Continuare: Viața și învățăturile lui Iisus conform cărții Urantia
Patru zile memorabile în Capernaum
1. Peştii prinşi dintr-o aruncătură de năvod
2. După-amiaza de la sinagogă
3. Vindecarea de la asfinţitul soarelui
5. Devreme duminică dimineaţa
Cine dorește să citească materialul în original o poate face de pe linkul de mai jos de unde a fost preluat materialul.
http://www.urantia.org/ro/cartea-urantia/capitolul-145-patru-zile-memorabile-in-capernaum
Capitolul 145
Patru zile memorabile în Capernaum
(1628.1) 145:0.1 IISUS şi apostolii au sosit la Capernaum în seara de marţi 13 ianuarie. Ca de obicei, ei şi-au instalat cartierul general în casa lui Zevedeu din Bethsaida. Acum că Ioan Botezătorul fusese omorât, Iisus s-a pregătit să se lanseze în mod deschis în primul său turneu de predicare publică în Galileea. Vestea reîntoarcerii lui Iisus s-a răspândit rapid în oraş şi, în ziua următoare dis-de-dimineaţă, Maria, mama lui Iisus, s-a grăbit să plece pentru a-i face o vizită fiului ei, Iosif, în Nazaret.
(1628.2) 145:0.2 Iisus şi-a petrecut miercurea, joia şi vinerea la Zevedeu, instruindu-şi apostolii şi pregătindu-i pentru primul lor turneu de predicare publică. El a primit şi a instruit, de asemenea, fie izolat, fie în grupuri, un mare număr de cercetători serioşi. Prin intermediul lui Andrei, el a plănuit să vorbească în sinagogă în ziua de sabat următoare.
(1628.3) 145:0.3 Târziu în seara de vineri, Rut, cea mai tânără soră a lui Iisus, i-a făcut o vizită în secret. Ei au petrecut aproape o oră împreună într-o barcă ancorată nu departe de mal. Nici o fiinţă omenească, afară de Ioan Zevedeu, nu a ştiut vreodată de această vizită, iar Învăţătorul i-a recomandat să nu vorbească de ea nimănui. Rut era singurul membru al familiei lui Iisus care a crezut, constant şi fără şovăială, în divinitatea misiunii pământene a fratelui ei, din vremea trăirii primei ei conştiinţe spirituale şi în tot timpul slujirii pline de evenimente a lui Iisus, al morţii sale, al reînvierii sale şi al ascensiunii sale. În cele din urmă, ea a trecut în lumile de dincolo fără a se fi îndoit vreodată de caracterul supranatural al misiunii întrupării fratelui ei tată. În ceea ce priveşte familia sa pământeană, mica Rut a fost principala mângâiere a lui Iisus în timpul durelor încercări ale procesului său, ale respingerii sale şi ale crucificării sale.
1. Peştii prinşi dintr-o aruncătură de năvod
(1628.4) 145:1.1 În dimineaţa zilei de vineri a aceleiaşi săptămâni, în vreme ce Iisus propovăduia pe ţărm, cei ce stăteau să îl audă l-au înghesuit până atât de aproape de marginea apei încât el a fost nevoit să facă semn pescarilor, care ocupau o barcă prin preajmă, să vină în sprijinul său. El a urcat în barcă şi a continuat, vreme de peste două ore, să propovăduiască mulţimii adunate. Această ambarcaţiune se numea „Simon”; era străvechea barcă de pescuit a lui Simon Petru, fiind construită de chiar mâinile lui Iisus. În dimineaţa aceea, se foloseau de ea David Zevedeu şi doi dintre asociaţii lui, care tocmai se reîntorseseră către coastă după o noapte de pescuit nefructuoasă de pe lac. Ei îşi cârpeau şi îşi reparau plasele de pescuit în momentul în care Iisus i-a chemat în ajutor.
(1628.5) 145:1.2 După ce Iisus a terminat de propovăduit mulţimii, i-a zis lui David: „Tu ai pierdut timp venind în ajutorul meu, permite-mi aşadar să lucrez cu tine. Haideţi să pescuim. Să mergem în larg, acolo unde apele sunt adânci, şi acolo să aruncăm plasele după peşte.” Dar Simon, unul dintre ajutoarele lui David, răspunse: „Învăţătorule, nu are nici un rost. Ne-am ostenit toată noaptea şi nu am prins nimic; totuşi, la voia ta, o să ieşim şi o să ne aruncăm plasele.” Simon a consimţit să urmeze indicaţiile lui Iisus pentru că patronul său, David, îi semnalase aceasta printr-un gest. Când ajunseseră la locul desemnat de Iisus, ei şi-au scufundat năvoadele şi au prins o asemenea cantitate de peşte încât s-au temut să nu îşi vadă plasele destrămându-se; într-atâta încât au făcut semn asociaţilor lor, rămaşi pe marginea ţărmului, să le sară în ajutor. Când au umplut cele trei bărci cu peşte, de erau gata-gata să se scufunde, Simon căzu la picioarele lui Iisus şi zise: „Îndepărtează-te de mine, Învăţătorule, căci sunt plin de păcate.” Simon şi toţi participanţii au fost stupefiaţi de această captură de peşte. Începând din ziua aceasta, David Zevedeu, ajutorul său, Simon, şi asociaţii lor şi-au abandonat plasele lor şi l-au urmat pe Iisus.
(1629.1) 145:1.3 Dar aceasta nu a reprezentat deloc o captură miraculoasă de peşte. Iisus studiase îndeaproape natura; el era un pescar experimentat şi cunoştea obiceiurile peştilor din Marea Galilee. Cu această ocazie, el doar îi dirijase pe pescari către locul în care se găseau de obicei peştii în ceasul acela al zilei. Dar ucenicii lui Iisus au considerau întotdeauna acest eveniment ca pe un miracol.
2. După-amiaza de la sinagogă
(1629.2) 145:2.1 Cu prilejul sabatului următor, la slujba de după-amiază din sinagogă, Iisus şi-a rostit predica despre „Voia Tatălui din Ceruri”. Dimineaţa, Iisus a predicat despre „Regat”. La reuniunea de joi seara de la sinagogă, Andrei propovăduise având drept subiect: „Noua Cale”. La această dată, numărul de persoane care credeau în Iisus era mai ridicat în Capernaum decât în orice alt oraş de pe Pământ.
(1629.3) 145:2.2 În această după-amiază de sabat, în vreme ce Iisus propovăduia în sinagogă şi îşi lua, conform datinii, primul text din Lege, el a citit din Cartea Exodului: „Tu îl vei sluji pe Domnul, Dumnezeul tău, şi el va binecuvânta pâinea ta şi apa ta, şi orice boală va fi scoasă din tine.” El şi-a ales al doilea text din Profeţii şi a citit din Isaia: „Ridică-te şi străluceşte, căci a venit lumina ta şi gloria s-a ridicat peste tine. Întunericul se poate s-acopere pământul, iar întunecimea adâncă să învăluie poporul, dar duhul Domnului se va înălţa peste tine, şi se va vedea gloria divină însoţindu-te. Chiar şi gentilii vor veni către această lumină, şi mulţi mari cugetători se vor abandona strălucirii ei.”
(1629.4) 145:2.3 Această predică a fost un efort din partea lui Iisus de a expune clar faptul că religia este o experienţă personală. Între alte lucruri, Învăţătorul a zis:
(1629.5) 145:2.4 ”Voi ştiţi bine că, dacă un tată bun la inimă îşi iubeşte familia ca pe un tot, el o consideră ca pe un grup datorită puternicei lui afecţiuni pentru fiecare membru al acestei familii. Nu trebuie să vă mai apropiaţi de Tată în calitate de fiu al Israelului, ci trebuie să o faceţi ca un copil de Dumnezeu. Ca grup, voi sunteţi în adevăr copiii Israelului, dar, în calitate de indivizi, fiecare dintre voi este un copil de Dumnezeu. Eu nu am venit să revelez Tatăl copiilor Israelului, ci mai degrabă să aduc în mod individual credincioşilor cunoaşterea lui Dumnezeu şi revelaţia dragostei şi a milosteniei lui, ca experienţă personală autentică. Profeţii toţi v-au învăţat că Iehova are grijă de poporul său, că Dumnezeu iubeşte Israelul. Eu am venit printre voi pentru a proclama un adevăr mai mare, un adevăr pe care mulţi dintre ultimii profeţi îl pricepuseră deja, adevărul că Dumnezeu vă iubeşte – pe fiecare dintre voi – ca indivizi. În decursul tuturor acestor generaţii, voi aţi avut o religie rasială sau naţională; acum, eu am venit să vă dau o religie personală.
(1630.1) 145:2.5 ”Dar nici chiar aceasta nu este o idee nouă. Printre voi, multe dintre persoanele înzestrate din punct de vedere spiritual au cunoscut acest adevăr, căci unii dintre profeţi vi l-au propovăduit. N-aţi citit voi în Scripturi pasajul în care Profetul Ieremia a zis: ‘În aceste zile nu se va mai zice: părinţii au mâncat struguri verzi şi dinţii copiilor s-au strepezit. Fiecare om va muri pentru propria lui nelegiuire; orice om care va mânca struguri verzi va avea proprii săi dinţi strepeziţi. Iată, vin zilele când voi face o nouă alianţă cu poporul meu, nu după alianţa pe care am încheiat-o cu părinţii lor când i-am făcut să iasă de pe pământul Egiptului, ci după noua cale. Totodată îmi voi scrie legea mea în inima lor. Voi fi Dumnezeul lor şi ei vor fi poporul meu. În ziua aceea nici un om nu va mai spune vecinului său: Îl cunoşti tu pe Domnul? Nu! Căci ei mă vor cunoaşte cu toţii personal de la cel mai mărunt până la cel mai mare.’
(1630.2) 145:2.6 ”N-aţi citit voi aceste făgăduinţe? Nu credeţi voi în Scripturi? Nu înţelegeţi voi că cuvintele profetului sunt împlinite de ceea ce vedeţi chiar astăzi? Nu v-a încurajat el Ieremia că religia trebuie să ţină de inimă, să vă legaţi de Dumnezeu ca indivizi? Oare nu va zis profetul că Dumnezeul din cer va cerceta inima fiecăruia? Şi nu aţi fost oare avertizaţi că, din fire, inima omenească este mai înşelătoare decât orice, şi adesea groaznic de perfidă?
(1630.3) 145:2.7 ”N-aţi citit şi în pasajul în care Iezechiel le-a propovăduit părinţilor voştri că religia trebuie să devină o realitate în experienţa voastră individuală? Aţi încetat să vă mai folosiţi de proverbul ce spune: ‘Părinţii au mâncat struguri verzi, iar dinţii copiilor s-au strepezit.’ ‘Tot atât de sigur pe cât sunt eu de viu,’ a zis Domnul Dumnezeu, ‘iată, toate sufletele sunt la mine, sufletul părintelui precum şi al fiului. Numai sufletul păcătosului va muri.’ După aceea, Iezechiel a prevăzut chiar şi ziua de azi când a anunţat din partea lui Dumnezeu: ‘Eu vă voi da, de asemenea, o inimă nouă şi voi pune în voi un spirit nou.’
(1630.4) 145:2.8 ”Voi ar trebui să încetaţi a vă mai teme că Dumnezeu va pedepsi o naţiune pentru păcatul unui individ. De asemenea, Tatăl din ceruri nu va mai pedepsi pe nici unul dintre copiii săi credincioşi pentru păcatele unei naţiuni, cu toate că un membru individual al unei familii trebuie adeseori să suporte consecinţele materiale ale greşelilor materiale şi ale nelegiuirilor colective. Nu pricepeţi oare că nădejdea unei naţiuni mai bune – sau a unei lumi mai bune – este legată de progresul şi de iluminarea individului?”
(1630.5) 145:2.9 După aceea, Învăţătorul a explicat că Tatăl care este în ceruri (după ce oamenii vor desluşi această libertate spirituală) vrea ca toţi copiii lui pământeni să înceapă ascensiunea veşnică a carierei Paradisului. Aceasta constă într-un răspuns conştient al creaturii la îndemnul divin al duhului lăuntric de a găsi Creatorul, de a-l cunoaşte pe Dumnezeu şi de a căuta să devină asemenea lui.
(1630.6) 145:2.10 Apostolii au învăţat mult din această predică. Ei au înţeles toţi mai pe deplin că evanghelia împărăţiei este un mesaj destinat individului, iar nu naţiunii.
(1630.7) 145:2.11 Deşi locuitorii Capernaumului erau obişnuiţi cu învăţătura lui Iisus, ei au fost uluiţi de predica sa din acea zi de sabat. În adevăr, el a propovăduit ca unul ce are autoritate, iar nu ca şi scribii.
(1630.8) 145:2.12 Tocmai în clipa în care Iisus a terminat de vorbit, un tânăr din congregaţie, care fusese foarte agitat la cuvintele lui, fusese cuprins de un puternic atac de epilepsie şi începuse să scoată ţipete puternice. La capătul crizei, când şi-a recăpătat cunoştinţa, el a vorbit într-o stare de vis şi a zis: „Ce treabă avem noi cu tine, Iisus din Nazaret? Tu eşti sfântul lui Dumnezeu; ai venit ca să ne distrugi?” Iisus a rugat asistenţa să rămână liniştită, l-a luat pe tânăr de mână, şi a zis: „Ieşi din starea asta” – iar băiatul s-a deşteptat numaidecât.
(1631.1) 145:2.13 Acest tânăr nu era posedat de un duh necurat, de un demon; el era victima unei epilepsii obişnuite. Dar el fusese făcut să creadă că infirmitatea lui provenea din faptul că era posedat de un demon. El credea în asta, şi se comporta în consecinţă în tot ceea ce gândea sau spunea în legătură cu boala sa. Toată populaţia credea că aceste fenomene erau în mod direct cauzate de prezenţa duhurilor necurate. Credeau deci că Iisus izgonise un demon din acest om – însă nu în momentul acela l-a tămăduit Iisus pe acest epileptic. Doar mai târziu, în aceeaşi zi, după asfinţitul soarelui, a fost tânărul realmente vindecat. La multă vreme după Cincizecime, apostolul Ioan, care a fost ultimul care a relatat în scris faptele lui Iisus, a evitat orice aluzie la aceste aşa-zise „alungări de demoni”, din pricina faptului că după Cincizecime, nu s-au mai produs niciodată cazuri de posedare de către demoni.
(1631.2) 145:2.14 Ca urmare a acestui incident banal, s-a răspândit cu iuţeală în Capernaum povestea că Iisus izgonise un demon dintr-un om şi că îl tămăduise în mod miraculos în sinagogă, la sfârşitul predicii lui de după-amiază. Sabatul era momentul propice pentru difuzarea rapidă şi eficientă a acestui zvon senzaţional. Povestea a fost transmisă şi în cătunele din împrejurimile Capernaumului, şi o mare parte din populaţie a crezut-o.
(1631.3) 145:2.15 În marea casă a lui Zevedeu, unde Iisus şi cei doisprezece îşi stabiliseră cartierul general, cea mai mare parte a gătitului şi a menajului era făcută de soţia lui Simon Petru şi de mama acestuia. Casa lui Petru era aproape de casa lui Zevedeu. Iisus şi prietenii lui au zăbovit acolo pe când se înapoiau de la sinagogă, pentru că soacra lui Petru suferea, de mai multe zile, de răceală şi de febră. S-a nimerit ca febra să îi treacă în momentul în care Iisus stătea în picioare alături de ea, ţinându-i mâna, descreţindu-i fruntea şi rostindu-i vorbe de mângâiere şi de încurajare. Iisus nu avusese încă vreme să le explice apostolilor săi că nu se produsese nici un miracol în sinagogă. Având acest incident foarte proaspăt şi viu în memorie, aducându-şi aminte de apa şi vinul din Cana, ei au luat această coincidenţă drept un nou miracol, şi mai mulţi dintre ei au ieşit în mare grabă pentru a răspândi vestea în oraş.
(1631.4) 145:2.16 Amata, soacra lui Petru, suferea de malarie. Ea nu a fost miraculos vindecată de Iisus în momentul acela. Vindecarea ei a survenit nu mai devreme de câteva ore, după apusul soarelui, în relaţie cu evenimentul extraordinar care s-a produs, în curte, în faţa casei lui Zevedeu.
(1631.5) 145:2.17 Aceste cazuri sunt tipice manierei în care o generaţie, căutând minuni, şi un popor, închipuindu-şi miracole, a priceput infailibil toate aceste coincidenţe ca pe un pretext pentru a proclama că Iisus înfăptuise un nou miracol.
3. Vindecarea de la asfinţitul soarelui
(1631.6) 145:3.1 În momentul în care Iisus şi apostolii săi se pregăteau să ia masa de seară, la sfârşitul acestei memorabile zi de sabat, tot Capernaumul şi împrejurimile sale se dădeau în vânt după aceste aşa-zise tămăduiri miraculoase. Toţi oamenii bolnavi sau suferinzi s-au pregătit să meargă să îl găsească pe Iisus sau să ceară să fie aduşi până aproape de el, de prietenii lor, de îndată ce apusese soarele. După învăţăturile iudaice, în timpul orelor sacre ale sabatului, era interzis chiar şi să se caute sănătatea.
(1632.1) 145:3.2 Deci, de îndată ce soarele s-a pierdut la orizont, sute de bărbaţi, de femei şi de copii suferinzi au început să se îndrepte către casa lui Zevedeu în Bethsaida. Un om a pornit cu fiul său paralizat de îndată ce soarele a dispărut după casa vecinului său.
(1632.2) 145:3.3 Evenimentele zilei pregătiseră cadrul acestei scene extraordinare de la apusul soarelui. Chiar şi textul pe care Iisus îl folosise pentru predica sa de după-amiază lăsa să se înţeleagă că boala trebuia să fie alungată. Şi vorbise cu o putere şi cu o autoritate fără precedent! Mesajul său era irezistibil! Fără a face apel la autoritatea omenească, el vorbise de-a dreptul conştiinţei şi sufletului oamenilor. El nu recursese nici la logică, nici la subtilităţi ale legii, nici la explicaţii ingenioase, ci făcuse un puternic apel, direct, clar şi personal, la inima fiecăruia dintre auditorii săi.
(1632.3) 145:3.4 Acest sabat a fost o zi mare în viaţa pământeană a lui Iisus, şi chiar şi în viaţa unui univers. În toate privinţele, în ceea ce privea universul local, orăşelul iudaic al Capernaumului a fost atunci veritabila capitală a Nebadonului. Mâna de iudei din sinagoga Capernaumului nu reprezenta nicidecum singurele fiinţe care au auzit această proclamaţie capitală care încheia predica lui Iisus: „Ura este umbra fricii; răzbunarea este masca laşităţii.” Auditorii nu au putut uita niciodată nici cuvintele sale binecuvântate care proclamau că „omul este fiul lui Dumnezeu, iar nu un fiu al diavolului.”
(1632.4) 145:3.5 Cu puţin după apusul soarelui, în timp ce apostolii întârziau încă în jurul mesei de la cină, soţia lui Petru a auzit voci în curtea din faţă şi s-a dus la poartă să privească. Ea a văzut că se adunau un mare număr de bolnavi şi că drumul ce venea din Capernaum era aglomerat de cei ce veneau să caute tămăduirea dată de mâinile lui Iisus. La această privelişte, ea s-a dus îndată să îl informeze pe soţul ei, care l-a prevenit pe Iisus.
(1632.5) 145:3.6 Când Învăţătorul a păşit afară pe poarta de intrare în casa lui Zevedeu, privirea sa a întâlnit o mare masă de oameni infirmi şi îndureraţi. El a zărit aproape o mie de fiinţe umane bolnave şi suferinde; cel puţin acesta era numărul de persoane adunate înaintea lui. Nu tuturor celor prezenţi le lipsea sănătatea. Unii veniseră să îi asiste pe cei care îi iubeau în efortul lor de a obţine vindecarea.
(1632.6) 145:3.7 Priveliştea acestor muritori apăsaţi, deznădăjduiţi, bărbaţi, femei şi copii, suferind, în mare parte, ca urmare a greşelilor şi a nelegiuirilor comise de proprii Fii cărora el le încredinţase administrarea universului, au atins în mod deosebit inima omenească a lui Iisus şi a provocat divina îndurare a acestui binevoitor Fiu Creator. Iisus ştia bine că nu ar putea niciodată crea o mişcare spirituală durabilă sprijinindu-se pe minuni pur materiale. El se abţinuse cu consecvenţă să îşi etaleze prerogativele sale de creator. De la Cana, nimic supranatural sau miraculos nu însoţise învăţătura sa. Totuşi, această mulţime lovită de rele i-a atins inima compătimitoare şi a făcut un puternic apel la afecţiunea sa înţelegătoare.
(1632.7) 145:3.8 Din curtea din faţă s-a auzit o voce exclamând: „Învăţătorule, rosteşte cuvântul, restabileşte-ne sănătatea, vindecă-ne bolile şi salvează-ne sufletele.” Abia de au fost rostite aceste cuvinte că o imensă legiune de serafimi, de controlori fizici, de Purtători ai Vieţii şi de medieni, cei care îl însoţeau întotdeauna pe acest creator întrupat al unui univers, s-au pregătit să pună în mişcare puterea lor creativă dacă Suveranul lor le-ar fi dat semnalul. Acesta a fost unul din momentele pământeşti din cariera lui Iisus în care înţelepciunea divină şi compasiunea umană s-au găsit atât de strâns împletite în judecata Fiului Omului încât el a căutat refugiul făcând apel la voia Tatălui său.
(1632.8) 145:3.9 Când Petru l-a implorat pe Maestru să aplece urechea la aceste strigăte desperate de ajutor, Iisus şi-a coborât privirea peste mulţimea de bolnavi şi a zis: „Eu am venit în lume ca să dezvălui Tatăl şi ca să întemeiez împărăţia sa. Cu scopul acesta mi-am trăit eu viaţa până în ceasul acesta. Deci dacă aceasta ar fi voia Celui care m-a trimis, şi dacă aceasta nu ar fi incompatibil cu consacrarea mea pentru proclamarea evangheliei împărăţiei cerurilor, eu aş dori să îi văd pe copiii mei vindecaţi – şi…” restul cuvintelor sale s-a pierdut în tumult.
(1633.1) 145:3.10 Iisus transferase Tatălui său responsabilitatea deciziei sale de a vindeca. În mod evident Tatăl nu a opus nici o obiecţie, căci abia de au fost pronunţate cuvintele Învăţătorului că totalitatea personalităţilor celeste, care serveau sub comanda Ajustorului Gândirii Personalizat lui Iisus, a fost puternic mobilizată. Vasta legiune a coborât în mijlocul acestei mulţimi pestriţe de muritori suferinzi şi, în câteva clipe, 683 de bărbaţi, de femei şi de copii au fost vindecaţi, cu desăvârşire vindecaţi de toate bolile lor fizice şi de celelalte dezordini organice ale lor. Niciodată nu se mai văzuse o asemenea scenă pe pământ până în ziua aceea, şi niciodată nu s-a mai văzut o alta de atunci. Pentru aceia dintre noi care eram prezenţi şi am văzut acest val de energie tămăduitoare, acesta a fost cu adevărat un spectacol pasionant.
(1633.2) 145:3.11 Dintre toate fiinţele uluite de această explozie bruscă şi neaşteptată de tămăduire supranaturală, Iisus a fost cel mai surprins. Într-un moment în care compătimirea şi interesul umane erau concentrate asupra scenei de suferinţă şi de amărăciune etalate înaintea lui, el neglijase să mai păstreze prezente, în mintea sa omenească, avertismentele Ajustorului său Personalizat referitoare la timp. Ajustorul îl avertizase că, în anumite condiţii şi în anumite împrejurări, era imposibil a se limita elementul timp în prerogativele creatoare ale unui Fiu Creator. Iisus dorea să îi vadă pe aceşti bolnavi însănătoşiţi dacă aceasta nu era contrar voii Tatălui său. Ajustorul Personalizat al lui Iisus a decis instantaneu că un astfel de act al energiei creative înfăptuit în momentul acela nu încălca voia Tatălui din Paradis. Prin această decizie – ţinând seama de exprimarea prealabilă a dorinţei de vindecare a lui Iisus – actul creativ s-a înfăptuit. Ceea ce doreşte un Fiu Creator şi vrea şi Tatăl său, ESTE. În toată viaţa ulterioară a lui Iisus pe Pământ, niciodată nu a mai avut loc o astfel de vindecare fizică în masă.
(1633.3) 145:3.12 Cum era de aşteptat, renumele acestei vindecări de la asfinţitul soarelui în Bethsaida, portul Capernaumului, s-a răspândit în toată Galileea şi în toată Iudeea, precum şi în regiuni mai îndepărtate. O dată mai mult, temerile lui Irod au fost deşteptate; el a trimis observatori pentru a-i da seamă de lucrarea şi de învăţăturile lui Iisus, şi totodată pentru a şti dacă el era fostul tâmplar din Nazaret, sau Ioan Botezătorul înviase cumva dintre morţi.
(1633.4) 145:3.13 În timpul restului carierei lui pământene, şi în principal din cauza acestei demonstraţii involuntare de vindecare fizică, Iisus a devenit, începând din ziua aceea, atât medic, cât şi predicator. E adevărat că el şi-a continuat învăţătura, dar munca sa personală consta mai ales în ajutarea celor bolnavi şi suferinzi, în timp ce apostolii săi se ocupau cu predicarea în public şi cu botezarea credincioşilor.
(1633.5) 145:3.14 Majoritatea celor care au profitat de vindecarea fizică supranaturală, sau creativă, cu prilejul acestei demonstraţii de energie divină de la apus de soare, nu au tras un folos spiritual permanent din această extraordinară manifestare de îndurare. Un mic număr dintre ei au fost într-adevăr edificaţi de acest ajutor public, dar această stupefiantă manifestare tămăduitoare independentă de timp nu a făcut nicidecum să progreseze împărăţia spirituală în inima oamenilor.
(1633.6) 145:3.15 Vindecările miraculoase, care au însoţit din când în când misiunea lui Iisus pe Pământ, nu făceau parte din planul său de proclamare a împărăţiei. Ele au fost incidentale şi inerente prezenţei terestre a unei fiinţe divine care se bucura de prerogative creatoare practic nelimitate, în asociere cu o îmbinare fără precedent de îndurare divină şi de compasiune umană. Totuşi, aceste aşa-zise miracole i-au adus lui Iisus multe necazuri, în sensul că îi procurau o publicitate care ridica prejudecăţi şi care îi aducea o notorietate pe care nu o dorea.
4. Seara următoare
(1634.1) 145:4.1 În tot timpul serii care a urmat acestei mari dezlănţuiri de vindecări, mulţimea fericită şi voioasă a invadat casa lui Zevedeu, iar entuziasmul sufletesc al apostolilor lui Iisus s-a ridicat pe cea mai înaltă culme. Din punct de vedere uman, aceasta a fost cea mai mare zi dintre toate marile zile ale asocierii lor cu Iisus. Niciodată înainte, nici după aceea, speranţele lor nu s-au înălţat până la asemenea înălţimi de aşteptare plină de încredere. Cu numai câteva zile mai înainte, pe când erau încă în interiorul hotarelor Samariei, Iisus le spusese că venise ceasul când regatul trebuia să fie proclamat în putere, şi, acum, văzuseră cu ochii lor ceea ce se presupunea a fi îndeplinirea acestei promisiuni. Ei erau înflăcăraţi de viziunea a ceea ce avea să vină dacă această stupefiantă manifestare de putere creativă era doar un început. Îndoielile ce le aveau cu privire la divinitatea lui Iisus au fost alungate. Ei erau stupefiaţi şi literalmente scăldaţi în extazul încântării lor.
(1634.2) 145:4.2 Însă, când l-au căutat pe Iisus, nu l-au putut găsi. Învăţătorul era foarte tulburat de ceea ce se produsese. Bărbaţii, femeile şi copiii care fuseseră vindecaţi de diverse boli au zăbovit până seara târziu, în speranţa că Iisus se va înapoia şi că îi vor putea mulţumi. Văzând că trec orele şi Învăţătorul lor rămânea în solitudine, apostolii nu au reuşit să îi înţeleagă comportarea; fără persistenţa absenţei sale bucuria lor ar fi fost deplină şi perfectă. Când Iisus a revenit în cele din urmă, era târziu, şi practic toţi beneficiarii vindecării se întorseseră pe la casele lor. Iisus a refuzat felicitările şi adoraţia celor doisprezece şi a celor rămaşi să îl salute; el s-a mărginit la a zice: „Nu vă bucuraţi de faptul că Tatăl meu are puterea să însănătoşească corpul, ci mai degrabă pentru că Tatăl meu are puterea să salveze sufletul. Haideţi să ne odihnim, căci mâine va trebui să ne ocupăm de treburile Tatălui.”
(1634.3) 145:4.3 Iarăşi dezamăgiţi, nedumeriţi şi amărâţi în inima lor, cei doisprezece s-au dus la culcare, dar, în afară de gemeni, puţini dintre ei au dormit cât de cât în noaptea aceea. Abia de făcea Învăţătorul ceva pentru a încuraja sufletul şi pentru a bucura inima apostolilor săi, că părea imediat a spulbera speranţele lor şi a demola complet temeliile curajului şi entuziasmului lor. În vreme ce aceşti pescari dezorientaţi se priveau în ochi unii pe ceilalţi, ei nu aveau decât un singur gând: „Nu îl putem înţelege. Ce înseamnă toate astea?”
5. Devreme duminică dimineaţa
(1634.4) 145:5.1 Nici Iisus nu a dormit mult în noaptea aceea de sâmbătă. El şi-a dat seama că lumea era plină de chinuri şi de dificultăţi materiale. El a prevăzut marea primejdie de a fi fost nevoit să consacre, îngrijirilor celor bolnavi şi suferinzi, o parte din timpul său atât de important încât faptul acesta ar interfera cu misiunea sa de întemeiere a împărăţiei spirituale în inima oamenilor, sau cel puţin aceasta ar subordona misiunea sa înfăptuirii unor lucruri fizice. Din pricina acestor idei şi a altor idei asemănătoare care ocupau mintea materială a lui Iisus pe durata nopţii, el s-a sculat, în această dimineaţă de duminică, cu mult înainte de revărsatul zorilor şi s-a dus singur într-unul dintre locurile retrase pe care le prefera pentru a comunica cu Tatăl. La această oră matinală, Iisus a luat ca temă de rugăciune înţelepciunea şi judecata; el voia să împiedice compasiunea sa omenească, alăturată milosteniei divine, de a-l influenţa în prezenţa suferinţelor muritorilor până într-atâta încât tot timpul i-ar fi fost ocupat cu intervenţiile fizice în detrimentul ajutorării spirituale. El nu dorea să evite complet îngrijirea celor bolnavi, dar ştia că trebuia totodată să înfăptuiască opera sa mai importantă de învăţare spirituală şi de educare religioasă.
(1635.1) 145:5.2 Iisus se ducea de atâtea ori să se roage pe dealuri deoarece nu exista nici un lăcaş izolat care să convină devoţiunii sale personale.
(1635.2) 145:5.3 Petru nu a putut dormi în noaptea aceea: la puţin timp după ce Iisus s-a dus afară să se roage, el i-a deşteptat de foarte devreme pe Iacob şi pe Ioan, şi toţi trei s-au dus să-l găsească pe Învăţătorul lor. După mai mult de un ceas de căutări, ei l-au descoperit pe Iisus şi l-au rugat să le destăinuie raţiunile ciudatei lui conduite. Doreau să ştie de ce părea a fi tulburat de puternica manifestare a duhului de vindecare, în timp ce toţi oamenii debordau de bucurie, iar apostolii săi se bucurau tot atât de mult.
(1635.3) 145:5.4 Vreme de peste patru ore, Iisus s-a străduit să le explice acestor trei apostoli ceea ce se întâmplase. El i-a învăţat despre ceea ce se petrecuse şi le-a expus primejdiile acestui fel de manifestări. Iisus le-a mărturisit motivul pentru care se dusese să se roage departe. El a căutat să îi facă să înţeleagă, pe asociaţii lui imediaţi, adevăratele raţiuni pentru care nu se putea clădi împărăţia Tatălui nici pe facerea de minuni, nici pe vindecările fizice. Dar ei nu reuşeau să îi înţeleagă învăţătura.
(1635.4) 145:5.5 Între timp, devreme în dimineaţa de duminică, multe alte suflete îndurerate precum şi numeroşi curioşi au început să se strângă în jurul casei lui Zevedeu. Ei îl cereau pe Iisus cu strigăte puternice. Apostolii erau atât de dezorientaţi încât Andrei şi mai mulţi dintre tovarăşii lui au pornit în căutarea lui lăsându-l pe Simon Zelotul vorbind celor adunaţi. Când Andrei l-a găsit pe Iisus în compania celor trei, i-a zis: „Învăţătorule, de ce ne laşi singuri cu mulţimea? Priveşte, toată lumea te caută; niciodată până acum nu ţi-au mai căutat atât de multe persoane învăţătura. Chiar şi la ora aceasta, casa este înconjurată de oameni veniţi de aproape şi de departe datorită lucrărilor tale puternice. Nu vrei să te întorci cu noi şi să le acorzi ajutorul tău?”
(1635.5) 145:5.6 Când a auzit aceasta, Iisus a răspuns: Andrei, oare nu v-am învăţat, pe tine şi pe ceilalţi, că misiunea mea pe Pământ constă în a revela Tatăl, iar mesajul meu este proclamarea împărăţiei cerurilor? Cum se face atunci că tu doreşti să mă abaţi de la lucrarea mea ca să îi mulţumesc pe curioşi şi să îi satisfac pe cei ce caută semne şi minuni? Nu am fost noi printre ei în toate aceste luni? Şi s-au adunat oare la un loc ca să audă vestea cea bună a împărăţiei? De ce vin ei acum să ne asalteze? Nu vin mai degrabă pentru însănătoşirea corpului lor fizic decât pentru că au primit adevărul spiritual pentru mântuirea sufletului lor? Când oamenii sunt atraşi către noi prin manifestări extraordinare, majoritatea nu vin ca să caute adevărul şi salvarea, ci mai degrabă vindecarea bolilor lor fizice şi scăparea de dificultăţile lor materiale.
(1635.6) 145:5.7 ”În tot timpul acesta, eu am fost la Capernaum. Atât în sinagogă, cât şi pe marginea mării, eu am proclamat vestea cea bună a împărăţiei celor care aveau urechi să audă şi o inimă care să primească adevărul. Nu este voia Tatălui meu aceea ca eu să mă înapoiez cu voi pentru a-i satisface pe aceşti curioşi şi pentru a mă ocupa de rezolvarea lucrurilor fizice, până la excluderea treburilor spirituale. V-am poruncit să predicaţi evanghelia şi să îi îngrijiţi pe bolnavi, dar nu trebuie ca eu să mă las absorbit de vindecări lăsând deoparte învăţătura mea. Nu, Andrei, eu nu mă voi întoarce cu voi. Mergeţi şi spuneţi oamenilor să creadă în ceea ce i-am învăţat şi să se bucure în libertatea fiilor lui Dumnezeu. Şi pregătiţi-vă să porniţi cu mine către alte oraşe din Galileea unde drumul a fost deja pregătit pentru predicarea veştii bune a împărăţiei. Cu scopul acesta am venit de la Tatăl meu. Aşadar, mergeţi şi pregătiţi plecarea noastră imediată în timp ce eu am să aştept aici întoarcerea voastră.”
(1636.1) 145:5.8 După ce Iisus a vorbit astfel, Andrei şi ceilalţi apostoli au luat-o cu tristeţe înapoi către casa lui Zevedeu, trimiţând acasă mulţimea adunată şi pregătindu-se rapid de călătorie după cum le poruncise Iisus. Astfel, în această după-amiază de duminică, 18 ianuarie din anul 28, Iisus şi apostolii săi au pornit în primul lor turneu realmente public şi deschis de predicare în oraşele Galileii. În cursul acestui prim periplu, ei au predicat evanghelia împărăţiei în multe oraşe, dar în Nazaret nu au mers.
(1636.2) 145:5.9 În această duminică după-amiază, la scurtă vreme după ce Iisus şi apostolii săi au plecat spre Rimon, fraţii săi Iacob şi Iuda au sosit la casa lui Zevedeu ca să-l vadă. Către amiază, Iuda îl căutase pe fratele său Iacob şi a insistat ca împreună să îi facă o vizită lui Iisus, însă, în momentul când Iacob a consimţit să-l însoţească pe Iuda, Iisus plecase deja.
(1636.3) 145:5.10 Apostolilor nu le plăcea că părăsesc Capernaumul unde fusese stârnit atâta interes. Petru a socotit că nu mai puţin de o mie de credincioşi ar fi putut fi botezaţi în regat. Iisus i-a ascultat cu răbdare, dar a refuzat să se întoarcă în Bethsaida. Tăcerea a domnit un timp, apoi Toma zise adresându-se tovarăşilor lui: „Să mergem! Învăţătorul a vorbit. Nu contează că nu putem înţelege pe deplin misterele împărăţiei cerurilor. Noi suntem siguri de un lucru, şi anume acela că urmăm un învăţător care nu caută gloria pentru sine însuşi.” Şi, fără tragere de inimă, ei au mers să predice vestea cea nouă prin oraşele Galileii.
Până la o nouă revedere … pace și lumină pentru toți !
Costi
