Continuare: Viața și învățăturile lui Iisus conform cărții Urantia
In fata tribunalului Sinedrului
-
Interogatoriul lui Anna
-
Petru în curte
-
În faţa tribunalului Sinedriului
-
În ceasul umilirii
-
A doua întrunre a tribunalului
…
Cine dorește să citească materialul în original – adică fără unele pasaje colorate, sublinieri sau boldiri care îmi aparțin – o poate face de pe linkul de mai jos
http://www.urantia.org/ro/cartea-urantia/citeste-cartea-urantia-online
Capitolul 184
În faţa tribunalului Sinedriului
(1978.1) 184:0.1 REPREZENTANŢII lui Anna îl instruiseră în taină pe căpitanul soldaţilor romani să îl aducă pe Iisus la palatul lui Anna imediat după arestarea sa. Fostul mare preot dorea să-şi menţină prestigiul de principală autoritate ecleziastică a iudeilor. El mai avea şi un alt scop reţinându-l pe Iisus mai multe ore în casa lui, şi anume acela de a câştiga timp suficient pentru a permite convocarea legală a tribunalului sinedriului. Era ilegal ca el să fie reunit înainte de ora ofrandei sacrificiului de dimineaţă în templu, sacrificiu care era oferit către orele trei ale dimineţii.
(1978.2) 184:0.2 Anna ştia că un tribunal al sinedriului aştepta la palatul ginerelui sau, Caiafa. Un număr de treizeci de membri ai sinedriului se reunise către miezul nopţii la domiciliul marelui preot pentru a fi gata să-l judece pe Iisus de îndată ce acesta va fi adus în faţa lor. Erau adunaţi doar membrii care se opuneau cu tărie şi deschis lui Iisus şi învăţăturilor sale şi erau de ajuns doar douăzeci şi trei pentru a se constitui o curte de judecată.
(1978.3) 184:0.3 Iisus a petrecut aproape trei ore la palatul lui Anna pe Muntele Măslinilor, nu departe de grădina Ghetsimani unde fusese arestat. Ioan Zebedeu era liber şi în siguranţă în palatul lui Anna, nu numai datorită cuvântului căpitanului roman ci şi faptului că el şi fratele său Iacob erau bine cunoscuţi de vechii servitori, căci de nenumărate ori fuseseră oaspeţi la palat, marele preot fiind o rudă îndepărtată a mamei lor Salomeea.
1. Interogatoriul lui Anna
(1978.4) 184:1.1 Îmbogăţit de veniturile de pe urma templului şi a ginerelui său care exercita funcţia de mare preot şi datorită relaţiilor sale cu autorităţile romane, Anna era cu siguranţă persoana cea mai influentă din lumea iudaică. Era un politician şiret şi iscusit în planurile şi în uneltirile lui. El dorea să preia controlul problemei privitoare la debarasare de Iisus şi se temea să încredinţeze în întregime această întreprindere importantă ginerelui său impulsiv şi agresiv. Anna vroia să se asigure că judecarea Maestrului rămânea în mâna saducheilor; el se temea de posibila simpatie a unora dintre farisei, căci toţi membrii sinedriului care îmbrăţişaseră cauza lui Iisus erau farisei.
(1978.5) 184:1.2 Anna nu îl văzuse pe Iisus de mai mulţi ani, din vremea în care Maestrul se prezentase la el şi plecase apoi imediat remarcând răceala şi rezerva primirii care i se făcuse. Anna se gândise să facă apel la această veche relaţie pentru a încerca să-l convingă pe Iisus să-şi abandoneze pretenţiile şi să părăsească Palestina. El detesta faptul de a participa la trimiterea la moarte a unui om de bine şi se gândise că poate Iisus ar prefera să părăsească ţara mai degrabă decât să fie condamnat la moarte. Însă când Anna se află în faţa galileeanului ferm şi hotărât îşi dădu imediat seama că ar fi fost inutile orice propuneri de felul acela. Iisus era mai maiestuos şi mai cumpătat decât şi-l amintea Anna.
(1979.1) 184:1.3 Când Iisus era tânăr, Anna se interesase mult de el, însă acum veniturile sale erau ameninţate de recenta faptă a lui Iisus care gonise din templu pe cămătari şi pe negustori. Fapta aceasta a stârnit duşmănia fostului mare preot mult mai mult decât învăţăturile lui Iisus.
(1979.2) 184:1.4 Anna intră în marea lui sală de audienţă, se aşeză într-un fotoliu mare şi ordonă ca Iisus să fie adus în faţa sa. După ce îl observă pe Maestru în tăcere timp de câteva clipe îi spuse: „Înţelegi bine că trebuie să facem ceva cu privire la învăţăturilor tale, deoarece tulburi pacea şi ordinea ţării noastre.” În timp ce Anna îşi aruncă asupra lui Iisus o privire întrebătoare, Maestrul îl privi drept în ochi fără a da nici un răspuns. Anna reluă cuvântul spunând: „Care sunt numele discipolilor tăi în afară de Simon Zelotul, instigatorul?” Din nou Iisus îl privi, însă nu răspunse nimic.
(1979.3) 184:1.5 Anna a fost foarte tulburat de refuzul lui Iisus de a răspunde la întrebările sale până într-acolo încât îi spuse: „Nu îţi pasă oare dacă sunt sau nu binevoitor faţă de tine? Nu iei deloc în consideraţie puterea de care dispun în hotărârea soartei apropiatei tale judecări?” Auzind aceasta Iisus spuse: „Anna, şti că nu a-i putea avea nici o putere asupra mea dacă nu-ar permis Tatăl meu. Unii vor să îl ucidă pe Fiul Omului pentru că sunt ignoranţi şi nu ştiu ce altceva să mai facă. Însă tu, prietene, ştii ceea ce faci. Atunci cum poţi respinge lumina lui Dumnezeu?”
(1979.4) 184:1.6 Anna fu aproape şocat de prietenia cu care îi vorbea Iisus însă hotărâse deja în sinea lui că Iisus trebuie ori să părăsească Palestina, ori să moară. El îţi adună deci curajul şi întrebă: „Ce anume încerci să-i înveţi pe oameni? Ce pretinzi tu că eşti?” Iisus răspunse: „Şti foarte bine, că am vorbit deschis lumii. Am propovăduit în sinagogi şi de nenumărate ori în templu în care toţi iudeii şi mulţi dintre gentili m-au auzit. Nu am spus nimic în taină. Atunci de ce mă iei la întrebări despre învăţăturile mele? De ce nu îi convoci pe cei care m-au auzit pentru a-i întreba pe ei? Întregul Ierusalim a auzit ceea ce am spus, chiar dacă tu însuţi nu ai auzit aceste învăţături.” Înainte ca Anna să poată răspunde intendentul palatului care se găsea prin apropiere îl lovi pe Iisus cu palma peste faţă, spunând: „Cum îndrăzneşti să răspunzi cu aşa cuvinte marelui preot?” Anna nu îşi mustră intendentul, însă Iisus se întoarse către el şi-i zise: „Prietene, dacă am vorbit de rău, atunci depune mărturie împotriva răului. Însă dacă am spus adevărul,oare de ce mă loveşti?”
(1979.5) 184:1.7 Anna regreta că intendentul său îl lovise pe Iisus, însă era prea mândru pentru a lua în seamă chestiunea. În nedumerirea lui el merse într-o altă cameră, lăsându-l pe Iisus timp de aproape o oră cu servitorii casei sale şi cu paznicii templului.
(1979.6) 184:1.8 Când reveni se apropie de Maestru şi spuse: „Pretinzi tu că eşti Mesia, eliberatorul Israelului?” Iisus spuse: „Anna, tu mă ştii încă de pe vremea când eram tânăr. Ştii că nu pretind să fiu nimic altceva decât ceea ce m-a pus Tatăl meu să fiu şi că le-am fost trimis tuturor oamenilor, atât gentili, cât şi iudei.” Atunci Anna spuse: „ Mi s-a spus că ai pretins a fi Mesia. E adevărat aceasta?” Iisus îl privi pe Anna şi se mulţumi să răspundă: „Tu ai zis-o.”
(1980.1) 184:1.9 În momentul acela mesagerii ajunseră la palatul lui Caiafa pentru a întreba de ora la care Iisus va fi adus în faţa tribunalului sinedriului. Or, zorii zilei se apropiau şi Anna se gândea că era mai bine să-l trimită pe Iisus legat la Caiafa, sub paza gărzilor templului. Şi el veni curând după aceea.
2. Petru în curte
(1980.2) 184:2.1 În momentul în care grupul de gardieni şi de soldaţi se apropiase de palatul lui Anna, Ioan Zebedeu mergea alături de căpitanul soldaţilor romani. Iuda rămăsese mult în urmă, iar Simon Petru îi urma de foarte departe. După ce Ioan a intrat în curtea palatului cu Iisus şi cu gărzile, Iuda ajunse la poartă, însă văzându-i pe Iisus şi pe Ioan, merse mai departe, îndreptându-se spre casa lui Caiafa, unde ştia că va avea loc mai târziu adevărata judecată a Maestrului. Curând după plecarea lui Iuda sosise şi Simon Petru. În timp ce se stătea în faţa porţii, Ioan îl mai văzu pe Iisus până în momentul în care l-au introdus pe Iisus în palat. Portăreasa care păzea poarta îl cunoştea pe Ioan, şi atunci când acesta din urmă îi ceru să îl lase să intre pe Petru, ea consimţi cu plăcere.
(1980.3) 184:2.2 Intrând în curte, Petru se îndreptă către focul de cărbune şi căută să se încălzească, căci noaptea era foarte rece. Nu se simţea în largul său aici, printre duşmanii lui Iisus, şi era într-adevăr, nu acolo îi era locul. Maestrul nu îi poruncise să rămână pe aproape, aşa cum îi ceruse lui Ioan. Petru făcea parte din grupul de apostoli care au fost avertizaţi direct să nu îşi rişte viaţa în timpul judecării şi răstignirii Maestrului său.
(1980.4) 184:2.3 Petru îşi lepădase sabia înainte de a sosi la poarta palatului, aşa că intră neînarmat în curtea lui Anna. Mintea îi era într-un nor de confuzie. Nu-i venea să creadă că Iisus fusese arestat. El nu reuşea să priceapă realitatea situaţiei – faptul că era acolo, în curtea lui Anna, încălzindu-se la foc, în spatele servitorilor marelui preot. El se întreba ce făceau ceilalţi apostoli. Încercând să înţeleagă cum de fusese lăsat Ioan în palat, ajunse la concluzia că servitorii îl cunoşteau, căci Ioan îi ceruse femeii de la poartă să-l lase să intre.
(1980.5) 184:2.4 După ce portăreasa îl lăsase Pe Petru să intre, şi în timp ce se încălzea lângă foc, ea se îndreptă către el şi îl întrebă cu şiretenie: „Nu eşti şi tu vreunul dintre discipolii acestui om?” Ori, Petru nu ar fi trebuit să fie surprins de a fi astfel recunoscut, deoarece Ioan a fost cel care i-a cerut femeii să îl lase să treacă de poarta palatului. Însă el era într-o asemenea stare de încordare nervoasă, încât identificarea sa ca discipol l-a descumpănit, Şi cu mintea-i dominată de un singur gând – acela de a scăpa viu – el răspunse cu promptitudine întrebării servitoarei: „Nu, nu sunt.”
(1980.6) 184:2.5 În curând o altă servitoare se apropie de Petru şi îl întrebă: „Nu te-am văzut în grădină în momentul în care a fost arestat omul acela, nu eşti şi tu unul dintre adepţii lui?” Petru a fost atunci peste măsură de alarmat; el nu mai vedea nici o cale de a scăpa teafăr de acuzatorii săi. El negă deci cu vehemenţă orice legătură cu Iisus, spunând: „Nu-l cunosc pe omul acela, şi nici nu sunt unul dintre discipolii săi.”
(1980.7) 184:2.6 Mai târziu, păzitoarea porţii îl trase pe Petru de o parte şi spuse: „Sunt sigură că eşti unul dintre discipolii lui Iisus, nu numai pentru că unul dintre partizanii săi mi-a cerut să te las să intri în curte, însă şi pentru că sora mea te-a văzut în templu cu acest om. De ce negi toate acestea?” Când Petru auzi servitoarea acuzându-l el negă că s-ar fi cunoscut cu Iisus, jurându-se şi blestemându-se într-una apoi zise iarăşi: „Nu sunt adeptul acestui om, nici măcar nu-l cunosc, n-am auzit niciodată vorbindu-se de el până acum.”
(1981.1) 184:2.7 Petru se îndepărtă de foc , şi se plimba prin curte. Ar fi vrut să fugă însă îi era teamă să nu atragă atenţia asupra lui. Fiindu-i frig se întoarse la foc, iar unul din oamenii care se aflau acolo îi spuse: „Cu siguranţă că tu eşti unul din discipolii acestui om. Acest Iisus este un galileean, iar limba ta te trădează, deoarece şi tu vorbeşti ca un galileean.” Şi, din nou, Petru negă orice legătură cu Maestrul său.
(1981.2) 184:2.8 Petru era atât de tulburat încât căuta să evite contactul cu acuzatorii săi, îndepărtându-se de foc şi rămânând singur pe verandă. După ce petrecu peste o oră în această izolare, portăreasa şi sora ei îl întâlniră, din întâmplare, şi ambele îl tachinară iarăşi, acuzându-l că ar fi un discipol al lui Iisus. Din nou, el negă acuzaţia. Atunci când nega încă o dată orice legătură cu Iisus, se auzi cântatul cocoşului şi Petru îşi aduse aminte de cuvintele de avertizare pe care Maestrul i le adresase mai devreme, în aceeaşi noapte. În timp ce rămânea acolo, inima îngreunată şi apăsată de sentimentul vinovăţiei lui, porţile palatului se deschiseră pentru a lăsa să iasă gărzile care îl duceau pe Iisus la Caiafa. Trecând pe lângă Petru, Maestrul văzu la lumina torţelor umbra de disperare de pe chipul fostului său apostol încrezut şi prea puţin brav, apoi se întoarse şi se uită la Petru. Şi câtă vreme a trăit, Petru nu a mai putut uita privirea aceea. Era o privire de compasiune şi de milă amestecate, cum nici un muritor nu mai văzuse vreodată pe chipul Maestrului.
(1981.3) 184:2.9 După ce Iisus şi gărzile au trecut de poarta palatului, Petru îi urmă, însă doar o mică bucată de drum. El n-a putut merge mai departe. S-a aşezat pe marginea drumului şi a plâns amarnic. După ce vărsă aceste lacrimi de agonie, el o apucă pe drumul spre tabără, sperând să găsească acolo pe fratele său Andrei. Ajungând în tabără, îl găsi acolo numai pe David Zebedeu care îi dădu un mesager care să-l însoţească până la locul în care fratele său se ascunsese în Ierusalim.
(1981.4) 184:2.10 Întreaga experienţă a lui Petru a avut loc în curtea palatului lui Anna pe Muntele Măslinilor. El nu l-a urmat pe Iisus la palatul marelui preot Caiafa. Faptul că Petru fusese făcut de cântatul cocoşului să-şi dea seama că renegase de mai multe ori pe Maestrul său, ne-a arătat că toate acestea se petrecuseră în afara Ierusalimului, deoarece legea interzicea faptul de a se ţine păsări în interiorul oraşului propriu-zis.
(1981.5) 184:2.11 Până ce cântatul cocoşului la făcut pe Petru să-şi vină în fire, el s-a gândit într-una, în vreme ce umbla de colo colo pe verandă, ca să se încălzească, la iscusinţa cu care s-a sustras acuzaţiilor servitoarelor şi la modul în care a dejucat intenţia lor de a-l identifica drept un partizan al lui Iisus. Deocamdată, el nu se gândea decât că aceste servitoare nu aveau, nici moral, nici legal, dreptul de a-l lu-a la întrebări astfel, şi se felicita realmente pentru maniera în care credea el că a evitat să fie identificat şi, poate chiar şi arestat şi închis. Doar numai la cântatul cocoşului şi-a dat Petru seama că îşi renegase Maestrul. Doar atunci când îl privise Iisus realizase el că nu se ţinuse la înălţimea privilegiilor sale de ambasador al împărăţiei.
(1981.6) 184:2.12 După ce a făcut primul pas pe calea compromisului şi al celei minimei rezistenţe, Petru nu a văzut nici o altă soluţie decât aceea de a urma linia de conduită pe care o adoptase. Se cere un caracter mare şi nobil pentru ca, după ce ai apucat-o strâmb, să te întorci şi să mergi drept . Mult prea adesea propria noastră minte tinde să justifice continuarea pe calea greşelii odată ce noi ne-am pornit pe calea aceea.
(1982.1) 184:2.13 Până în momentul în care şi-a întâlnit Maestrul după înviere şi a văzu că era primit la fel ca înainte de experienţa tragică a acestei nopţi a tăgăduirilor, Petru nu a crezut niciodată în întregime că ar mai putea fi iertat.
3. În faţa tribunalului Sinedriului
(1982.2) 184:3.1 Era ora trei şi jumătate, în această dimineaţă de vineri, când marele preot Caiafa a convocat oficial tribunalul de anchetă al sinedriului şi a ceru ca Iisus să fie adus în faţa lor pentru acest proces formal. În trei ocazii anterioare şi cu o largă majoritate de voturi sinedriul decretase condamnarea sa la moarte. Se hotărâse că Iisus merita moartea pe temeiul mărturiilor oficiale ce îl acuzau că ar fi violat legea, că ar fi blasfemiat şi luat în derâdere tradiţiile părinţilor Israelului.
(1982.3) 184:3.2 Această reuniune a sinedriului nu a fost convocată regulat şi nu s-a desfăşurat la locul obişnuit, în sala de piatră cioplită a templului. Era vorba de un tribunal special compus din treizeci de persoane aparţinând sinedriului care au fost chemate la palat de marele preot. Ioan Zebedeu a fost prezent împreună cu Iisus pe toată durata acestei pretinse judecăţi.
(1982.4) 184:3.3 Cum aceşti preoţi şefi, scribii şi saducheii, cât şi unii dintre farisei se făleau că Iisus, tulburătorul ordinii lor şi sfidătorul autorităţii lor, era acum fără scăpare în mâinile lor! Erau decişi să nu-l lase să scape cu viaţă din ghearele lor răzbunătoare.
(1982.5) 184:3.4 De obicei, când iudeii judecau pe cineva pentru vreo acuzaţie capitală ei procedau cu o mare prudenţă şi asigurau toate garanţiile de echitate în alegerea martorilor şi în întreaga conduită a judecăţii. Însă de data aceasta Caiafa era mai mult un procuror decât un judecător nepărtinitor.
(1982.6) 184:3.5 Iisus apăru în faţa tribunalului îmbrăcat în hainele sale obişnuite şi cu mâinile legate la spate. Întreaga curte fu impresionată şi oarecum tulburată de înfăţişarea sa maiestuoasă. Nu mai priviseră aşa un astfel de prizonier şi nici nu mai fuseseră martori ai unei asemenea stăpâniri de sine la un om a cărui viaţă era în joc.
(1982.7) 184:3.6 Legea iudaică cerea ca doi martori, cel puţin, să fie de acord asupra unui punct , înainte de se putea aduce vreo acuzaţie împotriva unui prizonier. Iuda nu putea servi ca martor împotriva lui Iisus, deoarece legea iudaică interzicea în mod expres mărturia unui trădător. Peste douăzeci de martori falşi erau acolo, toţi gata să mărturisească împotriva lui Iisus însă comentariile lor erau atât de contradictorii şi născocirea lor atât de evidentă, încât participanţii la sinedriu înşişi au fost cuprinşi de o mare ruşine în faţa acestui spectacol. Iisus stătea acolo privindu-i cu blândeţe pe sperjuri aceştia. Chiar şi expresia chipului său i-a descumpănit pe martorii mincinoşi. în timpul acestor false mărturisiri Maestrul nu rosti nici o vorbă. El nu dat nici o replică numeroaselor şi falselor lor acuzaţii.
(1982.8) 184:3.7 Prima dată când doi martori se apropiară de ceva ce semăna cu un acord a fost momentul în care doi oameni au mărturisit că îl auziseră pe Iisus zicând într-unul din discursurile sale de la templu că „va distruge acest templu făcut de mâna omului şi că în trei zile va construi altul fără ajutorul mâinilor”. Acestea nu erau întocmai spusele lui Iisus, făcând abstracţie de faptul că el arătase spre propriul lui trup pe când făcea remarca la care se făcea referire.
(1982.9) 184:3.8 Cu toate că marele preot strigă la Iisus „Tu nu răspunzi la nici una dintre aceste acuzaţii?” Iisus nici nu şi-a deschis gura. A stat acolo în tăcere în timpul în care toţi aceşti falşi martori şi-au depus mărturiile lor. Ura, fanatismul şi exagerările fără scrupul caracterizau atât de mult cuvintele acestor sperjuri încât mărturisirea lor s-a încâlcit în propria ei urzeală. Cea mai bună dezminţire a acelor acuzaţii neîntemeiate erau calmul Maestrului şi maiestuoasa lui tăcere.
(1983.1) 184:3.9 La scurtă vreme după începerea declaraţiilor aduse de falşii martori ajunse acolo Anna, şi îşi luă locul lângă Caiafa. Anna s-a ridicat atunci pentru a susţine că ameninţarea lui Iisus că va distruge templul era suficient pentru a se formula trei capete de acuzare împotriva lui:
(1983.2) 184:3.10 1. Că îndruma oamenii din popor pe căi greşite. Că îi învăţa lucruri imposibile şi că îi înşela şi în alte feluri.
(1983.3) 184:3.11 2. Era un revoluţionar fanatic în sensul că pleda pentru doborârea violentă a templului sacru, deoarece cum l-ar putea distruge altfel?
(1983.4) 184:3.12 3. Că propovăduia magia, în sensul că promitea să construiască un nou templu fără ajutorul mâinilor.
(1983.5) 184:3.13 Deja toţi membrii sinedriului erau de acord că Iisus era vinovat de infracţiuni pe care legea iudaică le pedepsea cu moartea însă ei se preocupau încă şi mai mult să stabilească în privinţa conduitei şi învăţăturii lui Iisus acuzaţii care i-ar permite lui Pilat să pronunţe pe bună dreptate sentinţa de moarte împotriva prizonierului. Ei ştiau că trebuiau să obţină consimţământul guvernatorului roman înainte de a putea să-l trimită pe Iisus în mod legal la moarte. Anna era în favoarea metodei care consta în faptul de a-l face pe Iisus să pară un învăţător prea periculos pentru a fi lăsat în libertate în cadrul populaţiei.
(1983.6) 184:3.14 Însă Caiafa nu a putut îndura prea mult privirea Maestrului care stătea acolo într-un calm perfect şi într-o tăcere neîntreruptă. El credea că ştia cel puţin un mod de a face prizonierul să vorbească. Atunci acesta se repezi la Iisus, gesticulând agitat îşi îndreptă degetul lui acuzator spre faţa Maestrului şi spuse: „În numele Dumnezeului viu, te conjur, să ne spui dacă eşti Eliberatorul, Fiul lui Dumnezeu.” Iisus îi răspunse lui Caiafa: „Sunt, şi voi merge în curând la Tatăl meu. În curând Fiul Omului va fi înveşmântat de putere şi va domni din nou asupra armatelor celeste.”
(1983.7) 184:3.15 Când marele preot îl auzi pe Iisus rostind cuvintele acestea el fu năpădit de o furie nestăpânită, şi sfâşiindu-şi veşmintele acesta exclamă: „Ce nevoie mai avem de martori? Vedeţi, acum aţi auzit cu toţii blasfemia acestui om. Ce credeţi acum că ar trebui să facem cu cineva care încalcă legea şi rosteşte blasfemii?” Şi ei răspunseră toţi la unison: „Merită moartea. Să fie răstignit.”
(1983.8) 184:3.16 Iisus nu manifestase nici un interes faţă de întrebările care i se puseseră înaintea lui Anna şi a membrilor sinedriului, afară numai faţă de acea care se referea la misiunea sa de consacrare. Când a fost întrebat dacă era Fiul lui Dumnezeu el a răspuns afirmativ imediat şi fără echivoc.
(1983.9) 184:3.17 Anna ar fi dorit ca procesul să se desfăşoare mai departe şi ca acuzaţiile de natură precisă referitoare la poziţia lui Iisus faţă de legea romană şi instituţiile romane să fie formulate pentru a fi prezentate mai apoi lui Pilat. Consilierii doreau să termine rapid această chestiune nu numai pentru că era ziua pregătitoare a Paştelui şi nici o lucrare nereligioasă nu trebuia făcută după prânz, ci şi pentru că se temeau că în orice moment Pilat se poate întoarce în Cezareea, capitala romană a Iudeii, deoarece venise la Ierusalim doar pentru sărbătorirea Paştelui.
(1983.10) 184:3.18 Însă Anna nu reuşi să păstreze controlul asupra curţii. După răspunsul neaşteptat al lui Iisus, Caiafa, marele preot, se apropie de el şi îl lovi cu mâna peste faţă. Anna a fost cu adevărat şocat văzându-i pe ceilalţi membri ai curţii scuipându-l pe Iisus în faţă pe când ieşeau din sală. Mulţi dintre ei îi dădeau palme şi îşi râdeau de el. Şi într-o asemenea dezordinea şi confuzia generală a luat sfârşit, la ora patru şi jumătate dimineaţa, prima sesiune a judecăţii lui Iisus de membrii sinedriului.
(1984.1) 184:3.19 Treizeci falşi judecători, plini de prejudecăţi, orbiţi de tradiţie şi însoţiţi de falşii lor martori au avut îndrăzneala de a se pronunţa prin judecata lor asupra dreptului Creator al unui univers. Aceşti acuzatori înfocaţi sunt exasperaţi de maiestuoasa tăcere şi de superba prestanţă a acestui Dumnezeu-om. Tăcerea sa era cumplit de îndurat; vorbele sale sunt o provocare neînfricată. El rămâne impasibil în faţa ameninţărilor lor şi nu este deloc intimidat de atacurile lor. Omul judecă pe Dumnezeu însă chiar şi atunci Dumnezeu îi iubeşte şi i-ar salva dacă ar putea.
4. În ceasul umilirii
(1984.2) 184:4.1 Când era vorba de pronunţarea unei condamnări la moarte, legea iudaică cerea întrunirea a două şedinţe ale curţii. A doua sesiune urma să se ţină în ziua următoare şi membrii tribunalului trebuiau să-şi petreacă intervalul dintre adunări în doliu şi post. Însă aceşti oameni nu au putut să aştepte ziua următoare pentru a li se confirma decizia că Iisus trebuie să moară. Ei au aşteptat numai o oră. Între timp l-au lăsat pe Iisus în sala de audienţă sub supravegherea gărzilor templului; aceştia împreună cu servitorii marelui preot se amuzau asaltându-l pe Fiul Omului cu tot felul de insulte. Ei îşi râdeau de el, îl scuipau şi îl pălmuiau cu cruzime. Unii îl loveau peste faţă cu un toiag şi apoi îi spuneau: „Proroceşte-ne, Eliberatorule, şi spune cine te-a lovit.” Ei au continuat astfel vreme de o oră întreagă insultându-l şi maltratându-l pe acest om din Galileea care nu opunea nici o rezistenţă.
(1984.3) 184:4.2 În timpul acestei ore tragice de suferinţe şi de strâmbă judecată în faţa gărzilor şi a servitorilor neştiutori şi nepăsători, Ioan Zebedeu, îngrozit, aştepta singur într-o sală alăturată. Când au început aceste abuzuri Iisus a făcut un semn cu capul lui Ioan, îndemnându-l să se retragă. Maestru ştia bine că, dacă ar permite apostolului său să rămână în cameră pentru a asista la aceste abuzuri, resentimentul lui Ioan ar fi fost stârnit cu atâta tărie încât ar fi rezultat într-o asemenea izbucnire de indignare şi protest care i-ar fi adus probabil moartea.
(1984.4) 184:4.3 Pe parcursul acestei ore înfricoşătoare Iisus nu rostise nici un cuvânt. Pentru acest suflet omenesc blând şi sensibil unit printr-o relaţie de personalitate cu Dumnezeul întregului univers nu a existat o porţiune mai amară în cupa sa de umilinţă decât ora aceasta cumplită în care a fost lăsat la cheremul acestor gardieni şi servitori neştiutori şi cruzi care au fost tentaţi să îl maltrateze după exemplul dat de acest pretins tribunal al sinedriului.
(1984.5) 184:4.4 Inimii umane îi este imposibil să-şi închipuie fiorul de indignare care a străbătut tot vastul univers atunci când inteligenţele celeste asistau la spectacolul preaiubitului lor suveran supunându-se voinţei propriilor sale creaturi nesocotite şi crude pe nefericita sferă a Urantiei aflate în întunericul păcatului.
(1984.6) 184:4.5 Care este deci această trăsătură animală din om care îl face să vrea să insulte şi să atace fizic ceea ce nu poate nici atinge spiritual, nici dobândi intelectual? În omul semi-civilizat dormitează încă o brutalitate ameninţătoare ce încearcă să-şi dea frâu liber asupra celor care îi sunt superiori în înţelepciune şi realizare spirituală. Observaţi marea grosolănie şi brutala ferocitate a acestor oameni aşa zis civilizaţi care găsesc o oarecare formă de plăcere animală în faptul de a-l ataca fizic pe Fiul Omului care nu opunea nici o rezistenţă. În timp ce asupra lui Iisus ploua cu insulte, cu sarcasme şi cu lovituri el nu se apăra deloc, deşi nu era lipsit de apărare. Iisus nu era învins, ci doar se limita să nu lupte în sensul material.
(1985.1) 184:4.6 Acestea sunt momentele de cea mai mare victorie ale maestrului în lunga şi frământata lui carieră de creator, de susţinător şi de salvator al unui vast univers. După ce a trăit în plenitudinea unei vieţi care l-a revelat pe Dumnezeu oamenilor, Iisus este acum pe cale de a revela pe om lui Dumnezeu într-un chip nou şi inedit. El revelează acum acestor lumi victoria finală asupra tuturor temerilor de izolare a personalităţii resimţite de creatură. Fiul Omului a ajuns în cele din urmă la realizarea identităţii sale ca Fiu al lui Dumnezeu. Iisus nu ezită să afirme că el şi Tatăl sunt unul singur. Bazându-se pe faptul şi pe adevărul acestei experienţe supreme şi celeste, el îndeamnă pe fiecare credincios al împărăţiei să fie una cu el la fel cum el şi cu Tatăl sunt una. Experienţa vie a religiei lui Iisus devine astfel tehnica sigură prin care muritorii pământeni, izolaţi din punct de vedere spiritual şi solitari din punct de vedere cosmic pot să scape de izolarea personalităţii cu toate sechelele cauzate de frică şi de sentimente de neputinţă asociate ei. În realităţile fraterne ale împărăţiei cerurilor fii lui Dumnezeu prin credinţă găsesc definitiv eliberarea de izolarea eu-lui atât personal cât şi planetar. Credinciosul care îl cunoaşte pe Dumnezeu încearcă din ce în ce mai mult extazul şi măreţia socializării spirituale la scara universului, cetăţenia celestă asociată realizării eterne a destinului divin constând din atingerea perfecţiunii.
5. A doua întrunre a tribunalului
(1985.2) 184:5.1 La cinci şi jumătate dimineaţa, tribunalul s-a reunit din nou şi Iisus a fost condus în sala de alături, în care aştepta Ioan. Acolo soldatul roman şi gardienii templului l-au supravegheat pe Iisus în timp ce tribunalul căuta să formuleze acuzaţiile care trebuiau să fie prezentate lui Pilat. Anna i-a făcut să înţeleagă asociaţilor săi că acuzaţia de blasfemie nu avea nici o greutate în faţa lui Pilat. Iuda a asistat la această a doua întrunire a tribunalului, însă fără a depune mărturie.
(1985.3) 184:5.2 Această şedinţă a curţii a ţinut doar o jumătate de oră. Atunci când membrii sinedriului au întrerupt şedinţa pentru a se prezenta în faţa lui Pilat, ei formulaseră acuzaţia lui Iisus socotind că merită moartea pentru următoarele trei motive:
(1985.4) 184:5.3 1. El pervertea naţiunea iudaică, înşelând poporul şi incitându-l la rebeliune.
(1985.5) 184:5.4 2. El învăţa poporul să refuze plata tributului cuvenit lui Cezar.
(1985.6) 184:5.5 3. Pretinzând că el era rege şi fondator al unui nou fel de regat, el incita la trădare împotriva împăratului.
(1985.7) 184:5.6 Toată această procedură era lipsită de reguli şi în întregime contrară legilor iudaice. Nu existau doi martori de acord asupra nici unei probleme, în afară de cei doi care depuseseră mărturie cu privire la afirmaţia lui Iisus că va distruge templul şi îl va reclădi în trei zile. Chiar şi asupra acestui punct, în favoarea apărării nu fusese chemat nici un martor, iar lui Iisus nu i se ceruse să explice ceea voise să spună.
(1985.8) 184:5.7 Singurul punct asupra căruia curtea l-ar fi putut judeca logic era acela al blasfemiei, iar judecata se baza doar pe singura mărturie a acuzatorului. Chiar în ceea ce priveşte blasfemia, membrii sinedriului omiseseră să procedeze la votul oficial asupra pedepsei cu moartea.
(1985.9) 184:5.8 Acum, pentru a se prezenta în faţa lui Pilat ei pretindeau să formuleze trei acuzaţii în cu privire la care nu fusese audiat nici un martor şi asupra cărora se puseseră de acord în absenţa deţinutului. Când s-a făcut lucrul acesta, trei dintre farisei s-au retras; ei vroiau să-l vadă pe Iisus distrus, însă nu vroiau să formuleze acuzaţii împotriva lui fără martori, ori în absenţa sa.
(1986.1) 184:5.9 Iisus nu a mai fost adus în faţa tribunalului membrilor sinedriului. Aceştia nu vroiau să-i mai vadă chipul , de vreme ce prin judecata lor aveau să se pronunţa asupra vieţii lui nevinovate. Iisus nu a ştiut (ca om) acuzaţiile lor oficiale, până nu le-a auzit enunţate de Pilat.
(1986.2) 184:5.10 În timp ce Iisus era în sală cu Ioan şi gardienii, iar tribunalul îşi desfăşura a doua şedinţă, câteva femei din apropierea palatului marelui preot veniră cu amicii lor pentru a se uita la ciudatul prizonier şi una dintre ele îl întrebă: „Eşti tu Mesia, Fiul lui Dumnezeu?”, iar Iisus răspunse: „ Dacă îţi voi spune nu mă vei crede, iar dacă te voi întreba nu vei răspunde.”
(1986.3) 184:5.11 La orele şase ale dimineţii Iisus a fost dus din casa lui Caiafa pentru a fi înfăţişat lui Pilat şi a se confirma condamnarea la moarte pe care tribunalul sinedriului o pronunţase într-un chip atât de nedrept şi neregulamentar.
Până la o nouă revedere … pace și lumină pentru toți !
Constantin RUSU
