăduit, cu o vigoare sporită, adevărurile spirituale ale împărăţiei cerurilor. Cele două săptămâni la Corazin au constituit un veritabil botez al adversităţii pentru cei doisprezece evanghelişti, în sensul că aceasta a fost perioada cea mai grea şi cea mai neproductivă pe care o trăiseră până atunci. Privaţi de satisfacţia de a câştiga suflete de partea regatului, fiecare dintre ei şi-a scrutat mai serios şi mai cinstit propriul suflet şi progresele sale pe căile spirituale ale vieţii noi.

^(1726.6) ^155:2.3 Marţi 7 iunie, a devenit clar că în Corazin nu vor mai fi noi candidaţi care să caute intrarea în regat. Petru şi-a adunat deci asociaţii şi a plecat ca să se alăture lui Iisus şi apostolilor în Cezareea lui Filip. Ei au sosit miercuri, către amiază, şi au petrecut toată seara povestindu-şi experienţele printre necredincioşii din Corazin. În timpul discuţiilor din această seară, Iisus s-a referit din nou la parabola semănătorului şi i-a învăţat o mulţime de lucruri despre semnificaţia eşecurilor aparente în întreprinderile vieţii.

3. În Cezareea lui Filip

^(1727.1) ^155:3.1 Iisus nu a propovăduit în public pe perioada acestei şederi de două săptămâni lângă Cezareea, dar apostolii au ţinut, în oraş, întruniri numeroase şi intime; mulţi dintre credincioşi au venit până în tabără pentru a vorbi cu Maestrul, dar foarte puţin dintre ei s-au integrat grupului în urma vizitei lor. Iisus a stat zilnic de vorbă cu apostolii; ei au desluşit mai clar că debuta acum o nouă fază de predicare a regatului. Ei au început să înţeleagă că „împărăţia cerurilor nu este mâncare şi băutură, ci realizarea bucuriei spirituale de a accepta filiaţia divină.”

^(1727.2) ^155:3.2 Şederea în Cezareea lui Filip a fost o reală încercare pentru cei unsprezece apostoli; acestea au fost pentru ei două săptămâni greu de trecut. Ei erau aproape deprimaţi, şi le lipsea stimulantul periodic al personalităţii entuziaste a lui Petru. În vremurile acestea, faptul de a crede în Iisus şi de a te apuca să îl urmezi era cu adevărat o mare aventură şi o încercare. Au avut puţine convertiri în timpul acestor două săptămâni, dar au învăţat multe lucruri, care le-au fost foarte folositoare, în cursul acestor convorbiri zilnice cu Maestrul.

^(1727.3) ^155:3.3 Apostolii au aflat că iudeii erau stagnanţi din punct de vedere spiritual şi pe moarte, deoarece cristalizaseră adevărul într-un crez. Dacă adevărul este formulat ca o linie de frontieră a exclusivismului fariseic în loc de a fi prezentat ca stâlpi indicatori ai îndrumării şi progresului spiritual, învăţăturile corespunzătoare îşi pierd puterea creatoare şi însufleţitoare, sfârşind prin a deveni pur şi simplu conservatoare şi fosilizatoare.

^(1727.4) ^155:3.4 Din ce în ce mai mult, ei au învăţat de la Iisus să privească personalităţile umane sub aspectul posibilităţilor lor în timp şi în eternitate. Ei au învăţat că cel mai bun mod de a face cât mai multe suflete să îl iubească pe Dumnezeul nevăzut constă în a le propovădui mai întâi să îi iubească pe fraţii lor pe care îi pot vedea. Şi în relaţie cu aceste lecţii s-a ajuns să se acorde un nou înţeles proclamaţiei Maestrului privitoare la servirea dezinteresată a celuilalt: „În măsura în care aţi făcut asta celui mai umil dintre fraţii mei, mie mi-aţi făcut-o.”

^(1727.5) ^155:3.5 Una dintre marile lecţii ale acestei şederi în Cezareea era despre originea tradiţiilor religioase şi a gravei primejdii de a lăsa să se ataşeze un caracter sacru unor lucruri nesacre, unor idei obişnuite sau unor evenimente cotidiene. De la una dintre aceste convorbiri au tras învăţătura că adevărata religie a unui om este fidelitatea pe care o simte în inima lui faţă de convingerile lui cele mai elevate şi cele mai sincere.

^(1727.6) ^155:3.6 Iisus i-a prevenit pe aceia care credeau în el că, dacă aspiraţiile lor religioase erau numai materiale, cunoaşterea lor tot mai sporită a naturii înlocuia progresiv ipotezele lor asupra originii supranaturale a lucrurilor şi sfârşea prin a le îndepărta credinţa lor în Dumnezeu. În schimb, dacă religia lor ar fi spirituală, niciodată progresul ştiinţelor fizice nu ar putea să tulbure credinţa lor învăţătura realităţile eterne ale vieţii şi în valorile divine.

^(1727.7) ^155:3.7 Ei au aflat că, dacă religia are mobiluri în întregime spirituale, ea face viaţa mai demnă de a fi trăită; ea o îmbogăţeşte cu ţeluri elevate, îi conferă demnitate prin valori transcendentale, îi dă inspiraţia unor motive magnifice şi întăreşte constant sufletul omenesc printr-o speranţă sublimă şi fortifiantă. Adevărata religie este menită să diminueze tensiunile existenţei; ea inspiră credinţă şi curaj pentru viaţa cotidiană şi serviciul dezinteresat. Credinţa favorizează vitalitatea spirituală şi fecunditatea dreptăţii.

^(1727.8) ^155:3.8 Iisus a propovăduit în repetate rânduri apostolilor săi că nici o civilizaţie nu poate supravieţui mult timp pierderii a ceea ce este mai bun în religia sa. El nu a obosit niciodată să le atragă atenţia celor doisprezece asupra pericolului de a substitui experienţa religioasă cu ceremoniile şi simbolurile religioase. Toată viaţa sa pământească a fost consacrată dezgheţării formelor cristalizate ale religiei pentru a le dărui libera fluiditate a unei filiaţii iluminate.

4. Pe drumul către Fenicia

^(1728.1) ^155:4.1 Joi dimineaţa, 9 iunie, după ce mesagerii lui David au adus din Betsaida veşti despre progresul regatului, grupul celor douăzeci şi cinci de învăţători ai adevărului au părăsit Cezareea lui Filip pentru a întreprinde călătoria lor către coasta Feniciei. Ei au înconjurat ţara mlăştinoasă prin Luz, reîntâlnind traseul care ducea de la Magdala la Mont Liban şi l-au urmat până la încrucişarea cu ruta care conducea la Sidon, unde au sosit vineri după-amiază.

^(1728.2) ^155:4.2 În cursul unei pauze de masă, la umbra unei cornişe stâncoase care sta înclinată aproape de Luz, Iisus a ţinut apostolilor unul dintre discursurile cele mai remarcabile pe care le-au auzit în toţi anii lor de asociere cu el. Abia se aşezaseră şi se apucaseră să rupă pâinea când Simon Petru l-a întrebat pe Iisus: „Maestre, de vreme ce Tatăl care este în ceruri cunoaşte toate lucrurile şi din moment ce spiritul său este sprijinul nostru în întemeierea pe pământ a împărăţiei cerurilor, cum se face că fugim din faţa ameninţărilor inamicilor noştri? De ce refuzăm noi să facem faţă duşmanilor adevărului? Însă înainte ca Iisus să fi putut răspunde, Toma a intervenit întrebând: „Maestre, aş vrea realmente să ştiu ce anume este fals în religia inamicilor noştri din Ierusalim. Care este deosebirea reală dintre religia lor şi a noastră? De ce există între noi asemenea divergenţe de credinţe în timp ce pretindem toţi a servi acelaşi Dumnezeu?” După întreruperea lui Toma, Iisus a zis: „Eu nu desconsider întrebarea lui Petru, căci ştiu perfect cât este de uşor să interpretaţi greşit motivele mele de a evita în acest moment un conflict deschis cu conducătorii iudeilor; dar se va vădi mai folositor pentru voi toţi ca eu să aleg mai degrabă să răspund la întrebarea lui Toma. Nu voi ezita s-o fac de îndată ce veţi termina de luat prânzul.”

5. Discursul asupra adevăratei religii

^(1728.3) ^155:5.1 Acest memorabil discurs despre religie, rezumat şi transcris în limbaj modern, a exprimat următoarele adevăruri:

^(1728.4) ^155:5.2 În timp ce religiile lumii au o dublă origine – una naturală, cealaltă revelată – se regăsesc în orice moment, la orice popor, trei forme distincte de devoţiune religioasă, şi iată cele trei manifestări ale acestei nevoi de religie:

^(1728.5) ^155:5.3 1. Religia primitivă. Tendinţa seminaturală şi instinctivă de a te teme de energiile misterioase şi de a adora forţele superioare; aceasta este în principal o religie de natură fizică, religia fricii.

^(1728.6) ^155:5.4 2. Religia civilizaţiei. Acestea sunt concepţiile şi practicile religioase în evoluţie ale raselor care se civilizează – religia minţii – teologia intelectuală sprijinită pe autoritatea tradiţiei religioase instituite.

^(1728.7) ^155:5.5 3. Adevărata religie, cea a revelaţiei. Aceasta este revelarea valorilor supranaturale, o pătrundere parţială a realităţilor eterne, o vedere de ansamblu a bunătăţii şi a frumuseţii caracterului infinit al Tatălui din ceruri – religia spiritului aşa cum este ea demonstrată în experienţa umană.

^(1729.1) ^155:5.6 Maestrul a refuzat să minimalizeze importanţa religiei simţurilor fizice şi a temerilor superstiţioase ale omului în stare naturală, dar el a deplâns faptul că această formă primitivă de adorare a mai subzistat, într-un asemenea grad, în practicile religioase ale raselor cele mai inteligente ale omenirii. Iisus a expus cu claritate marea deosebire dintre religia minţii şi religia spiritului; în timp ce prima este susţinută de autoritatea ecleziastică, cea de-a doua este în întregime întemeiată pe experienţa umană.

^(1729.2) ^155:5.7 Apoi, în timpul orei sale de învăţământ, Maestrul a continuat să facă limpezi următoarele adevăruri:

^(1729.3) ^155:5.8 Până ce rasele să devină foarte inteligente şi mai bine civilizate, se vor vedea subzistând multe dintre aceste ceremonii copilăreşti şi superstiţioase, atât de caracteristice practicilor religioase evolutive ale popoarelor primitive şi înapoiate. Până ce rasa umană să atingă nivelul unei recunoaşteri mai elevate şi mai generale a realităţilor experienţei spirituale, un mare număr de bărbaţi şi de femei au continuat să dea dovadă de o preferinţă personală pentru religiile de autoritate care nu pretind decât un asentiment intelectual, mai degrabă decât pentru religia spiritului, care implică o participare activă a minţii şi a sufletului la aventura credinţei care consta în a căuta să faci faţă riguroaselor realităţi ale experienţei umane progresive.

^(1729.4) ^155:5.9 Acceptarea religiilor tradiţionale cu autoritate oferă un mijloc de scăpare facil de nevoia omului de a-şi satisface dorinţele arzătoare ale naturii lui spirituale. Religiile de autoritate, bine aşezate, cristalizate şi stabilite, oferă un refugiu de-a gata unde sufletul omenesc rătăcit şi bulversat se poate refugia când este asaltat de temeri şi chinuit de incertitudini. Ca preţ de plătit pentru satisfacţiile şi asigurările pe care le dă, o astfel de religie nu pretinde de la devoţii ei decât un asentiment pasiv şi pur intelectual.

^(1729.5) ^155:5.10 Se vor mai vedea încă multă vreme trăind pe pământ aceşti indivizi timizi, temători şi şovăitori care vor prefera să îşi obţină astfel consolările religioase, chiar dacă, legându-şi soarta de aceea a religiilor de autoritate, ei compromit suveranitatea personalităţii, înjosesc demnitatea respectului de sine şi renunţă complet la dreptul de a participa la cea mai pasionantă şi inspiratoare dintre toate experienţele omeneşti posibile: căutarea personală a adevărului, bucuria exaltată a înfruntării primejdiilor descoperirii intelectuale, hotărârea de a explora realităţile experienţei religioase personale, mulţumirea supremă de a avea experienţa triumfului personal în realizarea efectivă a victoriei credinţei spirituale asupra îndoielilor intelectuale. O asemenea victorie este loial repurtată în aventura supremă a oricărei existenţe umane: omul care îl caută pe Dumnezeu pentru el însuşi şi ca el însuşi, şi care îl găseşte.

^(1729.6) ^155:5.11 Religia spiritului înseamnă efort, luptă, conflict, credinţă, hotărâre, iubire, loialitate şi progres. Religia minţii – teologia de autoritate – nu pretinde de la credincioşii ei oficiali decât puţine eforturi din partea lor, sau chiar deloc. Tradiţia este un refugiu sigur şi o cărare uşoară pentru sufletele temătoare şi lipsite de entuziasm care evită instinctiv luptele spirituale şi incertitudinile mentale care însoţesc aventurile îndrăzneţe. Oamenii de credinţă călătoresc pe mări înalte, pe oceanele adevărului neexplorate, în căutarea ţărmurilor îndepărtate ale realităţilor spirituale susceptibile de a fi descoperite de mintea umană progresivă şi experimentate de sufletul omenesc în evoluţie.

^(1729.7) ^155:5.12 Apoi Iisus a continuat zicând: „În Ierusalim, liderii religioşi au pus în formule diversele doctrine ale maeştrilor lor tradiţionali şi ale profeţilor de altădată într-un sistem stabilit de crezuri intelectuale, într-o religie de autoritate. Atracţia acestor religii se exercită mai ales asupra minţii. Noi suntem acum pe punctul de a intra într-un conflict implacabil cu această religie, căci vom începe curând să proclamăm cu îndrăzneală o nouă religie – care nu este una în sensul actualmente atribuit acestui cuvânt – o religie care face în principal apel la spiritul divin al Tatălui meu care locuieşte în mintea omului; o religie care îşi va trage autoritatea din roadele acceptării ei, şi aceste roade vor apărea cu certitudine în experienţa personală a tuturor celor care vor crede realmente şi sincer în adevărurile acestei comuniuni spirituale superioare.”

^(1730.1) ^155:5.13 Arătând succesiv cu degetul pe cei douăzeci şi patru, şi chemându-i pe fiecare pe numele lor, Iisus a zis: „Şi acum, care dintre voi ar prefera să o apuce pe acest drum uşor al conformismului al unei religii stabilite şi fosilizate, precum aceea pe care o apără fariseii din Ierusalim, mai degrabă decât să înduraţi greutăţile şi persecuţiile care însoţesc misiunea care constă în proclamarea unei mai bune căi de mântuire pentru oameni, având totodată satisfacţia de a descoperi, pentru voi înşivă, frumuseţile realităţilor unei experienţe vii şi personale a adevărurilor eterne şi a măreţiilor supreme ale împărăţiei cerurilor? Sunteţi oare temători, moi, prea sensibili? Oare vă este frică să vă încredinţaţi viitorul în mâinile Dumnezeului adevărului căruia îi sunteţi fii? Nu aveţi voi încredere în Tatăl ai cărui copii sunteţi? O să porniţi voi înapoi pe calea facilă a certitudinii şi a fixităţii intelectuale a religiei cu autoritate tradiţională, sau o să vă căliţi pentru a înainta odată cu mine în viitorul incert şi tulbure în care vom proclama adevărurile noi ale religiei spiritului, împărăţia cerurilor în inima oamenilor?”

^(1730.2) ^155:5.14 Cei douăzeci şi patru de auditori s-au ridicat toţi cu intenţia de a notifica răspunsul lor loial şi unanim la acest apel emoţional, unul dintre puţinele pe care le-a adresat Iisus vreodată, dar el a ridicat mâna, i-a oprit şi a zis: „Despărţiţi-vă acum; fiecare să meargă singur cu Tatăl şi, acolo, să găsească răspunsul nesentimental la întrebarea mea. Când veţi fi descoperit autentica şi sincera atitudine a sufletului vostru, să îi daţi cu francheţe şi îndrăzneală răspunsul vostru Tatălui meu, care este şi al vostru, şi a cărui viaţă infinită de iubire este spiritul însuşi al religiei pe care o proclamăm.”

^(1730.3) ^155:5.15 Evangheliştii şi apostolii s-au retras fiecare singur de o parte pentru o scurtă vreme. Spiritul lor era înălţat, gândurile lor erau inspirate şi emoţiile lor puternic stârnite de vorbele lui Iisus. Cu toate acestea, când Andrei i-a adunat, Maestrul s-a mărginit la a spune: „Să ne reluăm drumul. Pornim către Fenicia, unde vom rămâne o bucată de vreme; şi fiecare dintre voi ar trebui să îl roage pe Tatăl meu să îi transforme emoţiile mentale şi trupeşti în loialităţi mentale superioare şi în experienţe spirituale mai satisfăcătoare.”

^(1730.4) ^155:5.16 De-a lungul drumului, cei douăzeci şi patru au fost mai întâi tăcuţi, dar nu au întârziat să facă schimb de păreri între ei şi, la ora trei după-amiază, nu au mai putut merge. S-au oprit, şi Petru, înaintând până la Iisus i-a zis: „Maestre, tu ne-ai adresat cuvinte de viaţă şi de adevăr. Am vrea să auzim mai mult; te rugăm să ne mai vorbeşti despre aceste chestiuni.”

6. Al doilea discurs despre religie

^(1730.5) ^155:6.1 Ei s-au oprit atunci pe o coastă de deal umbroasă şi Iisus a continuat să le propovăduiască religia spiritului spunându-le în esenţă:

^(1730.6) ^155:6.2 Voi aţi ieşit la iveală dintre tovarăşii voştri care au ales să se mulţumească cu o religie mentală, care doresc cu ardoare siguranţa şi preferă conformismul. Voi aţi ales să schimbaţi simţămintele voastre de certitudine bazată pe autoritate cu încredinţările spiritului de credinţă aventuroase şi progresive. Aţi îndrăznit să protestaţi contra robiei istovitoare a unei religii instituţionalizate şi aţi respins autoritatea tradiţiilor scrise, actualmente considerate ca fiind cuvântul lui Dumnezeu. Este adevărat că Tatăl nostru a vorbit prin gura lui Moise, a lui Ilie, a lui Isaia, a lui Amos şi a lui Osea, dar el nu a încetat să îi aducă cuvintele adevărului lumii după ce aceşti profeţi de odinioară şi-au terminat proclamaţiile. Tatăl meu nu a făcut deosebire de rase sau de generaţii acordând cuvântul adevărului unei epoci şi refuzându-l următoarei. Nu comiteţi nebunia de a numi divin ceea ce este pur omenesc, şi nu neglijaţi să distingeţi cuvintele adevărului, chiar dacă ele nu provin de la oracolele tradiţionale ale unei presupuse inspiraţii.

^(1731.1) ^155:6.3 Eu v-am chemat să vă naşteţi din nou, să vă naşteţi din spirit. Eu v-am făcut să ieşiţi din întunericul autorităţii şi din letargia tradiţiei pentru a vă face să intraţi în lumina transcendentă în care veţi realiza posibilitatea de a face prin voi înşivă cea mai mare descoperire posibilă pentru sufletul uman – experienţa divină de a-l găsi pe Dumnezeu pentru voi înşivă, în voi înşivă şi prin voi înşivă, şi de a înfăptui toate acestea ca pe un fapt din experienţa voastră personală. Şi, astfel, puteţi voi trece de la moarte la viaţă, de la autoritatea tradiţiei la experienţa cunoaşterii lui Dumnezeu. Veţi trece, astfel, de la întuneric la lumină, de la o credinţă rasială moştenită la o credinţă personală dobândită printr-o experienţă efectivă. Aceasta vă va face să progresaţi de la o tehnologie a minţii transmise de strămoşii voştri la o veritabilă religie a spiritului edificată în sufletul vostru ca un dar etern.

^(1731.2) ^155:6.4 Religia voastră era un simplu crez intelectual într-o autoritate tradiţională; ea va deveni experienţa efectivă a acestei credinţe vii capabile de a pricepe realitatea lui Dumnezeu şi a tot ceea ce se raportează la spiritul divin al Tatălui. Religia minţii vă ataşează iremediabil de trecut. Religia spiritului constă într-o revelaţie progresivă şi vă cheamă în permanenţă la înfăptuiri mai elevate şi mai sfinte în idealurile spirituale şi în realităţile eterne.

^(1731.3) ^155:6.5 Religia autorităţii poate comunica, în imediat, sentimentul unei securităţi asigurate, dar preţul pe care îl plătiţi, pentru această satisfacere temporară este pierderea libertăţii voastre spirituale şi religioase. Ca preţ de intrare în împărăţia cerurilor, Tatăl meu nu vă cere să vă siliţi să credeţi în lucruri spiritualmente respingătoare, nelegiuite şi mincinoase. El nu pretinde ca voi să vă jigniţi propriile simţăminte de îndurare, de justiţie şi de adevăr supunându-vă unui sistem desuet de formalităţi şi de ceremonii religioase. Religia spiritului vă lasă mereu liberi să urmaţi adevărul, oriunde vă duc îndrumările spiritului. Şi cine poate judeca – poate că acest spirit ar putea comunica acestei generaţii ceva ce precedentele au refuzat să audă?

^(1731.4) ^155:6.6 Ruşine acestor falşi învăţători religioşi care ar vrea să târască sufletele însetate în obscurul şi îndepărtatul trecut pentru a le abandona acolo! Aceste persoane nenorocite sunt atunci condamnate să se îngrozească de orice nouă descoperire şi să fie descumpănite de fiecare nouă revelaţie a adevărului. Profetul care a zis: „Cel a cărui minte este fixată asupra lui Dumnezeu va fi ţinut într-o pace perfectă” nu era un simplu credincios intelectual într-o teologie a autorităţii. Acest om cunoscător de adevăr îl descoperise pe Dumnezeu; el se mărginea la a vorbi de Dumnezeu.

^(1731.5) ^155:6.7 Vă recomand să pierdeţi obiceiul de a-i cita întotdeauna pe profeţii de altădată şi de a-i slăvi pe eroii Israelului. În loc de aceasta, aspiraţi să deveniţi profeţi vii ai celui Preaînalt şi eroi spirituali ai împărăţiei care vine. Poate că este bine să îi onorezi pe conducătorii din trecut care îl cunoşteau pe Dumnezeu, dar de ce, făcând aceasta, aţi sacrifica voi experienţa supremă a existenţei umane: găsirea lui Dumnezeu pentru voi înşivă şi cunoaşterea lui în propriul vostru suflet?

^(1732.1) ^155:6.8 Fiecare rasă a omenirii are punctul ei de vedere particular asupra existenţei umane; religia minţii trebuie aşadar întotdeauna să se armonizeze cu aceste diverse puncte de vedere rasiale. Religiile de autoritate nu vor ajunge niciodată să se unifice. Numai cu şi prin darul superior al religiei spiritului se poate realiza unitatea oamenilor şi fraternitatea muritorilor. Mintea poate să difere de la o rasă la alta, dar toată omenirea este locuită de acelaşi spirit etern şi divin. Speranţa unei fraternităţi a oamenilor nu se poate realiza decât dacă, şi în măsura în care, religiile autorităţii mentale divergente se lasă impregnate şi dominate de religia unificatoare şi înnobilatoare a spiritului – religia experienţei spirituale personale.

^(1732.2) ^155:6.9 Religiile de autoritate nu pot deci decât să îi divizeze pe oameni şi să aţâţe conştiinţele una contra celorlalte. Religia spiritului îi va atrage progresiv pe oameni unii către alţii şi va provoca o simpatie înţelegătoare între ei. Religiile autorităţii pretind oamenilor un crez uniform, lucrul imposibil de realizat în starea prezentă a lumii. Religia spiritului nu pretinde decât o unitate de experienţă – un destin uniform – ţinând foarte mult seama de diversitatea credinţelor. Religia spiritului nu cere decât unitate de clarviziune, şi nu unitate de punct de vedere şi de concepţie. Religia spiritului nu cere unitate de vederi intelectuale, ci numai unitate de sentiment spiritual. Religiile de autoritate se cristalizează în crezuri inerte. Religia spiritului devine bucurie şi libertate tot mai mari datorate înnobilării prin fapte de servire pline de dragoste şi de îngrijiri milostive.

^(1732.3) ^155:6.10 Dar vegheaţi ca nici unul dintre voi să nu îi considere cu dispreţ pe copiii lui Avraam pentru că au fost făcuţi să trăiască aceste zile proaste de tradiţie sterilă. Străbunii noştri se dedicaseră căutării perseverente şi pasionate a lui Dumnezeu; ei l-au găsit şi l-au cunoscut mai bine decât a făcut-o orice altă rasă de la epoca lui Adam, care a cunoştea multe dintre aceste lucruri, fiind el însuşi era un Fiu al lui Dumnezeu. Tatăl meu nu a neglijat să remarce lunga şi neobosita luptă a Israelului, încă din vremea lui Moise, pentru a-l găsi şi a-l cunoaşte pe Dumnezeu. Generaţii de-a rândul iudeii nu au încetat să se chinuiesc, să năduşească, să se ostenească, să geamă, să se trudească şi să suporte suferinţe, şi să încerce amărăciunile unui popor neînţeles şi dispreţuit, toate acestea pentru a se putea apropia ceva mai mult de descoperirea adevărului cu privire la Dumnezeu. Din vremea lui Moise, până în cea a lui Amos şi Osea, şi în pofida tuturor eşecurilor şi înfrângerilor Israelului, taţii noştri au revelat progresiv lumii o imagine mereu mai clară şi mai veridică a Dumnezeului etern. Calea a fost astfel pregătită pentru revelaţia şi mai mare a Tatălui, revelaţie la care aţi fost chemaţi să participaţi.

^(1732.4) ^155:6.11 Nu uitaţi niciodată că singura aventură mai satisfăcătoare şi mai pasionantă decât strădania de a descoperi voia Dumnezeului viu este experienţa supremă a încercării oneste de a face această voie divină. Amintiţi-vă întotdeauna că, în fiecare ocupaţie pământească, se poate face voia lui Dumnezeu. Nu există meserii sfinte şi meserii laice. Toate lucrurile sunt sacre în viaţa celor care sunt călăuziţi de spirit, adică subordonaţi adevărului, înnobilaţi de iubire, dominaţi de îndurare şi temperaţi de echitate – prin justeţe. Spiritul pe care Tatăl meu şi cu mine îl trimitem în lume nu este numai Spiritul Adevărului, ci şi spiritul frumuseţii idealiste.

^(1732.5) ^155:6.12 Trebuie să se înceteze căutarea cuvântului lui Dumnezeu numai în paginile străvechilor relatări ale autorităţii teologice. Oricine se naşte din duhul lui Dumnezeu va desluşi de acum înainte cuvântul lui Dumnezeu, independent de originea sa aparentă. Nu trebuie să se minimalizeze adevărul divin pentru că el v-a parvenit printr-un canal aparent uman. Mulţi dintre fraţii voştri acceptă mental teoria lui Dumnezeu, ajungând totodată spiritualmente să realizeze prezenţa sa. Iată de ce anume v-am propovăduit atât de adesea că modul cel mai bun de a realiza împărăţia cerurilor constă în dobândirea atitudinii spirituale a unui copil sincer. Nu lipsa de maturitate mentală a unui copil este ceea ce vă recomand eu, ci mai degrabă simplitatea spirituală a unui micuţ care crede cu uşurinţă şi care are deplină încredere în sine. Pentru voi este mai puţin important de a cunoaşte faptul existenţei lui Dumnezeu decât de a dobândi o aptitudine crescândă de simţire a prezenţei lui Dumnezeu.

^(1733.1) ^155:6.13 Odată ce veţi fi început să îl descoperiţi pe Dumnezeu în sufletul vostru, voi nu veţi întârzia să îl descoperiţi şi în sufletul altor oameni, şi în cele din urmă în toate creaturile şi creaţiile unui puternic univers. Dar ce şansă are Tatăl să apară, ca Dumnezeu al loialităţilor supreme şi al idealurilor divine, în sufletele oamenilor care nu consacră decât puţin sau deloc timp contemplării chibzuite a acestor realităţi eterne? Deşi mintea nu este sediul naturii spirituale, ea este, în adevăr, poarta care conduce acolo.

^(1733.2) ^155:6.14 Dar nu comiteţi greşeala de a încerca să dovediţi altuia că l-aţi găsit pe Dumnezeu; voi nu puteţi să aduceţi în mod conştient vreo dovadă valabilă. Totuşi, există două demonstraţii puternice şi pozitive ale faptului că îl cunoaşteţi pe Dumnezeu:

^(1733.3) ^155:6.15 1. Apariţia roadelor duhului lui Dumnezeu în viaţa voastră zilnică obişnuită.

^(1733.4) ^155:6.16 2. Faptul că tot planul vostru de viaţă aduce dovada pozitivă că aţi riscat fără rezervă tot ceea ce sunteţi şi tot ceea ce aveţi în aventura supravieţuirii după moarte, în urmărirea speranţei de a-l găsi pe Dumnezeul eternităţii după ce aţi avut o experienţă prealabilă a prezenţei sale în timp.

^(1733.5) ^155:6.17 Acuma, nu vă înşelaţi, Tatăl meu va răspunde întotdeauna şi la cea mai slabă licărire de credinţă. El ia notă de emoţiile fizice şi superstiţioase ale omului primitiv. Şi, cu aceste suflete cinstite dar temătoare, a căror credinţă este atât de slabă încât abia de reprezintă mai mult decât un conformism intelectual la o atitudine pasivă de asentiment la religiile de autoritate, Tatăl este întotdeauna vigilent pentru a onora şi a susţine chiar şi aceste slabe încercări de a se ajunge la el. Însă pentru voi, care aţi fost scoşi din întuneric şi chemaţi la lumină, este de aşteptat să credeţi din toată inima; credinţa voastră va domina atitudinile combinate ale corpului, minţii şi spiritului.

^(1733.6) ^155:6.18 Voi sunteţi apostolii mei, şi pentru voi religia nu va deveni un adăpost teologic unde veţi putea fugi din frica de a înfrunta durele realităţi ale progresului spiritual şi ale aventurii idealiste. Religia voastră va deveni mai degrabă faptul experienţei reale care dovedeşte că Dumnezeu v-a găsit, idealizaţi, înnobilaţi, spiritualizaţi, şi că voi aţi fost înrolaţi în aventura eternă a găsirii lui Dumnezeu care v-a găsit el însuşi astfel şi v-a luat de fii.

^(1733.7) ^155:6.19 După ce a terminat de vorbit, Iisus i-a făcut semn lui Andrei, a arătat cu degetul occidentul în direcţia Feniciei şi a zis: „Să pornim la drum.”

Până la o nouă revedere .. pace și lumină pentru toți !

Constantin RUSU

Share this:

Viața și învățăturile lui Iisus – Ultimile zile la Capernaum

Posted on 4 decembrie 2016 by corus

Răspunde

Continuare: Viața și învățăturile lui Iisus conform cărții Urantia

Ultimile zile la Capernaum

O săptămână de sfătuiri
O săptămână de odihnă
A doua convorbire din Tiberiada
Sâmbătă seara în Capernaum
Dimineaţa plină de întâmplări de duminică
Familia lui Iisus soseşte
Fuga precipitată

Cine dorește să citească materialul în original – adică fără unele pasaje colorate, sublinieri sau boldiri care îmi aparțin – o poate face de pe linkul de mai jos :

http://www.urantia.org/ro/cartea-urantia/citeste-cartea-urantia-online

Capitolul 154

Ultimele zile la Capernaum

^(1717.1) ^154:0.1 Cu prilejul acestei memorabile seri de sâmbătă 30 aprilie, în vreme ce Iisus adresa cuvinte de îmbărbătare şi de încurajare discipolilor lui abătuţi şi derutaţi, Irod Antipa ţinea sfat în Tiberiada cu un grup de comisari speciali reprezentând sinedriul din Ierusalim. Aceşti scribi şi farisei l-au îndemnat pe Irod să îl aresteze pe Iisus; ei au făcut tot ce le-a fost cu putinţă să îl convingă că Iisus incita poporul la vrajbă şi chiar şi la revoltă. Dar Irod a refuzat să întreprindă vreo acţiune contra lui ca delicvent politic. Sfetnicii lui îi făcuseră un raport corect asupra episodului intervenit pe cealaltă parte a lacului, unde mulţimea voise să îl proclame pe Iisus rege precum şi asupra modului în care el respinsese propunerea.

^(1717.2) ^154:0.2 Un membru al familiei oficiale a lui Irod, Chuza, a cărui soţie aparţinea grupului de slujire feminin, îl informase că Iisus nu îşi propunea să se amestece în treburile de suveranitate pământească şi că el se ocupa numai de stabilirea fraternităţii spirituale a fidelilor săi, fraternitate pe care el o numea împărăţia cerurilor. Irod avea încredere în raporturile lui Chuza până într-atât încât a refuzat să se amestece în treburile lui Iisus. În această epocă, comportamentul lui Irod faţă de Iisus era deopotrivă de influenţat de teama superstiţioasă de Ioan Botezătorul. Irod era unul dintre acei iudei apostaţi care, necrezând în nimic, se temeau de orice. Îl mustra conştiinţa că îl executase pe Ioan şi nu voia să se lase implicat în aceste intrigi contra lui Iisus. El cunoştea numeroasele cazuri de boală aparent tămăduite de Iisus, şi îl considera ca pe un profet sau ca pe un fanatic religios relativ inofensiv.

^(1717.3) ^154:0.3 Când iudeii l-au ameninţat că vor da seamă lui Cezar că proteja un supus trădător, Irod i-a dat afară din camera unde se ţinea sfatul. Astfel au rămas lucrurile acolo vreme de o săptămână, în timpul căreia Iisus i-a pregătit pe discipolii săi pentru dispersia iminentă.

1. O săptămână de sfătuiri

^(1717.4) ^154:1.1 De pe 1 până pe 7 mai Iisus s-a sfătuit în particular cu partizanii săi în casa lui Zebedeu. Numai discipolii încercaţi şi în care avea el încredere au fost admişi la aceste convorbiri. În vremea aceasta, nu erau decât o sută de ucenici care aveau curajul moral de a înfrunta opoziţia fariseilor şi de a declara pe faţă aderarea lor la Iisus. El a avut întrevederi cu ei dimineaţa, după-amiaza şi seara. Mici grupuri de investigatori se adunau în toate după-amiezile pe ţărmul mării, unde unii evanghelişti sau apostoli le ţineau cuvântări. Aceste grupuri rareori numărau mai mult de cincizeci de persoane.

^(1717.5) ^154:1.2 În vinerea din această săptămână, conducătorii sinagogii din Capernaum au luat măsuri oficiale pentru închiderea casei lui Dumnezeu lui Iisus şi tuturor partizanilor lui. Această acţiune a fost întreprinsă la instigarea fariseilor din Ierusalim. Jair şi-a dat demisia din funcţia de conducător principal şi a luat deschis partea lui Iisus.

^(1718.1) ^154:1.3 Ultima întrunire de pe ţărmul mării a avut loc în după-amiaza de sâmbătă, 7 mai. Iisus s-a adresat la mai puţin de o sută cinci zeci de persoane adunate în momentul acela. Seara acestei sâmbete a marcat punctul cel mai de jos al marelui val al popularităţii pentru Iisus şi învăţăturile sale. După aceea, sentimentele favorabile cu privire la el s-au intensificat lent şi continuu, dar într-un mod mai sănătos şi mai demn de încredere. S-a dezvoltat un nou grup de partizani mai bine întemeiat pe credinţa spirituală şi pe veritabila experienţă religioasă. Stadiul de tranziţie, mai mult sau mai puţin compozit şi bazat pe compromis, între conceptele materialiste ale regatului întreţinute de discipolii Maestrului şi concepţiile mai idealiste şi spirituale pe care le propovăduia Iisus, luase definitiv sfârşit. De aici înainte, evanghelia împărăţiei a fost proclamată mai deschis în aspectul ei cel mai larg şi în marile ei implicaţii spirituale.

2. O săptămână de odihnă

^(1718.2) ^154:2.1 În Ierusalim, duminică, în ziua de 8 mai a anului 29, sinedriul a adoptat un decret care îi închidea lui Iisus şi partizanilor lui toate sinagogile din Palestina. Aceasta a fost o uzurpare de autoritate nouă şi fără precedent făcută de sinedriul Ierusalimului. Până atunci, fiecare sinagogă existase şi funcţionase ca o congregaţie de fideli independentă, şi fiecare era comandată şi dirijată de propriul ei comitet de guvernatori. Numai sinagogile Ierusalimului erau supuse autorităţii sinedriul. Cinci membrii ai sinedriul au demisionat ca urmare a acestei proceduri sumare. O sută de mesageri au fost imediat trimişi pentru a transmite şi impune decretul. În mai puţin de două săptămâni, toate sinagogile din Palestina se înclinaseră înaintea acestei proclamaţii a sinedriul, cu excepţia celei din Hebron. Conducătorii acesteia din urmă au refuzat de a recunoaşte sinedriul dreptul de a exercita această jurisdicţie asupra adunării lor. Acest refuz de a accepta decretul Ierusalimului era întemeiat pe afirmarea autonomiei congregaţiei lor mai degrabă decât pe simpatia lor pentru cauza lui Iisus. La puţin timp după aceea, sinagoga din Hebron a fost distrusă de un incendiu.

^(1718.3) ^154:2.2 În aceeaşi duminică, dimineaţa, Iisus a decretat o săptămână de vacanţă; el i-a îndemnat pe toţi discipolii lui să se întoarcă acasă sau la prietenii lor pentru a le odihni sufletul tulburat şi pentru a adresa cuvinte de încurajare fiinţelor dragi. El a zis: „Duceţi-vă fiecare pe meleagurile voastre şi vă destindeţi sau pescuiţi, rugându-vă totodată pentru expansiunea regatului.”

^(1718.4) ^154:2.3 Această săptămână de odihnă i-a permis lui Iisus să viziteze numeroase grupuri şi familii din împrejurimile ţărmului mării. Cu mai multe ocazii, s-a dus şi el la pescuit cu David Zebedeu. Cu toate acestea, el a umblat singur în cea mai mare parte a timpului, dar doi sau trei dintre cei mai siguri mesageri ai lui David primiseră ordine precise pentru a veghea asupra siguranţei sale şi a-l urmări întotdeauna disimulându-se. El nu a avut nici o învăţătură publică în toată această săptămână de odihnă.

^(1718.5) ^154:2.4 În cursul aceleiaşi săptămâni, Nataniel şi Iacob Zebedeu au fost destul de serios bolnavi. Timp de trei zile şi trei nopţi ei au suferit de tulburări intestinale grave şi dureroase. În cea de-a treia noapte, Iisus a trimis-o pe Salomeea, mama lui Iacob, să se odihnească în timp ce îi va îngriji el pe apostolii suferinzi. Bineînţeles, Iisus i-ar fi putut vindeca instantaneu pe cei doi bărbaţi, dar nu este nici metoda Tatălui nici a Fiului aceea de a trata aceste tulburări şi dureri obişnuite ale copiilor oamenilor de pe lumile evolutive ale timpului şi spaţiului. Nici măcar o dată în timpul frământatei sale vieţi întrupate Iisus nu s-a angajat în nici un fel de îngrijiri supranaturale ale vreunui membru al familiei sale terestre şi nici unuia dintre discipolii săi imediaţi.

^(1719.1) ^154:2.5 Trebuie să se facă faţă dificultăţilor universului şi obstacolelor întâlnite pe planetă, considerându-le ca pe o parte a educaţiei experimentale oferite pentru creşterea şi dezvoltarea (perfecţiunea progresivă) a sufletelor în evoluţie ale făpturilor muritoare. Spiritualizarea sufletului pretinde o experienţă intimă cu actul educativ de a găsi soluţii unei largi game de probleme universale reale. Natura animală şi formele inferioare ale creaturilor volitive nu progresează bine într-o ambianţă prea facilă. Situaţiile problematice, asociate cu impulsurile la acţiune, fac să se nască activităţile mentale, psihice şi spirituale care contribuie puternic la atingerea ţelurilor valabile ale progresului omenesc şi la ajungerea nivelurilor superioare ale destinului spiritual.

3. A doua convorbire din Tiberiada

^(1719.2) ^154:3.1 A doua convorbire dintre autorităţile Ierusalimului şi Irod Antipa a fost convocată în Tiberiada pe 16 mai. Liderii religioşi şi cei politici din Ierusalim erau prezenţi acolo. Conducătorii iudei au putut să-i dea seamă lui Irod că practic toate sinagogile din Galileea şi din Iudeea erau închise pentru învăţăturile lui Iisus. Ei au întreprins un nou efort pentru a obţine arestarea lui Iisus, dar Irod a refuzat să dea curs cererii lor. Totuşi, pe 18 mai, Irod a acceptat planul care consta în a permite autorităţilor sinedriului să îl aresteze pe Iisus şi să îl aducă la Ierusalim pentru a fi judecat pe baza inculpărilor religioase, cu condiţia ca guvernatorul roman al Iudeei să participe la acest aranjament. Între timp, duşmanii lui Iisus răspândeau activ, în toată Galileea, zvonul că Irod devenise ostil faţă de Iisus şi avea intenţia de a-i extermina pe toţi cei care credeau în învăţăturile sale.

^(1719.3) ^154:3.2 Sâmbătă seara, 21 mai, a ajuns la Tiberiada vestea că autorităţile civile din Ierusalim nu aveau obiecţii contra acordului dintre Irod şi farisei, acord care stipula că Iisus va fi prins şi adus la Ierusalim pentru a fi judecat în faţa sinedriului sub inculparea de a fi sfidat legile sacre ale naţiunii iudee. În consecinţă, cu puţin înainte de miezul nopţii aceleiaşi zile, Irod a semnat decretul care autoriza oficialităţile sinedriului să pună mâna pe Iisus în interiorul domeniului jurisdicţiei lui Irod, şi să îl aducă cu forţa la Ierusalim pentru a fi judecat. Asupra lui Irod, înainte ca el să fi consimţit la acordarea acestei permisiuni, au fost exercitate puternice presiuni din diverse surse; el ştia bine că Iisus nu putea spera că duşmanii lui înverşunaţi din Ierusalim îl vor judeca echitabil.

4. Sâmbătă seara în Capernaum

^(1719.4) ^154:4.1 În aceeaşi sâmbătă seara, un grup de cincizeci de personalităţi din Capernaum s-au reunit la sinagogă pentru a examina importanta întrebare: Ce vom face cu Iisus? Ei au vorbit şi au dezbătut până după miezul nopţii fără a putea găsi un teren comun de înţelegere. În afară de câteva persoane care aveau tendinţa de a crede că Iisus putea fi Mesia, sau cel puţin un sfânt sau poate un profet, adunarea era împărţită în patru grupuri aproape egale, care susţineau fiecare punct de vedere în parte dintre următoarele:

^(1719.5) ^154:4.2 1. Că Iisus era un fanatic religios amăgit şi inofensiv.

^(1719.6) ^154:4.3 2. Că el era un agitator periculos şi un organizator susceptibil de a stârni o revoltă.

^(1720.1) ^154:4.4 3. Că el era aliat cu demonii, şi că putea fi chiar un prinţ al demonilor.

^(1720.2) ^154:4.5 4. Că nu era în toate minţile, că era un nebun, un dezechilibrat mental.

^(1720.3) ^154:4.6 S-a discutat mult despre doctrinele predicate de Iisus şi care îi bulversau pe oamenii din popor. Inamicii lui au susţinut că învăţăturile lui erau impracticabile, că totul se va duce de râpă dacă toată lumea va face un efort cinstit pentru a trăi conform ideilor lui Iisus. Multe persoane din generaţiile ulterioare au zis acelaşi lucru. Chiar şi în epoca cea mai iluminată a prezentelor revelaţii, mulţi oameni inteligenţi şi bine intenţionaţi susţin că civilizaţia modernă nu ar fi putut fi clădită pe învăţăturile lui Iisus – şi parţial au dreptate. Dar, exprimând aceste îndoieli, ei uită că ar fi putut clădi o civilizaţie mai bună pe aceste aceleaşi învăţături, şi că aceasta tot va fi clădită într-o bună zi. Această lume nu a încercat niciodată să pună în mod serios în practică, pe scară largă, lecţiile lui Iisus, cu toate că unele încercări timide se făcuseră adesea pentru a urma doctrinele a ceea ce se numeşte creştinism.

5. Dimineaţa plină de întâmplări de duminică

^(1720.4) ^154:5.1 Ziua de 22 mai a fost una plină de evenimente în viaţa lui Iisus. În această dimineaţă de duminică, înainte de răsăritul soarelui, unul dintre mesagerii lui David a sosit în mare grabă din Tiberiada aducând vestea că Irod autorizase, sau avea să autorizeze arestarea lui Iisus de către ofiţerii sinedriului. La primirea acestei veşti de pericol iminent, David Zebedeu şi-a trezit mesagerii şi i-a trimis la toate grupurile locale de ucenici pentru a-i convoca la o reuniune de urgenţă, în aceeaşi dimineaţă la ora şapte. Când cumnata lui Iuda (fratele lui Iisus) a auzit acest raport alarmant, ea i-a prevenit în grabă pe toţi cei din familia lui Iisus, care locuiau în vecinătate, rugându-i să se reunească imediat la Zebedeu. Maria, Iacob, Iosif, Iuda şi Rut nu au întârziat să răspundă la acest apel precipitat.

^(1720.5) ^154:5.2 La această reuniune foarte matinală, Iisus a dat ultimele lui instrucţiuni discipolilor adunaţi; el şi-a luat deocamdată adio de la ei, ştiind că vor fi curând izgoniţi din Capernaum. El le-a recomandat tuturor să caute îndrumarea lui Dumnezeu şi să continue lucrarea regatului fără a se îngrijora de consecinţe. Evangheliştii trebuiau să se trudească cum puteau mai bine până în clipa în care vor fi chemaţi. El a ales doisprezece evanghelişti care să îl însoţească. El a ordonat celor doisprezece apostoli să rămână cu el, orice s-ar întâmpla. Celor douăsprezece femei el le-a dat instrucţiuni să rămână în casele lui Zebedeu şi Petru până ce va trimite după ele.

^(1720.6) ^154:5.3 Iisus a consimţit ca David Zebedeu să continue serviciul său de mesageri în tot ţinutul. Puţin după aceea, David şi-a luat rămas bun zicând: „Continuă-ţi lucrarea, Maestre. Nu îi lăsa pe sectanţi să te prindă, şi nu pune niciodată la îndoială faptul că mesagerii mei te vor urma. Oamenii mei nu vor pierde niciodată contactul cu tine. Prin ei, tu vei avea veşti despre regat în celelalte părţi ale ţării şi, prin ei, noi vom avea cu toţii veşti de la tine. Nimic din ceea ce mi s-ar putea întâmpla nu va întrerupe serviciul acesta, căci am numit un prim înlocuitor, şi un al doilea, şi chiar şi un al treilea. Eu nu sunt nici învăţător, nici predicator, dar în inima mea eu vreau să fac asta, şi nimic nu mă poate opri.”

^(1720.7) ^154:5.4 La şapte şi jumătate, Iisus şi-a început cuvântarea de despărţire în faţa a o sută de credincioşi care se înghesuiau în interiorul casei pentru a-l auzi. Acesta a fost un eveniment solemn pentru tot auditoriul, dar Iisus a dat dovadă de o bună-dispoziţie neobişnuită; el se găsea din nou în starea sa normală. Aerul său grav din săptămânile trecute dispăruse, iar cuvintele sale de încredere, de speranţă şi de curaj au fost însufleţitoare pentru toţi cei de faţă.

6. Familia lui Iisus soseşte

^(1721.1) ^154:6.1 Era în jurul orei opt dimineaţa din duminica aceea, când cinci membrii ai familiei pământeşti a lui Iisus au sosit acolo ca răspuns la convocarea urgentă făcută de cumnata lui Iuda. Singura din familia sa pământeană, Rut crezuse mereu din toată inima în divinitatea misiunii lui Iisus. Iuda, Iacob şi chiar şi Iosif, îşi păstrau în mare parte credinţa în Iisus, dar lăsaseră ca orgoliul să le falsifice ceea ce era mai bun din judecata lor şi din adevăratele lor tendinţe spirituale. Maria era şi ea sfâşiată între dragoste şi teamă, între dragoste maternă şi mândrie familială. Deşi a fost asaltată de îndoieli, ea nu a putut niciodată uita complet vizita lui Gabriel înainte de naşterea lui Iisus. Fariseii se străduiseră să o convingă pe Maria că Iisus nu mai era în toate minţile, că era nebun. Ei o împingeau să meargă la el cu fiii ei pentru a căuta să îl facă să îşi schimbe hotărârea de a-şi continua eforturile de propovăduire publică. Ei îi afirmau Mariei că sănătatea lui Iisus nu va rezista şi că, dacă i s-ar permite să continue, nu va rezulta din asta decât dezonoare şi oprobriu pentru toată familia. De asemenea, când cei cinci membrii ai familiei au primit avertismentul cumnatei lui Iuda, ei au plecat imediat către casa lui Zebedeu, căci se găseau toţi la Maria, unde îi primiseră pe farisei în seara din ajun. Ei stătuseră de vorbă până într-un ceas târziu din noapte cu conducătorii Ierusalimului, şi erau toţi mai mult sau mai puţin convinşi că Iisus acţiona într-un mod ciudat, că el se conducea în mod bizar de la o vreme încoace. Rut nu putea explica toate motivele conduitei lui, dar ea stăruia asupra faptului că Iisus îşi tratase în mod echitabil familia, şi ea a refuzat să adere la programul menit să îl facă să-şi schimbe hotărârea de a-şi continua opera.

^(1721.2) ^154:6.2 În drumul lor spre casa lui Zebedeu, ei au vorbit iarăşi despre aceste chestiuni şi s-au pus cu toţii de acord pentru a încerca să-l facă pe Iisus să revină în căminul lor, căci, spunea Maria, „eu ştiu că aş putea să influenţez pe fiul meu numai dacă ar vrea să vină acasă şi să mă asculte.” Iacob şi Iuda auziseră zvonuri cu privire la planurile de arestare a lui Iisus şi de ducere a lui la Ierusalim pentru a fi judecat. Ei se temeau şi pentru propria lor siguranţă. Câtă vreme Iisus fusese o figură populară în ochii publicului, membrii familiei sale lăsaseră lucrurile să meargă, dar, acum că populaţia Capernaumului şi şefii din Ierusalim se întorseseră deodată contra lui, începeau să simtă dureros aşa-zisa dizgraţie a situaţiei lor stânjenitoare.

^(1721.3) ^154:6.3 Ei se aşteptau să-l vadă pe Iisus, să-l ia de o parte şi să-l determine să se întoarcă acasă cu ei. Ei îşi propuseseră să îl asigure că vor uita că Iisus îi nglijase – că-l vor ierta şi vor uita – numai dacă voia să renunţe la nebunia de a predica o nouă religie, fapt care nu putea duce decât la punerea în dificultate şi la acoperirea de oprobriu a familiei sale. În faţa tuturor acestor raţionamente, Rut s-a mărginit a spune: „Îi voi spune fratelui meu că eu cred că el este un om al lui Dumnezeu şi sper că ar prefera mai degrabă să moară decât să îi lase pe aceşti farisei răutăcioşi să pună capăt predicărilor sale.” Iosif a promis să o ţină pe Rut liniştită, timp în care ceilalţi vor încerca să îl convingă pe Iisus.

^(1721.4) ^154:6.4 Când cei cinci au ajuns la casa lui Zebedeu, Iisus era în toiul cuvântării de despărţire ţinută discipolilor. Ei au căutat să intre în casă, dar era peste poate de aglomerată. Ei au sfârşit prin a se instala sub pridvorul din spate, şi au cerut să se transmită la Iisus, din gură în gură, vestea sosirii lor. În cele din urmă, Simon Petru l-a anunţat în şoaptă pe Iisus întrerupându-i discursul pentru a-i spune: „Uite, mama ta şi fraţii tăi sunt afară şi foarte dornici să vorbească cu tine.” Or, Maria nu îşi dădea seama de cât de important era mesajul de despărţire pe care îl dădea discipolilor; ea nu ştia nici că această cuvântare se putea să ia sfârşit din moment în moment prin venirea oamenilor care veneau să îl aresteze pe Iisus. După o atât de lungă înstrăinare aparentă, având în vedere favoarea pe care mama şi fraţii săi i-o făceau prin venirea lor până la el, Maria credea realmente că Iisus se va opri din vorbit şi va veni să îi salute de îndată ce va fi fost avertizat de prezenţa lor.

^(1722.1) ^154:6.5 Or, acesta a fost doar un alt caz în care familia sa pământeană nu putea înţelege că Iisus trebuia să se ocupe de treburile Tatălui său. Maria şi fraţii lui au fost deci profund răniţi când au văzut că, în ciuda întreruperii discursului său pentru primirea mesajului, Iisus nu s-a grăbit să îi întâmpine. În loc de aceasta, ei au auzit vocea sa melodioasă ridicând tonul şi grăind: „Spuneţi-i mamei şi fraţilor mei că nu mă tem de nimic pentru mine. Tatăl care m-a trimis în lume nu mă va abandona, şi familia mea nu va suferi nici o daună. Rugaţi-o să aibă curaj şi să se încredinţeze Tatălui regatului. Însă, la urma urmei, cine este mama şi cine sunt fraţii mei?” Apoi şi-a întins mâinile spre toţi discipolii adunaţi în sală şi a zis: „Eu nu am mamă, nu am fraţi! Căci cine face voia Tatălui meu care este în ceruri, acela este mama mea, fratele meu şi sora mea.”

^(1722.2) ^154:6.6 La auzul acestor cuvinte, Maria a leşinat în braţele lui Iuda. A fost dusă în grădină pentru a o face să-şi revină, în vreme ce Iisus îşi încheia mesajul său de rămas bun. El ar fi ieşit atunci ca să discute cu mama şi cu fraţii lui, dacă un mesager care sosise în grabă din Tiberiada, nu ar fi venit să anunţe că ofiţerii sinedriului erau pe drum cu un mandat de arestare pentru Iisus şi de aducere a sa la Ierusalim. Mesajul a fost primit de Andrei, care l-a întrerupt pe Iisus pentru a i-l comunica.

^(1722.3) ^154:6.7 Andrei nu îşi amintea că David postase două duzini de santinele în jurul casei lui Zebedeu, astfel încât nu putea să intre nimeni prin surprindere. L-a întrebat deci pe Iisus ce trebuia să facă. Maestrul stătea acolo în tăcere în timp ce, în grădină, mama sa abia îşi revenea din şocul de a-l fi auzit spunând: „Eu nu am mamă.” În chiar acel moment, o femeie s-a ridicat în sală şi a strigat: „Binecuvântat este pântecele care te-a purtat şi binecuvântaţi sunt sânii care te-au alăptat.” Iisus s-a abătut o clipă de la conversaţia sa cu Andrei pentru a răspunde acestei femei: „Nu, binecuvântat este mai degrabă cel care înţelege cuvântul lui Dumnezeu şi îndrăzneşte să îi dea ascultare.”

^(1722.4) ^154:6.8 Maria şi fraţii lui Iisus credeau că Iisus nu îi înţelegea şi că nu îi păsa de ei; nu îşi dădeau seama că de fapt ei erau cei care nu reuşiseră să îl înţeleagă. Iisus înţelegea perfect cât le era de greu oamenilor să o rupă cu trecutul lor. El ştia cât de mult se lăsau fiinţele omeneşti influenţate de elocvenţa predicatorilor, şi cum răspunde conştiinţa la apelul emoţional după cum mintea răspunde la logică şi la raţiune, dar ştia şi cu cât este mai greu să îi convingi pe oameni să se lepede de trecut.

^(1722.5) ^154:6.9 Este veşnic adevărat că oricine se crede neînţeles sau neapreciat are în Iisus un prieten compătimitor şi un sfătuitor înţelegător. El îi avertizase pe apostolii lui că un om putea să îi aibă de duşmani pe oamenii din propria lui casă, dar cu greu şi-ar fi imaginat cât de aproape va ajunge această prezicere să se aplice propriei sale experienţe. Nu Iisus a fost cel care i-a părăsit pe membrii familiei sale pământeşti pentru a înfăptui opera Tatălui său – ei au fost cei care l-au părăsit. Mai târziu, după moartea şi învierea Maestrului, când fratele său Iacob s-a aliat la mişcarea creştină primitivă, el a suferit enorm de a nu fi profitat de asocierea sa iniţială cu Iisus şi cu discipolii săi.

^(1723.1) ^154:6.10 În cursul acestor evenimente, Iisus a decis să se lase călăuzit de cunoştinţele limitate ale minţii sale omeneşti. El dorea să îndure experienţa cu asociaţii săi în calitate de simplu om. Ideea sa umană era aceea de a-şi vedea familia înainte de a pleca. Nu a vrut să se oprească în mijlocul discursului şi să transforme astfel într-o treabă publică această primă reuniune după o atât de lungă despărţire. El avusese intenţia de a-şi termina cuvântarea, apoi de a sta de vorbă cu familia sa înainte de plecare, dar acest plan a fost contracarat de concursul împrejurărilor imediat următoare.

^(1723.2) ^154:6.11 Graba fugii lor a fost sporită de sosirea unui grup de mesageri ai lui David la poarta din spate a casei lui Zebedeu. Agitaţia produsă de sosirea lor i-a speriat pe apostoli făcându-i să creadă că aceşti noi sosiţi ar putea fi cei care veneau să îi prindă. De frică să nu fie arestaţi pe loc, ei au ieşit în grabă pe poarta din faţă către barca aflată în aşteptare. Toate acestea explică de ce Iisus nu şi-a văzut familia care îl aştepta sub tinda din spate.

^(1723.3) ^154:6.12 Totuşi, pe când urca în barcă în cursul acestei fugi precipitate, el i-a zis lui David Zebedeu: „Spune-i mamei şi fraţilor mei că apreciez venirea lor şi că aveam intenţia de a-i vedea. Recomandă-le să nu se supere din pricina comportării mele, ci mai degrabă să caute să cunoască voia lui Dumnezeu şi să aibă graţia şi curajul de a face această voie.”

7. Fuga precipitată

^(1723.4) ^154:7.1 Duminică dimineaţa, 22 mai, în anul 29, Iisus, cu cei doisprezece apostoli ai lui şi cu cei doisprezece evanghelişti, a fugit deci precipitat din faţa ofiţerilor sinedriului care erau în drum spre Betsaida cu mandatul lui Irod Antipa pentru a-l aresta pe Iisus şi a-l duce în Ierusalim ca să fie judecat sub inculparea de blasfemie şi alte violări ale legii sacre a iudeilor. Dimineaţa era magnifică, şi era aproape ora opt şi jumătate când acest grup de douăzeci şi cinci de persoane s-a apucat să vâslească către malul oriental al Mării Galileii.

^(1723.5) ^154:7.2 O barcă mai mică o urma pe cea a Maestrului. Ea transporta şase mesageri ai lui Dumnezeu care aveau poruncă să păstreze contactul cu Iisus şi cu asociaţii lui, şi să aibă grijă ca informaţii despre deplasările şi despre siguranţa lor să fie transmise regulat la Betsaida, la casa lui Zebedeu, care servise deja o bună bucată de vreme drept cartier general pentru lucrarea regatului. Dar Iisus nu trebuia să îşi mai facă niciodată un cămin din casa lui Zebedeu. De atunci înainte, şi în tot restul vieţii sale pe pământ, Maestrul nu a avut cu adevărat „loc unde să-şi pună capul”. Niciodată nu a mai avut nici măcar pe departe un domiciliu stabil.

^(1723.6) ^154:7.3 Vâslaşii au acostat aproape de satul Keresei, şi-au încredinţat barca unor prieteni şi au început peregrinările acestui ultim an plin de evenimente al vieţii Maestrului pe Pământ. Ei au rămas câtva vreme pe domeniile lui Filip, mergând din Keresa în Cezareea lui Filip, apoi au traversat ţara până la coasta Feniciei.

^(1723.7) ^154:7.4 Mulţimea a zăbovit în jurul casei lui Zebedeu, privind cele două bărci care îşi făceau drum către ţărmul oriental al lacului. Ei erau deja departe când ofiţerii din Ierusalim au sosit în grabă şi au început să îl caute pe Iisus. Ei au refuzat să creadă că Iisus le scăpase. În timp ce Iisus şi grupul său se îndreptau spre nord prin Bataneea, fariseii şi ajutoarele lor au petrecut aproape o săptămână întreagă căutând zadarnic prin împrejurimile Capernaumului.

^(1724.1) ^154:7.5 Membrii familiei lui Iisus s-au reîntors acasă în Capernaum şi au petrecut şi ei o săptămână vorbind, discutând şi rugându-se. Ei erau plini de confuzie şi consternaţi. Ei nu au fost liniştiţi până joi după-amiază, când Rut a revenit dintre-o vizită de la casa lui Zebedeu, unde David îi dădu-se de ştire că fratele ei tată era viu şi nevătămat şi că se îndrepta către coasta Feniciei.

Până la o nouă revedere .. pace și lumină pentru toți !

Constantin RUSU

Share this:

Viața și învățăturile lui Iisus – Criza din Capernaum

Posted on 27 noiembrie 2016 by corus

Răspunde

Continuare: Viața și învățăturile lui Iisus conform cărții Urantia

Criza din Capernaum

Punerea în scenă
Predica istorică
După întrunire
Ultimele cuvinte în sinagogă
Sâmbătă seara

Cine dorește să citească materialul în original – adică fără unele pasaje colorate, sublinieri sau boldiri care îmi aparțin – o poate face de pe linkul de mai jos :

http://www.urantia.org/ro/cartea-urantia/citeste-cartea-urantia-online

Capitolul 153

Criza din Capernaum

^(1707.1) ^153:0.1 VINERI seara, ziua sosirii lor la Betsaida, şi în dimineaţa de sabat, apostolii au remarcat că Iisus era serios absorbit de o problemă gravă; ei îşi dădeau seama că Maestrul reflecta într-un mod neobişnuit la o treabă importantă. El nu a mâncat nimic de dimineaţă şi foarte puţin de la amiază. În tot timpul dimineţii de sabat şi în seara din ajun, cei doisprezece şi tovarăşii lor se reuniseră în mici grupuri în casă, în grădină şi de-a lungul ţărmului. Se simţea domnind asupra tuturor tensiunea incertitudinii şi neliniştea aşteptării. Iisus nu le spusese aproape nimic de la plecarea lor din Ierusalim.

^(1707.2) ^153:0.2 De luni de zile nu îl văzuseră pe Maestru atât de preocupat şi de taciturn. Chiar şi Simon Petru era deprimat, dacă nu abătut. Andrei nu ştia ce să facă pentru asociaţii lui descurajaţi. Nataniel spunea că erau în mijlocul „liniştii dinaintea furtunii.” Toma a exprimat opinia că „tocmai se producea un eveniment ieşit din comun.” Filip a recomandat lui David Zebedeu „să nu prevadă nimic pentru găzduirea şi hrănirea mulţimii înainte ca noi să ştim la ce se gândeşte Maestrul”. Matei şi-a reînnoit eforturile de a scoate din încurcătură trezoreria. Iacob şi Ioan vorbeau de apropiata predică din sinagogă şi făceau presupuneri asupra naturii ei şi a întinderii ei probabile. Simon Zelotul îşi exprima credinţa, în realitate nădejdea, că „Tatăl din ceruri putea fi pe punctul de a interveni într-un mod neaşteptat pentru a-l justifica şi a-l susţine pe Fiul său.” Cât despre Iuda Iscariotul, el îndrăznea să se complacă în gândul că Iisus era poate copleşit de regrete „pentru a nu fi avut curajul şi îndrăzneala de a permite celor cinci mii de a-l proclama rege al iudeilor”.

^(1707.3) ^153:0.3 Ieşind din acest grup de ucenici deprimaţi şi dezolaţi, Iisus a plecat, în această splendidă după-amiază de sabat, pentru a ţine predica sa istorică de la sinagoga din Capernaum. Singurele cuvinte de încurajare sau de urare de noroc pe care le-a primit de la discipolii lui imediaţi au fost adresate de unul dintre candizii gemeni Alfeu. Acesta l-a salutat cu voioşie pe Iisus în momentul în care el a părăsit casa pentru a se duce la sinagogă, zicând: „Ne rugăm pentru ca Tatăl să te ajute şi ca la noi să vină mulţimi mai numeroase ca oricând.”

1. Punerea în scenă

^(1707.4) ^153:1.1 O asistenţă distinsă l-a întâmpinat pe Iisus la ora trei din după-amiaza acestei zile încântătoare în noua sinagogă din Capernaum. Prezida Jair, care i-a înmânat Scripturile lui Iisus pentru citire. În ajun, sosiseră la Ierusalim cincizeci şi trei de farisei şi de saduchei. Peste treizeci şi trei de lideri şi de conducători ai sinagogilor din vecinătate erau prezenţi deopotrivă. Aceşti şefi religioşi iudei acţionau după ordinele primite direct de la sinedriul Ierusalimului; ei constituiau avangarda ortodoxă venită ca să declare un război deschis lui Iisus şi discipolilor săi. Aşezaţi alături de ei pe locurile de onoare ale sinagogii, se găseau observatorii oficiali ai lui Irod Antipa; ei fuseseră instruiţi să verifice exactitatea raporturilor tulburătoare care anunţau că populaţia făcuse o încercare de a-l proclama pe Iisus drept rege al iudeilor, acolo în domeniile lui Filip, fratele lui Irod.

^(1708.1) ^153:1.2 Iisus a înţeles că duşmanii săi, al căror număr sporea, aveau curând să îi declare un război mărturisit şi deschis, şi el a ales cu îndrăzneală să preia ofensivă. Când îi hrănise pe cei cinci mii el contestase ideile lor despre un Mesia material; acum, el a decis din nou să atace conceptul lor de eliberator al iudeilor. Această criză, care a debutat cu alimentarea celor cinci mii şi s-a terminat cu predica din această după-amiază de sabat, a marcat începutul fluxul mareei renumelui şi a aclamaţiilor populare. De acum înainte, lucrarea regatului trebuia să constea din ce în ce mai mult în sarcina majoră de a câştiga trainic pe convertiţii spirituali la fraternitatea cu adevărat religioasă a umanităţii. Această predică a marcat criza de tranziţie dintre perioada de discutare, de controversă şi de decizie, şi cea de război deschis care conducea la o acceptare finală sau la o respingere definitivă.

^(1708.2) ^153:1.3 Maestrul ştia bine că în gând, un mare număr dintre cei care îl urmau se pregăteau, lent dar sigur, să îl renege definitiv. El mai ştia şi că un mare număr dintre discipolii săi vor dobândi, lent, dar sigur, această educaţie a minţii şi această disciplină a sufletului care le va permite să triumfe asupra îndoielilor şi să afirme credinţa lor totală în evanghelia împărăţiei. Iisus înţelegea pe deplin cum se pregăteau oamenii pentru deciziile dintr-o criză şi pentru înfăptuirea bruscă de acte care să implice o alegere curajoasă, prin lentul proces al alegerii reiterate dintre bine şi rău în situaţii recurente. El i-a supus pe mesagerii săi la decepţii repetate şi le-a oferit ocazii frecvente de încercări în care ei trebuiau să aleagă dintre maniera cea bună sau cea rea de a face faţă dificultăţilor spirituale. El ştia că putea să conteze pe discipolii săi, că în momentul încercării finale, ei îşi vor lua deciziile esenţiale conform atitudinilor mentale şi reacţiilor spirituale cu care se obişnuiseră anterior.

^(1708.3) ^153:1.4 Această criză din viaţa lui Iisus a început prin alimentarea celor cinci mii şi s-a terminat prin această predică din sinagogă. Criza din viaţa apostolilor a început cu această predică din sinagogă şi a continuat vreme de un an întreg, pentru a nu lua sfârşit decât în momentul judecării şi al crucificării Maestrului.

^(1708.4) ^153:1.5 Înainte ca Iisus să fi început să vorbească în după-amiaza aceea, toţi care se aflau în sinagogă nu se gândea decât la un singur mare mister, nu îşi punea decât o întrebare supremă. Atât prietenii lui, cât şi duşmanii lui nu se gândeau decât la aceasta: De ce a inversat el atât de hotărât şi atât de eficient sensul curentului entuziasmului popular? Imediat înainte şi după această predică îndoielile şi dezamăgirile acestor aderenţi nemulţumiţi s-au schimbat într-o opoziţie inconştientă şi au sfârşit prin a se transforma într-o adevărată ură. După această predică din sinagogă s-a întâmplat pentru prima dată ca Iuda Iscariotul să nutrească în mod conştient gândul de a pleca; dar, deocamdată, el a dominat eficient toate tendinţele de ordinul acesta.

^(1708.5) ^153:1.6 Fiecare era nedumerit. Iisus a lăsat toată lumea mâhnită şi confuză. El se angajase recent în cea mai mare demonstraţie de putere supranaturală din toată cariera sa. Hrănirea celor cinci mii a fost evenimentul vieţii sale pământeşti care a făcut maximum de apel la conceptul iudaic de Mesia cel aşteptat. Dar acest avantaj extraordinar a fost imediat contrabalansat într-un mod inexplicabil prin refuzul prompt şi net de a fi proclamat rege.

^(1709.1) ^153:1.7 Vineri seara, apoi din nou în dimineaţa de sabat, conducătorii veniţi din Ierusalim făcuseră lungi şi perseverente eforturi pe lângă Jair să îl împiedice pe Iisus să vorbească în sinagogă, dar a fost în zadar. La toată argumentarea lor, Jair nu avea decât un singur răspuns: „Eu am acordat permisiunea cerută şi nu îmi voi încălca cuvântul.”

2. Predica istorică

^(1709.2) ^153:2.1 Iisus a pornit această predică citind din Lege următoarele pasaje ale Deuteronomului: „Însă se va întâmpla că, dacă acest popor nu ascultă vocea lui Dumnezeu, va fi cu siguranţă blestemat de nelegiuirile sale. Domnul va face ca tu să fii lovit de duşmanii tăi; tu vei fi dus în toate regatele pământului. Domnul te va preda, împreună cu regele pe care îl vei fi pus pe tron, unei naţiuni străine. Vei deveni o ciudăţenie, un proverb şi o batjocură printre toate naţiunile. Fiii şi fiicele tale vor intra în captivitate. Străinii în Israel vor dobândi o înaltă autoritate şi tu vei fi coborât jos. Şi toate aceste lucruri ţi se vor întâmpla mereu, ţie şi seminţiei tale, pentru că nu ai vrut să asculţi cuvântul Domnului. De aceea îi vei servi pe duşmanii tăi veniţi să te asalteze. Tu vei îndura foamea şi setea, şi vei suporta jugul de fier al străinului. Domnul va ridica contra ta o naţiune care vine de departe, de la hotarele pământului, o naţiune a cărei limbă nu o vei înţelege, o naţiune cu chipul aspru care va avea puţină consideraţie pentru tine. Şi te vor hărţui în toate oraşele tale până ce înaltele ziduri de apărare în care ţi-ai pus încrederea vor fi doborâte; şi toată ţara va cădea pe mâna lor. Şi se va ajunge ca tu să fii silit să mănânci fructul propriului tău corp, carnea fiilor tăi şi a fiicelor tale, în tot acest timp de asediu, din cauza sărăciei în care te vor împinge duşmanii tăi.”

^(1709.3) ^153:2.2 Când Iisus a terminat această lectură, el a trecut la Profeţi şi a citit din Ieremia: „Dacă nu vreţi să ascultaţi cuvintele servitorilor mei, profeţii pe care vi i-am trimis, atunci voi face această casă asemănătoare cu Siloh şi voi face din acest oraş un blestem pentru toate naţiunile pământului. Preoţii şi învăţătorii l-au auzit pe Ieremia rostind aceste cuvinte în casa Domnului. Şi s-a întâmplat că, atunci când Ieremia a terminat de zis tot ceea ce Domnul îi poruncise să anunţe întregului popor, preoţii şi învăţătorii au pus mâna pe el spunând: ‘Tu vei muri cu siguranţă’. Şi tot poporul s-a înghesuit în jurul lui Ieremia în casa Domnului. Când prinţii din Iuda au auzit aceste lucruri, ei l-au judecat pe Ieremia. Şi preoţii şi învăţătorii le-au vorbit prinţilor şi întregului popor spunând: ‘Acest om a meritat moartea, căci el a profeţit împotriva oraşului nostru, şi l-aţi auzit cu propriile voastre urechi.’ Atunci Ieremia a zis tuturor prinţilor şi întregului popor: ‘Domnul m-a trimis să rostesc în profeţia împotriva acestei case şi contra acestui oraş toate cuvintele pe care le-aţi auzit. Reformaţi-vă deci conduita şi îndreptaţi-vă faptele şi daţi ascultare vocii Domnului, Dumnezeul vostru, ca să scăpăm de răul care a fost pronunţat contra voastră. Cât despre mine, iată-mă în mâinile voastre. Trataţi-mă aşa cum vă va părea bine şi just, dar să ştiţi bine că, dacă mă omorâţi, veţi vărsa sânge nevinovat peste voi şi peste acest popor, căci, în adevăr, Domnul m-a trimis pentru a face să răsune toate aceste cuvinte în urechile voastre.’

^(1710.1) ^153:2.3 ”Preoţii şi învăţătorii vremii au căutat să îl ucidă pe Ieremia, dar judecătorii nu au vrut să consimtă. Totuşi, din cauza cuvintelor sale de avertizare, ei l-au coborât cu ajutorul unor funii într-o temniţă noroioasă în care s-a scufundat până la subsuori. Iată ceea ce i-a făcut poporul iudeu acestui profet Ieremia atunci când el a ascultat de porunca Domnului de a-i preveni pe fraţii lui de căderea lui politică iminentă. Astăzi, aş vrea să vă întreb: Cum vor trata ei, principalii preoţi şi lideri religioşi ai acestui popor, pe un om care îndrăzneşte să îi avertizeze de ziua condamnării lor spirituale? Veţi căuta voi, totodată, să îl trimiteţi la moarte pe învăţătorul care are îndrăzneala de a proclama cuvântul Domnului, şi care nu se teme de a semnala modul în care refuzaţi voi să mergeţi pe drumul luminii care conduce la intrarea în împărăţia cerurilor?

^(1710.2) ^153:2.4 ”Ce căutaţi voi ca dovadă a misiunii mele pe pământ? Noi v-am lăsat în pace în poziţiile voastre de influenţă şi de putere în timp ce predicăm veştile bune celor sărmani şi celor asupriţi. Noi nu am lansat nici un atac ostil contra a ceea ce respectaţi voi; noi am proclamat mai degrabă o nouă libertate pentru sufletul oamenilor chinuiţi de frică; eu am venit în lume pentru a-l revela pe Tatăl meu şi pentru a institui pe pământ fraternitatea spirituală a fiilor lui Dumnezeu, împărăţia cerurilor. Cu toate că de multe ori v-am amintit că regatul meu nu este al acestei lumi, Tatăl meu v-a acordat totuşi numeroase manifestări de miracole materiale care se adăugau la transformările şi regenerările mai evidente.

^(1710.3) ^153:2.5 ”Ce alt semn mai aşteptaţi de la mine? Eu declar că aveţi deja suficiente dovezi pentru a vă putea lua deciziile. În adevăr, în adevăr, eu le zic multora dintre auditorii mei de astăzi, voi sunteţi confruntaţi cu necesitatea de a alege drumul pe care o s-o luaţi. Aşa cum Ioşua le-a zis străbunilor voştri, eu vă zic să alegeţi astăzi pe cine vreţi să slujiţi. Mulţi dintre voi se găsesc astăzi la răscruce de drumuri.

^(1710.4) ^153:2.6 ”Când nu m-aţi putut găsi după ce mulţimea a fost hrănită pe partea cealaltă a lacului, unii dintre voi aţi închiriat bărcile de pescuit din Tiberiada care se aflau adăpostite în vecinătate pe perioada furtunii săptămânii din urmă, şi aţi pornit în căutarea mea, dar pentru ce? Nu pentru a căuta adevărul şi dreptatea, nici pentru a învăţa mai bine cum să îi serviţi sau îngrijiţi pe semenii voştri, nu, ci mai degrabă pentru a avea mai multă pâine fără să munciţi! Aceasta nu pentru a vă umple sufletul de cuvântul vieţii, ci pentru a vă umple burta cu pâinea uşurătăţii. De multă vreme, vi s-a propovăduit că, odată cu venirea sa, Mesia va înfăptui minuni care vor face viaţa uşoară şi agreabilă pentru tot poporul ales. Nu este deci de mirare, atunci, că, voi care aţi fost astfel educaţi, veţi dori cu ardoare pâine şi peşte. Eu vă declar însă că nu aceasta este misiunea Fiului Omului. Eu am venit să proclam libertatea spirituală, să propovăduiesc adevărul veşnic şi să nutresc credinţa vie.

^(1710.5) ^153:2.7 ”Fraţii mei, nu râvniţi la carnea care piere, ci căutaţi mai degrabă merindele spirituale care hrănesc chiar şi până în viaţa veşnică. Pâinea vieţii este cea pe care o dă Fiul tuturor celor care vor să o ia şi să o mănânce, căci Tatăl a dăruit fără măsură această viaţă Fiului. Când m-aţi întrebat: ‘Ce trebuie să facem pentru a înfăptui lucrările lui Dumnezeu?’ Eu v-am spus limpede: ‘Lucrarea lui Dumnezeu constă în a crede în cel pe care el l-a trimis.’”

^(1710.6) ^153:2.8 Apoi Iisus a arătat cu degetul la desenul unui vas plin de mană ornat cu ciorchini de struguri şi care decora lintoul noii sinagogi, şi a zis: „Voi aţi crezut că, în deşert, strămoşii voştri au mâncat mană – pâinea cerului – dar eu vă zic că aceasta era pâinea pământului. În vreme ce Moise nu a dat strămoşilor voştri pâine din cer, Tatăl meu este acum gata să vă dea adevărata pâine a vieţii. Pâinea cerului este ceea ce vine de la Dumnezeu şi dă viaţă veşnică oamenilor acestei lumi. Dacă îmi ziceţi: Dă-ne această pâine vie, eu vă voi răspunde: Eu sunt această pâine a vieţii. Cui va veni la mine nu îi va fi foame, şi aceluia care crede în mine nu îi va fi niciodată sete. Voi m-aţi văzut, aţi trăit cu mine, aţi contemplat lucrările mele, şi totuşi nu credeţi că eu am venit de la Tatăl din ceruri. Însă, voi toţi care credeţi cu adevărat să nu vă temeţi. Toţi cei care sunt conduşi de Tatăl meu vor veni la mine, şi cine vine la mine nu va fi în nici un fel respins.

^(1711.1) ^153:2.9 ”Acum, lăsaţi-mă să vă declar, o dată pentru totdeauna, că eu am coborât pe Pământ nu pentru a face propria mea voie, ci voia Celui care m-a trimis. Şi voia ultimă a celui ce m-a trimis este ca eu să nu pierd pe nici unul dintre cei pe care mi i-a dat. Iată voia Tatălui: Ca oricine îl vede pe Fiu şi îl crede să aibă viaţă veşnică. Până mai ieri, eu v-am hrănit cu pâine destinată corpului vostru; astăzi, eu ofer pâinea vieţii sufletului vostru înfometat. Vreţi voi acuma să absorbiţi pâinea spiritului cu aceeaşi bunăvoinţă cu care aţi mâncat pâinea acestei lumi?”

^(1711.2) ^153:2.10 Pe când Iisus zăbovea o clipă pentru a privi asistenţa, unul dintre învăţătorii din Ierusalim (membru al sinedriului) s-a ridicat şi a întrebat: „Oare trebuie să înţeleg că tu afirmi a fi pâinea coborâtă din cer, şi că mana dată de Moise strămoşilor noştri în pustiu nu era?” Iar Iisus a răspuns: „Ai înţeles bine.” Atunci, fariseul a zis: „Dar nu eşti tu Iisus din Nazaret, fiul lui Iosif tâmplarul? Tatăl tău şi mama ta, precum şi fraţii şi surorile tale nu sunt ei cunoscuţi de mulţi dintre noi? Cum se face atunci că tu apari aici în casa lui Dumnezeu şi declari că ai coborât din cer?”

^(1711.3) ^153:2.11 Între timp, era atâta murmur în sinagogă şi atâta ameninţare de zarvă că Iisus s-a ridicat şi a zis: „Fiţi răbdători; Adevărul nu are de ce să se teamă de o examinare cinstită. Eu sunt tot ceea ce ziceţi, şi mai mult de atât. Tatăl şi cu mine suntem una. Fiul face numai ceea ce Tatăl l-a învăţat. Cât despre toţi cei care sunt daţi Fiului de către Tată, Fiul îi va primi în el însuşi. Voi aţi citit următoarele pasaje ale Profeţilor: ‘Toţi veţi fi învăţaţi de Dumnezeu’ şi ‘Cei pe care îi va învăţa Tatăl vor asculta şi de Fiul său.’ Oricine urmează îndrumările spiritului lăuntric al Tatălui va sfârşi prin a veni la mine. Nici un om nu l-a văzut pe Tatăl meu, dar spiritul Tatălui trăieşte în om. Cât despre Fiul coborât din cer, el sigur l-a văzut pe Tată, şi cei care cred sincer pe acest Fiu au deja viaţă eternă.

^(1711.4) ^153:2.12 Eu sunt pâinea vieţii. Părinţii voştri au mâncat mană în deşert şi sunt morţi. Cât despre pâinea care vine de la Dumnezeu, dacă un om a mâncat din ea, el nu va muri niciodată în spirit. Vă repet că eu sunt această pâine vie, şi că orice suflet care realizează unitatea naturilor divine şi omeneşti va trăi veşnic. Această pâine a vieţii pe care eu o dărui cui vrea să o primească este propria mea natură vie şi conjugată. Tatăl este în Fiu şi Fiul este una cu Tatăl – aceea este revelaţia mea care aduce viaţă lumii, şi darul meu salvator pentru toate naţiunile.

^(1711.5) ^153:2.13 Când Iisus a terminat de vorbit, şeful sinagogii a cerut mulţimii să plece, dar ea nu a vrut să se ducă de acolo. Ea s-a înghesuit în jurul lui Iisus pentru a pune şi alte întrebări, în vreme ce unii auditori murmurau şi discutau între ei. Această situaţia a durat peste trei ceasuri, şi numai cu mult după ora şapte seara a apucat toată audienţa să se risipească.

3. După întrunire

^(1712.1) ^153:3.1 Multe au fost întrebările puse lui Iisus după întrunire, câteva de către discipolii lui nedumeriţi, dar majoritatea de către necredincioşii şicanatori care căutau numai să îl încurce şi să îl prindă în cursă.

^(1712.2) ^153:3.2 Unul dintre vizitatorii farisei a urcat pe un soclu de lampadar şi a strigat această întrebare: „Tu ne zici că eşti pâinea vieţii. Cum de ne poţi tu da carnea ta să o mâncăm sau sângele tău să îl bem? La ce serveşte învăţătura ta dacă nu se poate pune în practică?” Iisus a răspuns la această întrebare zicând: „Eu nu v-am propovăduit despre carnea mea că este pâinea vieţii, sau sângele meu apa vie, ci v-am spus că viaţa mea întrupată este o revărsare de pâine cerească. Faptul Cuvântului lui Dumnezeu se revarsă în trupul şi în fenomenul Fiului Omului supus voii lui Dumnezeu constituie o realitate a experienţei care echivalează cu hrănirea divină. Voi nu puteţi nici să îmi mâncaţi carnea, nici să îmi beţi sângele, ci, în spirit, voi puteţi deveni una cu mine, tot aşa cum eu nu fac decât una cu Tatăl. Voi puteţi fi hrăniţi de cuvântul etern al lui Dumnezeu, care este în adevăr pâinea vieţii, şi care a fost coborâtă sub înfăţişarea cărnii muritoare; şi sufletul vostru poate fi udat de spiritul divin care este cu adevărat apa vieţii. Tatăl m-a trimis în lume pentru a arăta cum doreşte el să locuiască în toţi oamenii şi să îi îndrume; şi eu am trăit această viaţă întrupată astfel încât să îi inspir deopotrivă pe toţi oamenii pentru ca ei să caute totdeauna să cunoască şi să facă voia Tatălui celest care sălăşluieşte în ceruri.”

^(1712.3) ^153:3.3 Atunci, una dintre iscoadele din Ierusalim care îl observase pe Iisus şi pe apostolii săi zise: „Băgăm de seamă că nici tu, nici apostolii nu vă spălaţi cum se cuvine mâinile înainte de a mânca pâine. Voi trebuie să ştiţi bine că obiceiul de a mânca cu mâinile pătate şi nespălate este o încălcare a legii celor de demult. Voi nu vă spălaţi cum trebuie nici cupele de vin, nici vasele voastre. De ce arătaţi atât de puţin respect pentru tradiţiile părinţilor voştri şi legile strămoşilor noştri?” După ce l-a ascultat, Iisus a răspuns: „De ce încălcaţi voi poruncile lui Dumnezeu prin legile tradiţiei voastre? Porunca zice: ‘Onorează-i pe tatăl şi pe mama ta’ şi ordonă ca voi să împărtăşiţi cu ei resursele voastre dacă este necesar; dar voi promulgaţi o lege a tradiţiei care permite copiilor, care se sustrăgeau îndatoririlor, de a zice că banii de care s-ar fi putut ajuta părinţii au fost ‘daţi lui Dumnezeu’. Legea strămoşilor îi degajă astfel de responsabilitatea lor pe aceşti copii făţarnici, chiar şi dacă ulterior aceştia folosesc toţi aceşti bani pentru propria lor bunăstare. Cum se face că voi anulaţi astfel porunca prin propria voastră tradiţie? Ipocriţilor, Isaia a profeţit bine despre voi atunci când a spus: ‘Acest popor m-a onorat cu buzele lui, dar inima lui este departe de mine. Degeaba îmi închină un cult, căci ei propovăduiesc ca doctrine preceptele omeneşti.’

^(1712.4) ^153:3.4 Vedeţi cum abandonaţi porunca pentru a vă agăţa de nişte tradiţii omeneşti. Sunteţi cu toţii dispuşi să tăgăduiţi cuvântul lui Dumnezeu pentru a menţine propriile voastre tradiţii. Şi, în multe alte feluri, voi îndrăzniţi să instituiţi propria voastră învăţătură mai presus de Lege şi de Profeţi.

^(1712.5) ^153:3.5 Apoi Iisus şi-a adresat observaţiile tuturor celor de faţă. El a zis: „Ascultaţi-mă cu toţii. Omul nu este, din punct de vedere spiritual, murdărit de ceea ce îi intră pe gură, ci mai degrabă de ceea ce îi iasă pe gură şi vine din inima sa.” Apostolii înşişi nu au reuşit să înţeleagă pe de-a-ntregul sensul cuvintelor sale, căci şi Simon Petru l-a întrebat: „Ca nu cumva unii auditori să fie inutil ofensaţi, nu ai vrea tu să explici înţelesul acestor cuvinte?” Atunci, Iisus i-a zis lui Petru: „Oare şi tu eşti tare de cap? Nu şti tu că orice plantă necultivată de Tatăl meu celest va fi smulsă? Întoarce-ţi acum atenţia către cei care ar vrea să cunoască adevărul. Nu îi poţi sili pe oameni să iubească adevărul. Mulţi dintre aceşti învăţători sunt călăuze oarbe, şi tu ştii că, dacă orbul conduce pe orb, amândoi cad în groapă. Apleacă-ţi urechea în vreme ce îţi spun adevărul cu privire la lucrurile care pătează din punct de vedere moral şi contaminează din punct de vedere spiritual pe oameni. Eu proclam că, pe oameni îi murdăreşte nu ceea ce intră în corp pe gură sau pătrunde în minte prin ochi şi urechi. Un om nu este murdărit decât de răul care ia naştere în inima sa şi găseşte exprimare în vorbele şi în faptele acestui nelegiuit. Nu ştii tu că din inimă vin gândurile rele, plănuirile răutăcioase de crimă, de furt şi de adulter, precum şi gelozia, orgoliul, mânia, răzbunarea, injuriile şi falsele mărturii? Iată ceea ce îi pângăreşte pe oameni, iar nu faptul de a mânca pâine cu mâinile nespălate potrivit ceremoniei.”

^(1713.1) ^153:3.6 Comisarii farisei ai sinedriului din Ierusalim erau acum aproape convinşi că trebuiau să îl aresteze pe Iisus sub acuzarea de blasfemie sau sub aceea de a fi luat în zeflemea legea sacră a iudeilor, de unde şi eforturile lor de a-l implica într-o discuţie asupra anumitor tradiţii ale bătrânilor, şi, dacă este posibil, într-un atac contra celor ce erau numite legi orale ale naţiunii. Oricât de rară ar fi fost apa, aceşti iudei robi ai tradiţiei nu neglijau niciodată să îndeplinească ceremonia cerută a spălării mâinilor înainte de fiecare masă. Ei aveau drept credinţă „că mai bine să mori decât să încalci poruncile bătrânilor.” Iscoadele puseseră întrebarea referitoare la curăţirea mâinilor pentru că se zvonea că Iisus spusese: „Mântuirea este o chestiune de inimă curată mai degrabă decât de mâini curate.” Este greu să se renunţe la asemenea credinţe odată ce ele fac parte din religia voastră. Cu mulţi ani mai târziu, apostolul Petru era încă aservit, din frică, multora dintre aceste tradiţii privitoare la lucrurile curate şi necurate; el nu a fost eliberat de ele decât după ce a avut un vis frapant şi extraordinar. Se pot înţelege mai bine toate acelea amintindu-se că iudeii puneau în aceeaşi lumină faptul de a mânca cu mâinile nespălate cu acela de a face comerţ cu o prostituată; cele două erau deopotrivă pasibile de excomunicare.

^(1713.2) ^153:3.7 Acesta este felul în care Maestrul a decis să analizeze şi să expună prostia întregului sistem rabinic de legi şi de regulamente reprezentate prin legea orală – tradiţiile străbunilor, care erau toate considerate ca fiind mai sacre şi mai obligatorii pentru iudei chiar decât învăţăturile Scripturilor. Iisus s-a exprimat cu mai puţină rezervă fiindcă ştia că venise ceasul când nu se mai putea face nimic pentru a împiedica o ruptură deschisă a relaţiilor cu liderii religioşi.

4. Ultimele cuvinte în sinagogă

^(1713.3) ^153:4.1 În toiul discuţiilor care au urmat întrunirea, unul dintre fariseii din Ierusalim a adus la Iisus un tânăr dement care era posedat de un spirit indisciplinat şi rebel. Înfăţişându-l lui Iisus, îl întrebă: „Ce poţi tu să faci în cazul unei nenorociri ca aceasta? Poţi tu alunga demonii?” Şi când Maestrul l-a privit pe băiat, a fost mişcat de compasiune; şi, făcându-i semn să se apropie, l-a luat de mână şi i-a zis: „Tu ştii cine sunt eu; ieşi din el; însărcinez pe unul dintre tovarăşii tăi loiali să vegheze ca tu să nu mai vii înapoi. Şi îndată tânărul a redevenit normal şi şi-a recăpătat bunul simţ. Acesta a fost primul caz în care Iisus a izgonit realmente un „duh rău” afară dintr-o fiinţă umană. În toate cazurile anterioare era vorba numai de pretinse posedări de demoni; însă acesta era un caz autentic de posedare demonică, după cum se produceau uneori în acele vremuri. Începând cu Rusaliile, spiritul Maestrului răspândit peste toată carnea a făcut pe veci imposibil acestor câţiva rebeli celeşti să mai domine astfel unele tipuri instabile de fiinţe omeneşti.

^(1714.1) ^153:4.2 Când populaţia s-a minunat, unul dintre farisei s-a ridicat şi l-a acuzat pe Iisus că putea face aceste lucruri mulţumită alianţei sale cu demonii. El atras atenţia că limbajul folosit de Iisus pentru a-l alunga pe acest demon implica că ei se cunoşteau reciproc. A continuat afirmând că învăţătorii religioşi şi conducătorii din Ierusalim ajunseseră la concluzia că Iisus înfăptuia toate aceste aşa-zise miracole prin puterea lui Belzebut, prinţul demonilor. Fariseul a adăugat: „Să nu aveţi nimic în comun cu omul acesta. El este partenerul lui Satan.”

^(1714.2) ^153:4.3 Atunci Iisus zise: „Cum poate Satan să îl izgonească pe Satan? Un regat îndreptat contra lui însuşi nu poate subzista. Dacă o casă este divizată contra ei înseşi, ea este în curând sortită ruinării. Poate oare un oraş să ţină piept unui asediu dacă nu este unit? Dacă Satan îl alungă pe Satan, el este divizat contra lui însuşi, şi atunci cum va subzista împărăţia sa? Voi ar trebui să ştiţi că nimeni nu poate intra în casa unui om puternic şi să îl prade de bunurile sale, decât dacă mai înainte l-a dominat şi l-a pus în lanţuri. Dacă prin puterea lui Belzebut am izgonit eu demonii, prin ce îi izgonesc fiii voştri? Iată de ce ei vor fi judecătorii voştri. Însă, dacă prin duhul lui Dumnezeu alung eu demonii, atunci regatul lui Dumnezeu a venit cu adevărat la voi. Dacă voi nu sunteţi orbiţi de prejudecăţi şi rătăciţi de frică şi de orgoliu, veţi percepe cu uşurinţă că printre voi se află o fiinţă mai mare decât demonii. Voi mă siliţi să proclam că acela care nu este cu mine este împotriva mea, şi că cine nu se adună cu mine se împrăştie. Îngăduiţi-mi să vă dau un avertisment solemn, vouă celor care, cu ochii deschişi şi cu o perversitate premeditată, îndrăzniţi să atribuiţi cu bună ştiinţă lucrările lui Dumnezeu faptelor demonilor! În adevăr, în adevăr, eu vă zic, toate păcatele voastre vor fi iertate, şi chiar şi toate blasfemiile voastre, dar oricine va rosti dinadins blasfemii contra lui Dumnezeu cu o intenţie rea nu va obţine niciodată iertarea. Din moment ce aceşti incorigibili aţâţători de nedreptate nu vor căuta şi nici nu vor primi niciodată iertarea, ei sunt capabili de păcatul de a respinge veşnic iertarea divină.

^(1714.3) ^153:4.4 Mulţi dintre voi au sosit, astăzi, la răscruce de drumuri; voi începeţi să faceţi alegerea inevitabilă dintre voia Tatălui şi drumul întunericului pe care voi înşivă l-aţi ales, şi veţi sfârşi prin a fi ceea ce alegeţi acum. Sau trebuie să curăţaţi arborele şi fructul lui, sau arborele şi fructul lui vor fi corupte. Eu declar că, în regatul etern al Tatălui meu, arborele este cunoscut după roadele lui. Dar unii dintre voi seamănă cu nişte vipere; după ce au ales deja răul, cum ar mai putea ei să dea roade bune? La urma urmei, din abundenţa răului conţinut în inima voastră vorbeşte gura voastră.

^(1714.4) ^153:4.5 Atunci, un alt fariseu s-a ridicat şi a spus: „Maestre, noi vrem ca tu să ne dai un semn predeterminat pe care să îl acceptăm ca stabilind autoritatea ta şi dreptul tău de a propovădui. Vei fi tu de acord cu un astfel de aranjament?” După ce a auzit cuvintele acestea, Iisus a zis: „Această generaţie fără credinţă caută semne, dar nu vi se va da alt semn decât acela pe care îl aveţi deja şi acela pe care îl veţi vedea când Fiul Omului vă va părăsi.”

^(1714.5) ^153:4.6 Când Iisus a sfârşit de vorbit, apostolii l-au înconjurat şi l-au condus afară din sinagogă. Ei l-au însoţit în tăcere până la căminul din Betsaida. Erau cu toţii stupefiaţi şi oarecum înfricoşaţi de schimbarea bruscă a tacticii folosite de Maestru în prezentarea învăţăturilor. Ei nu erau câtuşi de puţin obişnuiţi a-l vedea conducându-se într-o manieră atât de militantă.

5. Sâmbătă seara

^(1715.1) ^153:5.1 De nenumărate ori, Iisus spulberase speranţele apostolilor săi şi, în repetate rânduri, el nimicise aşteptările lor cele mai dragi, dar niciodată nu trecuseră prin momente de decepţie sau prin perioade de tristeţe echivalente cu cele care îi apăsau acum. În plus, astăzi depresia lor era amestecată cu o teamă reală pentru siguranţa lor. Toţi erau surprinşi şi îngroziţi de caracterul brusc şi de amploarea părăsirii lor de către mulţime. Erau totodată puţin înfricoşaţi şi deconcertaţi de îndrăzneala neaşteptată şi de hotărârea afirmată de care dădeau dovadă fariseii veniţi din Ierusalim. Dar, peste toate, erau dezorientaţi de subita schimbare de tactică a lui Iisus. În împrejurări obişnuite, ei ar fi întâmpinat cu bine apariţia acestei atitudini mai militante, dar, fiind aşa cum a fost, însoţită de atâtea evenimente neaşteptate, ea îi speria.

^(1715.2) ^153:5.2 Şi, acum, peste aceste griji, când au ajuns acasă, Iisus a refuzat să mănânce. El s-a izolat vreme de ceasuri într-una din camerele de sus. Era aproape de miezul nopţii când Ioan, şeful evangheliştilor, a revenit cu vestea că o treime din asociaţii lor abandonaseră cauza. Toată seara, ucenici fideli veniseră şi plecaseră, raportând că revirimentul sentimentelor faţă de Maestru era general în Capernaum. Conducătorii Ierusalimului nu se arătau lipsiţi de zel în a aţâţa acest sentiment de pierdere a afecţiunii şi a căuta prin toate mijloacele să dezvolte mişcarea de îndepărtare a populaţiei de Iisus şi de învăţăturile sale. În timpul acestor ceasuri pline de încercări, cele doisprezece femei ţineau o întrunire în casa lui Petru. Ele erau profund bulversate, dar nici una nu a dat înapoi.

^(1715.3) ^153:5.3 Puţin după miezul nopţii, Iisus a coborât din camera sa de sus şi a revenit printre cei doisprezece şi tovarăşii lor, cam treizeci de oameni de toţi. Le-a zis: „Eu recunosc că trecerea aceasta prin sita regatului vă provoacă teamă, dar este inevitabilă. Cu toate acestea, după toată pregătirea prin care aţi trecut, aveţi voi vreun motiv valabil ca să vă poticniţi de cuvintele mele? De ce sunteţi cuprinşi de teamă şi de consternare văzând regatul debarasat de aceste mulţimi călduţe şi de aceşti ucenici şovăitori? De ce vă amărâţi în zorii zilei când învăţăturile spirituale al împărăţiei cerurilor au să strălucească de o nouă glorie? Dacă vă este deja greu să suportaţi această încercare, ce ziceţi de ziua în care Fiul Omului se va întoarce la Tatăl său? Când şi cum vă veţi pregăti voi pentru momentul când voi urca la locul de unde am venit în lumea asta?

^(1715.4) ^153:5.4 Preaiubiţii mei, trebuie să vă reamintesc că spiritul este cel care învie; carnea, şi tot ceea ce are legătură cu ea, este de puţin folos. Cuvintele pe care vi le-am zis sunt spirit şi viaţă. Să aveţi mult curaj! Eu nu v-am abandonat. Mulţi oamenii s-au supărat de vorbirea mea deschisă în toate aceste zile. Voi aţi auzit deja că un mare număr din discipolii mei mi-au întors spatele şi nu mă mai urmează. Încă de la început, ştiam că aceşti credincioşi fără entuziasm vor părăsi rândurile noastre de-a lungul drumului. Nu v-am ales eu pe toţi doisprezece şi v-am trimis ca ambasadori ai împărăţiei? Şi acum, într-un moment ca acesta, veţi dezerta oare şi voi? Fiecare dintre voi să ia în considerare propria sa credinţă, căci unul dintre voi este ameninţat de o gravă primejdie.” Când Iisus a terminat de vorbit, Simon Petru a zis: „Da, Doamne, noi suntem trişti şi nedumeriţi, dar nu te vom abandona niciodată. Tu ne-ai învăţat cuvintele vieţii veşnice. Am crezut în tine şi te-am urmat tot timpul. Noi nu vom da îndărăt, fiindcă ştim că tu eşti trimis de Dumnezeu.” Când Petru a sfârşit de vorbit, ceilalţi apostoli au dat din cap în semn de aprobare a făgăduinţei sale de fidelitate.

^(1716.1) ^153:5.5 Atunci Iisus a zis: „Mergeţi de vă odihniţi, căci o să avem multe de făcut. Zilele următoare vor fi foarte active.”

Până la o nouă revedere .. pace și lumină tuturor !

Constantin RUSU

Share this:

Viața și învățăturile lui Iisus – Evenimentele premergătoare crizei din Capernaum

Posted on 20 noiembrie 2016 by corus

Răspunde

Continuare: Viața și învățăturile lui Iisus conform cărții Urantia

Evenimentele premergătoare crizei din Capernaum

În casa lui Jair
Hănirea celor cinci mii
Episodul încoronării
Viziunea nocturnă a lui Simon Petru
Întoarcerea la Betsaida
La Gensaret
La Ierusalim

Cine dorește să citească materialul în original – adică fără unele pasaje colorate, sublinieri sau boldiri care îmi aparțin – o poate face de pe linkul de mai jos :

http://www.urantia.org/ro/cartea-urantia/citeste-cartea-urantia-online

Capitolul 152

Evenimentele premergătoare crizei din Capernaum

^(1698.1) ^152:0.1 VESTEA vindecării lui Amos, lunaticul din Keresa, se răspândise deja prin Betsaida şi prin Capernaum, astfel încât era o mare înghesuială în aşteptarea lui Iisus când barca sa a acostat în această dimineaţă de marţi. În această mulţime se găseau şi noii observatori trimişi în Capernaum de sinedriul din Ierusalim pentru a găsi un motiv ca să îl aresteze şi să îl inculpe pe Maestru. În vreme ce Iisus vorbea cu oamenii care se adunaseră pentru a-l întâmpina, Jair, unul dintre şefii sinagogii, şi-a croit drum prin mulţime, a căzut la picioarele sale, l-a prins de mână şi i-a cerut să îl însoţească în mare grabă spunându-i: „Maestre, fetiţa mea, unicul copil, zace acasă gata să moară. Te rog să vii s-o vindeci.” Când Iisus a auzit cererea acestui tată, i-a zis: „Am să te însoţesc.”

^(1698.2) ^152:0.2 În timp ce mergea cu Jair, mulţimea, care auzise rugămintea tatălui, i-a urmat pentru a vedea ceea ce avea să se petreacă. Cu puţin timp înainte de sosirea lor la casa liderului, şi pe când treceau repede pe o cale îngustă în care îi înghesuia mulţimea, Iisus s-a oprit brusc, strigând: „Cineva m-a atins.” Şi când persoanele de lângă el au negat că l-ar fi atins, Petru a zis: „Maestre, vezi bine că mulţimea aceasta te împinge, fapt care ameninţă să ne strivească, şi totuşi tu zici că cineva te-a atins. Ce vrei să zici?” Atunci Iisus a spus: „Eu am întrebat cine m-a atins, pentru că am simţit că ieşise din mine o energie vie.” El a privit în jurul lui şi ochii i-au căzut pe o femeie de lângă el, care a înaintat, a îngenuncheat la picioarele sale şi a zis: „Ani de zile am fost chinuită de o hemoragie extenuantă. Mulţi medici m-au făcut să sufăr multe; mi-am cheltuit tot ce aveam, dar nici unul nu a putut să mă vindece. Apoi am auzit vorbindu-se de tine, şi m-am gândit că, dacă aş putea măcar să-ţi ating marginea hainei, aş fi însănătoşită. Atunci, m-am împins odată cu mulţimea care a înaintat până ce am putut să fiu aproape de tine, Maestre, şi ţi-am atins haina; asta m-a făcut bine; ştiu că am fost vindecată de durerea mea.”

^(1698.3) ^152:0.3 Auzind aceasta, Iisus a luat femeia de mână, a ridicat-o şi i-a zis: „Fiica mea, credinţa ta te-a vindecat; mergi în pace.” Credinţa ei este ceea ce o vindecase, nu contactul cu el. Acest caz este un bun exemplu de tămăduiri aparent miraculoase care au fost prezente în cariera pământească a lui Iisus, dar care, în nici un caz, nu au rezultat dintr-un act conştient al voinţei sale. Trecerea timpului a dovedit că această femeie era realmente vindecată de boala sa. Credinţa sa era de o natură care îi îngăduia să perceapă direct puterea creatoare care se afla în persoana Maestrului. Cu credinţa pe care o avea, nu îi trebuia decât să se apropie de persoana Maestrului. Nu era câtuşi de puţin necesar ca ea să îi atingă un colţ al veşmântului; acest contact reprezenta pur şi simplu partea superstiţioasă a credinţei sale. Iisus a chemat-o în faţa lui pe această femeie din Cezareea lui Filip, numită Veronica, pentru a corecta două erori susceptibile de a rămâne în mintea ei sau de a subzista în cea a martorilor la această vindecare. El nu voia ca Veronica să plece gândindu-se că frica ei, în încercarea de a fura vindecarea ei, ar fi dat roade, sau că această tămăduire s-ar datora faptului de a fi atins în mod superstiţios veşmântul lui. Iisus dorea să se ştie de către lume că ceea ce operase la tămăduirea Veronicăi era credinţa curată şi vie.

1. În casa lui Jair

^(1699.1) ^152:1.1 De bună seamă, această întârziere îl sporise teribil nerăbdarea lui Jair, astfel încât grupul s-a pus în mişcare grăbind mult pasul. Chiar înainte de a fi intrat în casa acestui lider, unul dintre servitori a ieşit zicând: „Nu-l mai deranja pe Maestru; fiica ta e moartă.” Dar Iisus a părut să nu acorde atenţie cuvintelor servitorului; luându-i pe Petru, Iacob şi Ioan, el s-a întors către tatăl dezolat şi i-a zis: „Să nu ai teamă; crede numai. Intrând în casă, el a văzut că deja cântăreţii din flaut erau acolo împreună cu bocitoarele şi făceau o larmă necuviincioasă; rudele se puseseră deja pe plâns şi pe văitat. Când a cerut să fie scoşi din încăpere toţi bocitorii, el a intrat cu tatăl, cu mama şi cu cei trei apostoli ai lui. Le spusese bocitorilor că fata nu era moartă, dar ei l-au luat în derâdere. Iisus s-a adresat apoi mamei zicându-i: „Fiica ta nu este moartă; doar doarme.” Când agitaţia din casă s-a calmat, Iisus s-a apropiat de locul unde era culcat copilul, i-a luat mâna şi i-a zis: „Fiica mea, îţi spun, trezeşte-te şi te scoală.” Şi, când fata a auzit aceste cuvinte, s-a ridicat numaidecât şi a străbătut camera. Apoi, după ce şi-a revenit din zăpăceală, Iisus i-a poruncit să i se dea de mâncare, căci ea stătuse vreme lungă fără hrană.

^(1699.2) ^152:1.2 Era multă agitaţie la Capernaum contra lui Iisus. El a reunit deci familia şi le-a explicat că fetiţa intrase în comă în urma unei lungi stări febrile, că el nu făcuse decât să o deştepte şi că nu o reînviase dintre morţi. El le-a explicat acelaşi lucru apostolilor, dar a fost zadarnic. Tot ceea ce putea Iisus să spună în aceste cazuri de miracole aparente avusese prea puţin efect asupra discipolilor lui. Ei se aşteptau la miracole şi nu lipseau nici ocaziile de a atribui o nouă minune acţiunii lui Iisus. Maestrul şi apostolii s-au întors în Betsaida după ce Iisus le-a recomandat în mod special să nu relateze acest episod nimănui.

^(1699.3) ^152:1.3 Când a ieşit din casa lui Jair, doi orbi, conduşi de un băiat mut, l-au urmat pretinzând cu strigăte puternice să fie vindecaţi. În acest moment, renumele lui Iisus ca vindecător era la apogeul său. Pe oriunde mergea, cei bolnavi şi cei năpăstuiţi îl aşteptau. Maestrul părea acum foarte obosit, şi toţi prietenii săi îşi făceau griji, de teamă că dacă va continua să propovăduiască şi să tămăduiască, va ajunge la capătul forţelor sale şi se va prăbuşi.

^(1699.4) ^152:1.4 Apostolii lui Iisus, fără a vorbi de oamenii de rând, nu puteau să înţeleagă natura şi atributele acestui Om-Dumnezeu. Nici o generaţie ulterioară nu a fost de altfel capabilă să evalueze ceea ce s-a petrecut pe Pământ în persoana lui Iisus din Nazaret. Niciodată ştiinţa sau religia nu vor avea ocazia de a controla aceste evenimente remarcabile, pentru simplul motiv că această situaţie extraordinară nu va mai putea niciodată să se mai producă pe această planetă, sau în vreo altă lume a Nebadonului. Niciodată mai mult, pe nici o lume din tot acest univers, nici o fiinţă nu va apărea sub înfăţişarea cărnii muritoare, încorporând în acelaşi timp toate atributele energiei creatoare conjugate cu înzestrările spirituale care transcend timpul şi majoritatea celorlalte limitări materiale.

^(1700.1) ^152:1.5 Niciodată înainte ca Iisus să fi fost pe Pământ, şi niciodată de atunci, n-a mai fost posibil să se obţină într-un mod atât de direct şi evident rezultatele care să însoţească credinţa solidă şi vie a muritorilor, bărbaţi şi femei. Pentru a repeta aceste fenomene, ar trebui să ne întoarcem în prezenţa imediată a lui Mihail, Creatorul, şi să îl găsim aşa cum era el în vremea aceasta – Fiul Omului. Tot aşa, astăzi, în timp ce absenţa sa împiedică asemenea manifestări materiale, trebuie să vă abţineţi de a limita în orice fel demonstraţia posibilă a puterii sale spirituale. Cu toate că Maestrul este absent ca fiinţă materială, el este prezent în inima oamenilor ca influenţă spirituală. Părăsind această lume, Iisus a permis spiritului său să trăiască alături de acela al Tatălui său, care locuieşte în mintea oricărui om.

2. Hănirea celor cinci mii

^(1700.2) ^152:2.1 Iisus a continuat să propovăduiască poporului în timpul zilei şi să îi instruiască pe apostoli şi pe evanghelişti seara. Vineri a poruncit o săptămână de vacanţă pentru a le îngădui tuturor discipolilor săi să meargă să îşi petreacă câteva zile la ei acasă sau la prietenii lor înainte de a se pregăti să urce la Ierusalim pentru perioada Paştelor. Dar mai mult de jumătate din discipolii lui au refuzat să îl părăsească, iar mulţimea a sporit în fiecare zi într-atâta încât David Zebedeu a vrut să întemeieze un nou campament, dar Iisus a refuzat să consimtă. Maestrul avusese atât de puţin timp de odihnă în timpul sabatului că, duminică dimineaţa, 27 martie, el a căutat să se îndepărteze de mulţime. Câţiva evanghelişti au fost lăsaţi în urmă pentru a vorbi mulţimilor, în vreme ce Iisus şi cei doisprezece apostoli intenţionau să scape fără a fi zăriţi şi să ajungă pe celălalt mal al lacului, unde gândeau că găsesc, într-un magnific parc din sudul Betsaidei-Iulia, răgazul de care aveau atâta nevoie. Regiunea era un loc de plimbare preferat pentru locuitorii Capernaumului, care cunoşteau bine aceste parcuri de pe malul oriental.

^(1700.3) ^152:2.2 Dar mulţimea nu a înţeles astfel. Cei interesaţi au văzut direcţia pe care o lua barca lui Iisus, au închiriat toate bărcile disponibile şi s-au lansat în urmărirea sa. Cei care nu au putut găsi ambarcaţiuni au plecat pe jos înconjurând extremitatea nordică a lacului.

^(1700.4) ^152:2.3 Târziu în după-amiază, peste o mie de persoane îl reperaseră pe Maestru într-unul din parcuri. El le-a vorbit pe scurt şi Petru l-a înlocuit. Mulţi dintre aceşti oameni aduseseră mâncare. Ei şi-au luat masa de seară, apoi s-au adunat în grupuri mici în timp ce apostolii şi discipolii lui Iisus le propovăduiau.

^(1700.5) ^152:2.4 Luni după-amiază, mulţimea sporise. Ea număra acum peste trei mii de persoane şi totuşi – seara târziu – continuau să sosească, aducând cu ele toate felurile de bolnavi. Sute de persoane interesate îşi stabiliseră planurile de a se opri la Capernaum ca să îl vadă şi să îl audă pe Iisus în drumul lor spre Ierusalim pentru Paşti. Şi ei nu voiau cu nici un preţ să fie dezamăgiţi. Miercuri la amiază, aproape cinci mii de bărbaţi, femei şi copii se adunaseră în acest parc de la sud de Betsaida-Iulia. Vremea era agreabilă, căci sfârşitul anotimpului ploilor, în această regiune, era pe aproape.

^(1700.6) ^152:2.5 Filip procurase provizii pentru hrana lui Iisus şi a celor doisprezece pentru trei zile; el lăsase acestea în seama tânărului Marcu, omul lor la toate. Această după-amiază era a treia zi de prezenţă pentru jumătate din mulţime, iar proviziile de merinde pe care oamenii le aduseseră erau pe sfârşite. David Zebedeu nu mai avea aici nici un oraş de corturi pentru a găzdui şi a hrăni mulţimile. Filip nici nu făcuse provizii pentru o mulţime atât de mare. Însă, cu toate că oamenilor le-a fost foame, ei nu voiau să plece de acolo. Se şoptea că Iisus, dornic de a evita problemele atât cu Irod, cât şi cu conducătorii din Ierusalim, alesese acest loc din afara jurisdicţiei duşmanilor săi ca loc convenabil pentru a fi încoronat ca rege. Entuziasmul mulţimii creştea din oră în oră. Nu i se spunea nimic lui Iisus, dar, bineînţeles, el ştia tot ceea ce se petrecea. Chiar şi cei doisprezece apostoli, şi în mod deosebit tinerii evanghelişti, aveau idei false despre aceste lucruri. Apostolii care erau în favoarea acestei încercări de a-l proclama pe Iisus rege erau Petru, Ioan, Simon Zelotul şi Iuda Iscariotul. Cei care se opuneau planului erau Andrei, Iacob, Nataniel şi Toma. Matei, Filip şi gemenii Alfeu erau neutri. Capul acestui complot pentru încoronarea lui Iisus era Ioab, unul dintre tinerii evanghelişti.

^(1701.1) ^152:2.6 Aceasta era situaţia, miercuri după-amiază către ora cinci, când Iisus i-a cerut lui Iacob Alfeu să convoace pe Andrei şi pe Filip. Iisus le-a zis: „Ce să facem cu mulţimea? Oamenii aceştia sunt cu noi de trei zile, şi multora dintre ei le este foame. Ei nu au alimente.” Filip şi Andrei au făcut un schimb de priviri, apoi Filip a răspuns: „Maestre, ar trebui să îi pui să umble prin satele din împrejurimi ca să cumpere de mâncare.” Andrei se temea de eşuarea complotul pentru instituirea unui rege; el l-a sprijinit deci repede pe Filip zicând: „Da, Maestre, eu cred că este cel mai bine să trimiţi mulţimea pe drumul ei ca să cumpere alimente în timp ce tu vei apuca puţină odihnă.” În timpul acesta, şi alţi apostoli dintre cei doisprezece interveniseră în discuţie. Iisus a zis atunci: „Dar eu nu vreau să îi trimit înfometaţi; nu puteţi voi să îi hrăniţi?” A fost prea mult pentru Filip care a strigat: „Maestre, acest loc în plină ţară este oare un loc unde putem cumpăra pâine pentru această mulţime? Cu două sute de dinari noi nu am avea de ajuns nici pentru o masă.”

^(1701.2) ^152:2.7 Înainte ca alţi apostoli să fi avut posibilitatea să se exprime, Iisus s-a întors către Andrei şi Filip zicând: „Eu nu vreau să îi trimit de aici pe oamenii aceştia.” „Ei sunt acolo ca nişte oi fără păstor, şi aş vrea să îi hrănesc. Ce avem de mâncare?” În vreme ce Filip discuta cu Matei şi cu Iuda, Andrei l-a căutat pe tânărul Marcu pentru a verifica ceea ce rămânea din proviziile lor. El a revenit la ei zicând: „Nu i-au rămas băiatului decât cinci pâini de orz şi doi peşti uscaţi” – şi Petru a adăugat cu promptitudine: „Şi trebuie să mai mâncăm şi în seara asta.”

^(1701.3) ^152:2.8 Pentru o clipă, Iisus a rămas tăcut. Privirea lui se pierdu undeva în depărtare. Apostolii nu ziceau nimic. Iisus s-a întors deodată către Andrei şi i-a zis: „Adu-mi pâinile şi peştii.” Când Andrei i-a adus pâinea, Maestrul i-a zis: „Ordonă oamenilor să se aşeze pe iarbă în grupuri de câte o sută, şi desemnează câte un şef peste fiecare grup în timp ce îi aduci pe toţi evangheliştii aici cu noi.”

^(1701.4) ^152:2.9 Iisus a luat pâinile în mâini şi a mulţumit Domnului. După care, a rupt pâinea şi a dat din ea apostolilor săi, care au dat-o evangheliştilor, care l-a rândul lor au dus-o mulţimii. Iisus a rupt din peşti şi i-a împărţit în acelaşi fel. Mulţimea a mâncat şi s-a săturat şi, când a terminat de mâncat, Iisus a zis discipolilor: „Strângeţi bucăţile ca să nu se piardă nimic.” Când au reuşit să adune bucăţile, ei umpluseră cu ele douăsprezece coşuri. Cam cinci mii de bărbaţi, femei şi copii au luat parte la această masă extraordinară.

^(1702.1) ^152:2.10 Acesta a fost primul şi unicul miracol al naturii pe care Iisus l-a înfăptuit după ce l-a proiectat cu bună ştiinţă. Este adevărat că discipolii lui aveau tendinţa de a califica drept miracole nişte fenomene care nu erau aşa ceva, dar, în speţă, era vorba de un autentic ajutor supranatural. După cum ni s-a zis, Mihail a înmulţit elementele nutritive după cum a făcut-o întotdeauna, atâta că în împrejurarea aceasta, el a eliminat factorul timp şi procesul vital observabil din punct de vedere fizic.

3. Episodul încoronării

^(1702.2) ^152:3.1 Alimentarea celor cinci mii cu ajutorul energiei supranaturale a fost un alt caz în care evenimentul reprezenta mila omenească aliată cu puterea creatoare. Acum că mulţimea fusese hrănită, şi datorită faptului că renumele lui Iisus fusese sporit ţinând seama de acest prodigios miracol, proiectul de a pune stăpânire pe Maestru şi de a-l proclama rege nu mai avea nevoie de indicaţiile nimănui. Ideea a părut să se răspândească în mulţime ca o boală molipsitoare. Reacţia mulţimii la această satisfacere neaşteptată şi spectaculoasă a nevoilor ei fizice a fost profundă şi irezistibilă. De multă vreme, li se propovădui-se iudeilor că la venirea sa, Mesia, fiul lui David, va face din nou să curgă lapte şi miere în ţară, şi că li se va oferi pâinea vieţii, aşa cum se presupusese că odinioară căzuse mană din cer peste strămoşii lor din deşert. Nu cumva această speranţă tocmai se realiza sub ochii lor? Când această mulţime înfometată şi sub-alimentată a încetat să se mai înfrupte din hrana miraculoasă, reacţia ei a fost unanimă: „Iată-l pe regele nostru.” Eliberatorul Israelului, făcătorul de minuni, venise. În ochii acestor oameni simpli, puterea de a hrăni atrăgea după sine dreptul de a domni. Nu este deloc de mirare că mulţimea sătulă s-a ridicat ca un singur om şi a strigat: „Fă-te rege.”

^(1702.3) ^152:3.2 Acest strigăt puternic l-a entuziasmat pe Petru şi pe aceia dintre apostoli care nutreau încă speranţa de a-l vedea pe Iisus afirmându-şi dreptul de a domni. Falsele lor speranţe nu aveau să subziste multă vreme. Abia de se sfârşise ecoul puternicului strigăt să se repercuteze asupra stâncilor din preajmă, că Iisus a urcat pe o piatră enormă, şi-a ridicat braţul drept ca să atragă atenţia şi a zis: „Copiii mei, intenţiile vă sunt bune, dar nu vedeţi prea departe şi gândirea voastră este materialistă.” A existat o scurtă întrerupere. Acest viteaz galileean stătea acolo, maiestuos învăluit în lumina încântătoare a acestui amurg oriental. Prin toată înfăţişarea sa avea statura unui rege, în timp ce el continua să vorbească mulţimii care îşi ţinea suflarea: „Voi aţi vrea să mă puneţi rege, nu pentru că sufletele voastre au fost iluminate de un mare adevăr, ci pentru că stomacurile v-au fost umplute cu pâine. De câte ori nu v-am zis că regatul meu nu este al acestei lumi? Împărăţia cerurilor pe care îl proclamăm este o fraternitate spirituală, şi nici un om nu îl poate conduce de pe un tron material. Tatăl meu care este în ceruri este suveranul infinit înţelept şi atotputernic al acestei fraternităţi spirituale a fiilor lui Dumnezeu pe Pământ. Oare am eşuat eu în revelarea mea a Tatălui spiritelor până într-atâta încât să vreţi un rege din Fiul său întrupat? Plecaţi acum, întoarceţi-vă la voi acasă. Dacă vă trebuie un rege, Tatăl luminilor să şadă pe un tron în inima fiecăruia dintre voi ca Suveran spiritual al tuturor lucrurilor.”

^(1702.4) ^152:3.3 Aceste cuvinte ale lui Iisus au trimis de acolo mulţimea consternată şi descurajată. Mulţi dintre cei care crezuseră în el au făcut stânga-împrejur şi au încetat de atunci încolo să îl mai urmărească. Apostolii tăceau din gură, reuniţi în linişte, în jurul celor doisprezece coşuri umplute cu resturi de mâncare; numai tânărul Marcu, băiatul lor bun la toate, a deschis gura ca să zică: „Şi el a refuzat să fie regele nostru.” Înainte de a pleca singur pe dealuri, Iisus s-a întors către Andrei şi a zis: „Adu-i pe fraţii tăi la casa lui Zebedeu şi roagă-te cu ei, mai ales pentru fratele tău Simon Petru.”

4. Viziunea nocturnă a lui Simon Petru

^(1703.1) ^152:4.1 Apostolii fără Maestrul lor – lăsaţi de unii singuri deoparte – au urcat în barca lor şi au început să vâslească în tăcere către Betsaida, pe malul vestic al lacului. Nici unul dintre cei doisprezece nu era tot atât de zdrobit şi de abătut ca Simon Petru. Abia de s-au rostit câteva cuvinte; ei se gândeau cu toţii la Maestrul aflat singur pe dealuri. Oare îi abandonase? Niciodată până atunci nu îi mai îndemnase să plece de acolo pe toţi, refuzând să îi însoţească. Ce puteau însemna toate acelea?

^(1703.2) ^152:4.2 Curând i-a învăluit întunericul, căci se pornise un puternic vânt potrivnic care le făcea înaintarea aproape imposibilă. În timp ce orele nopţii se scurgeau vâslind din greu, Petru, istovit, s-a cufundat într-un somn adânc. Andrei şi Iacob l-au întins pe locul capitonat de pe partea dindărăt a bărcii. Pe când ceilalţi apostoli se trudeau împotriva vântului şi a valurilor, Petru a avut un vis, o viziune, în care se făcea că Iisus se apropia de ei păşind pe mare. Când Maestrul a părut că trece pe lângă barcă, Petru a strigat: „Salvează-ne, Maestre, salvează-ne.” Şi aceia care se găseau înapoia bărcii au auzit unele dintre cuvintele acestea. În timp ce această apariţie nocturnă continua în mintea lui Petru, el a visat că Iisus îi spunea: „Fii curajos; sunt eu; nu te teme.” Aceasta a avut efectul unui balsam de Gilead asupra sufletului frământat al lui Petru; s-a calmat atunci sufletul său tulburat, astfel încât el a strigat în visul său la Maestru: „Doamne, dacă eşti chiar tu, porunceşte-mi să vin şi să merg cu tine peste ape.” Şi, când Petru a început să meargă pe apă, valurile tumultuoase l-au înfricoşat, şi tocmai se scufunda atunci când a strigat: „Doamne, salvează-mă!” Din cei doisprezece mai toţi l-au auzit scoţând acest strigăt. Petru a visat apoi că Iisus venea în ajutorul lui, îl lua de mână şi îl ridica zicând: „O, omule slab în credinţa ta, de ce te-ai îndoit?”

^(1703.3) ^152:4.3 În legătură cu ultima parte a visului său, Petru s-a ridicat cu adevărat de pe banca pe care dormea, a trecut peste bord şi a căzut realmente în apă. El s-a deşteptat din visul său în timp ce Andrei, Iacob şi Ioan se aplecau peste marginea bărcii, l-au prins de mână şi l-au tras afară din mare.

^(1703.4) ^152:4.4 Petru a considerat întotdeauna acest episod ca fiind real. El a crezut sincer că Iisus venise către ei în noaptea aceea. El nu a reuşit decât parţial să îl convingă pe Ioan Marcu, fapt care a explicat de ce acesta a eliminat din relatarea sa o parte a povestirii. Cât despre Luca, medicul, el a făcut cercetări aprofundate asupra subiectului şi a tras concluzia că episodul era o simplă viziune a lui Petru; în consecinţă, el a refuzat să încorporeze şi această povestire atunci când şi-a pregătit relatarea.

5. Întoarcerea la Betsaida

^(1703.5) ^152:5.1 Joi înainte de zorii zilei, ei şi-au ancorat barca aproape de casa lui Zebedeu, apoi au dormit până la amiază. Andrei a fost primul care s-a sculat. El s-a plimbat pe ţărm şi l-a găsit pe Iisus, întovărăşit de băiatul lor la toate, aşezat pe o piatră de pe malul apei. Mulţi dintre oameni şi tinerii evanghelişti petrecuseră toată noaptea şi o mare parte a zilei următoare în căutarea lui Iisus pe dealurile ţărmului estic. Dar Iisus, însoţit de tânărul Marcu, plecase pe jos la puţin timp după miezul nopţii pentru a înconjura lacul, a traversa fluviul şi a reveni la Betsaida.

^(1704.1) ^152:5.2 Printre cei cinci mii care fuseseră în mod miraculos hrăniţi şi care, cu burta plină şi cu inima goală, voiau să facă din Iisus un rege, numai cinci sute au persistat în a-l urmări. Înainte ca aceştia din urmă să fi fost informaţi de întoarcerea sa la Betsaida, Iisus i-a cerut lui Andrei să îi reunească pe cei doisprezece apostoli şi pe asociaţii lor, inclusiv femeile, zicându-i: Aş vrea să le vorbesc. Şi când au fost toţi gata, Iisus a spus:

^(1704.2) ^152:5.3 ”Cât vă voi mai suporta? Oare la toţi vă este aşa greu să înţelegeţi prin spirit şi tuturor vă lipseşte credinţa vie? În toate aceste luni, eu v-am propovăduit adevărurile regatului, şi cu toate acestea voi rămâneţi dominaţi de mobiluri materiale în loc de consideraţii spirituale. Nu aţi citit voi înşivă în Scripturi pasajul în care Moise îi încurajează pe copiii necredincioşi ai Israelului zicându-le: ‘Nu vă temeţi. Rămâneţi liniştiţi şi contemplaţi salvarea Domnului.’ Psalmistul a spus: ‘Puneţi-vă credinţa în Domnul.’ ‘Fiţi răbdători, aşteptaţi-l pe Domnul şi aveţi mult curaj. El vă va întări inima.’ ‘Încredinţaţi povara voastră Domnului şi el vă va sprijini. Aveţi întotdeauna încredere în el şi descărcaţi-vă inima în faţa lui, căci Dumnezeu este refugiul vostru.’ ‘Acela care locuieşte în locul tainic al celui Preaînalt va sălăşlui în umbra celui Atotputernic.’ ‘Mai bine să ai credinţă în Domnul decât să îţi acorzi încrederea prinţilor oamenilor.’

^(1704.3) ^152:5.4 ”Aţi înţeles acum că înfăptuirea de miracole şi de minuni materiale nu va câştiga sufletele în împărăţia spirituală? Noi am hrănit o mulţime de oameni, dar, după aceea, lor nici nu le-a fost foame de pâinea vieţii, nici nu le-a fost sete de apa dreptăţii spirituale. Când foamea lor a fost potolită, ei nu au căutat să intre în împărăţia cerurilor, ci mai degrabă să proclame regalitatea Fiului Omului după modelul regilor acestei lumi, numai pentru a putea mânca pâine fără a trebui să muncească pentru a o câştiga. Şi toate acestea, la care mulţi dintre voi au participat mai mult sau mai puţin, nu au contribuit cu nimic la revelarea Tatălui celest şi nici nu au făcut să progreseze împărăţia sa pe Pământ. Nu avem noi destui duşmani printre conducătorii religioşi ai ţinutului fără a face ceea ce este potrivit pentru a ni-i înstrăina deopotrivă pe conducătorii civili? Eu îl rog pe Tatăl meu să vă ungă ochii ca să puteţi vedea, şi să vă deschidă urechile ca să puteţi auzi, pentru ca voi să aveţi deplină credinţă în evanghelia pe care v-am propovăduit-o.”

^(1704.4) ^152:5.5 Iisus a anunţat apoi că voia să se retragă câteva zile şi să se odihnească cu apostolii săi înainte de a urca către Ierusalim de Paşti, şi a interzis tuturor discipolilor săi şi mulţimii de a-l urma. Iisus şi cei doisprezece s-au dus deci cu barca în regiunea Genesaretului pentru două sau trei zile de odihnă şi de somn. Iisus s-a pregătit pentru o mare criză a vieţii sale terestre şi a petrecut deci multă vreme în comuniune cu Tatăl său care este în ceruri.

^(1704.5) ^152:5.6 Vestea hrănirii celor cinci mii şi a încercării de a face din Iisus un rege a stârnit o mare curiozitate şi a sporit temerile conducătorilor civili şi religioşi din toată Galileea şi din toată Iudeea. Acest mare miracol nu a făcut nicidecum să progreseze evanghelia împărăţiei în sufletul credincioşilor prea puţin entuziaşti şi orientaţi spre ceea ce este material, provocând însă o criză în familia apostolilor şi a discipolilor apropiaţi ai lui Iisus, care aveau tendinţa de a căuta miracole şi de a dori cu ardoare un rege. Acest episod spectaculos a pus capăt primei perioade de propovăduire, de educare şi de vindecare, pregătind astfel calea pentru inaugurarea ultimului an consacrat proclamării fazelor mai înalte şi mai spirituale ale noii evanghelii a regatului – filiaţia divină, libertatea spirituală şi mântuirea veşnică.

6. La Gensaret

^(1705.1) ^152:6.1 În timp ce se odihnea în casa unui bogat credincios al religiei din Gensaret, Iisus a ţinut, în fiecare după-amiază, reuniuni fără formalităţi cu cei doisprezece apostoli. Aceşti ambasadori ai împărăţiei formau un grup serios, calm şi cuminte de oameni deziluzionaţi. Chiar şi după tot ceea ce se întâmplase, evenimentele ulterioare au revelat că cei doisprezece oameni nu erau complet dezrobiţi de noţiunile lor vechi şi îndelung nutrite despre venirea lui Mesia iudeu. Evenimentele celor câteva săptămâni precedente se derulaseră prea rapid ca aceşti pescari uluiţi să le fi putut pricepe pe deplin semnificaţia. Le trebuie timp bărbaţilor şi femeilor pentru a efectua nişte schimbări importante şi radicale în concepţiile lor fundamentale asupra conduitei sociale, asupra atitudinilor filozofice şi asupra convingerilor religioase.

^(1705.2) ^152:6.2 În vreme ce Iisus şi cei doisprezece se odihneau în Gensaret, mulţimea s-a dispersat, unii întorcându-se acasă, alţii ducându-se la Ierusalim pentru Paşti. În mai puţin de o lună, discipolii entuziaşti ai lui Iisus, care îl urmau făţiş şi numărau peste cincizeci de mii numai în Galileea, s-au împuţinat la mai puţin de cinci sute. Iisus voia să le de-a apostolilor săi experienţa nestatorniciei aclamaţiilor populare, pentru ca ei să nu fie tentaţi să se bizuiască pe asemenea manifestări temporare de isterie religioasă după ce îi va vi lăsat să lucreze singuri pentru regat; dar el nu a reuşit decât parţial în efortul său.

^(1705.3) ^152:6.3 În cea de-a doua seară a şederii lor în Gensaret, Maestrul a repetat apostolilor parabola semănătorului la care a adăugat aceste cuvinte: „Vedeţi voi, copiii mei, că apelul la sentimentele omeneşti este trecător şi total dezamăgitor; tot astfel, apelul exclusiv la intelect este golit de sens şi steril; numai adresând apelul vostru spiritului care trăieşte în mintea omenească puteţi voi spera să obţineţi un succes durabil şi să înfăptuiţi minunate transformări de caracter, care se vor traduce curând printr-o abundentă recoltă de adevărate roade ale spiritului în viaţa de zi cu zi a tuturor celor care sunt astfel eliberaţi din întunericul îndoielii prin naşterea spiritului în lumina credinţei – în împărăţiei cerurilor.”

^(1705.4) ^152:6.4 Iisus a propovăduit apelul la emoţii ca tehnică de a prinde şi de a focaliza atenţia intelectuală. El a calificat mintea astfel trezită şi înviată drept poarta de intrare către sufletul în care rezidă această natură spirituală a omului care trebuie să recunoască adevărul şi să răspundă la apelul spiritual al evangheliei, pentru a procura rezultatele permanente ale adevăratelor transformări de caracter.

^(1705.5) ^152:6.5 Iisus s-a străduit astfel să îi pregătească pe apostoli pentru şocul iminent – criza din atitudinea publicului faţă de el, care avea să izbucnească cu câteva zile mai târziu. El a explicat celor doisprezece că şefii religioşi din Ierusalim conspirau cu Irod Antipa pentru a-l distruge. Cei doisprezece au început să înţeleagă mai bine (dar nu în mod definitiv) că Iisus nu va sta pe tronul lui David. Ei au priceput mai bine că minunile materiale nu vor face să progreseze adevărul spiritual. Ei au început să realizeze că hrănirea miraculoasă a celor cinci mii şi mişcarea populară pentru a face din Iisus un rege marcau apogeul speranţelor poporului care căuta miracole şi se aştepta la minuni, precum şi punctul culminant al aclamărilor lui Iisus de către populaţie. Ei au desluşit vag şi au prevăzut nedesluşit apropierea vremii trecerii prin sita spirituală şi a crudei adversităţi. Inteligenţa acestor doisprezece oameni s-a deşteptat cu încetul la înţelegerea naturii reale a sarcinii lor de ambasadori ai împărăţiei, şi ei au început să se călească pentru asprele şi severele încercări ale ultimului an de slujire a Maestrului pe Pământ.

^(1706.1) ^152:6.6 Înainte de plecarea lor din Gensaret, Iisus s-a explicat cu privire la hrănirea miraculoasă a celor cinci mii. El a relatat exact celor doisprezece de ce se angajase în această manifestare extraordinară de putere creatoare. El i-a asigurat că nu cedase unei mişcări de compasiune faţă de mulţime înainte de a se încredinţa că aceasta era „conformă cu voia Tatălui.”

7. La Ierusalim

^(1706.2) ^152:7.1 Duminică 3 aprilie din anul 29, Iisus, însoţit numai de cei doisprezece apostoli, a plecat din Betsaida către Ierusalim. Pentru a evita mulţimile şi pentru a atrage un minimum de atenţie, ei au trecut prin Gerasa şi Philadelphia. Iisus a interzis apostolilor să propovăduiască public pe parcursul acestei călătorii; el nu le-a permis nici să propovăduiască sau să predice pe durata şederii lor la Ierusalim. Ei au sosit în Bethania, lângă Ierusalim, târziu în seara de miercuri, 6 aprilie. Ei s-au oprit numai pentru o noapte la Lazăr, Marta şi Maria, dar, din ziua următoare, ei s-au despărţit. Iisus a rămas cu Ioan la un credincios pe nume Simon, vecin cu Lazăr din Bethania. Iuda Iscariotul şi Simon Zelotul s-au oprit la nişte prieteni din Ierusalim, pe când ceilalţi apostoli şedeau doi câte doi în diferite case.

^(1706.3) ^152:7.2 În timpul acestui Paşte, Iisus nu a pătruns decât o singură dată în Ierusalim, şi aceasta cu prilejul marii zile a sărbătorii. Mulţi credincioşi din Ierusalim au ieşit din oraş sub conducerea lui Abner pentru a-l întâlni pe Iisus în Bethania. În cursul acestei şederi în Ierusalim, cei doisprezece au învăţat cât de mult sporeau sentimentele de amărăciune faţă de Maestrul lor. Ei au părăsit oraşul convinşi de iminenţă unei crize.

^(1706.4) ^152:7.3 Duminică 24 aprilie, Iisus şi apostolii au plecat din Ierusalim către Betsaida trecând prin oraşele de coastă ale Ioppei, Cezareei şi Ptolemaidei. De acolo, ei au mers prin Rama şi Corazin către Betsaida unde au sosit vineri 29 aprilie. De îndată ce s-au întors, Iisus l-a trimis pe Andrei să ceară şefului sinagogii permisiunea de a lua cuvântul în ziua următoare, ziua de sabat, la slujba de după-amiază. Iisus ştia bine că aceasta era ultima dată când i se va permite să vorbească în sinagoga din Capernaum.

Până la o nouă revedere .. pace și lumină pentru toți !

Costi

Share this:

Viața și învățăturile lui Iisus – Şederea şi învăţătura la ţărmul mării

Posted on 13 noiembrie 2016 by corus

Răspunde

Continuare: Viața și învățăturile lui Iisus conform cărții Urantia

Şederea şi învăţătura la ţărmul mării

Parabola semănătorului
Interpretarea parabolei
Completări asupra parabolelor
Noi parabole la ţărmul mării
Vizita la Keresa
Nebunul din Keresa

Cine dorește să citească materialul în original – adică fără unele pasaje colorate, sublinieri sau boldiri care îmi aparțin – o poate face de pe linkul de mai jos :

http://www.urantia.org/ro/cartea-urantia/citeste-cartea-urantia-online

Capitolul 151

Şederea şi învăţătura la ţărmul mării

^(1688.1) ^151:0.1 PE 10 martie, toate grupurile de predicatori şi de învăţători se adunaseră în Betsaida. Joi seara şi vineri, mulţi dintre ei s-au dus la pescuit; în ziua de sabat, ei s-au dus la sinagogă pentru a asculta un bătrân iudeu din Damasc despre gloria strămoşului Avraam. Iisus şi-a petrecut cea mai mare parte a acestei zile de sabat, singur, pe dealuri. În această sâmbătă seara, Maestrul a vorbit mai mult de o oră, grupurilor adunate, despre „rolul adversităţii şi despre valoarea spirituală a decepţiilor”. Aceasta a fost o ocazie memorabilă, şi auditorii nu au uitat niciodată această lecţie.

^(1688.2) ^151:0.2 Iisus nu îşi revenise încă din mâhnirea de a fi fost recent respins de Nazaret; apostolii au remarcat că o anumită tristeţe se amesteca cu obişnuita sa bună dispoziţie. Iacob şi Ioan au rămas cu el mai tot timpul, căci Petru era copleşit de numeroasele responsabilităţi legate de bunăstarea şi de conducerea noului corp de evanghelişti. Femeile au întrebuinţat acest timp de aşteptare înainte de a pleca să sărbătorească Paştele la Ierusalim, pentru a merge din casă în casă, propovăduind evanghelia şi îngrijindu-i pe bolnavi în Capernaum şi în oraşele şi satele din împrejurimi.

1. Parabola semănătorului

^(1688.3) ^151:1.1 Cam prin vremea aceasta, Iisus a început să folosească, pentru prima dată, metoda parabolelor pentru a propovădui mulţimilor care se strângeau atât de adesea în jurul lui. Sâmbătă, stătuse de vorbă până noaptea târziu cu apostolii şi cu alte persoane, astfel încât, duminică dimineaţa, foarte puţini dintre ei se sculaseră pentru a lua micul dejun; el s-a dus deci la ţărmul mării şi s-a aşezat singur în vechea barcă de pescuit a lui Andrei şi Petru, care era întotdeauna lăsată la dispoziţia sa; şi el a meditat asupra următoarelor măsuri de luat pentru dezvoltarea regatului. Dar Maestrul nu avea să rămână multă vreme singur. Locuitorii din Capernaum şi din satele vecine nu au întârziat să sosească şi, către ora zece dimineaţă, aproape o mie dintre ei se adunaseră pe mal lângă barca lui Iisus, clamând cu strigăte puternice atenţia sa. Petru tocmai se sculase; şi-a croit drum până la barcă şi i-a zis lui Iisus: „Maestre, să le vorbesc?” Dar Iisus a răspuns: „Nu, Petrule, am să le spun o poveste.” Şi a început povestirea parabolei semănătorului, una dintre primele ale unei lungi serii de parabole asemănătoare pe care a propovăduit-o mulţimilor care îl urmau. Barca avea un loc mai ridicat pe care Iisus s-a aşezat pentru a vorbi mulţimii adunate pe mal, căci obiceiul cerea ca să fii aşezat pentru a propovădui. Petru a rostit câteva cuvinte, apoi Iisus zise:

^(1688.4) ^151:1.2 ”Un semănător a ieşit ca să semene şi, în timp ce semăna, câteva grăunţe au căzut pe lângă drum, unde au fost călcate în picioare şi devorate de păsările cerului. Altele au căzut pe locuri stâncoase unde nu aveau pământ decât puţin şi au răsărit imediat, pentru că pământul nu avea adâncime; dar, de îndată ce a strălucit soarele, ele s-au ofilit, ne-având rădăcini ca să primească umiditatea. Alte grăunţe au căzut printre mărăcini şi, când mărăcinii au crescut, ele au fost înăbuşite şi nu au dat nimic. Au mai căzut grăunţe şi pe pământ bun, s-au dezvoltat şi au produs unele treizeci, altele şaizeci şi altele o sută de grăunţe.” După ce a povestit această parabolă, Iisus a zis mulţimii: „Cel care are urechi de auzit, să audă.”

^(1689.1) ^151:1.3 Când l-au auzit pe Iisus propovăduind poporului în felul acesta, apostolii şi tovarăşii lor au foarte nedumeriţi şi au vorbit îndelung despre asta între ei. Seara, în grădina lui Zebedeu, Matei i-a zis lui Iisus: „Maestre, ce înseamnă cuvintele neclare pe care le oferi tu mulţimii? De ce vorbeşti în parabole celor care caută adevărul?” Şi Iisus a răspuns:

^(1689.2) ^151:1.4 ”Eu v-am propovăduit cu răbdare în tot acest timp. Vouă vă este dat să cunoaşteţi misterele împărăţiei cerurilor, dar, mulţimilor fără discernământ şi celor care caută să ne distrugă, misterele regatului le vor fi de acum încolo prezentate prin parabole. Noi vom acţiona astfel, pentru ca aceia care doresc realmente să intre în regat să poată distinge semnificaţia învăţăturii şi găsi astfel salvarea, pe câtă vreme aceia care ne ascultă numai pentru a ne prinde în cursă sunt cu atât mai încurcaţi, în sensul că ei vor vedea fără să vadă şi vor auzi fără să audă. Copiii mei, oare nu percepeţi legea spiritului care porunceşte să i se dea celui care are, pentru ca el să aibă din belşug; dar, celui care nu are nimic, i se va lua şi ceea ce are? De aceea, de aici înainte, eu voi vorbi mai mult în parabole, pentru ca prietenii noştri şi cei care doresc să cunoască adevărul pot găsi ceea ce caută, pe câtă vreme duşmanii noştri şi cei ce nu iubesc adevărul vor auzi fără a înţelege. Mulţi dintre aceşti oameni nu urmează calea adevărului. În adevăr, profetul a descris bine aceste suflete fără discernământ atunci când a zis: ‘Căci inima acestor oameni a devenit grosolană, şi au urechea nesimţitoare la auz şi au închis ochii din teama de a discerne adevărul şi de a-l înţelege în inima lor.’”

^(1689.3) ^151:1.5 Apostolii nu au priceput pe dea-ntregul semnificaţia cuvintelor Maestrului. Andrei şi Toma au vorbit mai îndelung cu Iisus, în vreme ce Petru şi ceilalţi apostoli s-au retras într-altă parte a grădinii şi s-au lansat într-o discuţie lungă şi serioasă.

2. Interpretarea parabolei

^(1689.4) ^151:2.1 Petru şi grupul care îl înconjura au ajuns la concluzia că parabola semănătorului era o alegorie, şi că fiecare dintre elementele sale avea un sens ascuns. Ei au hotărât deci să meargă la Iisus ca să îi ceară explicaţii. Petru l-a abordat pe Maestru spunându-i: „Suntem incapabili să pătrundem înţelesul acestei parabole; am vrea să ne explici, din moment ce zici că ne este dat să cunoaştem misterele regatului.” Auzind aceasta, Iisus i-a spus lui Petru: „Fiul meu, nu vreau să îţi ascund nimic, dar mi-ar place ca tu să-mi povesteşti mai întâi despre ceea ce ai vorbit; care este interpretarea parabolei tale?”

^(1689.5) ^151:2.2 După un moment de tăcere, Petru a zis: „Maestre, noi am discutat mult pe tema parabolei, şi iată interpretarea la care am ajuns: Semănătorul este predicatorul evangheliei; sămânţa este cuvântul lui Dumnezeu. Grăunţele care au căzut pe marginea drumului îi reprezintă pe cei care nu înţeleg învăţătura evangheliei. Păsările care culeg grăunţele căzute pe sol întărit îl reprezintă pe Satan, sau cel rău, care fură ceea ce a fost semănat în inima acestor ignoranţi. Grăunţele căzute în locurile stâncoase şi care răsăreau atât de rapid reprezentau persoanele superficiale şi nechibzuite care, la auzul veştii bune, primesc mesajul cu bucurie; dar, adevărul neavând realmente rădăcini adânci în înţelegerea lor, devotamentul lor nu rezistă nici la nenorociri, nici la persecuţii. Când survin dificultăţi, aceşti credincioşi se poticnesc; ei cedează ispitei. Grăunţele căzute printre mărăcini îi reprezintă pe cei care aud de bună voie cuvântul, dar care permit grijilor lumii şi naturii amăgitoare a bogăţiilor să înăbuşe cuvântul adevărului, ceea ce îl va face nerodnic. Acum, grăunţele care au căzut în pământ bun şi au răsărit pentru a da roade, unele treizeci, altele şaizeci şi altele o sută de grăunţe, reprezintă pe oamenii care au auzit adevărul, l-au primit cu diferite grade de apreciere – ca urmare a diferenţei darurilor lor intelectuale – şi ele manifestă deci aceste diverse grade de experienţă religioasă.”

^(1690.1) ^151:2.3 După ce a ascultat cum interpretase Petru parabola, Iisus i-a întrebat pe ceilalţi apostoli dacă nu aveau şi ei de oferit vreo sugestie. Numai Nataniel a răspuns acestei invitaţii zicând: „Maestre, recunosc că sunt lucruri bune în interpretarea pe care o face Petru parabolei, dar nu sunt cu totul de acord cu el. Ideea mea ar fi următoarea: Grăunţa reprezintă evanghelia împărăţiei, iar semănătorii pe mesagerii împărăţiei. Seminţele care au căzut de-a lungul drumului pe sol tare reprezintă pe aceia care au auzit puţine lucruri despre regat, pe cei care sunt indiferenţi la mesaj şi pe cei care şi-au împietrit inima. Păsările cerului care ciugulesc seminţele căzute pe marginea drumului reprezintă obişnuinţele vieţii, ispita răului şi dorinţele cărnii. Grăunţele căzute printre stânci reprezintă sufletele emotive, tot atât de grăbite să primească învăţătură nouă pe cât sunt de grăbite să renunţe la adevăr atunci când sunt confruntate cu dificultăţile şi cu realităţile unei vieţi conforme cu acest adevăr; lor le lipseşte percepţia spirituală. Grăunţele care au căzut în mărăcini îi reprezintă pe cei care sunt atraşi către adevărurile evangheliei şi sunt dornici să urmeze învăţătura ei, dar sunt împiedicaţi de orgoliu, de invidie şi de grijile existenţei umane. Seminţele care au căzut pe un pământ bun şi care încolţesc pentru a da rod, unele treizeci, altele şaizeci şi altele de o sută de ori, reprezintă gradele naturale şi variate ale aptitudinii de a înţelege adevărul şi de a răspunde învăţăturilor sale spirituale la bărbaţii şi la femeile care posedă diverse înzestrări de iluminare spirituală.”

^(1690.2) ^151:2.4 Când Nataniel a terminat de vorbit, apostolii şi tovarăşii lor s-au angajat în dezbateri serioase şi în discuţii aprofundate, unii susţinând că interpretarea lui Petru era corectă, în timp ce alţii, aproape egali ca număr, căutau să apere explicarea parabolei de către Nataniel. Între timp, Petru şi Nataniel se retrăseseră în casă şi făceau cu hotărâre mari eforturi pentru a se convinge mutual şi a schimba reciproc modul lor de a gândi.

^(1690.3) ^151:2.5 Maestrul a îngăduit ca această confuzie să atingă un maximum de intensitate a expresiei, după care a bătut din palme pentru a reuni tot grupul în jurul lui. Când au fost cu toţii o dată mai mult adunaţi în jurul lui, el a zis: „Înainte de a vă vorbi despre această parabolă, are vreunul dintre voi ceva de zis?” După un moment de tăcere Toma a luat cuvântul: „Da, Maestre, aş vrea să spun câteva vorbe. Îmi aduc aminte că tu ne-ai spus odată să ne păzim chiar de acest lucru. Tu ne-ai recomandat, ca atunci când folosim exemple în predicile noastre, să folosim povestiri adevărate, nu fabule. Trebuie să folosim povestirea care ilustrează cel mai bine singurul adevăr central şi iniţial pe care vrem să îl propovăduim poporului; apoi, după ce s-a folosit astfel această poveste, noi nu trebuie să încercăm să facem o aplicare spirituală a tuturor detaliilor minore pe care ea le comportă. Eu socotesc că nici Petru, nici Nataniel nu au dreptate în strădania lor de interpretare a acestei parabole. Admir abilitatea lor în a face asta, dar sunt la fel de sigur că toate aceste încercări, de a scoate dintr-o parabolă naturală analogii spirituale în fiecare dintre trăsăturile ei, nu pot să ducă decât la confuzie şi la adevărate neînţelegeri asupra adevăratului rost al parabolei. Dovada că eu am dreptate rezultă pe deplin din faptul că noi eram cu toţii în comuniune de gândire cu un ceas în urmă, şi că, acum, suntem despicaţi în două grupuri care susţin păreri diferite. Şi ele se agaţă atât de tare de opiniile lor, încât după părerea mea, ele reduc aptitudinea noastră de a pricepe pe deplin marele adevăr care îl aveai tu în gândirea ta, atunci când ai prezentat această parabolă mulţimii şi când ne-ai cerut apoi să o comentăm.”

^(1691.1) ^151:2.6 Cuvintele lui Toma au avut un efect liniştitor asupra tuturor auditorilor şi le-a adus în minte ceea evanghelia îi învăţase Iisus în precedentele ocazii. Înainte ca Maestrul să reia cuvântul, Andrei s-a ridicat şi a zis: „Eu sunt convins că Toma are dreptate şi aş vrea ca el să ne spună care este semnificaţia pe care o ataşează el parabolei semănătorului.” Iisus a dat deci cuvântul lui Toma, care a zis: „Fraţii mei, eu nu aş dori să prelungesc această discuţie, dar, din moment ce aşa doriţi, voi zice că eu cred că parabola a fost povestită pentru a ne învăţa un singur mare adevăr, care este următorul: Cu oricâtă fidelitate şi cu oricâtă eficienţă ne-am îndeplini misiunile noastre divine, reuşita învăţăturii noastre despre evanghelia împărăţiei nu va fi uniformă, şi toate aceste deosebiri de rezultate vor proveni direct din condiţiile inerente împrejurărilor serviciului nostru, condiţii asupra cărora noi nu avem decât puţin control sau nu avem deloc.”

^(1691.2) ^151:2.7 După expunerea lui Toma, majoritatea tovarăşilor lui predicatori erau gata să îl aprobe, chiar şi Petru şi Nataniel fiind gata să îi vorbească, când Iisus s-a ridicat şi a zis: „Bravo, Toma, tu ai desluşit adevărata semnificaţie a parabolelor; dar Petru şi Nataniel v-au făcut tot atâta bine, în sensul că ei au arătat limpede pericolul de a transforma parabolele mele în alegorii. În propria voastră inimă, este adesea folositor ca voi să vă angajaţi în asemenea zboruri ale imaginaţiei speculative, dar faceţi o greşeală atunci când căutaţi să încorporaţi asemenea concluzii în învăţătura voastră publică.”

^(1691.3) ^151:2.8 Acum că atmosfera era destinsă, Petru şi Nataniel s-au felicitat reciproc pentru interpretările lor şi, cu excepţia gemenilor Alfeu, fiecare dintre apostoli s-a aventurat în interpretarea parabolei semănătorului înainte ca toţi să se ducă să se odihnească peste noapte. Dar Iuda Iscariotul a oferit o explicaţie foarte plauzibilă. Cei doisprezece au încercat adesea între ei să descifreze parabolele Maestrului aşa cum ar face-o cu o alegorie, dar niciodată nu au mai luat aceste speculaţii în serios. Acesta a fost de mare folos pentru apostoli şi asociaţii lor, cu atât mai mult că pornind din momentul acela, Iisus a introdus din ce în ce mai multe parabole în învăţătura sa publică.

3. Completări asupra parabolelor

^(1691.4) ^151:3.1 Întorsătura din gândirea apostolilor era orientată spre parabole până într-atâta încât au consacrat toată seara zilei următoare discutării pe mai departe a parabolelor. Iisus a deschis discuţiile de seară spunând: „Preaiubiţii mei, trebuie ca întotdeauna să vă diferenţiaţi învăţătura în aşa fel încât să vă adaptaţi prezentarea adevărului la mintea şi la inima celor care vă ascultă. Când vă pomeniţi în faţa unei mulţimi de inteligenţe şi de temperamente variate, voi nu puteţi să rostiţi cuvinte diferite pentru fiecare categorie de auditori, dar puteţi spune o poveste pentru a transmite învăţătura voastră. Fiecare grup, şi chiar şi fiecare individ, ar putea astfel interpreta parabola voastră în felul său, după propriile sale înzestrări intelectuale şi spirituale. Lăsaţi să strălucească lumina voastră, dar faceţi-o cu înţelepciune şi cu discreţie. Nimeni nu aprinde o lampă ca să o acopere cu un obroc sau să o pună sub patul său; el îşi pune lampa pe un piedestal de unde lumina ajunge la toţi. Îngăduiţi-mi să vă zic că, în împărăţia cerurilor, nu este nimic ascuns şi care nu trebuie să fie manifestat, nici secrete care nu trebuie până la urmă cunoscute. Toate lucrurile vor sfârşi prin a fi iluminate. Nu vă gândiţi mereu numai la mulţimi şi la felul în care înţeleg ele adevărul; acordaţi atenţie la felul în care voi înşivă înţelegeţi. Amintiţi-vă ceea ce v-am zis atât de adesea: Celui care are, i se va da şi mai mult, pe câtă vreme celui care nu are nimic, i se va lua şi ceea ce are.”

^(1692.1) ^151:3.2 Suita de discuţii asupra parabolelor şi a instrucţiunilor asupra interpretării lor se pot rezuma şi exprima după cum urmează în limbaj modern:

^(1692.2) ^151:3.3 1. Iisus a sfătuit să nu se folosească nici fabulele, nici alegoriile în propovăduirea adevărurilor evangheliei. Dar el a recomandat să se întrebuinţeze în mod liber parabolele, mai ales parabolele care se refereau la natură. Iisus a insistat asupra valorii întrebuinţării analogiilor existente între lumile naturale şi spirituale ca modalitate de propovăduire a adevărului. El a făcut frecvent aluzie la natură ca „umbră ireală şi fugitivă a realităţilor spirituale”.

^(1692.3) ^151:3.4 2. Iisus a citat trei sau patru parabole scoase din Scripturile ebraice şi a atras atenţia asupra faptului că această metodă de învăţământ nu era în întregime nouă. Totuşi, ea a devenit aproape nouă după modul în care a folosit-o de atunci înainte.

^(1692.4) ^151:3.5 3. Învăţându-i pe apostoli valoarea parabolelor, Iisus le-a atras atenţia asupra următoarelor puncte:

^(1692.5) ^151:3.6 Parabola face simultan apel la nişte nivele în întregime diferite ale minţii şi ale spiritului. Ea stimulează imaginaţia, provoacă discriminarea şi gândirea critică; ea încurajează simpatia fără a stârni nici un antagonism.

^(1692.6) ^151:3.7 Parabola pleacă de la lucruri cunoscute pentru a ajunge la discernerea a ceea ce este necunoscut. Ea utilizează domeniul material şi natural ca mijloc de a prezenta spiritualul şi supramaterialul.

^(1692.7) ^151:3.8 Parabolele favorizează luarea de decizii morale imparţiale; ea evită multe prejudecăţi şi introduce cu graţie noile adevăruri în minte, stârnind un minimum de reacţii defensive de resentiment personal.

^(1692.8) ^151:3.9 Pentru a respinge adevărul conţinut în analogiile unei parabole, este nevoie de un act intelectual conştient înfăptuit direct în dispreţul judecăţii voastre drepte şi a deciziei voastre echitabile. Parabola permite să se constrângă gândirea prin punerea în joc a simţului auzului.

^(1692.9) ^151:3.10 Învăţătura sub formă de parabole permite învăţătorilor să înfăţişeze adevăruri noi, şi chiar şi senzaţionale, evitând totodată orice controverse şi conflicte exterioare cu tradiţia şi cu autoritatea instituită.

^(1693.1) ^151:3.11 Parabolele au în egală măsură avantajul de a rechema în minte adevărurile propovăduite când se întâlnesc ulterior aceleaşi scene familiare.

^(1693.2) ^151:3.12 Iisus a căutat în felul acesta să îi pună pe discipolii săi la curent cu diversele raţiuni care motivau practica sa de a folosi tot mai multe parabole în învăţătura sa publică.

^(1693.3) ^151:3.13 Către sfârşitul lecţiei de seară, Iisus a făcut primul său comentariu asupra parabolei semănătorului. El a zis că parabola se referea la două lucruri. În primul rând aceasta era o recapitulare a propriului său serviciu până în ziua aceasta şi o previziune a ceea ce îl aştepta în tot restul vieţii sale pe pământ. În al doilea rând, aceasta era totodată o aluzie la ceea ce apostolii şi alţi mesageri ai împărăţiei puteau să se aştepte de la serviciul lor, din generaţie în generaţie, cu scurgerea timpului.

^(1693.4) ^151:3.14 Iisus a recurs în egală măsură la folosirea de parabole pentru a refuta pe cât se poate efortul dirijat al liderilor religioşi din Ierusalim, care propovăduiau că toată lucrarea sa era înfăptuită datorită asistenţei demonilor şi a prinţului diavolilor. Chemarea naturii contrazicea această învăţătură, căci oamenii din această epocă considerau toate fenomenele naturale ca fiind produse de fiinţe spirituale şi de forţe supranaturale. De asemenea, Iisus a hotărât să adopte învăţătura prin parabole pentru că aceasta îi permitea să proclame adevărurile esenţiale celor care doreau să cunoască cea mai bună cale, furnizând totodată prietenilor săi mai puţine ocazii de a se simţi ofensaţi şi de a-l acuza.

^(1693.5) ^151:3.15 Înainte de a concedia grupul pentru durata nopţii, Iisus a zis: „Am să vă mai povestesc sfârşitul parabolei semănătorului. Vreau să vă pun la încercare ca să ştiu cum veţi accepta aceasta: împărăţia cerurilor seamănă şi cu un om care a semănat o grăunţă bună pe pământ; şi în timp ce dormea noaptea şi îşi vedea de treburile sale ziua, grăuntele a încolţit şi a crescut, şi, fără să ştie cum, planta a ajuns la maturitate. Ea a fost mai întâi în iarbă, apoi a fost spicul, apoi plenitudinea de grăunţe din spic. Şi, când grăunţa a fost coaptă, omul şi-a luat secera şi acesta a fost sfârşitul recoltării. Cel care are o ureche de auzit să audă.”

^(1693.6) ^151:3.16 Apostolii au întors aceste cuvinte pe toate părţile în mintea lor, dar Maestrul nu a mai menţionat niciodată acest adaos la parabola semănătorului.

4. Noi parabole la ţărmul mării

^(1693.7) ^151:4.1 În ziua următoare, din barca sa, Iisus a propovăduit din nou poporului zicând: „Împărăţia cerurilor seamănă cu un om care a semănat sămânţa bună în câmpul său, dar, în timp ce dormea, duşmanul său a venit ca să semene neghină în mijlocul grâului şi a fugit grăbit. Când tinerele fire au răsărit din pământ şi, mai târziu, când s-a format spicul, a apărut şi neghina.” Atunci, servitorii acestui om au venit i-au zis: ‘Maestre, n-ai semănat tu sămânţa bună pe câmpul tău? De unde vine atunci această neghină?’ Proprietarul a răspuns servitorilor lui: ‘Este un duşman cel care a făcut asta.’ Atunci servitorii l-au întrebat pe stăpânul lor: ‘Nu ai vrea să ne apucăm să smulgem această neghină?’ Dar el le-a răspuns: ‘Nu, de teamă ca nu cumva smulgând-o să dezrădăcinaţi şi grâul. Lăsaţi-le mai degrabă pe ambele să crească laolaltă până în timpul recoltării şi le voi zice secerătorilor: Adunaţi mai întâi neghina şi legaţi-o în mănunchiuri ca s-o ardeţi, apoi culegeţi grâul pentru a-l strânge în hambarul meu.’”

^(1693.8) ^151:4.2 După ce oamenii îi puseseră câteva întrebări, Iisus a povestit mulţimii o altă parabolă: „Împărăţia cerurilor seamănă cu un grăunte de muştar pe care un om l-a semănat pe câmpul său. Or, un grăunte de muştar este cea mai mică dintre seminţe; dar când s-a dezvoltat în întregime, ea a devenit cea mai mare dintre plante şi seamănă cu un copac, astfel încât păsările cerului să se poată odihni pe ramurile lui.”

^(1694.1) ^151:4.3 ”Împărăţia cerurilor seamănă şi cu plămădeala pe care o femeie o ia şi o ascunde în trei măsuri de făină, şi aşa se face că tot aluatul va creşte.”

^(1694.2) ^151:4.4 ”Împărăţia cerurilor seamănă şi cu o comoară ascunsă într-un câmp şi pe care a descoperit-o un om. În bucuria sa el merge să vândă tot ceea ce poseda ca să aibă bani destui pentru a cumpăra câmpia.”

^(1694.3) ^151:4.5 ”Împărăţia cerurilor seamănă şi cu un negustor care caută perle frumoase. După ce a găsit o perlă de mare preţ, el s-a dus să vândă tot ceea ce poseda pentru a putea cumpăra perla aceea extraordinară.”

^(1694.4) ^151:4.6 ”Împărăţia cerurilor mai seamănă şi cu un năvod care ar fi fost aruncat în mare şi ar fi adunat toate felurile de peşti. Când plasa s-a umplut, pescarii o trag pe plajă şi se aşează pentru a sorta peştii; ei stâng pe cei buni în nişte coşuri şi îi aruncă pe cei răi.”

^(1694.5) ^151:4.7 Iisus a povestit mulţimii şi multe alte parabole. De fapt, pornind de la această epocă, el a folosit rareori alte metode pentru a propovădui maselor. După ce a vorbit în parabole unui auditoriul public, el profita de orele de seară pentru a-şi expune învăţăturile mai detaliat şi mai explicit apostolilor şi evangheliştilor.

5. Vizita la Keresa

^(1694.6) ^151:5.1 Mulţimea a continuat să sporească în toată săptămâna. În ziua de sabat, Iisus s-a grăbit să se retragă pe dealuri, dar, duminică dimineaţa, mulţimile au revenit. Iisus le-a vorbit la începutul după-amiezii după o predică a lui Petru şi, când a terminat, le-a zis apostolilor: „Sunt obosit de această îngrămădeală; să trecem lacul ca să ne odihnim o zi pe partea cealaltă.”

^(1694.7) ^151:5.2 În timpul traversării, ei au fost asaltaţi de una dintre violentele şi neaşteptate furtuni caracteristice mării Galileii, mai ales în această perioadă a anului. Această întindere mare de apă se găseşte la peste două sute de metri deasupra nivelului mării, şi este înconjurată de maluri înalte, mai ales în vest. Cheiuri abrupte duceau de la lac către dealuri. O pungă de aer cald se ridică deasupra lacului în timpul zilei şi după asfinţitul soarelui, aerul răcoros al cheiurilor are tendinţa de a se precipita spre lac. Aceste rafale de vânt se produc rapid şi se potolesc uneori tot atât de subit.

^(1694.8) ^151:5.3 Unul dintre aceste vânturi puternice de seară a surprins, în această duminică, barca care îl ducea pe Iisus către celălalt mal. Trei alte bărci care transportau nişte tineri evanghelişti îl urmau. Furtuna a fost foarte violentă, deşi limitată la această regiune a lacului; nu era nici o evidenţă a vreunei furtuni pe malul vestic. Vântul era atât de puternic că valurile au început să se reverse peste barcă. Pânza fusese smulsă înainte ca apostolii s-o fi putut înfăşura, şi depindeau acum numai de vâslele lor pe care le mânuiau energic pentru a ajunge la ţărmul aflat la o distanţă de trei kilometri.

^(1694.9) ^151:5.4 În acest timp, Iisus dormea în spatele bărcii, sub un mic adăpost. În momentul plecării din Betsaida, Maestrul era istovit, şi pentru a se putea odihni el a cerut apostolilor să îl ducă cu barca de partea cealaltă a lacului. Aceşti foşti pescari erau vâslaşi voinici şi experimentaţi, dar această furtună era una dintre cele mai violente care au fost întâlnite vreodată. Cu toate că vântul şi valurile au legănat barca ca pe o jucărie, Iisus a continuat să doarmă netulburat. Petru mânuia vâsla din dreapta de lângă pupă. Când barca a început să se umple de apă, el a dat drumul la vâslă şi s-a repezit către Iisus scuturându-l ca să-l trezească. Când s-a trezit, Petru i-a zis: „Maestre, nu şti oare că suntem prinşi de o furtună violentă? Dacă nu ne salvezi, avem să pierim cu toţii.”

^(1695.1) ^151:5.5 Afară din adăpostul său, sub ploaie, Iisus a început prin a-l privi pe Petru, apoi a scrutat întunecimea pentru a-i vedea pe vâslaşii care se luptau. După aceea, el şi-a întors din nou privirea către Simon Petru, care, în agitaţia sa, nu îşi apucase vâsla, şi i-a zis: „De ce sunteţi atât de înfricoşaţi? Unde vă este credinţa? Pace, rămâneţi liniştiţi. Abia de adresase Iisus această dojană lui Petru şi celorlalţi apostoli, şi l-a invitat pe Petru să caute pacea pentru a-şi calma sufletul tulburat, că atmosfera perturbată şi-a restabilit echilibrul şi s-a domolit bine. Valurile neliniştite s-au calmat aproape imediat, în timp ce norii negri care se condensaseră într-o scurtă aversă de ploaie au dispărut şi stelele au început să strălucească pe cer. Atât cât putem noi judeca, era vorba de o pură coincidenţă, dar apostolii, şi mai ales Simon Petru, nu au încetat niciodată să considere episodul ca pe un miracol al naturii. Le venea prea uşor oamenilor vremii să creadă în miracolele naturii, căci erau convinşi că natura era un fenomen controlat direct de forţe spirituale şi de fiinţe supranaturale.

^(1695.2) ^151:5.6 Iisus a explicat clar celor doisprezece că le vorbise sufletelor lor tulburate şi se adresase minţii lor devenite o jucărie a fricii, şi că el nu poruncise nicidecum elementelor, dar acest lucru nu a folosit la nimic. Discipolii Maestrului au stăruit întotdeauna în interpretarea, în felul lor, a tuturor coincidenţelor similare. Începând din ziua aceea, ei au persistat în a-l considera pe Maestru ca dispunând de o putere absolută asupra elementelor naturale. Petru nu a obosit niciodată să tot povestească că „până şi vântul şi valurile ascultau de el”.

^(1695.3) ^151:5.7 Era seara târziu când Iisus şi tovarăşii săi au ajuns la ţărm. Noaptea era calmă şi magnifică. Ei s-au odihnit deci cu toţii în bărci şi nu au debarcat decât în dimineaţa zilei următoare, la puţină vreme după răsăritul soarelui. Când s-au reunit, în număr de vreo patruzeci, Iisus a zis: „Să mergem la poalele dealurilor şi să zăbovim acolo câteva zile pentru a medita la problemele împărăţiei Tatălui.”

6. Nebunul din Keresa

^(1695.4) ^151:6.1 Cea mai mare parte a malului estic al lacului urca în pantă lină către ţinuturile înalte, dar, aproape de locul debarcării, exista o colină abruptă care, pe alocuri, cădea perpendicular pe lac. Arătând cu degetul la coasta colinei vecine, Iisus a zis: „Să urcăm pe latura aceasta a colinei ca să luăm micul dejun şi să ne odihnim şi să stăm de vorbă într-unul dintre adăposturi.”

^(1695.5) ^151:6.2 Toată această coastă a colinei era străpunsă de peşteri săpate în stâncă. Multe dintre aceste nişe erau vechi cavouri în stâncă. Cam pe la jumătatea înălţimii, pe o mică brână relativ plată, se găsea cimitirul micului sat al Keresei. În timp ce Iisus şi asociaţii lui treceau prin apropierea mormintelor, un nebun, care trăia în aceste peşteri de pe coasta colinei, s-a repezit la ei. Acest dement era foarte cunoscut în regiune; el fusese cândva prins cu legături şi cu lanţuri, şi închis într-una dintre grote. El îşi rupsese, de multă vreme, cătuşele şi rătăcea, acum, în libertate printre mormintele şi cavourile abandonate din stâncă.

^(1696.1) ^151:6.3 Acest bărbat pe nume Amos era afectat de o formă recurentă de nebunie. El avea lungi perioade de timp în care se îmbrăca şi se purta cum se cuvine cu ceilalţi. În timpul unuia dintre aceste intervale de luciditate, el era plecat la Betsaida unde îl auzise predicând pe Iisus şi pe apostolii săi, şi, în vremea aceea, el începuse să creadă cu şovăială în evanghelia împărăţiei. Dar curând o fază furtunoasă a bolii sale a reapărut, şi a fugit către mormintele unde gemea, urla şi se purta în aşa fel încât îi teroriza pe toţi oamenii pe care îi întâlnea.

^(1696.2) ^151:6.4 Când Amos l-a recunoscut pe Iisus, el a căzut la picioarele sale strigând: „Te cunosc, Iisus, dar eu sunt posedat de o mulţime de demoni şi te rog să nu mă chinui.” Acest om credea sincer că demenţa sa periodică era pricinuită de faptul că în momentul crizelor, spiritele rele sau necurate intrau în el şi îi dominau mintea şi corpul. Necazurile sale erau în principal emoţionale – creierul său nu era grav bolnav.

^(1696.3) ^151:6.5 Coborându-şi privirea la omul care se târa ca un animal la picioarele sale, Iisus s-a aplecat, l-a luat de mână, l-a ridicat şi a zis: „Amos, tu nu eşti posedat de un demon; tu ai auzit deja vestea cea bună că eşti un fiu de Dumnezeu. Îţi poruncesc să ieşi din transa aceasta.” Când Amos l-a auzit pe Iisus rostind aceste cuvinte, s-a produs o asemenea transformare în intelectul său că justeţea minţii sale şi controlul normal al emoţiilor sale au fost imediat restabilite. În momentul acela se adunase o mulţime considerabilă care venea din satul vecin, şi a sporit cu păstorii care păzeau turmele de porci de pe ţinuturile înalte. Toţi aceşti oameni au fost uluiţi să îl vadă pe nebun aşezat alături de Iisus şi de discipolii săi, în plin echilibru mental, discutând cu ei.

^(1696.4) ^151:6.6 În timp ce porcarii năvăleau în sat pentru a răspândi vestea că alienatul fusese potolit, câinii au atacat o turmă abandonată de treizeci de porci şi au mânat cea mai mare parte dintre ei de sus de pe culme de-a dreptul în mare. Acest incident raportat la prezenţa lui Iisus şi la tămăduirea presupusă miraculoasă a lunaticului, a dat naştere legendei că Iisus îl vindecase pe Amos izgonind afară din el o legiune de demoni şi că aceşti demoni intraseră în porcii din turmă, ceea ce îi făcuse să se repeadă cu capul înainte către nimicirea lor în mare. Înainte de sfârşitul zilei, episodul fusese răspândit de porcari, şi tot satul crezuse aceasta. Amos a crezut cu certitudine în aceeaşi poveste; el văzuse porcii căzând peste marginea falezei la puţin timp după revenirea la calm a minţii sale tulburate, şi el a crezut întotdeauna că aceste animale luaseră cu ele duhurile rele care îl chinuiseră şi torturaseră atâta vreme. Aceasta a contribuit mult la permanenţa vindecării sale. Este la fel de adevărat că apostolii lui Iisus (mai puţin Toma) au crezut că episodul cu porcii era direct legat de vindecarea lui Amos.

^(1696.5) ^151:6.7 Iisus nu a găsit odihna pe care venise s-o caute. El a fost asaltat aproape toată ziua de oameni veniţi la vestea că Amos fusese vindecat, şi atraşi de povestea demonilor necuraţi ieşiţi din lunatic pentru a intra în turma de porci. Marţi dimineaţa devreme, după o singură noapte de odihnă, Iisus şi prietenii săi au fost treziţi de o delegaţie a acestor păgâni crescători de porci, venită să îl silească să plece de la ei. Purtătorul lor de cuvânt le-a zis lui Petru şi lui Andrei: „Pescari din Galileea, plecaţi de la noi şi duceţi profetul vostru cu voi. Noi ştim că este un sfânt, dar zeii ţării noastre nu îl cunosc, şi riscăm să pierdem un mare număr de porci. Ne este frică de voi, şi de aceea vă rugăm să vă duceţi de aici.” După ce i-a auzit, Iisus i-a zis lui Andrei: „Să ne reîntoarcem la noi acasă”

^(1697.1) ^151:6.8 În momentul când erau pe punctul de a pleca, Amos s-a rugat de Iisus să îi permită să-l însoţească, dar Maestrul n-a vrut să consimtă. Iisus i-a zis lui Amos: „Nu uita că tu eşti un fiu al lui Dumnezeu. Întoarce-te acasă la tine şi arată-le marile lucruri pe care Dumnezeu le-a făcut pentru tine.” Şi Amos a umblat pretutindeni făcând public faptul că Iisus izgonise o legiune de demoni din sufletul său tulburat, şi că aceste duhuri rele intraseră într-o turmă de porci, pe care îi mânase repede la nimicire. El nu s-a oprit până nu a vizitat toate oraşele Decapolisului proclamând marile lucruri pe care Iisus le făcuse pentru el.

Până la o nouă revedere … pace și lumină pentru toți !

Costi

Share this:

Viața și învățăturile lui Iisus – Cel de-al treilea turneu de predicare

Posted on 6 noiembrie 2016 by corus

Răspunde

Continuare: Viața și învățăturile lui Iisus conform cărții Urantia

Cel de-al treilea turneu de predicare

Grupul de femei evangheliste
Oprirea la Magdala
Un sabat în Tiberiada
Trimiterea apostolilor doi câte doi
Ce trebuie să fac pentru a fi salvat?
Lecţiile de seară
Şederea în Nazaret
Slujba de sabat
Respingerea de către Nazaret

Cine dorește să citească materialul în original – adică fără unele pasaje colorate, sublinieri sau boldiri care îmi aparțin – o poate face de pe linkul de mai jos :

http://www.urantia.org/ro/cartea-urantia/citeste-cartea-urantia-online

Capitolul 150

CEL DE-AL TREILEA TURNEU DE PREDICARE

^(1678.1) ^150:0.1 DUMINICĂ seara, 16 ianuarie, anul 29, Abner a sosit în Betsaida cu apostolii lui Ioan şi, în ziua următoare, a ţinut o conferinţă comună cu Andrei şi cu apostolii lui Iisus. Abner şi asociaţii lui şi-au stabilit cartierul general în Hebron şi au dobândit obiceiul de a veni periodic în Betsaida pentru conferinţe de genul acesta.

^(1678.2) ^150:0.2 Printre numeroasele chestiuni studiate la această conferinţă comună, a figurat şi practica de a unge bolnavii cu anumite soiuri de uleiuri, odată cu rugăciunile pentru vindecare. Din nou, Iisus a refuzat să participe la discuţie sau să îşi dea părerea cu privire la concluzii. Apostolii lui Ioan întrebuinţaseră întotdeauna ulei de miruire în îngrijirile acordate bolnavilor şi năpăstuiţilor. Ei încercau să impună adoptarea acestei practici ca linie de conduită uniformă pentru ambele grupuri, dar apostolii lui Iisus au refuzat să se lase legaţi printr-o asemenea regulă.

^(1678.3) ^150:0.3 Marţi, 18 ianuarie, aceia dintre evanghelişti, care trecuseră proba, în număr de vreo şaptezeci şi cinci, s-au alăturat celor douăzeci şi patru la Zebedeu acasă, în Betsaida, pentru a se pregăti pentru al treilea turneu de predicare în Galileea; această a treia misiune a durat şapte săptămâni.

^(1678.4) ^150:0.4 Evangheliştii au fost trimişi în misiune în grupuri de câte cinci, în vreme ce Iisus şi cei doisprezece s-au deplasat împreună în cea mai mare parte a timpului. Apostolii umblau doi câte doi ca să îi boteze pe credincioşi, potrivit necesităţilor de moment. Vreme de trei săptămâni, Abner şi asociaţii lui au lucrat odată cu grupul de evanghelişti, dând poveţe şi botezându-i pe credincioşi. Ei au vizitat Magdala, Tiberiada, Nazaret şi toate principalele oraşe şi sate din regiunea centrală şi sudică a Galileii, toate locurile vizitate anterior şi încă multe altele. Acesta a fost ultimul lor mesaj în Galileea, însă nu şi pentru unele regiuni din nordul ţării.

Grupul de femei evangheliste

^(1678.5) ^150:1.1 Dintre toate faptele îndrăzneţe înfăptuite de Iisus în legătură cu cariera lui terestră, cea mai stupefiantă a fost anunţul său neaşteptat, din seara de 16 ianuarie: „Mâine dimineaţă, vom selecţiona zece femei care să lucreze în serviciul regatului.” La începutul perioadei de două săptămâni în care apostolii şi evangheliştii aveau să lipsească din Betsaida pentru vacanţele lor, Iisus l-a rugat pe David să îi invite pe părinţii săi înapoi la casa lor şi să trimită mesageri care să convoace, în Betsaida zece femei devotate care slujiseră anterior în administraţia taberei şi în infirmeria din corturi. Toate aceste femei ascultaseră lecţiile date de tinerii evanghelişti, dar niciodată ele sau instructorii lor nu îşi închipuiseră că Iisus ar îndrăzni să trimită şi femei pentru a propovădui evanghelia împărăţiei şi a-i îngriji pe bolnavi. Iată numele acestor zece femei alese şi împuternicite de Iisus: Suzana, fiica fostului cazan al sinagogii din Nazaret; Ioana, soţia lui Cuza intendentul lui Irod Antipa; Elisabeta, fiica unui bogat iudeu din Tiberiada şi din Sepphoris; Marta, sora mai mare a lui Andrei şi Petru; Rahela, cumnata lui Iuda, fratele de sânge al lui Iisus; Nasanta, fiica lui Elman, medicul sirian; Milca, o vară de-a apostolului Toma; Rut, fiica mai mare a lui Matei Levi; Celta, fiica unui centurion roman; şi Agamana, o văduvă din Damasc. Ulterior, Iisus a adăugat alte două femei la grupul acesta – Maria-Magdalena şi Rebeca, fiica lui Iosif din Arimatea.

^(1679.1) ^150:1.2 Iisus le-a autorizat pe aceste femei să îşi stabilească propria organizare şi l-a însărcinat pe Iuda să le procure fonduri pentru a se echipa şi a cumpăra animale de povară. Cele zece au ales-o pe Suzana drept conducător şi pe Ioana ca trezorier. Începând din momentul acela, ele şi-au produs propriile fonduri şi nu au mai recurs niciodată la ajutorul lui Iuda.

^(1679.2) ^150:1.3 Pe vremea aceasta, nu li se permitea femeilor nici chiar să stea în incinta principală a sinagogii; ele erau ţinute în galeria femeilor. A le vedea admise ca învăţătoare autorizate ale noii evanghelii a regatului a fost un eveniment dintre cele mai uluitoare. Misiunea pe care Iisus a încredinţat-o acestor zece femei, selecţionându-le pentru propovăduirea şi pentru slujirea evangheliei, a fost proclamarea emancipării care le elibera pe toate femeile pentru totdeauna; bărbaţii trebuiau să înceteze a le mai considera pe femei ca fiind inferioare lor din punct de vedere spiritual. Acesta a fost un adevărat şoc chiar şi pentru cei doisprezece apostoli. Ei îl auziseră în multe rânduri pe Maestrul lor zicând că: „în împărăţia cerurilor, nu există nici bogat, nici sărac, nici om liber, nici sclav, nici bărbat, nici femeie, ci toţi sunt deopotrivă fiii şi fiicele lui Dumnezeu”. Cu toate acestea, apostolii au fost literalmente cuprinşi de stupoare când Iisus şi-a propus oficial să numească pe aceste zece femei ca învăţătoare religioase, şi chiar să le permită să călătorească cu ei. Toată ţara a fost agitată de modul acesta de acţiune, iar duşmanii lui Iisus au profitat considerabil de această decizie. Dar, peste tot, femeile care credeau în buna vestire au susţinut cu hotărâre pe surorile lor alese şi au aprobat peste tot, fără şovăială, această recunoaştere tardivă a locului femeilor în lucrarea religioasă. Imediat după plecarea Maestrului, apostolii au pus în practică această eliberare a femeilor acordându-le locul care li se cuvenea, cu toate că generaţiile următoare s-au întors la vechile obiceiuri. În toată epoca primitivă a Bisericii creştine, femeile învăţătoare şi îndrumătoare au fost numite diaconiţe, şi au avut parte de o recunoaştere generală. În ciuda faptului că Pavel a acceptat lucrurile acestea în teorie, el nu le-a încorporat niciodată realmente în comportamentul său şi personal i-a venit greu să le pună în practică.

Oprirea la Magdala

^(1679.3) ^150:2.1 Când grupul apostolic a plecat către Betsaida, femeile călătoreau la urmă. În timpul conferinţelor ele se aşezau întotdeauna în grup, în faţă şi la dreapta oratorului. În număr tot mai mare, femeile începeau să creadă în evanghelia împărăţiei. Când voiau să aibă o întrevedere personală cu Iisus sau cu vreunul dintre apostoli, aceasta era o pricină de mari dificultăţi şi o nesfârşită stinghereală. Acum, totul era schimbat. Când vreuna dintre credincioase voia să îl vadă pe Maestru sau să discute cu apostolii, ea mergea la Suzana, care punea să fie însoţită de una dintre cele doisprezece evangheliste, cele două ducându-se de îndată la Maestru sau la unul dintre apostolii lui.

^(1680.1) ^150:2.2 În Magdala a fost pentru prima dată când femeile au demonstrat utilitatea lor şi au justificat înţelepciunea de a fi fost alese. Andrei impusese asupra asociaţilor lui reguli mai degrabă stricte pentru cooperarea personală cu femeile, mai ales cu cele de reputaţie dubioasă. Când grupul a ajuns la Magdala, cele zece femei evangheliste au fost libere să intre în casele care adăposteau răul şi să predice direct vestea bună tuturor celor care locuiau acolo. Şi, când îi vizitau pe cei bolnavi, le era posibil, în acordarea îngrijirilor lor, să intre în intimitatea surorilor lor încercate. Ca urmare a eforturilor acestor zece femei (ulterior cunoscute ca cele doisprezece femei) în satul acesta, Maria-Magdalena a fost câştigată pentru regat. Printr-o succesiune de nenorociri, şi ca o consecinţă a atitudinii celor din lumea bună faţă de femeile care comit erori de judecată asemănătoare, această femeie se pomenise într-unul dintre locurile rău famate ale Magdalei. Marta şi Rachel au fost cele care i-au explicat că porţile regatului erau deschise chiar şi celor ca ea. Maria a crezut vestea cea bună şi a fost botezată în ziua următoare de Petru.

^(1680.2) ^150:2.3 Maria-Magdalena a devenit învăţătoarea cea mai eficientă a evangheliei din grupul celor doisprezece femei evangheliste. Ea a fost aleasă pentru acest serviciu în Iotapata cu Rebeca, la vreo patru săptămâni după convertirea ei. În tot restul vieţii pământeşti a lui Iisus, Maria şi Rebeca şi campaniile lor au continuat să lucreze cu fidelitate şi eficienţă pentru a le ilumina şi înălţa pe surorile lor asuprite. Când se juca şi ultima şi tragica scenă a dramei vieţii lui Iisus, şi deşi toţi apostolii, afară de unul, au fugit, aceste femei au rămas toate de faţă şi nici una dintre ele nu l-a renegat sau trădat.

Un sabat în Tiberiada

^(1680.3) ^150:3.1 Slujbele de sabat ale grupului apostolic fuseseră date în grija femeilor de Andrei, la instrucţiunile lui Iisus. Bineînţeles, aceasta însemna că ele nu puteau fi celebrate în sinagogă. Femeile au desemnat-o pe Ioana pentru a veghea la bunul mers al lucrurilor cu acest prilej, iar reuniunea s-a ţinut în sala de banchete a noului palat al lui Irod, care era absent pentru o perioadă de şedere în Iuliada din Pereea. Ioana a citit pasajele din Scripturi privitoare la munca femeilor în viaţa religioasă a Israelului, referindu-se la Miriam, la Debora, la Estera şi la multe altele.

^(1680.4) ^150:3.2 Seara târziu, Iisus a ţinut grupului reunit o memorabilă cuvântare despre „Magie şi Superstiţie”. În vremurile aceasta, apariţia unei stele strălucitoare şi presupuse noi era considerată ca semn că pe Pământ se năştea un om mare. Se observase recent una dintre aceste stele, şi Andrei l-a întrebat pe Iisus dacă credinţele acestea erau bine întemeiate. În lungul său răspuns la întrebarea lui Andrei, Maestrul s-a lansat într-o analiză aprofundată a întregului subiect al superstiţiei omeneşti. Expunerea lui Iisus cu acest prilej se poate rezuma, în limbaj modern, după cum urmează:

^(1680.5) ^150:3.3 1. Orbitele stelelor de pe cer nu au absolut nici o legătură cu evenimentele vieţii omeneşti de pe Pământ. Astronomia este studiată pe drept cuvânt ca o ştiinţă, dar astrologia reprezintă o mulţime de erori superstiţioase care nu îşi au locul în evanghelia împărăţiei.

^(1680.6) ^150:3.4 2. Examinarea organelor interne ale unui animal abia omorât nu poate revela nimic despre timp, nici despre evenimentele viitoare, nici despre rezultatul afacerilor omeneşti.

^(1680.7) ^150:3.5 3. Spiritul unui mort nu revine pentru a comunica cu familia sa sau cu foştii săi prieteni aflaţi încă în viaţă.

^(1681.1) ^150:3.6 4. Amuletele şi relicvele sunt neputincioase în lecuirea bolilor, în împiedicarea dezastrelor sau în influenţarea duhurilor rele. Credinţa în aceste mijloace materiale pentru a acţiona asupra lumii spirituale nu este nimic altceva decât o superstiţie grosolană.

^(1681.2) ^150:3.7 5. Tragerea la sorţi este poate o metodă bună de aplanare a multor dificultăţi minore, dar nu este o metodă destinată să dezvăluie voinţa divină. Deznodămintele sunt pur şi simplu un rezultat al şansei materiale. Singurul mijloc de comunicare cu lumea spirituală este inclus în înzestrarea spiritului omenirii; acesta este spiritul lăuntric al Tatălui, însoţit de spiritul răspândit al Fiului şi de influenţa omniprezentă a Spiritului Infinit.

^(1681.3) ^150:3.8 6. Divinaţia, vrăjitoria şi farmecele sunt superstiţii ale unei minţi ignorante, cum sunt şi iluziile de magie. Credinţa în numerele magice, în prezicerile de noroc şi în prevestirile de ghinion este o pură superstiţie lipsită de fundament.

^(1681.4) ^150:3.9 7. Interpretarea viselor este în mare măsură un sistem fără nici o bază şi superstiţios de speculaţii ignorante şi fanteziste. Evanghelia împărăţiei nu trebuie să aibă nimic în comun cu preoţii prezicători din religia primitivă.

^(1681.5) ^150:3.10 8. Spiritele binelui şi răului nu pot sălăşlui în simbolurile materiale de lut, de lemn sau de metal. Idolii nu sunt cu nimic mai mult decât materia din care sunt făcuţi.

^(1681.6) ^150:3.11 9. Practicile făcătorilor de farmece, a prezicătorilor, a magicienilor şi a vrăjitorilor şi-au avut originea în superstiţiile egiptenilor, ale asirienilor, ale babilonienilor şi ale străvechilor canaaniţi. Amuletele şi toate felurile de incantaţii nu servesc la nimic, nici pentru a căpăta protecţia spiritelor bune, nici pentru a îndepărta spiritele bănuite rele.

^(1681.7) ^150:3.12 10. Iisus a expus şi a condamnat credinţa lor în farmece, în ordalii, în vrăji, în blesteme, în semne, în mătrăgună, în sfori înnodate şi în toate celelalte forme de superstiţie înrobitoare şi pricinuite de ignoranţă.

Trimiterea apostolilor doi câte doi

^(1681.8) ^150:4.1 În seara zilei următoare, după ce i-a reunit pe cei doisprezece apostoli ai lui, pe cei ai lui Ioan şi grupul femeilor recent însărcinate cu misiuni, Iisus le-a zis: „Voi vedeţi prin voi înşivă că recolta este îmbelşugată, dar că muncitorii nu sunt mulţi. Deci, să ne rugăm cu toţii la Stăpânul recoltei să trimită şi mai mulţi lucrători pe câmpiile sale. În timp ce voi rămâne aici pentru a-i încuraja şi a-i instrui pe tinerii învăţători, eu aş vrea să îi trimit pe cei bătrâni doi câte doi ca să treacă repede prin toată Galileea predicând evanghelia împărăţiei câtă vreme încă mai pot să facă asta în linişte şi pace.” Apoi a desemnat, după cum urmează, perechile de apostoli pe care dorea să îi trimită în misiune: Andrei şi Petru, Iacob şi Ioan Zebedeu, Filip şi Nataniel, Toma şi Matei, Iacob şi Iuda Alfeu, Simon Zelotul şi Iuda Iscariotul.

^(1681.9) ^150:4.2 Iisus a fixat data când îi va regăsi pe cei doisprezece în Nazaret şi, în clipa despărţirii, a zis: „În cursul acestei misiuni, să nu mergeţi în nici un oraş al Gentililor, nici în Samaria; mergeţi mai degrabă de căutaţi oile pierdute ale casei Israelului. Predicaţi evanghelia împărăţiei şi proclamaţi adevărul salvator că omul este un fiu de Dumnezeu. Amintiţi-vă că discipolul cu greu se poate ridica deasupra maestrului şi că un servitor nu este mai mare decât stăpânul său. Este de ajuns pentru discipol să îl egaleze pe maestrul său şi pentru servitor să devină asemeni stăpânului său. Dacă unii au îndrăznit să îl califice pe maestrul casei drept asociat al lui Belzebut, cu atât mai mult vor considera ei astfel pe oamenii casei sale! Dar voi nu ar trebui să vă temeţi de aceşti duşmani lipsiţi de credinţă. Eu vă declar că nu este nimic secret care nu va fi dezvăluit şi nimic ascuns care nu va fi cunoscut. Ceea ce v-am învăţat în particular, să predicaţi cu înţelepciune în public. Ceea ce v-am destăinuit în casă, urmează să strigaţi la timpul cuvenit de pe acoperişuri. Şi vă zic vouă, prietenilor şi discipolilor mei, nu vă temeţi de cei care pot omorî corpul, dar nu pot să distrugă sufletul; mai degrabă puneţi-vă încrederea în Acela care este în stare să susţină corpul şi să salveze sufletul.

^(1682.1) ^150:4.3 ”Nu se vând două vrăbii pentru un dinar? Totuşi, eu vă declar că nici una dintre ele nu este uitată de Dumnezeu. Nu ştiţi voi că până şi firele de păr din cap vă sunt numărate? Deci nu vă temeţi; voi sunteţi mai valoroşi decât multe vrăbii la un loc. Să nu vă fie ruşine de învăţătura mea; mergeţi şi proclamaţi pacea şi bunăvoinţa, dar nu vă amăgiţi – pacea nu va însoţi întotdeauna predicarea voastră. Eu am venit să aduc pacea pe pământ, dar, când oamenii resping darul meu, urmarea este divizarea şi dezordinea. Dacă toţi membrii unei familii primesc evanghelia împărăţiei, pacea sălăşluieşte cu adevărat în această casă. Însă, dacă unii membrii ai familiei intră în regat, iar alţii îl resping evanghelia, o asemenea divizare nu produce decât amărăciune şi tristeţe. Trudiţi cu sârg ca să salvaţi întreaga familie, de teamă ca nu cumva oamenii să aibă ca duşmani pe membrii propriei lor case. Însă, când veţi fi făcut tot ce vă stă în putere pentru toţi membrii fiecărei familii, vă declar că cel care îşi iubeşte tatăl sau mama mai mult decât această evanghelie nu este vrednic de regat.”

^(1682.2) ^150:4.4 După ce au auzit cuvintele acestea, cei doisprezece s-au pregătit de plecare. Ei nu au mai revenit decât în ziua în care s-au adunat în Nazaret pentru a-l regăsi pe Iisus şi pe ceilalţi ucenici, după cum convenise Maestrul.

Ce trebuie să fac pentru a fi salvat?

^(1682.3) ^150:5.1 Într-o seară, la Sunem, după ce apostolii lui Ioan se reîntorseseră la Hebron şi cei ai lui Iisus fuseseră trimişi în misiune câte doi, Maestrul se ocupa de învăţarea unui grup de doisprezece tinere, care lucrau sub îndrumarea lui Iacob şi a grupului de doisprezece femei, când Rahela i-a pus următoarea întrebare: „Maestre, ce trebuie să răspundem atunci când o femeie ne întreabă: Ce trebuie să fac pentru a fi salvată?” Când Iisus a auzit această întrebare, a răspuns:

^(1682.4) ^150:5.2 Când bărbaţii şi femeile vă vor întreba ce trebuie să facă pentru a fi salvaţi, voi să răspundeţi: Credeţi în această evanghelia a regatului, acceptaţi iertarea divină. Recunoaşteţi prin credinţă, spiritul interior al lui Dumnezeu a cărui acceptare vă face fii ai lui Dumnezeu. Nu aţi citit voi în Scripturi pasajele care spun: ‘În Domnul stă dreptatea mea şi tăria mea.’ Şi, de asemenea, în cele în care Tatăl zice: ‘Dreptatea mea este aproape, salvarea mea s-a manifestat şi braţele mele cuprind poporul meu.’ ‘Sufletul meu se va bucura de iubirea Dumnezeului meu, căci el m-a îmbrăcat cu veşmintele salvării şi m-a acoperit cu mantia dreptăţii sale.’ Nu aţi citit voi şi că Tatăl va fi numit ‘Domnul dreptăţii noastre’. ‘Daţi jos zdrenţele fariseismului şi îmbrăcaţi-l pe fiul meu cu mantia dreptăţii divine şi a salvării veşnice.’ Este veşnic adevărat că ‘cel just va trăi prin credinţa sa.’ Intrarea în regatul Tatălui este în întregime liberă, dar progresul – creşterea în har – este indispensabilă pentru a rămâne acolo.

^(1682.5) ^150:5.3 Salvarea este darul Tatălui, şi este revelată de fiii lui. Acceptarea lui din partea voastră, prin credinţă, face din voi un participant al naturii divine, un fiu sau o fiică a lui Dumnezeu. Prin credinţă sunteţi justificaţi; prin credinţă sunteţi salvaţi; şi, prin această aceeaşi credinţă, voi înaintaţi veşnic pe drumul desăvârşirii progresive şi divine. Avraam a fost justificat prin credinţă şi făcut conştient de salvare prin învăţăturile lui Melchisedec. De-a lungul tuturor epocilor, această aceeaşi credinţă i-a salvat pe fii oamenilor, dar astăzi, un Fiu a venit de la Tată pentru a face salvarea mai reală şi mai acceptabilă.”

^(1683.1) ^150:5.4 Când Iisus s-a oprit, cei are auziseră aceste cuvinte pline de graţie au fost copleşiţi de o mare bucurie şi, în cursul zilelor următoare, ei au proclamat evanghelia împărăţiei cu o nouă putere şi cu o energie şi un entuziasm reînnoite. Femeile s-au bucurat cu atât mai mult să ştie că erau incluse în ceste planuri de întemeiere a regatului pe Pământ.

^(1683.2) ^150:5.5 Iisus s-a rezumat la a zice: „Nu se poate nici cumpăra salvarea, nici câştiga justeţea. Salvarea este darul lui Dumnezeu şi justeţea este rodul natural al vieţii născute din spirit, viaţa de filiaţie în regat. Voi nu veţi fi salvaţi pentru a fi trăit o viaţă de justeţe; dacă o trăiţi, este aşa mai degrabă pentru că aţi fost deja salvaţi, pentru că aţi recunoscut filiaţia ca dar de la Dumnezeu, iar slujirea în regat ca desfătare supremă a vieţii pământeşti. Când oamenii cred în această evanghelie, care este o revelaţie a bunătăţii lui Dumnezeu, ei sunt determinaţi să se căiască de bună voie de toate păcatele cunoscute. Realizarea filiaţiei este incompatibilă cu dorinţa de a păcătui. Celor care cred în regat le este foame de dreptate şi sete de desăvârşire divină.”

Lecţiile de seară

^(1683.3) ^150:6.1 În cursul discuţiilor de seară, Iisus a abordat numeroase subiecte. În tot restul acestui turneu – înaintea reuniunii generale din Nazaret – el a tratat despre „Iubirea de Dumnezeu,”, „Vise şi Viziuni,” „Facerea de rău,” „Smerenie şi Modestie,” „Curaj şi Loialitate,” „Muzică şi Cult,” „Slujire şi Ascultare,” „Orgoliu şi Îngâmfare,” „Legăturile dintre Iertare şi Căinţă,” „Pace şi Perfecţiune,” „Înţelepciune şi Adorare.” Vechii apostoli fiind absenţi, grupurile mai recente de bărbaţi şi de femei participau mai liber la aceste discuţii cu Maestrul.

^(1683.4) ^150:6.2 După ce au petrecut două sau trei zile cu grupul celor doisprezece evanghelişti, Iisus avea să se alăture unui alt grup. Mesagerii lui David îl informau despre locurile de şedere şi despre mişcările tuturor acestor lucrători. O bună parte din timp, femeile îl însoţeau pe Iisus, căci acesta era primul lor turneu. Prin serviciul mesagerilor, fiecare dintre grupuri rămânea pe de-a-ntregul la curent cu progresele generale ale turneului. Primirea de alte noi grupuri era întotdeauna o sursă de încurajare pentru cei care erau dispersaţi şi lucrau separat.

^(1683.5) ^150:6.3 Înainte de despărţirea lor, fusese convenit că cei doisprezece apostoli, evangheliştii şi grupul feminin se vor aduna în Nazaret, vineri 4 martie, pentru a-l regăsi acolo pe Maestru. În consecinţă, din toate părţile Galileii centrale şi meridionale, aceste diverse grupuri de apostoli şi de evanghelişti au început în ziua aceea să se îndrepte către Nazaret. În toiul după-amiezii, cei din urmă sosiţi, Andrei şi Petru, se alăturaseră taberei pregătite de cei dintâi sosiţi şi situate pe înălţimile din nordul oraşului. Aceasta era prima oară când Iisus vizita Nazaretul de la începutul activităţii sale publice.

Şederea în Nazaret

^(1683.6) ^150:7.1 În această după-amiază de vineri, Iisus s-a plimbat prin Nazaret fără a atrage nici o atenţie şi fără a fi recunoscut. El a trecut prin faţa casei în care copilărise şi a atelierului de tâmplărie, şi a rămas o jumătate de oră pe dealul pe care îi plăcea atât de mult să meargă în prima lui tinereţe. De la ziua botezării sale de către Ioan în Iordan, niciodată Fiul Omului nu simţise un asemenea flux de emoţii omeneşti stârnite în sufletul său. Coborând de pe dealuri, el a auzit sunetul familiar al trompetei anunţând asfinţitul soarelui, aşa cum îl auzise de atâtea şi atâtea ori pe vremea când creştea în Nazaret. Înainte de întoarcerea în tabără, el a trecut prin sinagoga unde făcuse şcoala şi s-a cufundat în numeroase reminiscenţe din timpul copilăriei sale. La începutul zilei, Iisus îl trimisese pe Toma să se înţeleagă cu liderul sinagogii pentru a putea să predice la slujba din dimineaţa zilei de sabat.

^(1684.1) ^150:7.2 Populaţia Nazaretului nu fusese niciodată reputată pentru pietatea şi justeţea vieţii ei. În cursul anilor, acest sat a fost din ce în ce mai contaminat de normele coborâte ale moralităţii Seforisului, oraşul vecin. În tot timpul tinereţii şi adolescenţei lui Iisus, opinia publică a Nazaretului fusese divizată în ceea ce îl priveşte; ea fusese foarte ofensată de mutarea sa la Capernaum. Locuitorii Nazaretului auziseră vorbindu-se mult de activităţile fostului lor tâmplar, dar erau vexaţi că el nu inclusese niciodată satul său natal în nici unul dintre primele sale turnee de predicare. În adevăr, ei cunoşteau renumele lui Iisus, dar majoritatea cetăţenilor erau iritaţi de faptul că el nu înfăptuise nici una dintre marile lui lucrări în localitatea tinereţii sale. Vreme de luni de zile, oamenii din Nazaret discutaseră mult despre Iisus, şi în ansamblu opinia lor în privinţa lui era defavorabilă.

^(1684.2) ^150:7.3 Maestrul se găsea deci într-o atmosferă clar ostilă şi hipercritică, iar nu într-un climat autentic de reîntoarcere acasă. Dar asta nu era totul. Ştiind că avea să îşi petreacă această zi de sabat în Nazaret şi presupunând că el va predica în sinagogă, duşmanii săi angajaseră un mare număr de oameni grosolani şi bădărani pentru a-l stingheri şi pentru a provoca necazuri în toate chipurile posibile.

^(1684.3) ^150:7.4 Majoritatea prietenilor lui mai vârstnici, inclusiv cazanul puţin senil care fusese profesorul său, erau morţi sau părăsiseră Nazaretul, iar generaţia tânără avea tendinţa de a fi foarte geloasă pe celebritatea lui Iisus. Se uita devotamentul pe care el îl manifestase anterior faţă de familia tatălui său şi era criticată amarnic neglijenţa sa de a-i vizita pe fratele şi pe surorile lui care trăiau în Nazaret. Atitudinea familiei lui Iisus faţă de el contribuise în egală măsură la sporirea acestui sentiment de rea-voinţă al locuitorilor. Iudeii ortodocşi au îndrăznit chiar şi să îl critice pe Iisus pentru a fi mers prea repede în drumul său către sinagogă din această dimineaţă de sabat.

Slujba de sabat

^(1684.4) ^150:8.1 Vremea era splendidă în această zi de sabat, şi tot Nazaretul, prieteni şi duşmani, au ieşit ca să asculte discursul din sinagogă al acestui fost cetăţean al oraşului lor. O mare parte a suitei apostolice a trebuit să rămână afară, căci nu era destul loc pentru toţi cei care veniseră să îl audă. Pe când era un flăcău, Iisus luase adesea cuvântul în acest loc de cult. În dimineaţa aceea, în vreme ce şeful sinagogii îi înmâna sulul cu scrieri sacre din care avea să citească lecţia Scripturilor, nici unul dintre auditori nu n-a părut să îşi amintească că acesta era tocmai manuscrisul pe care Iisus îl oferise odinioară acestei sinagogi.

^(1684.5) ^150:8.2 Slujbele din ziua aceasta se celebrau exact în aceeaşi manieră ca pe vreme în care Iisus asistase la ele în copilărie. El a urcat pe estrada oratorilor cu şeful sinagogii, şi slujba a început prin recitarea a două rugăciuni: „Binecuvântat este Domnul, Regele lumii, care formează lumina şi creează întunericul, care face pacea şi creează toate lucrurile; care, în milostenia sa, dă lumină Pământului şi celor ce se află pe el, şi care, în bunătatea sa, zi după zi şi în fiecare zi, reînnoieşte opera creaţiei. Binecuvântat este Domnul Dumnezeul nostru pentru gloria operei mâinilor sale şi pentru luminile dătătoare de lumină pe care le-a creat spre slava sa. Selah. Binecuvântat este Domnul Dumnezeul nostru care a creat luminile.”

^(1685.1) ^150:8.3 După o pauză, asistenţa a reînceput să se roage: „Domnul Dumnezeu nostru ne-a iubit cu o dragoste mare, şi se apleacă asupra noastră cu o milă copleşitoare, el, Tatăl şi Regele nostru, de dragul părinţilor noştri care au avut încredere în el. Tu i-ai învăţat regulile vieţii; ai milă de noi şi învaţă-ne. Luminează-ne ochii asupra legii; fă ca inima noastră să adere la poruncile tale; uneşte inimile noastre pentru a iubi numele tău şi a ne teme de el, şi nu vom fi acoperiţi de ruşine, lume fără de sfârşit. Căci tu eşti un Dumnezeu care pregăteşte salvarea; tu ne-ai ales dintre toate limbile şi naţiunile, şi, în adevăr, tu ne-ai apropiat de marele tău nume – Selah – pentru ca noi să putem slăvi unitatea ta cu dragoste. Binecuvântat să fie Domnul care, în dragostea lui, a ales poporul său Israel.”

^(1685.2) ^150:8.4 Congregaţia a recitat apoi Shema, dictonul credinţei iudaice. Acest ritual consta în repetarea a numeroase pasaje din lege şi arăta că fidelii luau asupra lor jugul împărăţiei cerurilor, precum şi jugul poruncilor de pus în practică zi şi noapte.

^(1685.3) ^150:8.5 A urmat apoi a treia rugăciune: „Este adevărat că tu eşti Iehova, Dumnezeul nostru şi Dumnezeul părinţilor noştri, Regele nostru şi Regele părinţilor noştri; Salvatorul nostru şi Salvatorul părinţilor noştri, Creatorul nostru şi stânca salvării noastre, ajutorul şi eliberatorul nostru. Numele tău există din totdeauna, şi nu există alt Dumnezeu în afară de tine. Cei care au fost eliberaţi au cântat un cântec în numele tău pe ţărmul mării; toţi laolaltă te vor slăvi şi te vor recunoaşte ca Rege, zicând: Iehova va domni veacuri peste veacuri. Binecuvântat este Domnul care salvează Israelul.”

^(1685.4) ^150:8.6 Mai marele sinagogii şi-a luat locul înaintea arcului, sau a cufărului care conţinea scrierile sacre, şi a început să recite cele nouăsprezece elogii, sau binecuvântări. Dar, cu această ocazie, era de dorit să se scurteze slujba pentru a lăsa mai mult timp oaspetelui de onoare pentru discursul său; prin urmare, nu s-au recitat decât primul şi ultimul elogiu. Iată-l pe primul: „Binecuvântat să fie Domnul Dumnezeul nostru şi Dumnezeul părinţilor noştri, Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isac şi Dumnezeul lui Iacob; marele, puternicul şi teribilul Dumnezeu care arată îndurare şi bunătate, care creează toate lucrurile, care îşi aminteşte de binevoitoarele sale făgăduieli faţă de părinţii noştri şi, de dragul propriului său nume, trimite cu dragoste un salvator copiilor lor. O, Rege, ajutorul nostru, salvatorul nostru şi ocrotitorul nostru! Tu eşti binecuvântat, O, Iehova, pavăza lui Avraam.”

^(1685.5) ^150:8.7 Apoi a urmat ultima binecuvântare: „Revarsă peste Israel, poporul tău, o mare pace eternă, căci tu eşti Regele şi Domnul oricărei păci. Este bine în ochii tăi a da oricând şi în orice ceas binecuvântarea păcii tale Israelului. Fii binecuvântat, tu, Iehova, pentru binecuvântarea păcii pe care tu o împarţi poporului tău, Israel.” Adunarea nu privea la conducător în vreme ce el recita elogiile. El a făcut apoi o rugăciune nerituală, potrivită circumstanţelor; la sfârşitul acestei rugăciuni, toată asistenţa i s-a alăturat lui pentru a zice amin.

^(1685.6) ^150:8.8 După aceea, cazanul a mers către arc, şi a scos de acolo un sul pe care i l-a dat lui Iisus pentru a citi lecţia din Scripturi. Obiceiul voia să fie numite şapte persoane pentru a citi fiecare cel puţin trei versete ale legii, dar, cu acest prilej, s-a renunţat la această practică pentru a permite vizitatorului să citească o lecţie la alegerea sa. Iisus a luat sulul, s-a ridicat şi a început să citească în Deuteronom: „Căci porunca pe care ţi-o dau astăzi nu îţi este ascunsă, şi nu este nici departe de tine. El nu este în ceruri pentru că tu zici: care va urca pentru noi în ceruri şi ne va raporta că putem să-l auzim şi să-l punem în practică? Nu este nici dincolo de mare, pentru că tu zici: care va trece marea pentru a ne aduce porunca şi noi s-o putem auzi şi pune în practică? Nu. Cuvântul vieţii este foarte aproape de tine, şi chiar şi în prezenţa ta şi în inima ta, ca tu să îl poţi cunoaşte şi să îi dai ascultare.”

^(1686.1) ^150:8.9 Când Iisus a terminat de citit din Cartea Legii, a început cu Cartea lui Isaia: „Spiritul Domnului este peste mine, pentru că m-a uns ca să predic veştile bune celor sărmani. El m-a trimis ca să le proclam captivilor eliberarea şi celor orbiţi recăpătarea vederii, ca să îi pun în libertate pe cei care sunt mâhniţi şi să proclam anul favorii Domnului.”

^(1686.2) ^150:8.10 Iisus a închis cartea, i-a înmânat-o şefului sinagogii, ş-a reaşezat şi a început să vorbească poporului zicând mai întâi: Astăzi, aceste Scripturi sunt înfăptuite. Apoi a vorbit vreme de vreun sfert de ceas despre Fiii şi Fiicele lui Dumnezeu. Discursul său a plăcut multora dintre auditorii care s-au minunat de graţia şi de înţelepciunea sa.

^(1686.3) ^150:8.11 Obiceiul cerea ca la sfârşitul ceremoniei oficiale, oratorul să rămână în sinagogă, astfel încât persoanele interesate să îi poată pune întrebări. În consecinţă, în această dimineaţă de sâmbătă, Iisus a coborât pentru a se amesteca cu mulţimea, care se înghesuia ca să îl ia la întrebări. În acest grup se găseau mulţi aţâţători care căutau să semene discordie, şi în jurul grupului circulau oameni josnici care fuseseră plătiţi ca să îi facă necazuri lui Iisus. Mulţi dintre discipolii şi evangheliştii care rămăseseră afară s-au îmbulzit acum pentru a intra în sinagogă şi nu le-a trebuit mult ca să îşi de-a seama că necazurile erau ameninţătoare. Ei au căutat să îl conducă pe Maestru, dar acesta nu a vrut să meargă cu ei.

Respingerea de către Nazaret

^(1686.4) ^150:9.1 Iisus s-a pomenit înconjurat în sinagogă de o mulţime de duşmani, şi, ici colo, câte unul dintre discipolii săi. La întrebările grosolane şi la sinistrele ironii, el a răspuns cu o vorbă de umor: „Da, eu sunt fiul lui Iosif; eu sunt tâmplarul, şi nu sunt surprins că îmi amintiţi de proverbul: ‘Doctore, vindecă-te pe tine’, nici că mă provocaţi să fac în Nazaret ceea ce aţi auzit spunându-se că am înfăptuit în Capernaum. Dar eu vă iau de martori că înseşi Scripturile declară ‘că un profet este onorat, dar nu şi în patria sa şi printre ai săi.’”

^(1686.5) ^150:9.2 Dar ei l-au înghesuit, au îndreptat spre el un deget acuzator şi au zis: „Tu te crezi mai bun decât oamenii din Nazaret; tu ne-ai părăsit, dar fratele tău este un muncitor de rând şi surorile tale trăiesc încă printre noi. O cunoaştem pe Maria, mama ta. Astăzi unde sunt toţi aceştia. Auzim lucruri mari puse pe seama ta, dar băgăm de seamă că la întoarcere tu nu mai faci minuni.” Iisus a răspuns: „Eu îi iubesc pe locuitorii oraşului în care am crescut, şi m-aş bucura să vă văd pe toţi intrând în împărăţia cerurilor, dar nu mi-e lăsat mie să hotărăsc înfăptuirea de lucrări ale lui Dumnezeu. Transformările harului se produc ca răspuns la credinţa vie a celor care beneficiază de el.”

^(1686.6) ^150:9.3 Iisus ar fi mânuit gloata cu bonomie şi ar fi dezarmat efectiv pe duşmanii săi, fie ei şi cei mai violenţi, dacă unul dintre apostolii săi, Simon Zelotul, nu ar fi comis o gravă greşeală tactică. Cu ajutorul lui Nahor, unul dintre evangheliştii tineri, Simon adunase, între timp, un grup de prieteni de-ai lui Iisus din mulţime, a luat o atitudine războinică şi le-a dat de înţeles inamicilor lui Iisus să plece de acolo. Iisus îi învăţase de multă vreme pe apostoli că un răspuns blând abate vrajba, dar discipolii săi nu erau obişnuiţi să îl vadă pe instructorul lor preaiubit, pe care îl numeau cu atâta bunăvoinţă Maestrul, tratat cu atâta impoliteţe şi dispreţ. Asta era prea mult pentru ei, aşa că au dat frâu liber resentimentului lor pasional şi vehement, ceea ce nu a făcut decât să stârnească spiritul de răzmeriţă în această adunare nelegiuită şi vulgară. Atunci, sub conducerea unor mercenari, oamenii aceia brutali au pus mâna pe Iisus şi l-au târât afară din sinagogă, spre marginea unei râpe, pe un deal vecin, cu intenţia de a-l împinge în prăpastie pentru a provoca o cădere mortală pe stâncile de jos. Însă, chiar în momentul în care aveau să treacă la faptă, Iisus s-a întors subit cu faţa către răpitori, şi înfruntându-i, şi-a încrucişat liniştit braţele. N-a zis nimic, dar prietenii săi au fost peste măsură de uluiţi să îl vadă înaintând, în timp ce gloata se dădea în lături şi îl lăsa să treacă fără a-l molesta.

^(1687.1) ^150:9.4 Urmat de ucenici, Iisus s-a dus în tabăra lor unde s-a relatat tot episodul. În aceeaşi seară, ei s-au pregătit să plece devreme în dimineaţa zilei următoare către Capernaum, aşa cum le ordonase Iisus. Acest sfârşit tumultuos al celui de-al treilea turneu de predicare a avut un efect de dezmeticire asupra tuturor discipolilor lui Iisus. Ei au început să înţeleagă semnificaţia anumitor învăţături ale Maestrului. Ei s-au deşteptat la noţiunea că regatul nu se va stabili decât prin multă mâhnire şi decepţii amare.

^(1687.2) ^150:9.5 Ei au părăsit Nazaretul duminică dimineaţa, au parcurs rute diferite şi s-au adunat din nou în cele din urmă la Betsaida, către mijlocul zilei, joi, 10 martie. Ei s-au reunit ca un grup cuminţit, serios şi deziluzionat de predicatori ai evangheliei adevărului, şi nu ca o trupă entuziastă de cruciaţi triumfători pregătiţi să cucerească totul.

Până la o nouă revedere … pace și lumină pentru toți !

Costi

Share this:

Viața și învățăturile lui Iisus – Cel de-al doilea turneu de predicare

Posted on 30 octombrie 2016 by corus

Răspunde

Continuare: Viața și învățăturile lui Iisus conform cărții Urantia

Cel de-al doilea turneu de predicare

Marele renume al lui Iisus
Atitudinea poporului
Ostilitatea liderilor religioşi
Derularea turneului de predicare
Lecţia despre mulţumire
„Teama de domnul”
Întoarcerea la Betsaida

Cine dorește să citească materialul în original o poate face de pe linkul de mai jos :

http://www.urantia.org/ro/cartea-urantia/citeste-cartea-urantia-online

Capitolul 149

Cel de-al doilea turneu de predicare

^(1668.1) ^149:0.1 CEL de-al doilea turneu de predicare publică în Galileea a început duminică 3 octombrie, anul 28, şi a continuat timp de aproape trei luni, luând sfârşit pe 30 decembrie. A participat la acest efort Iisus şi cei doisprezece apostoli, asistaţi de corpul nou recrutat de 117 evanghelişti şi de numeroase alte persoane interesate. Pe parcursul acestui turneu, ei au vizitat Gadara, Tolemaida, Iafia, Dabarita, Meguido, Iezreel, Scitopolis, Taricheea, Hipos, Gamala, Betsaida-Iulias şi un mare număr de alte sate şi oraşe.

^(1668.2) ^149:0.2 Înainte de a pleca în această dimineaţă de duminică, Andrei şi Petru i-au cerut lui Iisus să fixeze definitiv atribuţiile noilor evanghelişti, dar Maestrul a refuzat zicând că nu ţinea de domeniul lui să facă lucruri pe care alţii le-ar putea face într-o manieră mai acceptabilă. După ce au chibzuit cum se cuvine, apostolii au decis că Iacob Zebedeu va fi cel care să fixeze atribuţiile. La sfârşitul comentariilor lui Iacob, Iisus le-a zis evangheliştilor: „Mergeţi acum şi faceţi lucrarea cu care aţi fost însărcinaţi şi, mai târziu, când vă veţi arăta competenţi şi fideli, vă voi conferi hirotonisirea pentru a predica evanghelia împărăţiei.”

^(1668.3) ^149:0.3 În cursul acestui turneu, numai Iacob şi Ioan au călătorit cu Iisus. Petru şi ceilalţi apostoli au luat fiecare câte doisprezece evanghelişti, şi au păstrat cu aceştia un contact strâns în timp ce şi-au continuat munca de predicare şi de propovăduire. Îndată ce credincioşii erau pregătiţi să intre în regat, apostolii le administrau botezul. Iisus şi cei doi tovarăşi ai lui au călătorit mult în cursul acestor trei luni, vizitând adesea şi două oraşe în aceeaşi zi pentru a observa activitatea evangheliştilor şi pentru a-i încuraja în eforturile lor de a întemeia regatul. Tot acest al doilea turneu de predicare a fost mai ales un efort de a permite acestui corp de 117 de evanghelişti recent formaţi să dobândească o experienţă practică.

^(1668.4) ^149:0.4 În această perioadă, şi ulterior până în epoca în care Iisus şi cei doisprezece au plecat în cele din urmă la Ierusalim, David Zebedeu a menţinut, pentru lucrarea regatului, un cartier general în casa tatălui său din Betsaida. Acesta a fost sediul central al operaţiunilor lui Iisus pe Pământ, şi un loc de popas pentru serviciul de mesageri pe care David îl asigura între credincioşii din diversele părţi ale Palestinei şi din regiunile adiacente. El a înfăptuit toate acestea din proprie iniţiativă, dar cu aprobarea lui Andrei. David folosea de la patruzeci la cincizeci de mesageri în acest serviciu de informaţii pentru munca regatului, care creştea şi se extindea cu rapid. În timp ce asigura acest serviciu, el îşi câştiga parţial traiul consacrând o parte din timpul său vechii meserii de pescar.

1. Marele renume al lui Iisus

^(1668.5) ^149:1.1 În momentul în care tabăra din Betsaida a fost ridicată, renumele lui Iisus, mai ales ca vindecător, se răspândise în toate regiunile Palestinei, în toată Siria şi în ţările vecine. La săptămâni după plecarea din Betsaida, bolnavii au continuat să sosească. Nereuşind să îl întâlnească pe Maestru, ei aflau de la David unde se găsea şi porneau în căutarea sa. În cursul acestui turneu, Iisus nu a înfăptuit în mod deliberat nici un act de vindecare aşa-zis miraculoasă. Totuşi, zeci de persoane suferinde şi-au văzut sănătatea şi fericirea restabilite graţie puterii de reconstruire a credinţei intense care le împingea în căutarea tămăduirii.

^(1669.1) ^149:1.2 La vremea acestei misiuni, a început să se producă o serie specială şi inexplicabilă de fenomene de vindecare, care au continuat până la sfârşitul vieţii terestre a lui Iisus. Pe parcursul acestui turneu de trei luni, peste o sută de bărbaţi, de femei şi de copii din Iudeea, din Idumeea, din Galileea, din Siria, din Tir şi din Sidon, şi de dincolo de Iordan, au beneficiat de această vindecare inconştientă făcută de Iisus şi, când s-au înapoiat la casa lor, ei au contribuit şi mai mult la sporirea renumelui său. Şi ei au făcut aşa, cu toate că Iisus, de fiecare dată când observa vreunul dintre aceste cazuri de vindecare spontană, recomanda direct beneficiarului „să nu vorbească nimănui”.

^(1669.2) ^149:1.3 Nu ni s-a revelat niciodată cu exactitate ceea ce se petrecuse în aceste cazuri de vindecare spontană sau inconştientă. Maestrul nu a explicat niciodată apostolilor săi modul cum se efectuau. În mai multe rânduri, el s-a mărginit a zice: „Eu îmi dau seama că a ţâşnit din mine o putere.” Într-un rând, după ce a fost atins de un copil, el a remarcat: „Îmi dau seama că a ţâşnit afară din mine viaţa.”

^(1669.3) ^149:1.4 În absenţa indicaţiilor directe ale Maestrului referitoare la natura acestor însănătoşiri spontane, ar fi o impertinenţă din partea noastră să încercăm să explicăm cum au fost ele înfăptuite, dar ne este permis să ne dăm părerea noastră despre aceste fenomene de vindecare. Noi credem că un mare număr din însănătoşirile aparent miraculoase care s-au produs în cursul slujirii pe pământ a lui Iisus au rezultat din conjugarea următoarelor trei puternice influenţe:

^(1669.4) ^149:1.5 1. Prezenţa unei credinţe solide, dominante şi vii în inima fiinţei omeneşti care căuta cu perseverenţă să fie vindecată, însoţită de faptul că această vindecare era dorită mai degrabă pentru binefacerile ei spirituale decât pentru o restabilire pur fizică.

^(1669.5) ^149:1.6 2. Existenţa, concomitent cu această credinţă omenească, a marii simpatii şi a marii compasiuni a Fiului Creator întrupat şi plin de îndurare; acest Fiu al lui Dumnezeu poseda efectiv, în persoana sa, puteri şi prerogative de vindecare creative aproape nelimitate şi independente de timp.

^(1669.6) ^149:1.7 3. În acelaşi timp cu credinţa creaturii şi cu viaţa Creatorului, trebuie, de asemenea, notat că acest om-Dumnezeu era expresia personificată a voii Tatălui. Cu prilejul contactului dintre nevoia umană şi puterea divină capabilă de a o satisface, dacă Tatăl nu ar exprima voinţa diferită, cele două ar deveni una; vindecarea s-ar produce atunci fără ca Iisus cel uman să fi fost conştient de ea, dar ea ar fi fost imediat recunoscută de natura sa divină. Deci, trebuie explicate un mare număr de cazuri de vindecare prin operarea unei mari legi care ne este cunoscută de demult, şi anume: Ceea ce Fiul Creator doreşte şi ceea ce Tatăl etern voieşte ESTE.

^(1669.7) ^149:1.8 Noi suntem deci de părere că în prezenţa personală a lui Iisus, anumite forme de credinţă umană profundă constrângeau literalmente şi realmente manifestarea vindecării prin anumite forţe şi personalităţi creative ale universului, pe atunci intim asociate cu Fiul Omului. Devine, de atunci, un fapt de seamă că Iisus a permis frecvent ca oamenii să se vindece ei înşişi, în prezenţa sa, prin puterea credinţei lor personale.

^(1670.1) ^149:1.9 Mulţi alţii au căutat vindecarea în scopuri pur egoiste. O văduvă bogată din Tir, însoţită de suita ei, a venit pentru a fi vindecată de infirmităţile ei, şi care erau multe; urmărindu-l pe Iisus prin Galileea, ea a continuat să îi ofere tot mai mulţi bani, de parcă puterea lui Dumnezeu ar putea fi cumpărată prin licitaţie. Ea nu s-a interesat niciodată de evanghelia împărăţiei; ea căuta doar vindecarea bolilor ei fizice.

2. Atitudinea poporului

^(1670.2) ^149:2.1 Iisus înţelegea mintea oamenilor; el ştia ce este în adâncul inimii lor. Dacă învăţăturile sale ar fi fost transmise aşa cum le-a prezentat el, având drept singur comentariu interpretarea inspirată a vieţii sale pământeşti, toate naţiunile şi toate religiile lumii ar fi îmbrăţişat rapid evanghelia împărăţiei. Eforturile bine intenţionate ale primilor ucenici ai lui Iisus de reformulare a învăţăturilor sale, cu scopul de a le face mai acceptabile pentru anumite naţiuni, rase şi religii, au avut ca efect doar facerea acestor învăţături şi mai puţin acceptabile pentru toate celelalte naţiuni, rase şi religii.

^(1670.3) ^149:2.2 În eforturile lui de a atrage atenţia favorabilă a anumitor grupuri din epoca sa asupra învăţăturilor lui Iisus, apostolul Pavel a scris numeroase epistole de instrucţiuni şi de recomandări. Alţi învăţători ai evangheliei lui Iisus au făcut la fel, dar nici unul dintre ei nu şi-a închipuit că aceste scrieri vor fi ulterior adunate de către cei care vroiau să le prezinte ca alcătuind învăţăturile lui Iisus. În consecinţă, deşi ceea ce se numeşte creştinism conţine mai multe elemente din evanghelia Maestrului decât orice altă religie, el conţine şi multe date pe care nu le-a propovăduit Iisus. În afară de încorporarea, în creştinismul primitiv, a numeroase învăţături ale misterelor persane şi a multor elemente din filozofia greacă, s-au comis două mari greşeli:

^(1670.4) ^149:2.3 1. Efortul de a lega direct învăţătura evangheliei de teologia iudaică, aşa cum este ilustrat de doctrinele creştine ale ispăşirii, propovăduind că Iisus era Fiul al cărui sacrificiu ar satisface severa judecată a Tatălui şi ar potoli furia divină. Aceste învăţături au dat naştere unor încercări lăudabile de a face evanghelia împărăţiei mai acceptabilă iudeilor increduli. Dacă aceste eforturi au eşuat în ţelul lor în ceea ce priveşte aderarea iudeilor, ei n-au eşuat în încurcarea şi în alienarea multor suflete sincere din toate generaţiile ulterioare.

^(1670.5) ^149:2.4 2. Ce-a de-a doua mare gafă a primilor ucenici ai Maestrului, o greşeală la a cărei perpetuarea au persistat toate generaţiile ulterioare, a fost aceea de a organiza doctrina creştină atât de complet în jurul persoanei lui Iisus. Acest accent excesiv pus pe personalitatea lui Iisus, în teologia creştinismului, a contribuit la opacizarea învăţăturilor sale. Toate acestea au făcut din ce în ce mai dificil iudeilor, mahomedanilor, hinduşilor şi altor membri ai religiilor orientale de a accepta învăţăturile lui Iisus. Noi n-am vrea să minimalizăm locul persoanei sale într-o religie care poate să-i poarte numele, dar nici n-am vrea să permitem ca această consideraţie să eclipseze viaţa sa inspiratoare sau să înlocuiască mesajul lui de salvare: paternitatea lui Dumnezeu şi fraternitatea oamenilor.

^(1670.6) ^149:2.5 Cei care propovăduiesc religia lui Iisus ar trebui să se apropie de celelalte religii în recunoaşterea adevărurilor pe care le deţin în comun (şi dintre care multe provin direct sau indirect din mesajul lui Iisus) abţinându-se totodată să mai insiste atât de mult asupra diferenţelor.

^(1671.1) ^149:2.6 În momentul acela, renumele lui Iisus se sprijinea în principal pe reputaţia sa de vindecător, dar nu urmează că a trebuit întotdeauna să fie astfel. Pe măsură ce trecea timpul, el a fost din ce în ce mai căutat pentru ajutorul său spiritual. Cu toate acestea, însănătoşirile fizice erau cele care exercitau asupra poporului atracţia cea mai directă şi cea mai imediată. Ajutorul lui Iisus era din ce în ce mai solicitat de către victimele sclaviei morale şi ale obsesiilor mentale; el le propovăduia invariabil calea izbăvirii. Taţii căutau sfaturile sale pentru a-şi călăuzi fiii, şi mamele îi cereau ajutorul pentru a-şi îndruma fiicele. Cei care se aflau în întuneric veneau către el, şi el le revela lumina vieţii. El apleca întotdeauna urechea la nenorociţii omenirii şi ajuta oricând pe oricine căuta îndrumarea sa.

^(1671.2) ^149:2.7 În vreme ce Creatorul însuşi era pe pământ, întrupat sub înfăţişarea cărnii muritoare, era inevitabil să se producă lucruri extraordinare. Totuşi, n-ar trebui să vă apropiaţi de Iisus prin aceste evenimente aşa-zise miraculoase. Învăţaţi să vă apropiaţi de miracole prin Iisus, dar nu comiteţi greşeala de a vă apropia de Iisus prin miracole. Această recomandare este legitimă, cu toate că Iisus din Nazaret este unicul întemeietor de religie care a înfăptuit pe pământ acte supramateriale.

^(1671.3) ^149:2.8 Trăsătura cea mai uimitoare şi cea mai revolutivă a misiunii pământeşti a lui Mihail a fost atitudinea sa faţă de femei. Într-o epocă şi într-o generaţie în care pentru un bărbat nu era potrivit s-o salute nici chiar pe propria lui soţie în public, Iisus a îndrăznit să ia cu el femei care să propovăduiască evanghelia în legătură cu cel de-al treilea turneu al său de predicare în Galileea. Şi a avut curajul suprem de a face asta în ciuda învăţăturii rabinice care proclama: „Mai bine să ardeţi cuvintele legii decât să le încredinţaţi femeilor.”

^(1671.4) ^149:2.9 Într-o singură generaţie, Iisus a scos femeile dintr-o uitare nerespectuoasă şi le-a eliberat de corvezile servile ale epocilor primitive. Şi este o ruşine pentru religia care a îndrăznit să îşi însuşească numele lui Iisus, că n-a avut curajul moral de a urma acest nobil exemplu în atitudinea ei ulterioară faţă de femei.

^(1671.5) ^149:2.10 Oamenii cu care Iisus se amesteca îl găseau întru totul dezbărat de superstiţiile vremii. El era liber de prejudecăţi religioase şi nu era niciodată intolerant. Nimic din inima sa nu semăna cu un antagonism social. El se conforma la ceea ce era bun din religia strămoşilor lui, dar nu şovăia să neglijeze tradiţiile umane ale superstiţiei şi ale servituţii. El îndrăznea să propovăduiască că catastrofele naturii, accidentele timpului şi alte evenimente dezastruoase nu sunt nici pedepse ale judecăţii divine nici decrete misterioase ale Providenţei. El a condamnat devotamentul servil faţă de ceremoniile lipsite de sens, şi a denunţat sofismul cultului materialist. El a proclamat fără înconjur libertatea spirituale a oamenilor şi a îndrăznit să propovăduiască că muritorii întrupaţi sunt, în fapt şi în adevăr, fiii Dumnezeului viu.

^(1671.6) ^149:2.11 Iisus a transcens toate învăţăturile strămoşilor săi atunci când a substitui cu îndrăzneală mâinile fără pată cu inimile fără pată, ca semne ale adevăratei religii. El a înlocuit tradiţia prin realitate şi a înlăturat toate pretenţiile vanităţii şi ale ipocriziei. Şi, totuşi, acest neînfricat om al lui Dumnezeu n-a dat curs liber criticilor distructive, şi n-a manifestat un dispreţ total pentru uzanţele religioase, sociale, economice şi politice ale timpului său. El nu era un militant revolutiv; era un evoluţionist progresist. El nu s-a lansat în distrugerea a ceea ce era decât oferind simultan tovarăşilor săi lucrul mai înalt care trebuia să fie.

^(1672.1) ^149:2.12 Iisus a obţinut ascultarea discipolilor săi fără a o cere. Dintre toţi oamenii care au primit chemarea sa personală, numai trei au refuzat această invitaţie de a deveni discipolii săi. El exercita o putere de atracţie specială asupra oamenilor, dar nu era dictatorial. El impunea încrederea, şi niciodată nimeni n-a fost ofensat de primirea unui ordin de la el. El îşi asuma o autoritate absolută asupra discipolilor săi, dar nici unul n-a avut niciodată vreo obiecţie faţă de asta. El le îngăduia discipolilor să-l numească Maestrul.

^(1672.2) ^149:2.13 Maestrul era admirat de toţi cei care îl întâlneau, în afară de cei care nutreau prejudecăţi religioase bine înrădăcinată şi de cei care credeau că desluşesc un pericol politic în învăţăturile sale. Auditorii săi erau uluiţi de originalitatea şi de autoritatea învăţăturii sale. Ei s-au minunat de răbdarea sa faţă de înapoiaţii şi de pisălogii care îi puneau întrebări. El insufla speranţă şi încredere în inima tuturor celor care beneficiau de ajutorul său. Numai cei care nu l-au întâlnit se temeau de el, şi îl urau numai cei care îl considerau un campion al unui adevăr destinat să distrugă răul şi greşeala pe care ei hotărâseră să le păstreze cu orice preţ în inima lor.

^(1672.3) ^149:2.14 Asupra prietenilor lui, la fel ca şi asupra duşmanilor lui, el exercita o puternică influenţă fascinantă specială. Mulţimile îl urmau cu săptămânile, şi numai pentru a-i auzi cuvintele binevoitoare şi pentru a observa simplitatea vieţii sale. Bărbaţii şi femeile devotaţi îl iubeau pe Iisus cu o afecţiune aproape supraomenească, şi cu cât îl cunoşteau mai bine, cu atât îl iubeau mai mult, şi toate acestea rămân încă adevărate. Chiar şi astăzi şi în toate epocile viitoare, cu cât un om îl cunoaşte mai bine pe acest om-Dumnezeu cu atât mai mult îl va iubi şi va voi să-l urmeze.

3. Ostilitatea liderilor religioşi

^(1672.4) ^149:3.1 În pofida primirii favorabile a lui Iisus şi a învăţăturilor sale de către oamenii de rând, liderii religioşi din Ierusalim erau din ce în ce mai alarmaţi şi mai ostili. Fariseii elaboraseră o teologie sistematică şi dogmatică. Iisus propovăduia după nevoile de moment; el nu era un învăţător sistematic; el îşi expunea învăţătura plecând nu atât de la lege, cât de la viaţă, prin parabolă. Atunci când, pentru a-şi ilustra mesajul folosea o parabolă, el îşi propunea să nu utilizeze decât o singură trăsătură a poveştii în acest scop. Multe idei false despre învăţătura lui Iisus pot rezulta din încercările de a transforma parabolele sale în alegorii.)

^(1672.5) ^149:3.2 Liderii religioşi din Ierusalim deveneau aproape nebuni de furie ca urmare a recentei convertiri a tânărului Avraam şi a dezertării celor trei spioni, care fuseseră botezaţi de Petru şi îi însoţeau acum pe evanghelişti în cel de-al doilea turneu de predicare din Galileea. Conducătorii iudei erau din ce în ce mai orbiţi de frică şi de prejudecăţi, în timp ce inima lor se înăsprea de respingerea continuă a atrăgătoarelor adevăruri ale evangheliei împărăţiei. Odată ce oamenii au refuzat să facă apel la spiritul care locuieşte în ei, aproape că nu se mai poate face nimic pentru a modifica atitudinea lor.

^(1672.6) ^149:3.3 Cu prilejul primei sale întâlniri cu evangheliştii în tabăra de la Betsaida, Iisus le zisese la terminarea cuvântării sale: „Nu uitaţi că, trupeşte şi mental – adică emoţional – reacţia oamenilor este individuală. Singura lor uniformitate este faptul de a fi locuiţi de un spirit lăuntric. Deşi aceste spirite divine pot varia întrucâtva prin natura şi prin întinderea experienţei lor, ei reacţionează uniform la toate apelurile spirituale. Omenirea nu va putea niciodată ajunge la unitate şi la fraternitate altfel decât prin acest spirit şi făcând apel la el.” Dar mulţi dintre conducătorii iudei închiseseră porţile inimii lor la chemarea spirituală a regatului. Începând din ziua aceasta, ei n-au mai încetat să mai facă planuri şi să comploteze pentru a-l distruge pe Maestru. Ei erau convinşi că Iisus trebuia arestat, condamnat şi executat ca criminal religios, violator al învăţăturilor capitale ale legii sacre iudaice.

4. Derularea turneului de predicare

^(1673.1) ^149:4.1 Iisus a lucrat foarte puţin în public în timpul acestui turneu de predicare, dar el conducea numeroase ore de seară pentru credincioşi în majoritatea oraşelor şi satelor în care a avut ocazia să şadă cu Iacob şi Ioan. La una dintre aceste sesiuni de seară, unul dintre tinerii evanghelişti i-a pus lui Iisus o întrebare despre mânie, şi, în răspunsul său, Maestrul i-a dat, între altele, următoarele indicaţii:

^(1673.2) ^149:4.2 ”Mânia este o manifestare materială care reprezintă, într-o manieră generală, măsura în care natura spirituală n-a reuşit să domine naturile intelectuale şi fizice conjugate. Mânia indică lipsa voastră de iubire fraternă tolerantă, plus lipsa voastră de respect de sine şi de stăpânire de sine. Mânia epuizează sănătatea, degradează mintea şi îl handicapează pe instructorul spiritual al sufletului omului. N-aţi citit voi în Scripturi că ‘furia îl omoară pe omul prost’ şi că ‘omul se sfâşie pe el însuşi în mânia sa’? Şi că ‘cel care nu este iute la mânie posedă o mare înţelegere’, pe câtă vreme ‘oricine se enervează repede exaltă nebunia’? Voi ştiţi cu toţii că ‘un răspuns blând abate mânia’ şi că ‘cuvintele dure stârnesc mânia.’ ‘Reţinerea amână mânia’ şi ‘cel ce nu se controlează pe sine seamănă cu un oraş fără apărare şi fără ziduri.’ ‘Cel mânios este crud şi mânia este insultătoare.’ ‘Oamenii iritaţi aţâţă vrajba, pe când cei furioşi îşi înmulţesc nelegiuirile.’ ‘Nu fiţi grăbiţi în spirit, căci mânia rămâne în adâncul proştilor.‘ Înainte de a termina, Iisus a mai zis: „Inima să vă fie dominată de iubire, pentru ca îndrumătorul vostru spiritual să nu se ostenească prea mult ca să vă descătuşeze de tendinţa de a lăsa să izbucnească accesele de mânie animală incompatibile cu statutul filiaţiei divine.”

^(1673.3) ^149:4.3 Cu această aceeaşi ocazie, Maestrul a expus unui grup avantajul de a poseda un caracter bine echilibrat. El a recunoscut necesitatea, pentru majoritatea oamenilor, de a se consacra măiestriei unei oarecare profesii, dar el a deplâns toate tendinţele către specializarea excesivă care conduc la îngustimea de spirit şi la limitarea activităţilor vieţii. El a atras atenţia asupra faptului că orice virtute, dacă este dusă până la extrem, poate deveni un viciu. Iisus a predicat întotdeauna cumpătarea şi a propovăduit bunul simţ – a da problemelor vieţii justa lor proporţie. El a făcut observaţia că un exces de compasiune şi de milă pot degenera într-o gravă instabilitate emoţională, şi că entuziasmul poate duce la fanatism. El a analizat caracterul unuia dintre vechii lor asociaţi pe care închipuirea îl antrenase în întreprinderi vizionare şi irealizabile. În acelaşi timp, el i-a pus în gardă contra pericolelor monotoniei unei mediocrităţi prea conservatoare.

^(1673.4) ^149:4.4 Apoi Iisus a discutat asupra pericolelor curajului şi ale încrederii, şi modul în care aceste însuşiri conduc uneori sufletele nechibzuite la temeritate şi la îngâmfare. El a arătat deopotrivă cum prudenţa şi discreţia, atunci când sunt împinse prea departe, conduc la laşitate şi la nereuşită. El i-a îndemnat pe auditori să se străduiască să fie originali, evitând totodată tendinţa spre excentricitate. El pleda în favoarea compătimirii lipsite de sentimentalism şi a pietăţii fără bigotism. El a propovăduit un respect dezbărat de frică şi de superstiţie.

^(1674.1) ^149:4.5 Ceea ce i-a impresionat pe colaboratorii săi n-a fost atât de mult învăţătura lui Iisus despre echilibrul de caracter, ci mai degrabă faptul că propria sa viaţă era o expresie atât de elocventă a învăţăturii sale. El a trăit în mijlocul încordării şi al furtunii, dar aceasta nu l-a clătinat niciodată. Duşmanii săi îi întindeau întruna curse, dar n-au reuşit niciodată să-l prindă în ele. Înţelepţii şi erudiţii se străduiau să-l împingă în controverse, dar el nu se poticnea. Au încercat să-l încurce în discuţii, dar răspunsurile sale erau întotdeauna iluminate, pline de demnitate şi categorice. Când era întrerupt în discursurile sale de multiple întrebări, răspunsurile îi erau întotdeauna semnificative şi concludente. Niciodată n-a recurs la tactici josnice pentru a face faţă presiunii continue a duşmanilor lui care nu ezitau să recurgă la tot felul de minciuni, nedreptăţi şi inechităţi în atacurile lor împotriva lui.

^(1674.2) ^149:4.6 Este adevărat că mulţi bărbaţi şi femei trebuie să practice cu asiduitate o meserie bine definită pentru a-şi câştiga traiul; este totuşi în întregime dezirabil ca fiinţele omeneşti să cultive un vast câmp de cunoştinţe despre viaţă, aşa cum este ea trăită pe pământ. Persoanele cu adevărat educate nu se mulţumesc să rămână în ignoranţă în ceea ce priveşte viaţa şi faptele semenilor lor.

5. Lecţia despre mulţumire

^(1674.3) ^149:5.1 În ziua în care Iisus vizita grupul de evanghelişti care lucra sub îndrumarea lui Simon Zelotul, acesta l-a întrebat pe Maestru, în cursul conferinţei de seară: De ce sunt unele persoane cu atât de mult mai fericite şi mulţumite decât altele? Este mulţumirea o treabă de experienţă religioasă? Iisus a răspuns la întrebarea lui Simon dând, printre altele, următoarele indicaţii:

^(1674.4) ^149:5.2 ”Simon, unele persoane sunt din fire mai fericite decât a altele. Aceasta depinde mult, cu adevărat mult de bunăvoinţă a omului de a se lăsa condus şi îndrumat de spiritul Tatălui care trăieşte în el. Oare tu n-ai citit în scripturi aceste cuvinte ale înţeleptului: ‘Spiritul omului este lampa Domnului scrutând tot domeniul lui interior’? Şi de îndată ce aceşti muritori astfel călăuziţi de spirit zic: ‘Sforile au căzut pe mine în locuri agreabile; da, îmi revine o bună moştenire’. ‘Puţinul pe care îl posedă un om drept valorează mai mult decât bogăţiile multor oameni răi’, căci ‘un om de bine îşi va trage satisfacţia din el însuşi’, ‘O inimă voioasă dă o bună dispoziţie; ea este o sărbătoare continuă. Mai mult valorează puţine bunuri odată cu respectarea Domnului, decât o mare comoară aducătoare de necazuri. Mai mult face o masă de legume cu iubire decât un bou gras însoţit de ură. Mai mult valorează micile resurse cu dreptate decât marile venituri fără rectitudine.’ ‘O inimă veselă face bine ca şi un medicament.’ ‘Mai mult face să ai un pumn de grăunţe cu linişte decât o supraabundenţă de bunuri cu amărăciuni şi cu vexări ale spiritului.’

^(1674.5) ^149:5.3 ”Amărăciunile oamenilor provin, în mare parte, din ambiţiile lor dezamăgite şi din răniri ale orgoliului lor. Oamenii îşi rezervă o datorie din a face tot ce se poate cu viaţa lor pe pământ, dar, atunci când se fac eforturi sincere în sensul acesta, ei ar trebui să-şi accepte cu voioşie soarta şi să dea dovadă de ingeniozitate pentru a scoate cea mai bună parte din ceea ce le revine. O prea mare parte din dificultăţile oamenilor îşi au originea în profunda frică instinctivă din inima lor. ‘Cel rău fuge atunci când nimeni nu-l urmăreşte’. ‘Cei răi se aseamănă cu o mare agitată, căci ea nu se poate odihni, dar apele sale resping mâlul şi noroiul; nu există pace, spune Dumnezeu, pentru oamenii răi.’

^(1674.6) ^149:5.4 ”Aşadar nu căuta o pace amăgitoare şi nişte bucurii trecătoare, ci mai degrabă asigurarea credinţei şi siguranţa filiaţiei divine, care dau calmul, mulţumirea şi bucuria supremă în spirit.”

^(1675.1) ^149:5.5 Iisus considera prea puţin această lume ca o „vale a lacrimilor”, ci mai degrabă ca o „vale a creării de suflete”, sfera natală a spiritelor eterne nepieritoare menite să urce în Paradis.

6. „Teama de domnul”

^(1675.2) ^149:6.1 În Gamala, în cursul convorbirilor de seară, Filip i-a zis lui Iisus: „Maestre, de ce Scripturile ne ordonă să ne ‘temem de Domnul’, pe câtă vreme tu ai vrea ca noi să ne întoarcem fără frică spre Tatăl care este în ceruri? Cum putem noi să împăcăm aceste învăţături?” Iisus i-a răspuns lui Filip zicând:

^(1675.3) ^149:6.2 ”Copiii mei, nu mă surprinde că puneţi asemenea întrebări. La început, numai prin frică putea omul să înveţe respectul; dar eu am venit să revelez iubirea Tatălui pentru ca voi să fiţi îndemnaţi să-l adoraţi pe cel Etern prin atracţia recunoştinţei afectuoase a unui fiu şi prin reciprocitatea iubirii perfecte şi profunde a Tatălui. Aş vrea să vă scot din robia ce constă în a vă supune, prin frica servilă, serviciului fastidios al unui Dumnezeu-rege gelos şi mânios. Aş vrea să vă învăţ relaţiile de la Tată la fiu dintre Dumnezeu şi oameni, în aşa fel încât să vă conduc cu bucurie la libera adorare sublimă şi celestă a unui Dumnezeu-Tată afectuos, just şi îndurător.

^(1675.4) ^149:6.3 ”’Teama de Domnul’ a avut diferite înţelesuri în epocile succesive; ea a început prin spaimă, a continuat prin angoasă şi frică, şi a sfârşit prin teamă şi respect. Plecând de la respect, eu aş vrea acum să vă înalţ prin recunoaştere, prin realizare şi prin apreciere, la iubire. Când omul nu recunoaşte decât lucrările lui Dumnezeu, el este determinat să aibă frică de Cel Suprem; când începe să înţeleagă şi să cunoască prin experienţă personalitatea şi caracterul lui Dumnezeu cel viu, el este determinat să-l iubească tot mai mult pe acest bun şi perfect Tată universal şi etern. Tocmai această schimbare a relaţiei dintre om şi Dumnezeu constituie misiunea Fiului Omului pe pământ.

^(1675.5) ^149:6.4 ”Copiilor inteligenţi nu le este frică de tatăl lor pentru a obţine daruri mari de la el. Afecţiunea tatălui pentru fiii şi fiicele lui i-a dictat deja să le dăruie o abundenţă de lucruri bune. Primindu-le dinainte, aceşti copii preaiubiţi sunt determinaţi să-l iubească pe tatăl lor dând dovadă de recunoştinţă şi de apreciere pentru această generozitate binefăcătoare. Bunătatea lui Dumnezeu duce la pocăinţă; binefacerea lui Dumnezeu conduce la servire; milostenia lui Dumnezeu duce la salvare; în timp ce iubirea lui Dumnezeu conduce la adorarea lui cu inteligenţă din toată inima.

^(1675.6) ^149:6.5 ”Strămoşii voştri se temeau de Dumnezeu pentru că el era puternic şi misterios. Voi îl adoraţi pentru că el este magnific în iubire, generos în îndurare şi glorios în adevăr. Puterea lui Dumnezeu face să se nască frica în inima omenească, dar nobleţea şi justeţea personalităţii sale generează respect, iubire şi adorare spontană. Un fiu afectuos şi deferent nu se teme şi nici nu se sperie de un tată, fie el puternic şi nobil. Eu am venit în lume pentru a înlocui frica prin iubire, amărăciunea prin bucurie, teama prin încredere, sclavia servilă şi ceremoniile lipsite de sens prin serviciul expresie a iubirii şi prin adorarea apreciativă. Rămâne totuşi adevărat, pentru cei aflaţi în întuneric, că ‘teama de Domnul este începutul înţelepciunii.’ Când lumina va străluci mai din plin, fiii lui Dumnezeu vor fi făcuţi să-l laude Infinitul pentru ceea ce este el, mai degrabă decât să se teamă de ceea ce face.

^(1675.7) ^149:6.6 ”Când copiii sunt mici şi necugetaţi, trebuie ca ei să fie dojeniţi pentru a-i respecta pe părinţii lor; însă, când cresc şi încep să aprecieze ceva mai bine binefacerile îngrijirii şi ocrotirii părinţilor lor, un respect înţelegător şi o afecţiune crescândă îi înalţă la un nivel de experienţă la care ei îi iubesc efectiv pe părinţii lor pentru ceea ce sunt ei, mai mult decât pentru ceea ce au făcut. Tatăl îşi iubeşte în mod firesc copilul, dar copilul trebuie să-şi dezvolte dragostea pentru tatăl său începând cu spaima de ceea ce ar putea face tatăl său, apoi continuând cu teama, frica, dependenţa şi respectul, până la consideraţia apreciativă şi afectuoasă a iubirii.

^(1676.1) ^149:6.7 ”A-ţi fost învăţaţi că trebuie să vă ‘temeţi de Dumnezeu şi să respectaţi poruncile sale, căci aceea este întreaga datorie a omului.’ Or, eu am venit ca să vă dau o poruncă nouă şi superioară. Aş vrea să vă învăţ să-l ‘iubiţi pe Dumnezeu şi să învăţaţi să faceţi voia sa, căci acesta este cel mai mare privilegiu al fiilor de Dumnezeu eliberaţi.’ Taţii voştri au fost învăţaţi să se ‘teamă de Dumnezeu – Rege Atotputernic.’ Eu vă învăţ: Iubiţi-l pe Dumnezeu – Tatăl infinit milostiv.’

^(1676.2) ^149:6.8 ”În împărăţia cerurilor, pe care eu am venit să-l proclam, nu există nici un rege sus şi puternic; această împărăţie este o familie divină. Centrul şi capul universal recunoscut şi adorat fără rezervă, al acestei vaste fraternităţi de fiinţe inteligente este Tatăl meu şi Tatăl vostru. Eu sunt Fiul său, şi voi sunteţi deopotrivă fiii lui. Este deci veşnic adevărat că voi şi cu mine suntem fraţi în starea celestă, şi asta cu atât mai mult cu cât noi am devenit fraţi încarnaţi în viaţa pământească. Încetaţi deci să vă mai temeţi de Dumnezeu ca de un rege sau să-l mai serviţi ca pe un stăpân; învăţaţi să-l respectaţi ca fiind Creatorul; onoraţi-l ca fiind Tată al tinereţii voastre spirituale; iubiţi-l ca pe un apărător milostiv; şi, în cele din urmă, adoraţi-l ca fiind Tatăl iubitor şi infinit înţelept al înfloririi voastre în maturitatea şi în aprecierea spirituale.

^(1676.3) ^149:6.9 Falsele voastre concepţii despre Tatăl celest dau naştere ideilor voastre eronate despre umilinţă şi unei mari părţi din ipocrizia voastră. Omul este poate un vierme de pământ prin natura şi prin originea lui, însă, atunci când este locuit de spiritul Tatălui meu, acest om a devenit divin prin destinul său. Spiritul revărsat de Tatăl meu se va întoarce cu siguranţă la sursa sa divină şi la nivelul universal al originii sale. Şi sufletul omenesc al omului muritor care va fi devenit copilul renăscut al acestui spirit lăuntric se va înălţa cu certitudine odată cu spiritul divin până la însăşi prezenţa Tatălui veşnic.

^(1676.4) ^149:6.10 Într-adevăr, umilinţa se află în muritorii care primesc toate aceste daruri ale Tatălui care este în ceruri, cu toate că este ataşată o demnitate divină tuturor candidaţilor prin credinţă la ascensiunea eternă a împărăţiei cerurilor. Practicile servile şi lipsite de sens ale unei false smerenii ostentative sunt incompatibile cu aprecierea sursei salvării voastre şi cu recunoaşterea destinului sufletelor voastre născute din spirit. Smerenia în faţa lui Dumnezeu este cu totul potrivită în străfundurile inimii voastre; modestia înaintea oamenilor este lăudabilă; dar ipocrizia unei smerenii conştiente de sine şi care caută să atragă atenţia este copilărească şi nedemnă de fiii iluminaţi ai împărăţiei.

^(1676.5) ^149:6.11 Voi faceţi bine să fiţi modeşti în faţa lui Dumnezeu şi să vă controlaţi în faţa oamenilor, dar trebuie ca modestia voastră să aibă o origine spirituală şi să nu fie etalarea iluzorie a unui simţământ auto-conştient de superioritate satisfăcută de sine însăşi. Profetul a vorbit cu înţelepciune când a zis: ‘Mergeţi smeriţi cu Dumnezeu’, căci, deşi Tatăl celest este Infinit şi Etern, el locuieşte şi ‘în cel care are o minte care se căieşte şi un spirit smerit’. Tatăl meu dispreţuieşte orgoliul, detestă ipocrizia şi urăşte inechitatea. Pentru a scoate în relief valoarea sincerităţii şi a perfectei încrederi în sprijinul afectuos şi în îndrumările fidele ale Tatălui celest, de aceea am făcut eu de atâtea ori aluzie la copilaşi, pentru a ilustra atitudinea minţii şi răspunsul spiritului care sunt atât de esenţiale pentru a permite muritorilor să intre în realităţile spirituale ale împărăţiei cerurilor.

^(1677.1) ^149:6.12 Profetul Ieremia i-a descris pe mulţi muritori atunci când a zis: ‘Voi sunteţi aproape de Dumnezeu cu gura, dar departe de el în inima voastră.’ N-aţi citit voi şi lugubrul avertisment al profetului care a spus: ‘Preoţii acestei lumi propovăduiesc pentru un salariu, iar profeţii prezic pentru bani. În acelaşi timp, ei se pretind pioşi şi proclamă că Domnul este cu ei’? N-aţi fost voi puşi în gardă contra ‘celor care vorbesc de pace vecinilor lor când vrajba este în inima lor’, contra ‘celor care linguşesc cu buzele în vreme ce inima lor joacă un dublu joc’? Dintre toate amărăciunile pentru un om încrezător, nu este nimic atât de teribil decât de a fi rănit în casa unui prieten în care avea încredere.’”

7. Întoarcerea la Betsaida

^(1677.2) ^149:7.1 După ce s-a sfătuit cu Simon Petru şi a primit aprobarea lui Iisus, Andrei îl însărcinase pe David, în Betsaida, să trimită mesageri la diversele grupuri de predicatori, cu instrucţiunea de a termina turneul lor şi de a reveni la Betsaida în ziua de joi 30 decembrie. La ora mesei de seară a acestei zile ploioase, tot grupul apostolic şi învăţătorii evanghelişti sosiseră acasă la Zebedeu.

^(1677.3) ^149:7.2 Grupul a petrecut laolaltă ziua de sabat şi a locuit în casele din Betsaida şi din Capernaum, oraşul vecin. După aceea, întregului grup i s-au dat paisprezece zile de vacanţă pentru ca membrii lui să se poată duce la familia lor, să-şi viziteze prietenii sau să meargă la pescuit. Cele două sau trei zile în care grupul a rămas reunit în Betsaida au fost cu adevărat tonifiante şi inspiratoare; chiar şi vechii învăţători au fost edificaţi la auzirea tinerilor predicatori povestindu-şi experienţele.

^(1677.4) ^149:7.3 Printre cei 117 evanghelişti, care au participat la acest al doilea turneu de predicare în Galileea, numai vreo 75 au reuşit să treacă de proba experienţei actuale şi s-au găsit disponibili pentru a primi o însărcinare la expirarea celor două săptămâni de odihnă. Iisus a rămas la Zebedeu cu Andrei, cu Petru, cu Iacob şi cu Ioan, şi a petrecut multă vreme în discuţia cu ei referitoare la prosperitatea şi la expansiunea regatului.

Până la o nouă revedere .. pace și lumină pentru toți !

Costi

Share this:

Viața și învățăturile lui Iisus – Formarea evangheliştilor în Betsaida

Posted on 23 octombrie 2016 by corus

Răspunde

Continuare: Viața și învățăturile lui Iisus conform cărții Urantia

Formarea evangheliștilor în Betsaida

O nouă şcoală a profeţilor
Spitalul din Betsaida
Treburile tatălui
Răul, păcatul şi inechitatea
Rostul îndurerării
Neînţelegerea suferinţei – discursul despre Iov
Omul cu mâna uscată
Ultima săptămână în Betsaida
Vindecarea paraliticului

Cine dorește să citească materialul în original o poate face de pe linkul de mai jos de unde a fost preluat materialul.

http://www.urantia.org/ro/cartea-urantia/capitolul-148-formarea-evanghelistilor-in-betsaida

Capitolul 148

Formarea evangheliştilor în betsaida

^(1657.1) ^148:0.1 Din 3 mai până în 3 octombrie din anul 28, Iisus şi grupul apostolic au locuit la Zebedeu în Betsaida. În timpul acestor cinci luni ale anotimpului secetos, a fost menţinută o vastă tabără pe ţărmul Mării Galileii, aproape de casa lui Zebedeu, care fusese considerabil mărită pentru a găzdui familia în creştere a lui Iisus. Această tabără de pe malul mării a fost ocupată de o populaţie constant reînnoită de căutători ai adevărului, de candidaţi la vindecare şi împătimiţi după curiozităţi, numărând de la cinci sute până la o mie cinci sute de persoane. David Zebedeu, asistat de gemenii Alfeu, asigurau supravegherea generală a acestui oraş de corturi. Această tabără era un model de ordine, de igienă şi de bună administrare generală. Bolnavii de diferite categorii erau separaţi, şi supravegheaţi de un medic credincios, un sirian pe nume Elman.

^(1657.2) ^148:0.2 În toată vremea aceasta, apostolii au mers la pescuit cel puţin o zi pe săptămână; ei îşi vindeau peştele lui David pentru consumul taberei de pe ţărmul mării. Fondurile astfel strânse erau încredinţate vistierului grupului. Cei doisprezece aveau permisiunea de a petrece o săptămână pe lună în sânul familiei lor sau în mijlocul prietenilor.

^(1657.3) ^148:0.3 Andrei continua să îşi asume responsabilitatea generală a activităţilor apostolice, în timp ce Petru avea în seama sa şcoala de evanghelişti. Dimineaţa, apostolii se ocupau cu toţii de educarea grupurilor de evanghelişti. După-amiaza, maeştrii şi elevii propovăduiau poporului. După masa de seară, şi cinci zile pe săptămână, apostolii conduceau ore rezervate întrebărilor şi răspunsurilor, spre folosul evangheliştilor. O dată pe săptămână, Iisus prezida aceste şedinţe de întrebări, la care răspundea şi întrebărilor rămase de la şedinţele precedente.

^(1657.4) ^148:0.4 În cinci luni, treceau prin tabără mai multe mii de persoane. Adesea erau văzuţi acolo oameni interesaţi care veneau din toate părţile imperiului roman şi din ţările de la est de Eufrat. Aceasta a fost cea mai lungă perioadă stabilă şi bine organizată de învăţătură a Maestrului. Familia terestră a lui Iisus şi-a petrecut cea mai mare parte din acest timp în Nazaret sau în Cana.

^(1657.5) ^148:0.5 Tabăra nu era condusă ca o comunitate de interes, cum era familia apostolică. David Zebedeu administra acest mare oraş de corturi în aşa fel încât să facă din el o întreprindere autonomă, deşi accesul în interiorul lui nu fusese niciodată refuzat nimănui. Această tabără constant reînnoită era o caracteristică indispensabilă şcolii lui Petru de formare a evangheliştilor.

1. O nouă şcoală a profeţilor

^(1657.6) ^148:1.1 Petru, Iacob şi Andrei formau comitetul desemnat de Iisus pentru admiterea candidaţilor la şcoala de evanghelişti. Toate rasele şi naţionalităţile lumii romane, precum şi cele de la Orient până la India, erau reprezentate printre ucenicii acestei noi şcoli de profeţi. Programul consta în a învăţa şi a înfăptui. Ceea ce învăţau studenţii dimineaţa, propovăduiau după-amiază adunării de pe ţărmul mării. După cină, ei discutau liber despre lecţiile de dimineaţă şi despre învăţăturile de după-amiază.

^(1658.1) ^148:1.2 Fiecare instructor apostolic propovăduia propriul său punct de vedere asupra evangheliei împărăţiei. Ei nu se străduiau să propovăduiască toţi exact la fel. Nu era nici uniformizare, nici formulare dogmatică de doctrine teologice. Ei propovăduiau toţi acelaşi adevăr, dar fiecare apostol prezenta propria sa interpretare personală a învăţăturii Maestrului. Iisus aproba această prezentare de experienţe personale diverse în lucrurile regatului. Cu prilejul şedinţei săptămânale de întrebări, el armoniza şi coordona infailibil numeroasele puncte de vedere divergente asupra evangheliei. În ciuda acestui mare grad de libertate personală în chestiunile învăţăturii, Simon Petru tindea să domine teologia şcolii de evanghelişti. După Petru, Iacob Zebedeu era acela care exercita cea mai mare influenţă personală.

^(1658.2) ^148:1.3 Cei o sută şi ceva de evanghelişti instruiţi în aceste cinci luni la malul lacului, reprezentau rezerva din care au provenit mai târziu (în afară de Abner şi de apostolii lui Ioan) cei şaptezeci de învăţători şi predicatori ai evangheliei. Evangheliştii şcolii nu puneau totul în comun în acelaşi grad precum cei doisprezece apostoli.

^(1658.3) ^148:1.4 Aceşti evanghelişti au propovăduit şi au predicat evanghelia, dar nu i-au botezat pe credincioşi până ce nu li s-a conferit de către Iisus hirotonisirea şi misiunea de a fi cei şaptezeci de mesageri ai împărăţiei. Din marele număr de persoane care fuseseră vindecate în acest loc, cu prilejul scenei de la apusul soarelui, numai şapte au devenit studenţi evanghelişti. Fiul nobilului din Capernaum se număra printre cei care au fost formaţi ca evanghelişti la şcoala lui Petru.

2. Spitalul din Betsaida

^(1658.4) ^148:2.1 În legătură cu tabăra de pe malul lacului, Elman, medicul sirian, ajutat de douăzeci şi cinci de femei tinere şi de doisprezece bărbaţi, a organizat şi a dirijat, vreme de patru luni, ceea ce poate fi considerat ca fiind primul spital al regatului. În această infirmerie situată la mică distanţă în sudul principalului oraş de corturi, ei i-au tratat pe bolnavi după toate metodele materiale cunoscute, întrebuinţând în acelaşi timp practicile spirituale ale rugăciunii şi încurajarea prin credinţă. Iisus vizita, cel puţin de trei ori pe săptămână, bolnavii din acest campament şi lua un contact personal cu fiecare dintre ei. După câte ştim, nu s-a produs nici un pretins miracol de vindecare supranaturală printre miile de persoane îndurerate şi suferinde care ieşeau ameliorate sau vindecate din această infirmerie. Totuşi marea majoritate a celor care au beneficiat de această îngrijire nu au contenit din a proclama că Iisus era cel care îi vindecase. Într-adevăr, un mare număr din tămăduirile efectuate de Iisus, în legătură cu ajutorul său pe lângă pacienţii lui Elman, semănau cu facerea de miracole. Dar noi am fost informaţi că ele erau pur şi simplu transformări ale minţii şi ale spiritului, aşa cum s-au putut produce în experienţa persoanelor aflate în expectativă şi dominate de credinţă, atunci când se găseau sub influenţa imediată şi inspiratoare a unei puternice personalităţi, pozitivă şi binevoitoare, al cărei serviciu alungă frica şi suprimă neliniştea.

^(1658.5) ^148:2.2 Elman şi asociaţii lui s-au străduit să le propovăduiască bolnavilor adevărul cu privire la „posedarea de către duhurile rele,” dar fără prea mare reuşită.

^(1658.6) ^148:2.3 Credinţa că bolile fizice şi tulburările mentale puteau fi cauzate de prezenţa aşa-ziselor duhuri necurate în mintea sau în corpul persoanelor atinse, era aproape universală.

^(1659.1) ^148:2.4 În toate contactele lui cu cei bolnavi şi cu cei îndureraţi, când se ajungea la tehnica de tratament sau la dezvăluirea cauzelor necunoscute ale bolii, Iisus ţinea seama de instrucţiunile pe care i le dăduse fratele său paradisiac Emanuel înainte de a se angaja în aventura încarnării sale pe Urantia. În ciuda a toate acestea, cei care i-au îngrijit pe pacienţi au învăţat multe lecţii folositoare prin observarea modului în care Iisus inspira credinţa şi încrederea celor bolnavi şi suferinzi.

^(1659.2) ^148:2.5 Tabăra s-a destrămat cu puţin înainte de anotimpul în care se înmulţeau răcelile şi stările febrile.

3. Treburile tatălui

^(1659.3) ^148:3.1 În toată această perioadă, Iisus a oficiat mai puţin de douăsprezece ceremonii publice în campament şi a vorbit doar o singură dată în sinagoga din Capernaum, în ziua a doua de sabat înainte de plecarea sa cu evangheliştii nou formaţi în cel de-al doilea turneu de predicare publică în Galileea.

^(1659.4) ^148:3.2 Niciodată, de la botezul său, Maestrul nu petrecuse atât de mult timp în solitudine ca în această perioadă de formare a evangheliştilor în tabăra de la Betsaida. Ori de câte ori un apostol se încumeta să îl întrebe pe Iisus de ce îi părăsea atât de adesea, Iisus răspundea invariabil că se ocupa de „treburile Tatălui”.

^(1659.5) ^148:3.3 În timpul acestor absenţe, Iisus nu era însoţit decât de doi apostoli. El îl eliberase temporar pe Petru, Iacob şi Ioan de desemnarea lor ca însoţitori personali ca să le îngăduie să participe la formarea noilor candidaţi evanghelişti, al căror număr depăşea o sută. Când Maestrul dorea să meargă pe deal pentru a se ocupa de treburile Tatălui, el se lăsa însoţit de doi dintre apostoli, oricare se nimereau să fie liberi. În felul acesta, fiecare dintre cei doisprezece a avut momente de strânsă tovărăşie şi de contact intim cu Iisus.

^(1659.6) ^148:3.4 Deşi acest lucru nu ne-a fost dezvăluit în vederea acestei expuneri, noi am fost determinaţi să tragem concluzia că, în timpul multora dintre aceste perioade de solitudine pe dealuri, Maestrul era în legătură directă şi executivă cu un mare număr dintre principalii administratori ai treburilor universului său. De la epoca botezării sale, acest Suveran întrupat al universului nostru luase conştient parte din ce în ce mai activă la conducerea anumitor faze ale administraţiei universale. Noi am socotit întotdeauna că, în cursul acestor săptămâni de redusă participare la treburile pământeşti, şi într-o manieră nedestăinuită tovarăşilor săi imediaţi, el se ocupa de conducerea înaltelor inteligenţe spirituale însărcinate cu bunul mers al unui vast univers, şi că Iisus umanul alesese să desemneze asemenea activităţi ca fiind în legătură cu „treburile Tatălui.”

^(1659.7) ^148:3.5 Pe durata acestor lungi ceasuri de solitudine, s-a întâmplat, de nenumărate ori, că doi dintre apostolii săi s-au nimerit destul de aproape de el pentru a observa rapidele şi multiplele schimbări de pe trăsăturile chipului său, dar fără a-l auzi rostind nici un cuvânt. Tot aşa, ei nu au remarcat nici o manifestare vizibilă a fiinţelor celeste care ar fi putut comunica cu Maestrul lor, după cum au avut ocazia să vadă mai târziu unii apostoli.

4. Răul, păcatul şi inechitatea

^(1659.8) ^148:4.1 Într-un colţ retras şi ferit al grădinii lui Zebedeu, Iisus avea obiceiul de a-şi rezerva două seri pe săptămână convorbirilor private cu persoane doritoare să stea de vorbă cu el. În cursul uneia dintre aceste conversaţii de seară, Toma i-a pus Maestrului următoarea întrebare: „De ce este necesar ca oamenii să se nască din spirit pentru a intra în regat? Renaşterea este oare indispensabilă pentru a scăpa de sub controlul celui rău? Maestre, ce este răul?” După ce a auzit aceste întrebări, Iisus i-a zis lui Toma:

^(1660.1) ^148:4.2 ”Nu comiteţi greşeala de a confunda răul cu cel rău, mai exact numit cel injust. Cel pe care îl numeşti cel rău este fiul iubirii de sine, înaltul administrator care se va revolta în deplină cunoştinţă de cauză contra autorităţii Tatălui meu şi a Fiilor săi loiali. Eu i-am învins deja pe aceşti rebeli păcătoşi. Lămuriţi-vă în mintea voastră diversele atitudini faţă de Tată şi de universul său, şi nu uitaţi niciodată următoarele legi care reglementează raporturile cu voinţa Tatălui:

^(1660.2) ^148:4.3 ”Răul este încălcarea inconştientă sau involuntară a legii divine, a voii Tatălui. Răul este totodată măsura imperfecţiunii cu care cineva ascultă de voia Tatălui.

^(1660.3) ^148:4.4 ”Păcatul este încălcarea conştientă, cunoscută şi deliberată, a legii divine, a voii Tatălui. Păcatul măsoară nebunăvoinţa de a te lăsa condus în mod divin şi călăuzit spiritual.

^(1660.4) ^148:4.5 ”Inechitatea este încălcarea voluntară, hotărâtă şi persistentă a legii divine, a voii Tatălui. Inechitatea măsoară respingerea continuă a afectuosului plan al Tatălui pentru supravieţuirea personalităţilor, şi a milostivului ajutor al salvării din partea Fiului.

^(1660.5) ^148:4.6 ”Înaintea renaşterii spiritului, omul muritor este supus relelor tendinţe inerente naturii sale, dar aceste imperfecţiuni naturale de conduită nu sunt nici păcatul, nici inechitatea. Muritorii nu fac decât să îşi înceapă lunga ascensiune către perfecţiunea Tatălui din Paradis. Nu este un păcat a fi imperfect sau parţial în înzestrările tale naturale. Este adevărat că omul este supus răului, dar el nu este în nici un sens fiul celui rău, decât dacă a ales cu bună ştiinţă şi în deplină cunoştinţă de cauză cărările păcatului şi ale vieţii de inechitate. Răul este inerent ordinii naturale a acestei lumi, dar păcatul este o atitudine de rebeliune conştientă care a fost introdusă în lume de către aceia care au decăzut din lumina spirituală pentru a cădea în bezna adâncă.

^(1660.6) ^148:4.7 ”Toma, tu eşti derutat de doctrinele grecilor şi de erorile persanilor. Nu înţelegi relaţiile dintre rău şi păcat, pentru că tu consideri omenirea ca şi cum ar fi început pe pământ cu un Adam perfect, apoi a degenerat rapid, prin păcat, până la deplorabila stare actuală a oamenilor. Dar de ce refuzi tu să înţelegi semnificaţia povestirii care dezvăluie modul cum Cain, fiul lui Adam, a mers în ţările din Nord şi acolo şi-a ales o femeie? Şi de ce refuzi să interpretezi semnificaţia povestirii care îi descrie pe fiii lui Dumnezeu luându-şi soţii din rândurile fiicelor oamenilor?

^(1660.7) ^148:4.8 ”Este adevărat că răul este în firea oamenilor, dar ei nu sunt în mod necesar păcătoşi. Noua naştere – botezul spiritului – este esenţială pentru a fi dezrobit de rău şi necesară pentru a intra în împărăţia cerurilor, dar nici una dintre acestea nu infirmă faptul că omul este fiul lui Dumnezeu. Prezenţa inerentă a răului potenţial nu semnifică nici că, într-un mod misterios, este despărţit de Tatăl care este în ceruri, astfel încât el trebuie, ca un străin sau un copil dintr-o altă căsătorie, să caute într-un fel sau altul să se facă adoptat legal de Tatăl din ceruri. Toate aceste noţiuni sunt născute, în primul rând, din greşita voastră înţelegere a Tatălui şi, în al doilea rând, din ignoranţa voastră în ceea ce priveşte originea, natura şi destinul oamenilor.

^(1660.8) ^148:4.9 ”Grecii şi alţii v-au învăţat că oamenii coboară continuu de la perfecţiunea divină spre uitare şi distrugere. Eu am venit ca să arăt că omul, intrând în regat, se înalţă într-o manieră certă şi sigură către Dumnezeu şi perfecţiunea divină. Orice fiinţă care, într-un fel oarecare, nu satisface idealurile divine şi spirituale ale voii Tatălui, este potenţialmente rea, dar în nici un sens păcătoasă, şi cu atât mai puţin nelegiuită.

^(1661.1) ^148:4.10 ”Toma, nu ai citit tu, despre aceasta în pasajele Scripturilor unde se zice: ‘Voi sunteţi copiii Domnului Dumnezeul vostru.’ ‘Eu voi fi Tatăl său şi el va fi fiul meu.’ ‘Eu l-am ales să fie fiul meu – voi fi Tatăl lui.’ ‘Aduceţi-mi fiii de departe şi fiicele de la hotarele pământului, şi deopotrivă pe toţi cei care se numesc cu numele meu, căci eu i-am creat pentru gloria mea.’ ‘Cei care au duhul lui Dumnezeu sunt în adevăr fiii lui Dumnezeu.’ Aşa cum copilul pământean conţine o parte materială a tatălui său uman, tot astfel există o parte spirituală a Tatălui celest în fiecare fiu al regatului prin credinţă.”

^(1661.2) ^148:4.11 Iisus i-a expus lui Toma toate aceste lucruri şi încă multe altele, iar apostolul a înţeles din ele o mare parte. Cu toate acestea, Iisus i-a recomandat „să nu vorbeşti cu ceilalţi despre aceste subiecte înainte ca eu să mă întorc la Tatăl meu”. Şi Toma nu a menţionat niciodată această întrevedere înainte ca Maestrul să părăsească această lume.

5. Rostul îndurerării

^(1661.3) ^148:5.1 În cursul altei întrevederi între patru ochi, în grădină, Nataniel l-a întrebat pe Iisus: „Maestre, deşi încep să pricep pentru ce refuzi să vindeci fără discriminare, eu încă abia de înţeleg de ce Tatăl din ceruri, care ne iubeşte, permite ca un atât de mare număr dintre copiii lui de pe pământ să sufere de atâtea cazne.” Maestrul i-a răspuns lui Nataniel zicând:

^(1661.4) ^148:5.2 ”Tu şi mulţi alţii sunteţi atât de nedumeriţi pentru că nu înţelegeţi că ordinea naturală a acestei lumi a fost atât de adesea dezorganizată prin aventurile păcătoase al unor trădători revoltaţi împotriva voii Tatălui. Eu am venit pentru a începe să pun aceste lucruri în ordine, dar va fi nevoie de multe epoci pentru a reorienta această parte a universului pe străvechile căi şi pentru a elibera astfel pe copiii oamenilor de poverile suplimentare ale păcatului şi ale rebeliunii. Prezenţa răului singură este o încercare suficientă pentru ascensiunea omului – păcatul nu este esenţial supravieţuirii.

^(1661.5) ^148:5.3 ”Dar, fiul meu, tu ar trebui să ştii că tatăl nu-i face înadins să sufere pe copiii săi. Omul atrage inutil asupra lui însuşi dureri ca urmare a refuzului său stăruitor de a umbla pe căile mai bune ale voinţei divine. Durerile sunt potenţial conţinute în rău, dar o mare parte dintre ele sunt rezultatul păcatului şi al inechităţii. Multe evenimente anormale s-au produs pe această lume, şi nu este de mirare că toţi oamenii care cugetă sunt nedumeriţi înaintea scenelor de suferinţă şi de chin cărora le sunt martori. De un lucru puteţi fi totuşi siguri. Tatăl nu trimite durerea ca pedeapsă arbitrară pentru faptele greşite. Imperfecţiunile şi handicapurile răului sunt inerente răului însuşi; pedepsirea păcatelor este inevitabilă; consecinţele distructive ale inechităţii sunt inexorabile. Oamenii nu trebuie să îl învinuiască pe Dumnezeu pentru relele care rezultă în mod natural din viaţa pe care au ales s-o trăiască; ei nu ar trebui nici să se plângă de experienţele care fac parte din viaţa aşa cum este ea trăită pe această lume. Tatăl vrea ca muritorii să lucreze cu perseverenţă şi consistenţă la perfecţionarea stării lor de pe pământ. O aplicare inteligentă ar trebui să permită oamenilor să biruie o mare parte a necazurilor lor de pe pământ.

^(1662.1) ^148:5.4 ”Nataniel, misiunea noastră constă în a ajuta oamenii să-şi rezolve problemele spirituale şi să însufleţească astfel mintea lor pentru a fi mai bine pregătiţi şi îndemnaţi să se ocupe de rezolvarea multiplelor lor probleme materiale. Eu ştiu că sunteţi încurcaţi acum după ce aţi citit Scripturile. Mult prea adesea a prevalat tendinţa de a-i atribui lui Dumnezeu responsabilitatea faţă de tot ceea ce ignoranţii nu au reuşit să înţeleagă. Nu vă îndoiţi de iubirea Tatălui numai pentru că o lege justă şi înţeleaptă instituită de el se întâmplă să vă facă să suferiţi pentru a fi încălcat involuntar sau deliberat o rânduire divină.

^(1662.2) ^148:5.5 ”Totuşi, Nataniel, multe pasaje din Scripturi te-ar fi instruit dacă le-ai fi citit cu discernământ. Nu-ţi aminteşti că este scris: ‘Fiul meu, nu dispreţui pedeapsa Domnului şi nu te supăra de dojana sa, căci Domnul îl corijează pe cel pe care îl iubeşte aşa cum tatăl îl corectează pe fiul său de care se bucură.’ ‘Domnul nu găseşte plăcere în a năpăstui.’ ‘Înainte de a fi năpăstuit, mă rătăcisem, dar acum respect legea. Durerea a fost bună pentru mine, căci ea mi-a îngăduit să învăţ statutele divine.’ ‘Eu cunosc amărăciunile voastre. Dumnezeul etern este refugiul vostru şi vă ţine în braţele lui eterne.’ ‘Domnul este de asemenea un refugiu pentru cei asupriţi, un port de odihnă la vremuri de necaz.’ ‘Domnul îl va întări pe cel ce zace pe patul de suferinţă. Domnul nu îi va uita pe cei bolnavi.’ ‘Tot aşa cum un tată arată compasiune copiilor săi, aşa şi Domnul este plin de compasiune pentru cei care se tem de el. El vă cunoaşte corpul; el îşi aminteşte că voi sunteţi praf şi pulbere.’ ‘El vindecă inimile zdrobite şi pansează rănile lor.’ ‘El este nădejdea celui sărac, tăria celui nevoiaş în mizeria sa, un refugiu contra ispitei, o umbră care te ocroteşte de căldura sufocantă.’ ‘El dă putere celor slabi şi sporeşte tăria celor care nu dispun de nici o forţă.’ ‘El nu va zdrobi trestia strivită şi nu va stinge feştila care încă fumegă.’ ‘Când veţi străbate apele durerii eu voi fi cu voi şi, când fluviile adversităţii vă vor înghiţii, eu nu vă voi abandona.’ ‘El m-a trimis ca să pansez inimile sfâşiate, pentru a le proclama libertatea celor captivi şi pentru a-i consola pe toţi cei îndoliaţi.’ ‘Suferinţa conţine în sine o redresare; îndurerarea nu se naşte din ţărână.’”

6. Neînţelegerea suferinţei – discursul despre Iov

^(1662.3) ^148:6.1 În aceeaşi seară, în Betsaida, Ioan l-a mai întrebat pe Iisus de ce atât de multe persoane aparent nevinovate suferă de atât de multe boli şi sunt supuse atâtor chinuri. Răspunzând întrebărilor lui Ioan, Maestrul a dat, printre altele, următoarele indicaţii:

^(1662.4) ^148:6.2 ”Fiul meu, tu nu înţelegi nici sensul adversităţii, nici misiunea suferinţei. N-ai citit tu această capodoperă a literaturii semitice – povestea spusă în Scripturi despre îndurerarea lui Iov? Oare nu îţi aduci aminte că această minunată parabolă începe cu povestea prosperităţii materiale a servitorului Domnului? Îţi aduci bine aminte că Iov se bucura de binecuvântarea de a avea copii, avere, demnitate, o situaţie, o sănătate bună şi toate celelalte lucruri cărora oamenii le ataşează valoare în viaţa lor temporară. După învăţăturile tradiţional respectate de copiii lui Avraam, această prosperitate materială era o dovadă indiscutabilă a favorii divine. Or, posesiunile materiale şi prosperitatea materială nu denotă favoarea lui Dumnezeu. Tatăl meu care este în ceruri îi iubeşte pe săraci tot atât de mult ca şi pe bogaţi; el nu face deosebire de persoane.

^(1663.1) ^148:6.3 ”Cu toate că încălcarea legii divine este urmată mai devreme sau mai târziu de recoltarea pedepsei, şi în vreme ce oamenii trebuie de bună seamă să recolteze în cele din urmă ceea ce au semănat, tu ar trebui să ştii că suferinţele omeneşti nu reprezintă întotdeauna o pedeapsă pentru păcatele anterioare. Nici Iov, nici prietenii lui nu au găsit adevăratul răspuns la nedumeririle lor. Cu iluminarea care se întâmplă să o ai acum, cu greu ţi-ar veni ideea de a atribui ori lui Dumnezeu, ori lui Satan rolurile care se joacă în această parabolă extraordinară. Iov nu a găsit, prin suferinţă, soluţii la problemele intelectuale sau la dificultăţile filozofice, dar a câştigat mari victorii. Chiar şi înaintea prăbuşirii defensivelor lui teologice, el s-a ridicat la înălţimile spirituale unde a putut spune cu sinceritate: „Eu mă detest.” Atunci i-a fost acordată salvarea unei viziuni a lui Dumnezeu. Deci, chiar şi prin suferinţe neînţelese, Iov s-a ridicat la un nivel supraomenesc de înţelegere morală şi de clarviziune spirituală. Când slujitorul suferind obţine o viziune a lui Dumnezeu, rezultă din aceasta o pace care depăşeşte orice înţelegere omenească.

^(1663.2) ^148:6.4 ”Primul prieten al lui Iov, Elifaz, l-a încurajat pe cel năpăstuit să arate, în durerile sale, aceeaşi forţă a sufletului pe care o recomanda celor din preajma sa în vremea prosperităţii sale. Acest fals consolator a zis: ‘Ai încredere în religia ta, Iov. Aminteşte-ţi că cei răi sunt cei ce suferă, iar nu cei drepţi. Tu trebuie să meriţi această pedeapsă, căci altfel nu ai fi fost năpăstuit. Tu ştii bine că nici un om nu poate fi just în ochii lui Dumnezeu. Tu ştii că cei răi nu prosperă niciodată realmente. Oricum ar fi, omul pare predestinat să aibă necazuri, şi poate că Domnul te pedepseşte numai spre binele tău.’ Nu este de mirare că bietul Iov a fost prea puţin consolat de această interpretare a problemei suferinţei omeneşti.

^(1663.3) ^148:6.5 ”Sfaturile celui de-al doilea prieten al lui, Bildad, au fost şi mai deprimante, în ciuda justeţei lor din punctul de vedere al teologiei acceptate pe atunci. Bildad a zis: ‘Dumnezeu nu poate fi nedrept. Copiii tăi trebuie să fi fost păcătoşi, din moment ce au pierit. Tu trebuie că eşti în greşeală, căci altfel nu ai fi năpăstuit astfel. Dacă tu eşti realmente drept, Dumnezeu te va izbăvi cu siguranţă de durerile tale. Istoria relaţiilor lui Dumnezeu cu oamenii ar trebui să te înveţe că Atotputernicul nu îi distruge decât pe cei răi.’

^(1663.4) ^148:6.6 ”După aceea, tu îţi vei aminti cum Iov a răspuns prietenilor săi zicând: ‘Eu ştiu bine că Dumnezeu nu aude chemarea mea în ajutor. Cum poate Dumnezeu să fie just şi în acelaşi timp să tăgăduiască atât de complet nevinovăţia mea? Eu aflu că nu pot avea nici o satisfacţie dintr-o chemare către cel Atotputernic. Oare nu ne putem da seama că Dumnezeu tolerează persecutarea celor buni de către cei răi? Şi, din moment ce omul este atât de slab, ce şansă are el de a găsi consideraţie pe lângă un Dumnezeu omnipotent? Dumnezeu m-a făcut aşa cum sunt, iar când se întoarce astfel împotriva mea, eu sunt lipsit de apărare. De ce oare m-a creat Dumnezeu numai ca să sufăr în halul ăsta?’

^(1663.5) ^148:6.7 ”Cine poate critica atitudinea lui Iov, având în vedere sfaturile prietenilor săi şi ideile greşite despre Dumnezeu care îi ocupau propria minte? Nu vezi tu că Iov dorea cu ardoare un Dumnezeu uman ? Îi era sete de comunicare cu o Fiinţă divină care cunoaşte starea muritoare a oamenilor şi înţelege că cei drepţi trebuie adesea să sufere în inocenţă; această suferinţă face parte din prima lor viaţă în cursul lungii ascensiuni către Paradis. De aceea Fiul omului a venit de la Tată pentru a trăi o viaţă întrupată capabil de a îmbărbăta şi de ajuta pe toţi cei care au să fie de atunci înainte chemaţi să îndure nenorocirile lui Iov.

^(1663.6) ^148:6.8 ”Al treilea prieten al lui Iov, Zofar, i-a adresat nişte cuvinte şi mai puţin consolatoare când i-a spus: ‘Eşti prost de te pretinzi a fi drept, din moment ce eşti astfel năpăstuit. Admit însă că sunt de neînţeles căile lui Dumnezeu. Poate că este vreun plan ascuns în toate nenorocirile tale.’ După ce i-a ascultat pe cei trei prieteni ai lui, Iov a făcut direct apel la Dumnezeu pentru ajutor, pledând faptul că ‘omul, născut din femeie, are puţine zile de trăit şi că este copleşit de necazuri.’

^(1664.1) ^148:6.9 ”Apoi a început a doua şedinţă cu prietenii săi. Elifaz a devenit mai sever, acuzator şi sarcastic. Bildad s-a indignat de dispreţul lui Iov pentru prietenii lui. Zofar şi-a retras poveţele lui melancolice. Atunci, Iov a fost dezgustat de prietenii săi şi a făcut din nou apel la Dumnezeu; de această dată, el a făcut apel la un Dumnezeu just, contra Dumnezeului injustiţiei încorporat în filozofia prietenilor lui şi inclus în atitudinea religioasă a lui Iov însuşi. După aceea, Iov s-a refugiat în consolarea unei vieţi viitoare în care nedreptăţile existenţei pământeşti ar putea fi mai echitabil rectificate. Nereuşind să primească ajutor de la oameni, Iov este împins către Dumnezeu. Rezultă în inima lor marea luptă dintre credinţă şi îndoială. La urmă, omul îndurerat începe să zărească lumina vieţii; sufletul lui chinuit se înalţă la noi înălţimi de speranţă şi de curaj; el poate continua să sufere, şi chiar şi să moară, dar sufletul său iluminat scoate acum strigătul de triumf: ‘Ocrotitorul meu este viu.’

^(1664.2) ^148:6.10 ”Iov avea deplină dreptate atunci când a pus la îndoială doctrina potrivit căreia Dumnezeu îi năpăstuieşte pe copii pentru a-i pedepsi pe părinţii lor. Iov era întotdeauna gata să admită că Dumnezeu este just, dar el dorea cu ardoare o revelare a caracterului personal al celui Veşnic care să satisfacă sufletul. Or, aceasta este misiune noastră pe pământ. Muritorii suferinzi nu îşi vor mai vedea refuzată consolarea de a cunoaşte iubirea lui Dumnezeu şi de a înţelege milostenia Tatălui celest. Discursul lui Dumnezeu ‘din vârtej’ era o concepţie maiestuoasă pentru epoca în care a fost rostit, dar tu ai învăţat deja că nu aceasta este maniera Tatălui de a se revela; el vorbeşte mai degrabă în mintea omenească ca o mică voce liniştită care zice: ‘Iată calea; urmeaz-o.’ Nu înţelegi tu că Dumnezeu locuieşte în tine, că el a devenit ceea ce eşti pentru a putea face din tine ceea ce este el?!”

^(1664.3) ^148:6.11 Iisus a făcut apoi expunerea finală care urmează: „Tatăl care este în ceruri nu îi face să sufere înadins pe copiii oamenilor. Oamenii suferă în primul rând de accidentele timpului şi de imperfecţiunile răului ataşate unei existenţe fizice încă lipsite de maturitate. În al doilea rând, ei suferă consecinţele inexorabile ale păcatului – încălcarea legilor luminii şi ale vieţii. În cele din urmă, oamenii strâng recolta propriei lor perseverenţe injuste în rebeliunea contra justei suveranităţi a cerului pe pământ, dar nenorocirile lor nu sunt date personal de către justiţia divină. Oamenii pot să facă şi vor face multe pentru a diminua suferinţele lor temporare. Fiţi liberi o dată pentru totdeauna de superstiţia că Dumnezeu îi năpăstuieşte pe oameni la ordinul celui rău. Studiaţi Cartea lui Iov doar ca să descoperiţi câte idei false despre Dumnezeu pe care chiar şi oamenii de bine le pot concepe în mod sincer; după aceea, remarcaţi cum Iov, chiar şi atât de dureros încercat, l-a găsit pe Dumnezeul consolării şi al salvării în ciuda învăţăturilor sale eronate. La urmă, credinţa sa a străbătut norii suferinţei pentru a distinge lumina vieţii răspândite de Tată ca îndurare tămăduitoare şi ca dreptate veşnică.”

^(1664.4) ^148:6.12 Ioan a cântărit aceste explicaţii în inima sa vreme de lungi ceasuri. Această convorbire din grădină cu Maestrul a provocat o schimbare notabilă în întreaga sa viaţă ulterioară. Mai târziu, Ioan a contribuit mult la schimbarea punctului de vedere al celorlalţi apostoli cu privire la sursa, la natura şi la rostul nenorocirilor omeneşti obişnuite. Dar Ioan nu a vorbit niciodată despre această discuţie înainte ca Maestrul să îi fi părăsit.

7. Omul cu mâna uscată

^(1664.5) ^148:7.1 Cu prilejul penultimului sabat dinaintea plecării apostolilor şi a noului corp de evanghelişti pentru cel de-al doilea turneu al lor de predicare în Galileea, Iisus a luat cuvântul în sinagoga din Capernaum despre „Bucuriile vieţii de dreptate”. Când a terminat de vorbit, un grup numeros de schilozi, de şchiopi, de bolnavi şi de năpăstuiţi au dat năvală în jurul lui pentru a căuta vindecarea. Amestecaţi cu acest grup se găseau, de asemenea, apostolii, un mare număr de noi evanghelişti şi spionii farisei din Ierusalim. Oriunde mergea Iisus (afară doar de momentele când era pe dealuri ca să se ocupe de treburile Tatălui său) era aproape sigur că cele şase iscoade din Ierusalim îl urmau.

^(1665.1) ^148:7.2 În timp ce Maestrul vorbea poporului, şeful spionilor farisei a îndemnat pe un om care avea o mână uscată să se apropie de Iisus ca să îl întrebe dacă era ceva legal să fii vindecat în ziua de sabat, sau dacă trebuia să aştepte o altă zi în care să caute după ajutor. Când Iisus a văzut omul, i-a auzit cuvintele şi şi-a dat seama că fusese trimis de farisei, a zis: „Vino înainte ca să-ţi pun o întrebare. Dacă ai avea o oaie şi ea ar cădea într-o groapă în ziua de sabat, ai întinde tu mâna ca să o prinzi şi să o tragi afară din groapă? Este legal să faceţi asemenea lucruri în ziua de sabat?” Iar omul răspunse: „Da, Maestre, ar fi legal să faci această faptă bună în ziua de sabat.” Atunci Iisus spuse, adresându-se întregului auditoriu: „Eu ştiu de ce l-aţi trimis omul acesta în prezenţa mea. Aţi vrea să găsiţi un motiv pentru a mă inculpa determinându-mă să dau dovadă de îndurare în ziua de sabat. Prin consimţământul vostru tacit, voi toţi aţi socotit că ar fi legal să se scoată din groapă nefericita oaie, chiar şi în ziua de sabat. Vă iau pe toţi de martori că este legal să arăţi o bunătate afectuoasă în ziua de sabat, nu numai faţă de animale, dar şi faţă de oameni. Cu cât este mai mare valoarea unui om decât a unei oi! Eu proclam că este legal să faci un bine oamenilor în ziua de sabat.” Apoi, în timp ce adunarea stătea în faţa lui în tăcere, Iisus s-a întors către omul cu mâna veştedă şi i-a zis: „Stai în picioare lângă mine pentru ca toată lumea să te poată vedea. Şi, acum, ca tu să ştii că este voia Tatălui meu să se facă binele şi în ziua sabatului, şi dacă tu ai credinţa pentru a fi vindecat, eu îţi cer să întinzi mâna.”

^(1665.2) ^148:7.3 În vreme ce omul îşi întindea mâna uscată, ea a fost făcută sănătoasă. Spectatorii au avut intenţia de a se întoarce contra fariseilor, dar Iisus i-a rugat să îşi păstreze calmul şi le-a zis: „Eu tocmai v-am spus că este permis să faceţi binele în ziua de sabat, să salvezi o viaţă, dar nu v-am instruit să faceţi rău şi să cedaţi dorinţei de a ucide.” Fariseii au plecat de acolo enervaţi şi, deşi a fost într-o zi de sabat, ei s-au dus în grabă în Tiberiada pentru a ţine sfat cu Irod. Ei au făcut tot ceea ce le stătea în putere pentru a-i stârni prejudecăţile cu scopul de a se asigura de alianţa irodienilor contra lui Iisus, dar Irod a refuzat să ia măsuri împotriva lui Iisus şi i-a sfătuit să se ducă cu plângerile lor în Ierusalim.

^(1665.3) ^148:7.4 Această vindecare a fost primul miracol înfăptuit de Iisus ca răspuns la sfidarea duşmanilor lui. Maestrul a înfăptuit ceea ce se cheamă un miracol nu pentru a-şi demonstra puterea de vindecare, ci pentru a protesta cu eficacitate contra legii care transformă repausul religios al zilei de sabat într-o adevărată sclavie sub restricţii golite de sens pentru toată omenirea. Omul vindecat şi-a reluat munca de zidar şi s-a dovedit drept unul dintre cei a căror vindecare a fost urmată de o viaţă de slujbe de mulţumire şi de fapte de dreptate.

8. Ultima săptămână în Betsaida

^(1665.4) ^148:8.1 În timpul ultimei săptămâni de şedere în Betsaida, iscoadele din Ierusalim au fost în mare dezacord cu privire la ce atitudine să se ia faţă de Iisus şi de învăţăturile sale. Trei dintre aceşti farisei erau extraordinar de impresionaţi de ceea ce văzuseră şi auziseră. Între timp, în Ierusalim, un tânăr membru influent al sinedriului, pe nume Avraam, a adoptat public învăţătura lui Iisus şi a fost botezat în bazinul lui Siloe de către Abner. Tot Ierusalimul a fost agitat din pricina acestui eveniment şi au fost trimişi imediat mesageri în Betsaida pentru a chema cele şase iscoade farisei.

^(1666.1) ^148:8.2 Filozoful grec care fusese câştigat în regat cu prilejul precedentului turneu din Galileea a revenit cu anumiţi oameni bogaţi iudei din Alexandria, care l-au invitat încă o dată pe Iisus să se ducă în oraşul lor pentru a întemeia acolo o şcoală mixtă de filozofie şi de religie, precum şi o infirmerie pentru bolnavi; însă Iisus a refuzat cu curtoazie invitaţia lor.

^(1666.2) ^148:8.3 Cam prin vremea aceasta, a sosit în campamentul din Betsaida un profet extatic numit Kirmet, venit din Bagdad. Acest pretins profet avea viziuni speciale atunci când era în transă, şi avea vise fanteziste atunci când era tulburat în somnul său. El a creat o tulburare considerabilă în tabără. Simon Zelotul era de părere că prefăcutul, care se înşela pe sine însuşi, trebuia tratat mai degrabă cu asprime, dar Iisus a intervenit pentru a i se lăsa toată libertatea de acţiune vreme de câteva zile. Cei ce l-au auzit predicând au recunoscut curând că, judecată după criteriile evangheliei împărăţiei, învăţătura lui nu era validă. Kirmet nu a întârziat să se înapoieze în Bagdad, neaducând cu el decât şase suflete instabile şi nehotărâte. Cu toate acestea, înainte ca Iisus să intervină în favoarea profetului din Bagdad, David Zebedeu, asistat de un comitet care se formase spontan, l-a luat pe Kirmet pe lac; după ce a fost cufundat de mai multe ori în apă, a fost sfătuit să plece de acolo cât de repede – să organizeze şi să îşi construiască propria tabără.

^(1666.3) ^148:8.4 În aceeaşi zi, o feniciană numită Bet-Marion a devenit atât de fanatică încât şi-a pierdut capul şi a fost trimisă de acolo de către prietenii ei după ce aproape că se înecase încercând să meargă pe apă.

^(1666.4) ^148:8.5 Avraam fariseul, cel nou convertit din Ierusalim, şi-a dat toate bunurile pământeşti vistierului apostolic. Acest aport a contribuit mult la a face posibilă trimiterea imediată în misiune a celor o sută de evanghelişti nou instruiţi. Andrei anunţase deja închiderea taberei, şi fiecare s-a pregătit fie să se întoarcă la căminul său, fie să îi urmeze pe evanghelişti în Galileea.

9. Vindecarea paraliticului

^(1666.5) ^148:9.1 Vineri, în după-amiaza zilei de întâi octombrie, Iisus îşi ţinea ultima sa reuniune cu apostolii săi, cu evangheliştii şi alţi şefi din campamentului în curs de dizolvare. Cei şase farisei din Ierusalim erau aşezaţi în primul rând al acestei adunări din spaţioasa sală lărgită, din faţa casei lui Zebedeu. Atunci a avut loc unul dintre cele mai ciudate şi cele mai extraordinare episoade din viaţa pământească a lui Iisus. Maestrul vorbea stând în picioare în vasta încăpere care fusese construită pentru a adăposti reuniunile sale de pe durata sezonului ploios. Casa era toată înconjurată de o mare afluenţă de oameni care îşi încordau auzul pentru a prinde câte ceva din discursul lui Iisus.

^(1666.6) ^148:9.2 În timp ce casa era astfel aglomerată şi înconjurată de auditori înflăcăraţi, un om, ajuns de multă vreme la paralizie, a fost adus la Capernaum, pe un mic pat, de către prietenii lui. Acest paralitic auzise spunându-se că Iisus era pe cale de a părăsi Betsaida. După ce a vorbit cu Aaron, zidarul atât de recent vindecat, el a hotărât să fie dus înaintea lui Iisus pentru a căuta la el vindecarea. Prietenii lui au încercat să pătrundă în casa lui Zebedeu pe poarta din faţă şi pe poarta din spate, dar mulţimea era prea compactă. Paraliticul a refuzat totuşi să accepte înfrângerea; el le-a cerut prietenilor lui să îşi procure scări cu care s-au urcat pe acoperişul sălii în care vorbea Iisus. După ce a desprins ţigla, ei l-au coborât cu îndrăzneală pe cel paralizat cu nişte funii, până ce patul său s-a aşezat pe podea, imediat în faţa Maestrului. Când Iisus a văzut ceea ce făcuseră, el s-a oprit din vorbit, în timp ce asistenţa se minuna de perseverenţa bolnavului şi a prietenilor lui. Paraliticul a zis: „Maestre, nu aş vrea să îţi deranjez lecţia, dar sunt hotărât să devin sănătos. Eu nu mă asemăn celor ce au primit vindecarea şi au uitat de îndată învăţătura ta. Aş vrea să fiu vindecat pentru a sluji în împărăţia cerurilor.” Deşi infirmitatea acestui om fusese cauzată de dezordinile din viaţa sa, Iisus, văzându-i credinţa, i-a zis paraliticului: „Fiule, nu te teme; păcatele tale sunt iertate; credinţa ta te va salva.”

^(1667.1) ^148:9.3 Când fariseii din Ierusalim, precum şi alţi scribi şi jurişti aşezaţi alături de ei au auzit această declaraţie a lui Iisus, au început să-şi spună: „Cum de îndrăzneşte acest om să vorbească astfel? Oare nu înţelege că rosteşte o blasfemie? Cine poate ierta păcatele, în afară de Dumnezeu?” Dându-şi seama în inima sa că aşa gândeau ei în sinea lor şi între ei, Iisus li s-a adresat spunând: „De ce gândiţi astfel în inima voastră? Cine sunteţi voi ca să mă judecaţi? Care-i deosebirea că eu zic acestui paralitic: păcatele tale sunt iertate, sau de zic: ridică-te, dă-te jos din pat şi mergi? Dar, pentru ca voi, care asistaţi la toate acestea, să ştiţi definitiv că Fiul Omului are autoritate şi putere pe pământ pentru a ierta păcatele, eu îi zic acestui infirm: scoală-te, dă-te jos din pat şi du-te acasă.” Când Iisus a vorbit astfel, paraliticul s-a ridicat, asistenţa i-a făcut un culoar şi el a ieşit înaintea întregii lumi. Cei care au văzut aceste lucruri au fost stupefiaţi. Petru a împrăştiat adunarea, în vreme ce mulţi spectatori se rugau şi îl slăveau pe Dumnezeu mărturisind că niciodată până atunci nu mai văzuseră evenimente atât de uimitoare.

^(1667.2) ^148:9.4 Cam prin vremea asta mesagerii sinedriului au sosit pentru a le cere celor şase spioni să se întoarcă la Ierusalim. Când au primit acest mesaj, a avut loc o serioasă discuţie între ei. După ce au terminat-o, şeful şi doi dintre asociaţii lui s-au întors cu mesagerii la Ierusalim, în vreme ce ceilalţi trei spioni farisei şi-au mărturisit credinţa în Iisus, s-au dus numaidecât la lac, au fost botezaţi de Petru şi au fost admişi de apostoli în comunitate în calitate de copii ai împărăţiei.

Până la o nouă revedere … pace și lumină pentru toți !

Costi

Share this:

Viața și învățăturile lui Iisus – Interludiul vizitei la Ierusalim

Posted on 16 octombrie 2016 by corus

Răspunde

Continuare: Viața și învățăturile lui Iisus conform cărții Urantia

Interludiul vizitei la Ierusalim

1.Servitorul centurionului

2.Călătoria la Ierusalim

3.Bazinul din Betsaida

4.Regula vieţuirii

5.Vizita la Simon Fariseul

6.Întoarcerea la Capernaum

7.Înapoi în Capernaum

8.Sărbătoarea bunătăţii spirituale

Cine dorește să citească materialul în original o poate face de pe linkul de mai jos de unde a fost preluat materialul.

http://www.urantia.org/ro/cartea-urantia/capitolul-147-interludiul-vizitei-la-ierusalim

Capitolul 147

Interludiul vizitei la Ierusalim

^(1647.1) ^147:0.1 IISUS şi apostolii au sosit la Capernaum miercuri 17 martie şi au petrecut două săptămâni în cartierul lor general din Betsaida înainte de a pleca la Ierusalim. În timpul acestor două săptămâni, apostolii i-au propovăduit poporului pe ţărmul mării, în vreme ce Iisus petrecea mult timp singur, pe dealuri, ocupându-se de treburile Tatălui său. În cursul acestei perioade, Iisus, însoţit de Iacob şi de Ioan Zebedeu, a făcut două călătorii secrete la Tiberiada unde i-au întâlnit pe credincioşi şi i-au instruit în evanghelia împărăţiei.

^(1647.2) ^147:0.2 Mulţi dintre membrii casei lui Irod credeau în Iisus şi au asistat la aceste reuniuni. Influenţa acestor credincioşi în sânul familiei oficiale a lui Irod contribuise la diminuarea duşmăniei acestui conducător faţă de Iisus. Aceşti credincioşi din Tiberiada explicaseră cu claritate lui Irod că „regatul” proclamat de Iisus era de natură spirituală, şi nu o aventură politică. Irod avea tendinţa de a-i crede pe aceşti membrii ai propriei case; el nu s-a lăsat deci alarmat în mod nejustificat de larga difuzare a rapoartelor referitoare la învăţăturile şi la vindecările lui Iisus. El nu avea obiecţii împotriva activităţilor lui Iisus ca vindecător şi ca învăţător religios. Cu toată atitudinea favorabilă a multora dintre sfetnicii lui Irod, şi chiar şi a lui Irod în persoană, un anumit număr din supuşii săi erau atât de influenţaţi de către liderii religioşi din Ierusalim, încât rămâneau nişte duşmani înverşunaţi şi ameninţători ai lui Iisus şi ai apostolilor; mai târziu, acest grup a contribuit mult la stânjenirea activităţilor lor publice. Liderii religioşi din Ierusalim, nu Irod, erau cei care aveau să constituie mai târziu cel mai mare pericol pentru Iisus. Şi tocmai din acest motiv Iisus şi discipolii lui şi-au petrecut atât de mult timp în Galileea, şi acolo au şi încheiat cea mai mare parte a învăţăturii lor publice, mai degrabă decât în Ierusalim şi în Iudeea.

1. Servitorul centurionului

^(1647.3) ^147:1.1 În ajunul zilei în care se pregăteau să plece în Ierusalim pentru sărbătoarea de Paşti, Mangus, un centurion sau căpitan din garda romană staţionată la Capernaum, a venit să îi găsească pe liderii sinagogii zicând: „Loiala mea ordonanţă este bolnavă şi gata să moară. Vreţi voi să mergeţi la Iisus din partea mea şi să-l rugaţi să-l vindece pe servitorul meu?” Căpitanul roman acţiona astfel deoarece credea despre conducătorii iudei că ar avea mai multă influenţă asupra lui Iisus. Bătrânii s-au dus aşadar să îl găsească pe Iisus, iar purtătorul lor de cuvânt i-a zis: „Maestre, îţi cerem cu seriozitate să te duci la Capernaum şi să îl salvezi pe servitorul preferat al centurionului roman. Acest căpitan este vrednic de toată atenţia, căci el iubeşte naţiunea noastră, şi tot el este cel ce ne-a clădit sinagoga unde de atâtea ori ai luat cuvântul.”

^(1647.4) ^147:1.2 După ce i-a auzit, Iisus le-a zis: „Am să vă însoţesc.” Pe când se ducea la casa centurionului şi înainte de a intra în curtea sa, soldatul roman şi-a trimis prietenii în întâmpinarea lui Iisus cu dispoziţia de a-i spune: „Domnule, nu îţi da osteneala să intri în casa mea, căci eu nu sunt vrednic ca tu să vii sub acoperişul meu. Nici nu mă socotesc demn de a veni eu însumi la tine, şi de aceea ţi i-am trimis pe bătrânii propriului tău popor. Ştiu însă că tu poţi rosti cuvântul de acolo de unde te găseşti şi că servitorul meu va fi vindecat. Căci eu însumi sunt sub ordinele altuia, şi am soldaţi sub ordinele mele, şi îi zic unuia să meargă şi el merge; altuia să vină, iar el vine; şi servitorilor mei să facă una ori alta, iar ei o fac.”

^(1648.1) ^147:1.3 Când Iisus a auzit cuvintele acestea, s-a întors către apostoli şi către cei care îl însoţeau, şi le-a zis: „Mă minunez de credinţa acestui gentil. În adevăr, în adevăr, vă zic vouă, nu găsesc nicăieri o aşa mare credinţă, nici chiar în Israel.” Iisus s-a întors apoi cu spatele la casă şi a zis: „Să mergem de aici.” Prietenii centurionului au intrat în casă şi i-au repetat lui Mangus ceea ce spusese Iisus. Începând din clipa aceea, servitorul a început să îşi revină şi şi-a regăsit în cele din urmă sănătatea normală şi capacităţile sale.

^(1648.2) ^147:1.4 Noi nu am aflat niciodată cu exactitate ce se petrecuse cu acest prilej. Noi relatăm pur şi simplu întâmplarea. Cât despre a şti dacă fiinţele invizibile au adus, ori nu, vindecarea servitorului centurionului, acest fapt nu a fost revelat însoţitorilor lui Iisus. Noi cunoaştem numai faptul că servitorul a fost complet restabilit.

2. Călătoria la Ierusalim

^(1648.3) ^147:2.1 Devreme în dimineaţa de marţi 30 martie, Iisus şi grupul apostolic au plecat să asiste la Paşti în Ierusalim luând-o pe traseul de pe valea Iordanului. Ei au ajuns în după-amiaza zilei de vineri 2 aprilie şi şi-au stabilit, ca de obicei, cartierul general în Bethania. Trecând prin Ierihon, ei au făcut o pauză în vreme ce Iuda depunea o parte din fondurile lor comune la banca unui prieten de familie. Aceasta era prima dată când Iuda purta un surplus de bani. Depozitul a rămas intact până în clipa în care grupul a trecut iarăşi prin Ierihon, în cursul ultimei şi memorabilei lui călătorii în Ierusalim, chiar înainte de judecata şi de moartea lui Iisus.

^(1648.4) ^147:2.2 Traseul până în Ierusalim s-a petrecut fără incidente, dar abia se instalase grupul în Bethania că, de departe şi de aproape, au început să se strângă oameni care căutau tămăduire pentru corpul lor, consolare pentru mintea lor tulburată şi salvare pentru sufletul lor. Numărul lor era atât de mare că Iisus nu prea apuca să se odihnească. Grupul său a mers atunci să aşeze corturile în Ghetsemani, iar Maestrul a circulat între Bethania şi Ghetsemani pentru a evita mulţimile care îl împresurau mereu. Ei au petrecut aproape trei săptămâni la Ierusalim, dar Iisus le-a ordonat apostolilor lui să nu predice în public şi să se mărginească la învăţătura privată şi la lucrarea personală.

^(1648.5) ^147:2.3 Ei au celebrat paşnic Paştele în Bethania, şi atunci a fost prima oară când Iisus şi toţi cei doisprezece s-au împărtăşit din masa de Paşte fără vărsare de sânge. Apostolii lui Ioan nu au mâncat Paştele cu Iisus şi cu apostolii săi; ei au celebrat sărbătoarea cu Abner şi cu mulţi dintre primii credincioşi în predicările lui Ioan. Acesta era al doilea Paşte pe care Iisus îl ţinea cu apostolii săi la Ierusalim.

^(1648.6) ^147:2.4 Când Iisus şi cei doisprezece au pornit iarăşi către Capernaum, apostolii lui Ioan nu s-au întors cu ei. Ei au rămas la Ierusalim şi în vecinătate sub îndrumările lui Abner, lucrând în linişte la întinderea regatului, în timp ce Iisus şi apostolii lui se întorceau pentru a lucra în Galileea. Niciodată nu au mai fost cei douăzeci şi patru reuniţi cu toţii până cu puţin timp înainte de momentul în care cei şaptezeci de evanghelişti şi-au primit misiunea şi ordinul de plecare. Dar cele două grupuri se ajutau reciproc şi rămâneau în cele mai bune relaţii în ciuda divergenţelor lor de opinie.

3. Bazinul din Betsaida

^(1649.1) ^147:3.1 În după-amiaza celui de-al doilea sabat în Ierusalim, în timp ce Maestrul şi apostolii aveau să participe la slujbele de la templu, Ioan îi zise lui Iisus: „Vino cu mine, aş vrea să îţi arăt ceva.” Ioan l-a scos pe Iisus pe una dintre porţile Ierusalimului şi l-a condus la un bazin cu apă numit Betsaida. Pe malurile lui, se ridicaseră cinci pridvoare, sub care un mare număr de bolnavi zăceau în căutare de vindecare. Această piscină era un izvor cald, ale cărui ape roşiatice clocoteau la intervale neregulate ca urmare a acumulărilor de gaz în cavernele stâncoase situate dedesubt. Perturbarea periodică a apelor calde era considerată de mulţi ca fiind pricinuită de influenţe supranaturale, iar credinţa populară afirma că prima persoană intrată în apă după o perturbare ar fi vindecată de infirmităţile ei, oricare ar fi fost acestea.

^(1649.2) ^147:3.2 Sub efectul restricţiilor impuse de Iisus, apostolii erau puţin agitaţi, iar această constrângere îl făcea pe Ioan, cel mai tânăr dintre cei doisprezece, deosebit de nervos. El îl dusese pe Iisus la bazin gândindu-se că la vederea bolnavilor adunaţi ar face un aşa apel la compasiunea Maestrului, încât ar fi fost împins să înfăptuiască o vindecare miraculoasă, şi astfel tot Ierusalimul ar fi fost stupefiat şi determinat să creadă în evanghelia împărăţiei. Ioan i-a zis lui Iisus: „Maestre, priveşte-i pe toţi aceşti oameni care suferă; oare nu putem face nimic pentru ei?” Iisus răspunse: „Ioane, de ce mă supui ispitei de a mă îndepărta de drumul pe care l-am ales? De ce stărui în dorinţa de a înlocui proclamarea evangheliei adevărului etern cu înfăptuirea de minuni şi cu vindecarea bolnavilor? Fiule, nu mi-e îngăduit să fac ceea ce doreşti, dar adună-i pe aceşti bolnavi şi pe aceşti năpăstuiţi pentru ca eu să le adresez câteva cuvinte de încurajare şi de consolare veşnică.”

^(1649.3) ^147:3.3 Adresându-se celor ce erau adunaţi, Iisus zise: „Mulţi dintre voi sunt aici, bolnavi şi năpăstuiţi, pentru că aţi trăit ani lungi pe căi greşite. Unii suferă de accidentele timpului, alţii ca urmare a greşelilor strămoşilor lor, în vreme ce unii dintre voi se zbat sub greutăţile care provin din condiţiile imperfecte ale existenţei voastre temporare. Însă Tatăl meu lucrează, şi eu aş vrea, de asemenea, să lucrez la îmbunătăţirea condiţiei voastre pământeşti, şi mai ales să asigur statutul vostru etern. Nici unul dintre noi nu poate contribui foarte mult la aplanarea dificultăţilor vieţii, decât dacă descoperim că Tatăl care este în ceruri vrea astfel. La urma urmei, noi suntem cu toţii îndatoraţi să facem voia Celui Veşnic. Dacă puteţi fi toţi vindecaţi de durerile voastre fizice, voi vă minunaţi cu certitudine, dar este şi mai important ca voi să fiţi curăţiţi de orice boală spirituală şi să vă pomeniţi vindecaţi de toate infirmităţile morale. Toţi sunteţi copiii lui Dumnezeu; voi sunteţi fiii Tatălui celest. Legăturile timpului pot să pară că vă fac să suferiţi, dar Dumnezeul veşniciei vă iubeşte. Când va veni momentul judecăţii, să nu vă temeţi; veţi găsi toţi, nu numai justiţia, dar şi o mare îndurare. În adevăr, în adevăr, vă zic: „Oricine aude evanghelia împărăţiei, şi crede în această învăţătură a filiaţiei cu Dumnezeu, posedă viaţa veşnică. Aceşti credincioşi trec deja de la judecată şi de la moarte la lumină şi la viaţă. Şi va veni ceasul în care chiar şi cei care sunt în mormânt vor auzi vocea învierii.”

^(1649.4) ^147:3.4 Mulţi dintre aceia care l-au auzit au crezut în evanghelia împărăţiei. Unii dintre cei năpăstuiţi au fost atât de mult inspiraţi şi din punct de vedere spiritual reînsufleţiţi încât au mers de colo colo proclamând că ei fuseseră deopotrivă de vindecaţi de suferinţele lor fizice.

^(1649.5) ^147:3.5 Un om care fusese deprimat vreme de ani lungi şi grav afectat de tulburări mentale s-a bucurat de cuvintele lui Iisus. El s-a ridicat din pat şi s-a înapoiat acasă la el, deşi aceasta a fost o zi de sabat. În cursul acestor ani, acest om aşteptase să fie ajutat de cineva. El era atât de mult victima sentimentului propriei lui neputinţe încât nu a avut nici măcar o dată ideea de a se ajuta el însuşi; or, acesta era singurul lucru pe care îl avea de făcut pentru a se însănătoşească – să se dea jos din pat şi să umble.

^(1650.1) ^147:3.6 Iisus i-a zis atunci lui Ioan: „Să plecăm de aici înainte ca liderii preoţilor şi scribii să ne surprindă şi să se simtă ofensaţi de faptul că noi am adresat cuvinte de viaţă celor năpăstuiţi. Şi s-au întors la templu ca să se alăture tovarăşilor lor, şi curând au plecat toţi ca să îşi petreacă noaptea în Bethania. Ioan nu a povestit niciodată celorlalţi apostoli vizita pe care o făcuse cu Iisus, în acea după-amiază de sâmbătă, la bazinul din Betsaida.

4. Regula vieţuirii

^(1650.2) ^147:4.1 În seara aceleiaşi zile de sabat, în Bethania, în timp ce Iisus, cei doisprezece şi un grup de credincioşi se reuniseră în jurul focului în grădina lui Lazăr, Nataniel i-a pus lui Iisus următoarea întrebare: „Maestre, deşi ne-ai învăţat versiunea pozitivă a vechii reguli de viaţă, instruindu-ne să facem altora ceea ce am vrea ca ei să ne facă nouă, eu nu văd foarte bine cum putem totdeauna să ascultăm la o astfel de poruncă. Permite-mi să ilustrez întrebarea mea citând exemplul unui om desfrânat care priveşte, cu intenţii perverse, pe viitoarea sa consoartă cu care are intenţia de a se asocia în păcatul lui. Cum putem noi propovădui că acest om rău intenţionat ar trebui să facă celorlalţi ceea ce lui însuşi ar vrea să i se facă?”

^(1650.3) ^147:4.2 Când Iisus auzi întrebarea lui Nataniel, s-a ridicat numaidecât, l-a arătat pe apostol cu degetul şi zise: „Nataniel, Nataniel! Ce fel de gânduri nutreşti tu în inima ta? N-auziţi voi adevărul ca oameni de înţelepciune şi de înţelegere spirituală? Când v-am povăţuit să faceţi altuia ceea ce v-ar place să vi se facă şi vouă, eu vorbeam unor oameni care au un ideal elevat, iar nu celor care ar fi tentaţi să deformeze învăţătura mea şi s-o transforme în dezlegare pentru încurajarea la fapte rele.”

^(1650.4) ^147:4.3 Când Maestrul vorbi astfel, Nataniel se ridică şi zise: „Maestre, nu trebuie să se creadă că aprob o astfel de interpretare a învăţăturii tale. Eu am pus această întrebare pentru că am presupus că mulţi oameni de soiul acesta ar putea judeca greşit recomandările tale, şi sper că îţi vei completa instrucţiunile privitoare la chestiunea aceasta.” După ce Nataniel s-a aşezat, Iisus a continuat: „Eu ştiu bine, Nataniel, că mintea ta nu aprobă nici o idee rea de felul acesta, dar sunt dezamăgit să văd că nu reuşiţi să daţi o interpretare pur spirituală învăţăturilor mele curente, instrucţiunilor pe care trebuie să vi le dau în limbaj omenesc şi în maniera în care trebuie să vorbească oamenii. Lasă-mă acum să vă învăţ diversele nivele de semnificaţie ataşate interpretării acestei reguli de vieţuire, acestei recomandări ‘de a face altora ceea ce am vrea să ni se facă nouă’:

^(1650.5) ^147:4.4 ”1. Nivelul carnal. Această interpretare pur egoistă şi lascivă este bine exemplificată în presupunerea întrebării tale.

^(1650.6) ^147:4.5 ”2. Nivelul sentimental. Acest plan se situează imediat deasupra celui al cărnii; aceasta implică însufleţirea prin compătimire şi milă a interpretării voastre a acestei reguli de viaţă.

^(1650.7) ^147:4.6 ”3. Nivelul mental. Acum intră în joc raţiunea minţii şi inteligenţa experienţei. Buna judecată dictează ca o asemenea regulă de viaţă ar trebui să fie interpretată în armonie cu cel mai înalt idealism concretizat în nobleţea unui profund respect de sine.

^(1651.1) ^147:4.7 ”4. Nivelul iubirii fraterne. Încă şi mai sus, se descoperă nivelul devotamentului dezinteresat pentru bunăstarea semenilor tăi. Acest plan superior al serviciului social sincer izvorăşte din conştiinţa paternităţii lui Dumnezeu şi din recunoaşterea corolară a frăţiei oamenilor. Se descoperă acolo o interpretare nouă şi mult mai frumoasă a acestei reguli de viaţă fundamentale.

^(1651.2) ^147:4.8 ”5. Nivelul moral. După aceea, când veţi atinge adevărate nivele filozofice de interpretare, când veţi desluşi realmente şi cu claritate ce este bine şi ce este rău în evenimente, când veţi percepe utilitatea eternă a relaţiilor umane, voi veţi începe să luaţi în considerare o astfel de problemă de interpretare după cum v-aţi închipui că o terţă persoană de pe un înalt nivel mental, idealistă, înţeleaptă şi imparţială ar considera şi ar interpreta un asemenea îndemn aplicat problemelor voastre personale de adaptare la împrejurările vieţii.

^(1651.3) ^147:4.9 ”6. Nivelul spiritual. În ultimă instanţă, noi atingem nivelul clarviziunii spiritului şi al interpretării spirituale, cel mai elevat dintre toate. El ne împinge să recunoaştem, în această regulă de viaţă, porunca divină de a-i trata pe toţi oamenii aşa cum am concepe noi că i-ar trata Dumnezeu. Acesta este idealul relaţiilor omeneşti şi tot aceasta este şi atitudinea voastră faţă de toate aceste probleme când dorinţa voastră supremă este de a face întotdeauna voia Tatălui. Aş vrea deci ca voi să faceţi tuturor oamenilor ceea ce ştiţi că aş face eu pentru ei în împrejurări asemănătoare.”

^(1651.4) ^147:4.10 Nimic din tot ceea ce Iisus spusese până în ziua aceasta nu îi uluise mai tare. Ei au continuat să discute cuvintele Maestrului multă vreme după ce el s-a retras. Lui Nataniel i-a trebuit ceva timp ca să îşi revină de pe urma presupunerii că Iisus interpretase greşit spiritul întrebării sale; dar ceilalţi au fost mai mult decât recunoscători colegului lor filozof de a fi avut curajul de a pune o întrebare care să îndemne la cugetare.

5. Vizita la Simon Fariseul

^(1651.5) ^147:5.1 Cu toate că Simon nu a fost un membru al sinedriului iudeu, el era un fariseu influent în Ierusalim. Simon nu credea cu toată inima în evanghelie. Cu riscul de a fi criticat cu severitate, el a îndrăznit să îl invite la el acasă pe Iisus şi pe asociaţii lui personali, Petru, Iacob şi Ioan, la un banchet. Simon îl observase pe Maestru de mai multă vreme; el fusese foarte impresionat de învăţăturile sale, şi încă mai mult de personalitatea sa.

^(1651.6) ^147:5.2 Bogătaşii farisei practicau datul de pomeni şi nu ocoleau publicitatea privitoare la filantropia lor. Ei chiar şi anunţau uneori, cu sunet de trompete, caritatea pe care erau gata că o facă vreunui cerşetor. Când aceşti farisei ofereau un banchet unor oaspeţi distinşi, ei aveau obiceiul de a lăsa porţile casei deschise, astfel încât până şi cerşetorii de pe drumuri puteau să intre; aceşti cerşetori stăteau de-a lungul pereţilor sălii, în spatele divanelor celor care se ospătau, pentru a se afla la loc bun ca să prindă bucăţile de hrană care puteau să le fie aruncate de participanţii la banchet.

^(1651.7) ^147:5.3 Cu această ocazie specială, în casa lui Simon, şi printre oamenii care veneau de pe drum, se găsea şi o femeie de proastă reputaţie care începuse recent să creadă în vestea cea bună a evangheliei împărăţiei. Ea era bine cunoscută în tot Ierusalimul ca fosta stăpână a unei case de toleranţă, zisă de mare clasă, alăturată marii curţi a templului gentililor. La acceptarea învăţăturii lui Iisus, ea închisese casa în care îşi exercita meseria ei josnică, îndemnând majoritatea angajatelor ei să accepte evanghelia şi să îşi schimbe modul de viaţă. În ciuda acestor lucruri, ea era foarte dispreţuită de farisei şi obligată să îşi poarte părul despletit – semnul distinctiv al prostituţiei. Această femeie fără de nume adusese un flacon mare conţinând loţiune de uns parfumată. Pe când stătea în spatele lui Iisus, care era lungit şi îşi lua masa, ea începu să îi ungă picioarele, udându-le totodată cu lacrimile ei de recunoştinţă şi ştergându-le cu părul ei. Când a terminat ungerea, ea a continuat să plângă şi i-a îmbrăţişat picioarele.

^(1652.1) ^147:5.4 Văzând toate acestea, Simon şi-a zis în sinea sa: „Dacă omul acesta ar fi un profet, ar lua seama la cine îl atinge şi despre ce soi de femeie este vorba, o păcătoasă notorie.” Ştiind ceea ce se petrecea în mintea lui Simon, Iisus luă cuvântul şi zise: „Simone, aş avea ceva să îţi spun.” Răspunse Simon: „Maestre, spune-mi.” Atunci, Iisus răspunse: „Un cămătar bogat avea doi debitori. Unul îi datora cinci sute de dinari, celălalt cincizeci. Nici unul dintre ei neavând de unde să î-i plătească, el i-a scutit de datorie pe amândoi. După părerea ta, Simone, care dintre cei doi îl va iubi cel mai mult?” Simon a răspuns: „Presupun că acela căruia i-a iertat cel mai mult. Ai judecat bine.” Apoi, arătând femeia cu degetul, a continuat: „Simone, uită-te bine la femeia asta. Eu am intrat în casa ta ca invitat, şi, totuşi, tu nu mi-ai dat apă pentru picioare. Această femeie recunoscătoare mi-a spălat picioarele cu lacrimile ei şi le-a şters cu părul ei. Tu nu mi-ai dat nici un sărut de întâmpinare prietenească, dar femeia asta, din clipa când a intrat nu a contenit să îmi îmbrăţişeze picioarele. Tu ai neglijat să îmi ungi cu ulei capul, dar ea mi-a uns picioarele cu loţiuni scumpe. Ce înseamnă toate astea? Şi numai pentru că multele ei păcate i-au fost iertate, ceea ce a făcut-o să iubească mai mult. Dar cei care n-au primit decât puţină iertare nu iubesc uneori decât puţin.” Apoi Iisus s-a reîntors către femeie, a luat-o de mână, a ridicat-o şi i-a spus: „În adevăr, tu te-ai căit pentru păcatele tale, şi îţi sunt iertate. Nu te lăsa descurajată de atitudinea nesocotită şi neprietenoasă a semenilor tăi; mergi pe drumul tău în bucuria şi în libertatea împărăţiei cerurilor.”

^(1652.2) ^147:5.5 La auzul acestor cuvinte, Simon şi comesenii săi au fost şi mai uluiţi şi au început să şuşotească între ei: „Cine este acest om care îndrăzneşte până şi să ierte păcatele?” Auzindu-i murmurând astfel, Iisus s-a întors către femeie, ca să o trimită de acolo: „Femeie, mergi în pace, credinţa ta te-a salvat.”

^(1652.3) ^147:5.6 Când Iisus s-a ridicat odată cu prietenii lui pentru a-şi lua rămas bun, s-a întors către Simon şi a zis: „Îţi cunosc inima, Simone. Ştiu cât eşti de sfâşiat între credinţă şi îndoială, cât eşti de măcinat de frică şi tulburat de orgoliu, dar eu mă rog pentru tine, pentru ca tu să te abandonezi luminii şi ca, în situaţia ta, să suferi puternicele transformări ale minţii şi ale spiritului comparabile cu prodigioasele schimbări pe care evanghelii regatului le-a operat deja în inima comeseanului care nu era nici invitat, nici binevenit. Vă declar tuturor că Tatăl a deschis porţile împărăţiei celeste tuturor celor care au destulă credinţă ca să intre acolo. Nici un om şi nici o grupare de oameni nu poate închide porţile acestea, nici chiar sufletului cel mai umil sau celui mai mare păcătos de pe Pământ, dacă ei doresc sincer să intre acolo. Apoi Iisus, Petru, Iacob şi Ioan şi-au luat rămas bun de la gazda lor şi s-au dus ca să se alăture celorlalţi apostoli din tabără, în grădina Ghetsemani.

^(1653.1) ^147:5.7 În aceeaşi seară, Iisus le-a ţinut apostolilor memorabilul discurs despre valoarea relativă a statutului pe lângă Dumnezeu şi despre progresul etern al Paradisului. Iisus a zis: „Copiii mei, dacă există o adevărată legătură între copil şi Tată, copilul în mod sigur va progresa continuu către idealurile Tatălui. Este adevărat că se poate ca progresele copilului să fie lente la început, însă ele nu sunt mai puţin sigure. Lucrul important nu este atât rapiditatea progreselor voastre cât certitudinea lor. Înfăptuirile voastre actuale sunt mai puţin importante decât faptul că direcţia progresului vostru este îndreptată către Dumnezeu. Ceea ce deveniţi, zi după zi, are infinit mai multă importanţă decât ceea ce sunteţi voi astăzi.

^(1653.2) ^147:5.8 ”Această femeie convertită, pe care unii dintre voi au văzut-o astăzi la Simon, trăieşte actualmente pe un nivel foarte inferior celui al lui Simon şi al asociaţilor lui bine intenţionaţi. Aceşti farisei însă sunt preocupaţi de falsul progres al iluziei de a trece de cercurile amăgitoare prin practica slujbelor ceremoniale lipsite de sens, pe câtă vreme această femeie a plecat cu hotărâre pe drumul lung şi frământat al căutării lui Dumnezeu; cărarea ei către cer nu este blocată nici de orgoliul spiritual nici de satisfacţia morală. Omeneşte vorbind, această femeie este mult mai îndepărtată de Dumnezeu decât Simon, dar sufletul ei face o mişcare progresivă; ea este în drum către un ţel etern. Această femeie poartă în ea extraordinare posibilităţi spirituale pentru viitor. Se poate ca unii dintre voi să nu se găsească pe nivele realmente elevate ale sufletului şi ale spiritului, dar faceţi progrese zilnice către Dumnezeu pe calea vie pe care a deschis-o credinţa voastră. Există în fiecare dintre voi prodigioase posibilităţi de viitor. Mai bine să ai o credinţă restrânsă, dar vie şi tot mai sporită, decât de a poseda un puternic intelect cu rezervele sale muritoare de înţelepciune temporală şi de necredinţă spirituală.”

^(1653.3) ^147:5.9 Iisus i-a avertizat serios pe apostolii săi contra nebuniei copilului lui Dumnezeu care abuzează de dragostea Tatălui. El a declarat că Tatăl celest nu este un părinte neglijent, prea liber sau nesocotit de îngăduitor, întotdeauna pregătit să scuze păcatul şi să ierte nepăsarea. El le-a recomandat auditorilor săi să nu aplice greşit ilustrarea sa cu tatăl şi fiul, astfel încât să facă ca Dumnezeu să pară asemănător cu anumiţi părinţi prea îngăduitori şi lipsiţi de înţelepciune care conspiră, cu prostia pământeană la desăvârşirea ruinei morale a progeniturii lor nechibzuite, contribuie astfel cu certitudine şi de-a dreptul la demoralizarea timpurie a propriilor lor copii şi la prefacerea lor în delicvenţi. Iisus zise: „Tatăl meu nu scuză cu îngăduinţă practicile copiilor săi atunci când ele sunt autodistructive, ducând la distrugerea automată a oricărei creşteri morale şi la ruina oricărui progres spiritual.” Aceste practici păcătoase sunt o mârşăvie în ochii lui Dumnezeu.

^(1653.4) ^147:5.10 Iisus a asistat la multe alte reuniuni şi banchete semiprivate cu cei mari şi cu cei umili, cu bogaţii şi cu săracii Ierusalimului, înainte de a pleca în cele din urmă împreună cu apostolii săi la Capernaum. Şi mulţi, în adevăr, au început să creadă în evanghelia împărăţiei şi au fost apoi botezaţi de Abner şi de asociaţii lui rămaşi în urmă pentru a susţine interesele regatului în Ierusalim şi prin împrejurimi.

6. Întoarcerea la Capernaum

^(1653.5) ^147:6.1 În cursul ultimei săptămâni din aprilie, Iisus şi cei doisprezece şi-au părăsit cartierul general din Bethania de lângă Ierusalim, începându-şi călătoria de întoarcere la Capernaum pe ruta Ierihonului şi a Iordanului.

^(1654.1) ^147:6.2 Principalii preoţi şi lideri religioşi au ţinut numeroase reuniuni secrete pentru a decide soarta lui Iisus. Erau cu toţii de acord asupra unui punct, acela că trebuia făcut ceva pentru a pune capăt activităţii sale de propagare a învăţăturii, dar nu se puteau înţelege asupra metodei de folosit. Şi ei speraseră că autorităţile divine vor dispune de Iisus tot aşa cum Irod pusese capăt carierei lui Ioan, dar au constatat că Iisus îşi dirija în aşa fel activităţile încât funcţionarii romani nu erau foarte alarmaţi de predicile sale. În consecinţă, la o reuniune ţinută în ajunul plecării lui Iisus la Capernaum, ei s-au decis că trebuiau să îl prindă sub acuzarea unei infracţiuni religioase şi să îl supună judecăţii Sinedriului. O comisie de şase spioni secreţi a fost, prin urmare, numită să îl supravegheze pe Iisus şi să îi observe cuvintele şi faptele. Când această comisie ar fi acumulat suficiente dovezi de blasfemie şi de încălcare a legii, ea trebuia să vină în Ierusalim cu raportul ei. Aceşti şase iudei au ajuns din urmă, în Ierihon, grupul apostolic care număra vreo treizeci de membri. Sub pretextul că doreau să devină ucenici, ei s-au alăturat familiei celor fideli lui Iisus şi au rămas cu grupul până la începerea celui de-al doilea turneu de predicare în Galileea. După aceea, trei dintre ei s-au reîntors la Ierusalim pentru a prezenta raportul lor liderilor preoţilor şi Sinedriului.

^(1654.2) ^147:6.3 Petru a predicat mulţimilor adunate la vadul Iordanului, şi, în dimineaţa zilei următoare, grupul a urcat pe fluviu către Amatus. Apostolii voiau să se ducă direct la Capernaum, dar s-a strâns în jurul vadului o mulţime atât de numeroasă, încât ei au rămas acolo vreme de trei zile ca să predice, să propovăduiască şi să boteze. Ei nu s-au pornit către casele lor decât pe întâi mai, dis-de-dimineaţă. Era o zi de sabat. Iscoadele din Ierusalim erau acum sigure că puteau formula prima lor acuzaţie împotriva lui Iisus – aceea de a fi încălcat sabatul – căci el îşi permitea să îşi înceapă călătoria în ziua de sabat. Dar aveau să fie dezamăgiţi, căci, tocmai înainte de plecare, Iisus l-a chemat pe Andrei la el şi i-a dat, de faţă cu toţi, nişte instrucţiuni pentru a-şi limita traseul la o mie de paşi, ceea ce reprezenta distanţa legală maximă pentru o deplasare în ziua de sabat.

^(1654.3) ^147:6.4 Totuşi, iscoadele nu au avut mult timp de aşteptat ca să prindă prilejul de a-l acuza pe Iisus şi pe tovarăşii săi de violarea sabatului. În vreme ce grupul păşea de-a lungul drumului îngust, se afla de ambele părţi, la îndemână, grâul unduitor care dădea în copt, şi unii dintre apostoli, cărora le era foame, au cules grăunţe coapte şi le-au mâncat. Era ceva obişnuit pentru călători să ciugulească din spicele de grâu în trecerea lor de-a lungul drumului, şi nu aveau de ce să se gândească că făcând astfel ar face vreo faptă rea. Dar iscoadele s-au agăţat de aceasta ca de un pretext pentru a-l ataca pe Iisus. Când l-au văzut pe Andrei sfărâmând spicul de grâu în mână, s-au apropiat de el zicându-i: „Oare tu nu ştii că este nepermis să culegi şi să sfărâmi grâul în ziua de sabat?” Andrei răspunse: „Dar ne este foame şi nu sfărâmăm decât atâta cât cer nevoile noastre. De când este un păcat să mănânci grâu în ziua de sabat?” Dar fariseii i-au întors răspunsul: „Nu este nimic rău în a mânca, dar tu încalci legea culegând grâul şi sfărâmând spicele în mâinile tale; de bună seamă că Maestrul tău nu ar aproba asemenea fapte.” Atunci, Andrei zise: „Dar dacă nu este greşit să mănânci boabe de grâu, sfărâmarea lor între mâini nu prea pare a cere mai multă muncă decât mestecarea lor, care este permisă. De ce atunci vă ţineţi de astfel de fleacuri?” Când Andrei i-a luat de cârcotaşi, aceştia au fost indignaţi şi au dat năvală la Iisus care mergea în urmă discutând cu Matei; au protestat zicându-i: „Priveşte-i, Maestre, pe apostolii tăi cum fac ceea ce este oprit de lege în ziua de sabat; ei culeg, sfărâmă şi mănâncă grâu. Suntem siguri că ai să le porunceşti să înceteze.” Iisus le răspunse acuzatorilor: „Voi aveţi, în adevăr, mult zel pentru lege, şi bine faceţi că vă aduceţi aminte de ziua de sabat, ca s-o ţineţi sfinţită. Dar nu aţi citit oare niciodată în Scripturi că într-o zi când lui David îi era foame, el a intrat în casa lui Dumnezeu cu tovarăşii săi şi a mâncat pâine, lucru care nu era permis nimănui, decât preoţilor? Şi David a dat din această pâine şi celor ce erau cu el. Şi nu aţi citit voi în legea noastră că avem dreptul să facem multe lucruri necesare în ziua de sabat? Şi oare nu am să vă văd eu, înainte de sfârşitul zilei, mâncând ceea ce aţi adus cu voi pentru nevoile de astăzi? Dar prieteni buni, este întemeiat zelul vostru pentru ziua de sabat, dar mai bine aţi face să vegheaţi la sănătatea şi la bunăstarea semenilor voştri. Vă declar că sabatul a fost făcut pentru om, iar nu omul pentru sabat. Dacă sunteţi aici cu noi pentru a supraveghea cuvintele mele, atunci voi proclama făţiş că Fiul Omului este stăpân chiar şi al sabatului.”

^(1655.1) ^147:6.5 Fariseii au fost uluiţi şi încurcaţi de cuvintele lui de discernământ şi de înţelepciune. Restul zilei au stat locului şi nu au mai îndrăznit să pună întrebări.

^(1655.2) ^147:6.6 Antagonismul lui Iisus faţă de tradiţiile iudaice şi faţă de riturile servile era întotdeauna pozitiv; el se traducea prin fapte şi prin afirmaţii. Maestrul îşi petrecea puţin timp în critici negative. El propovăduia că aceia care îl cunoşteau pe Dumnezeu puteau să se bucure de libertatea de a trăi fără a se amăgi pe ei înşişi prin îngăduinţa de a păcătui. Iisus le-a zis apostolilor: „Prietenii mei, dacă sunteţi iluminaţi de adevăr şi dacă ştiţi realmente ceea ce faceţi, sunteţi binecuvântaţi; dar, dacă nu cunoaşteţi calea divină, atunci, voi sunteţi nefericiţi şi încălcaţi deja legea.”

7. Înapoi în Capernaum

^(1655.3) ^147:7.1 Către amiază, luni 3 mai, Iisus şi cei doisprezece au sosit, pe lac, la Betsaida, venind din Taricheea. Ei călătoriseră cu barca pentru a scăpa de cei care îi însoţeau; dar, din ziua următoare, aceştia, inclusiv iscoadele oficiale de la Ierusalim, se alăturaseră din nou lui Iisus.

^(1655.4) ^147:7.2 Marţi seara, în timp ce Iisus conducea una dintre cuvântările sale obişnuite, făcute din întrebări şi răspunsuri, şeful celor şase iscoade îi zise: „Eu vorbeam astăzi cu unul dintre discipolii lui Ioan, prezent aici, pentru a asista la învăţătura ta, şi noi nu am reuşit să înţelegem de ce de ce nu porunceşti niciodată discipolilor tăi să postească şi să se roage aşa cum postim noi ceilalţi farisei, şi după cum le-a recomandat Ioan discipolilor săi.” Iisus s-a referit la o afirmaţie a lui Ioan şi i-a răspuns celui ce-l întreba: „Oare băieţii de onoare postesc în timp ce mirele este cu ei? Cât timp soţul este cu ei, le este greu să postească. Dar vine timpul când mirele va fi luat de acolo, şi atunci fără îndoială că băieţii de onoare vor posti şi se vor ruga. Rugăciunea le este firească copiilor luminii, dar postul nu face parte din evanghelia împărăţiei cerurilor. Vă reamintesc că un bun croitor nu coase niciodată o bucată de postav nouă şi nebăgată la apă peste o haină veche, de teamă ca nu cumva atunci când bucata va fi udată, să nu intre la apă şi să nu se destrame şi mai rău. Oamenii nu pun vin nou în burdufuri de piele vechi, de teamă ca nu cumva vinul nou să spargă burdufurile şi să se piardă şi vinul şi burdufurile. Înţeleptul pune vinul nou în burdufuri noi. Discipolii mei dau deci dovadă de înţelepciune prin neîncorporarea prea multor tradiţii străvechi în noua învăţătură a evangheliei împărăţiei. Voi, care v-aţi pierdut învăţătorul, puteţi pe drept cuvânt să postiţi pentru o vreme. Se poate ca postul să fie şi el o parte potrivită a legii lui Moise, dar, în împărăţia ce vine, fiii lui Dumnezeu vor avea experienţa descătuşării de frică şi a cunoaşterii bucuriei în spiritul divin.” La auzul acestor cuvinte, discipolii lui Ioan au fost întăriţi pe câtă vreme fariseii au fost şi mai deconcertaţi.

^(1656.1) ^147:7.3 Maestrul i-a pus apoi pe ascultătorii lui în gardă contra noţiunii că toate străvechile învăţături trebuiau să fie în întregime înlocuite de noile doctrine. Iisus a zis: „Ceea ce este vechi, dar adevărat, trebuie să rămână. Tot aşa, ceea ce este nou, dar fals, trebuie să fie respins. Aveţi credinţa şi curajul de a accepta ceea ce este nou şi adevărat. Aduceţi-vă aminte că este scris: ‘Nu abandona un vechi prieten, căci cel nou nici nu se compară cu el. Un prieten nou este ca un vin nou; dacă se învecheşte, îl vei bea cu bucurie.’”

8. Sărbătoarea bunătăţii spirituale

^(1656.2) ^147:8.1 În noaptea aceea, la mult timp după ce auditorii obişnuiţi s-au retras, Iisus a continuat să propovăduiască apostolilor. El a început această instruire specială citându-l pe profetul Isaia:

^(1656.3) ^147:8.2 ”’De ce aţi postit? Care-i motivul pentru care vă chinuiţi sufletul, în vreme ce stăruiţi să vă găsiţi plăcerea în asuprirea semenilor voştri şi să vă desfătaţi în nedreptate? Iată, postiţi, de dragul încordării şi al luptei, şi ca să loviţi cu pumnul cu răutate. Dar nu postind în felul acesta vă veţi face vocile auzite în cer.

^(1656.4) ^147:8.3 ”’Oare acela-i postul care l-am ales – o zi pentru ca omul să-şi chinuiasca sufletul? Trebuie oare ca el să-şi plece capul ca o trestie, să vă târâţi în genunchi, înveliţi în pânză de sac şi cu cenuşă în cap? Veţi îndrăzni voi să numiţi aceasta o zi de post acceptabilă în ochii Domnului? Postul pe care l-aş alege oare nu-i acesta: ruperea lanţurilor inechităţii, desfacerea nodurilor grelelor poveri, slobozirea celor asupriţi şi sfărâmarea tuturor jugurilor? Nu va consta el în a-mi împărţi pâinea cu cel înfometat şi în a-i duce în casa mea pe cei săraci care rătăcesc fără cămin? Şi, când voi vedea oameni goi, eu îi voi îmbrăca.

^(1656.5) ^147:8.4 ”’Apoi, lumina ta va ţâşni ca şi aurora şi sănătatea va înflori repede. Dreptatea te va preceda şi gloria Domnului va fi ariergarda ta. Apoi, tu îl vei chema pe Domnul, şi el îţi va răspunde. Tu vei striga şi el va zice: Iată-mă. El va face toate astea dacă te vei abţine de la asuprire, de la condamnare şi de la manifestarea vanităţii. Tatăl doreşte mai degrabă ca tu să împarţi cu dărnicie inima ta celor înfometaţi şi îngrijirile tale sufletelor îndurerate; apoi, lumina ta va străluci în întuneric, şi întunecimea ta va semăna cu soarele de amiază. Apoi, Domnul te va călăuzi continuu, satisfăcându-ţi sufletul şi reînnoindu-ţi vigoarea. Vei deveni asemeni unei grădini udate, cu un izvor ale cărui ape nu seacă. Cei care fac aceste lucruri vor restabili gloriile ruinate; ei vor ridica numeroase generaţii; se vor numi reconstruitori de ziduri dărâmate, renovatori de drumuri sigure pe care să se circule.’”

^(1656.6) ^147:8.5 După aceea, până târziu în noapte, Iisus le-a expus apostolilor săi că doar credinţa lor era ceea ce le asigura siguranţa în regatul prezentului şi al viitorului, iar nu cazna sufletului sau postul corpului. El i-a încurajat pe apostoli să trăiască cel puţin la înălţimea ideilor profetului de odinioară; şi-a exprimat speranţa că ei vor înainta foarte departe, chiar şi dincolo de ideile lui Isaia şi ale vechilor profeţi. Ultimele sale cuvinte, în noaptea aceea, au fost următoarele: „Creşteţi în graţie prin credinţa vie care pricepe faptul că voi sunteţi fiii şi care recunoaşte, în acelaşi timp, pe fiecare om ca pe un frate.”

^(1656.7) ^147:8.6 Trecuse de ora două dimineaţa când Iisus a terminat de vorbit şi fiecare s-a dus la locul său de culcare.

Până la o nouă revedere .. pace și lumină pentru toți !

Costi

Share this: