Continuare: Viața și învățăturile lui Iisus conform cărții Urantia
Rodan din Alexandria
-
Filozofia Greacă
-
Arta de a trăi
-
Atracţiile maturităţii
-
Echilibrul maturităţii
-
Religia idealului
Cine dorește să citească materialul în original – adică fără unele pasaje colorate, sublinieri sau boldiri care îmi aparțin – o poate face de pe linkul de mai jos :
http://www.urantia.org/ro/cartea-urantia/citeste-cartea-urantia-online
Capitolul 160
Rodan din Alexandria
(1772.1) 160:0.1 DUMINICĂ dimineaţa, 18 decembrie, Andrei a anunţat că nu va fi prevăzută nici o lucrare pentru săptămâna ce următoare. Toţi apostolii, în afară de Nataniel şi Toma, s-au dus la familia lor sau au stat la prieteni. Iisus s-a bucurat, în săptămâna aceea, de o perioadă de odihnă aproape completă, dar Nataniel şi Toma au fost aproape în întregime ocupaţi de discuţiile lor cu un filozof grec din Alexandria pe nume Rodan. Acest grec devenise recent discipolul lui Iisus datorită învăţăturii unui asociat al lui Abner, care conducea o misiune în Alexandria. Rodan se străduia serios acum să armonizeze filozofia lui de viaţă cu noile învăţături religioase ale lui Iisus, şi era cu el. Dorea, de asemenea, să obţină de la prima mână o învăţătură a evangheliei care se impune, dată fie de Iisus, fie de unul dintre apostolii lui. Deşi Maestrul refuzase să înceapă o asemenea discuţie cu Rodan, el l-a primit cu amabilitate şi le-a poruncit imediat lui Toma şi lui Nataniel să asculte tot ceea ce avea Rodan de zis şi, la rândul lor, să îi vorbească despre evanghelie.
1. Filozofia Greacă
(1772.2) 160:1.1 Luni dimineaţa devreme, Rodan a început o serie de zece expuneri pentru Nataniel, Toma şi vreo două duzini de credincioşi care se găseau la Magadan. Condensate, combinate şi retranscrise în limbaj modern, aceste discuţii oferă spre considerarea noastră următoarele gânduri:
(1772.3) 160:1.2 Viaţa umană constă din trei mari imbolduri: impulsiuni, dorinţe şi atracţii. Un caracter puternic şi o personalitate care se impune nu se dobândesc decât convertind impulsul natural al vieţii în arta de a trăi în societate şi transformând dorinţele imediate în aspiraţii superioare dând loc unor realizări durabile, în timp ce atracţia obişnuită a existenţei trebuie să fie transferată de la ideile convenţionale şi stabilite către nivelele mai elevate ale ideilor neexplorate şi ale idealurilor de descoperit.
(1772.4) 160:1.3 Cu cât civilizaţia va deveni mai complexă, cu atât arta de a trăi va deveni mai dificilă. Cu cât se vor schimba uzanţele sociale mai rapid, cu atât mai complicată va deveni sarcina de a dezvolta caracterul. Pentru ca progresul să continue, trebuie ca omenirea să reînveţe, la fiecare zece generaţii, arta de a trăi. Iar dacă, prin ingeniozitatea lor, oamenii complică şi mai rapid viaţa socială, va trebui reînvăţată stăpânirea artei de a trăi la intervale mai apropiate, poate la fiecare generaţie. Dacă evoluţia artei de a trăi nu progresează în paralel cu tehnica existenţei, omenirea se va înapoia repede la simplul instinct de conservare – la satisfacerea dorinţelor imediate. Astfel, omenirea va rămâne imatură, iar societatea nu va reuşi să ajungă la deplina ei maturitate.
(1773.1) 160:1.4 Maturitatea socială se evaluează prin măsura în care omul acceptă să renunţe la satisfacerea dorinţelor sale trecătoare şi momentane, pentru a întreţine aspiraţiile superioare pentru care lupta procură satisfacţii mai abundente de înaintare progresivă către ţeluri permanente. Dar adevăratul semn distinctiv al maturităţii sociale este voinţa unui popor de a renunţa la dreptul de a trăi satisfăcut, şi în pace, conform normelor de confort stabilite de credinţele stabilite şi ideilor convenţionale, în favoarea unei alte atracţii care este neliniştitoare şi necesită energie, adică atracţia urmăririi posibilităţilor neexplorate de a atinge obiectivele nedescoperite încă ale realităţilor spirituale ideale.
(1773.2) 160:1.5 Animalele reacţionează cu nobleţe la impulsurile vieţii, însă doar omul este cel având puterea de a atinge arta trăirii, deşi partea cea mai mare a omenirii nu încearcă decât impulsurile animale ale vieţii. Animalele nu cunosc decât acest imbold orb şi instinctiv; omul este capabil de a transcende impulsul funcţiunilor naturale. El poate decide să trăiască pe planul elevat al artei inteligente, şi chiar şi pe acela al bucuriei celeste şi al extazului spiritual. Animalele nu se interesează niciodată de ţelurile vieţii; de aceea, ele nu îşi fac niciodată griji şi nu se sinucid. La oameni, sinuciderea dovedeşte că au ieşit din stadiul existenţei pur animale şi, în plus, că eforturile exploratoare ale unor asemenea fiinţe omeneşti nu au reuşit să atingă nivelele unde experienţa umană devine o artă. Animalele nu cunosc semnificaţia vieţii. Nu numai că omul posedă facultatea de a recunoaşte valorile şi de a înţelege semnificaţiile, dar el are, de asemenea, şi conştiinţa semnificaţiei semnificaţiilor – el este conştient de propria sa perspicacitate.
(1773.3) 160:1.6 Când oamenii îndrăznesc să abandoneze o viaţă de intense dorinţe naturale pentru o artă de trăire aventuroasă şi de logică nesigură, ei trebuie să îşi asume riscurile corespunzătoare accidentelor emoţionale – conflicte, amărăciuni şi incertitudini – cel puţin până când ating un anumit grad de maturitate intelectuală şi emoţională. Descurajarea, îngrijorările şi indolenţa sunt dovezi de netăgăduit ale imaturităţii emoţionale. Societatea umană se confruntă cu două probleme: ajungerea la maturitate pentru individ, şi ajungerea la maturitate pentru rasă. Fiinţa umană matură începe curând să se uite la toţi ceilalţi muritori cu sentimente de tandreţe şi cu emoţii pline de toleranţă. Oamenii maturi îi privesc pe cei care nu sunt maturi cu dragostea şi cu consideraţia pe care părinţii le-o arată copiilor lor.
(1773.4) 160:1.7 Reuşita vieţii nu este nimic altceva decât arta de stăpânire a tehnicilor sigure de rezolvare a problemelor obişnuite. Primul pas în soluţionarea unei probleme oarecare constă în localizarea dificultăţii, în izolarea problemei şi în recunoaşterea cu francheţe a naturii şi a gravităţii ei. Când problemele vieţii stârnesc fricile noastre profunde, marea noastră eroare este refuzul de a recunoaşte. Tot astfel, când recunoaşterea dificultăţilor noastre implică o atingere a vanităţii noastre mult timp îndrăgite, sau mărturisirea că eşti invidios, sau abandonul prejudecăţilor adânc înrădăcinate, oameni de rând preferă să rămână agăţaţi de vechile iluzii de siguranţă şi de falsele impresii de securitate îndelung cultivate. Numai o persoană curajoasă este pregătită să recunoască în mod cinstit ceea ce descoperă o minte sinceră şi logică, şi de a-i face faţă cu neînfricare.
(1773.5) 160:1.8 Soluţionarea înţeleaptă şi eficientă a unei probleme oarecare necesită o minte liberă de părtiniri, de patimi şi de toate celelalte prejudecăţi personale susceptibile de a vicia analiza imparţială a factorilor care constituie efectiv elementele problemei de rezolvat. Soluţionarea problemelor vieţii cere curaj şi sinceritate. Numai cei cinstiţi şi bravi sunt capabili să urmeze drumul prin labirintul confuz şi derutant al vieţii în care poate conduce logica unei minţi neînfricate. Şi niciodată sufletul şi mintea nu se pot emancipa astfel fără motorul unui entuziasm inteligent frizând zelul religios. Este nevoie de atracţia unui mare ideal pentru a-i antrena pe oameni în urmărirea unui ţel plin de probleme materiale delicate şi de riscuri intelectuale multiple.
(1774.1) 160:1.9 Chiar şi dacă eşti bine înarmat pentru a înfrunta situaţiile dificile ale vieţii, abia de se poate spera la succes dacă nu eşti înzestrat cu o înţelepciune a minţii şi cu acest farmec al personalităţii care îţi permite să obţii cooperarea şi susţinerea cordială a celor din jur. Nici în lucrarea religioasă, nici în munca laică, nu poţi spera la un veritabil succes decât dacă ai învăţat convingerea tovarăşii tăi, convingerea oamenilor. Trebuie pur şi simplu să aveţi tact şi toleranţă.
(1774.2) 160:1.10 Dar cea mai bună dintre toate metodele de rezolvare a problemelor, eu am învăţat-o de la Iisus, Maestrul vostru. Este vorba de ceea ce el practică cu atâta perseverenţă şi ceea ce v-a învăţat şi pe voi cu atâta fidelitate: meditaţia adoratoare solitară. În această obişnuinţă, pe care o are Iisus de a merge atât de frecvent singur pentru a comunica cu Tatăl care este în ceruri, rezidă tehnica nu numai pentru a-ţi aduna forţele şi a dobândi înţelepciunea în vederea rezolvării conflictelor obişnuite ale vieţii, dar şi pentru a-ţi apropria energia necesară în vederea rezolvării problemelor superioare de natură morală şi spirituală. Totuşi, nici măcar metodele corecte de rezolvare a problemelor nu compensează defectele inerente personalităţii şi nu compensează absenţa foamei şi setei de adevărata dreptate.
(1774.3) 160:1.11 Eu sunt profund impresionat de obiceiul pe care îl are Iisus de a retrage singur pentru o perioadă de examinare solitară a problemelor vieţii; pentru a căuta noi rezerve de înţelepciune şi de energie pentru a face faţă multiplelor exigenţe ale serviciului social; pentru a însufleţi şi a face mai profund ţelul suprem al vieţii supunând efectiv personalitatea sa totală la conştiinţa contactului cu divinitatea; pentru a pricepe şi a poseda metode noi şi mai bune pentru a se adapta la situaţiile mereu schimbătoare ale existenţei trăite; pentru a efectua reconstrucţiile şi readaptările vitale ale atitudinilor sale personale care sunt atât de esenţiale pentru a-ţi da seama, cu o perspicacitate mărită, de tot ceea ce este real şi valabil; şi pentru a face toate acestea nevizând decât gloria lui Dumnezeu – a exprima sincer rugăciunea favorită a Maestrului vostru: „Facă-se voia ta, şi nu a mea.”
(1774.4) 160:1.12 Această practică de adorare a Maestrului nostru aduce această destindere care reînnoieşte mintea, această iluminare care inspiră sufletul, acest curaj care îţi permite să faci cu vitejie faţă problemelor tale, această înţelegere de sine care suprimă frica debilitantă, şi această conştiinţă a uniunii cu divinitatea, care îi procură omului asigurarea ce-i permite să îndrăznească să fie asemenea lui Dumnezeu. Destinderea datorată adorării, comuniunea spirituală aşa cum o practică Maestrul, uşurează tensiunile, elimină conflictele şi sporeşte puternic suma resurselor personalităţii. Toată această filozofie, adăugată evangheliei împărăţiei, constituie noua religie aşa cum o înţeleg eu.
(1774.5) 160:1.13 Prejudecăţile orbesc sufletul şi împiedică recunoaşterea adevărului. Iar acestea pot fi înlăturate numai printr-o devoţiune sinceră a sufletului în adorarea unei cauze care îmbrăţişează totul şi îi include pe toţi semenii noştri umani. Prejudecăţile sunt inseparabil legate de egoism. Nu se pot elimina decât abandonând egoismul şi substituindu-l cu căutarea satisfacţiei de a servi o cauză nu doar mai mare decât sine, ci mai vastă decât toată omenirea – căutarea lui Dumnezeu, ajungerea la divinitate. Dovada maturităţii personalităţii rezidă în transformarea dorinţelor umane într-o căutare constantă a realizării valorilor celor mai elevate şi celor mai reale în chip divin.
(1774.6) 160:1.14 Într-o lume în continuă schimbare, în mijlocul unei ordini sociale în evoluţie, este imposibil să menţii ţelurile destinelor fixate o dată pentru totdeauna. Numai cei care l-au descoperit pe Dumnezeu cel viu şi care au luat drept ţel înfăptuirea infinită pot dobândi o personalitate stabilă. Pentru a transforma astfel ţelul lui temporal în eternitate, de la Pământ la Paradis, de la uman la divin, trebuie ca omul să fie regenerat, convertit, născut din nou, ca el să devină copilul re-creat din spiritul divin, ca el să îşi câştige intrarea sa în fraternitatea împărăţiei cerurilor. Toate filozofiile şi religiile care au idealuri inferioare acelora sunt imature. Filozofia pe care o propovăduiesc eu, legată de evanghelia pe care o predicaţi voi, reprezintă noua religie a maturităţii, idealul tuturor generaţiilor viitoare. Şi aceasta este adevărat pentru că idealul nostru este definitiv, infailibil, etern, universal, absolut şi infinit.
(1775.1) 160:1.15 Filozofia mea m-a mânat în căutarea realităţilor înfăptuirii veritabile, ţelul maturităţii. Dar impulsul meu era neputincios, căutării mele îi lipsea forţa motrice, cercetarea mea suferea de absenţa certitudinii în ceea ce priveşte orientarea ei. Aceste lipsuri au fost din abundenţă acoperite de noua evanghelie a lui Iisus, cu reînsufleţirea ei prin clarviziune, cu înălţarea idealurilor ei şi cu stabilitatea ţelurilor ei. Fără nici urmă de îndoială şi de şovăială, eu pot acum să mă angajez din toată inima în aventura eternă.
2. Arta de a trăi
(1775.2) 160:2.1 Muritorii nu au decât două căi de a trăi laolaltă: calea materială sau animală şi calea spirituală sau umană. Prin folosirea semnelor şi a sunetelor, animalele pot comunica între ele într-o măsură limitată, dar aceste forme de comunicare nu transmit nici înţelesuri, nici valori, nici idei. Omul nu se deosebeşte de animal decât pentru că el poate comunica tovarăşilor săi prin intermediul simbolurilor care desemnează şi identifică cu certitudine înţelesuri, valori şi idei, sau chiar şi idealuri.
(1775.3) 160:2.2 Din moment ce animalele nu pot comunica idei unele altora, ele nu pot nici să îşi dezvolte o personalitate. Omul îşi dezvoltă personalitatea pentru că poate să comunice cu semenii săi despre ideile şi idealurile lui.
(1775.4) 160:2.3 Această aptitudine de a transmite şi de a împărtăşi înţelesuri constituie cultura umană şi permite oamenilor, datorită asocierilor sociale, să clădească civilizaţii. Cunoaşterea şi înţelepciunea devin cumulative datorită aptitudinii oamenilor de a comunica realizările lor generaţiilor următoare, şi aceasta face să se nască activităţile culturale ale rasei: artele, ştiinţele, religiile şi filozofiile.
(1775.5) 160:2.4 Comunicările prin simboluri dintre fiinţele omeneşti provoacă apariţia de grupuri sociale. Grupul social cel mai eficient dintre toate este familia, şi îndeosebi cei doi părinţi. Afecţiunea personală este legătura spirituală care menţine unite aceste asocieri materiale. Relaţii tot atât de eficiente pot în egală măsură să existe între două persoane de acelaşi sex, după cum s-au văzut atâtea exemple între prieteni cu adevărat devotaţi.
(1775.6) 160:2.5 Aceste asocieri bazate pe prietenie şi pe afecţiune reciprocă sunt socializante şi înnobilatoare, deoarece ele încurajează şi facilitează următorii factori, care sunt esenţiali la nivelele mai înalte ale artei de a trăi:
(1775.7) 160:2.6 1. Exprimarea de sine şi înţelegerea de sine reciproce. Multe impulsuri umane nobile pier pentru că nu este nimeni care să asiste la exprimarea lor. În adevăr, nu este bine ca omul să fie singur. Un anumit grad de recunoaştere şi un anumit nivel de apreciere sunt esenţiale dezvoltării caracterului uman. Fără iubirea sinceră a unui cămin, nici un copil nu poate atinge deplina dezvoltare a unui caracter normal. Caracterul este ceva mai mult decât simplă minte şi moralitate. Dintre toate relaţiile sociale instaurate pentru dezvoltarea caracterului, cea mai eficientă şi cea mai ideală este prietenia afectuoasă şi înţelegătoare a unui bărbat şi a unei femei uniţi printr-o legătură conjugală inteligentă. Căsătoria, cu multiplele ei relaţii, este cel mai bine concepută pentru a face să se nască preţioasele impulsiuni şi motivele superioare indispensabile dezvoltării unui caracter puternic. Eu nu ezit să glorific astfel viaţa de familie, căci Maestrul vostru a ales cu înţelepciune relaţia de la tată la copil ca piatră de temelie a noii evanghelii a regatului. Această comunitate incomparabilă de relaţii dintre un bărbat şi o femeie, în îmbrăţişarea afectuoasă a idealurilor superioare ale timpului, este o experienţă atât de preţioasă şi satisfăcătoare încât ea valorează un preţ oricât de mare, un sacrificiu oricât de mare cerute pentru posedarea ei.
(1776.1) 160:2.7 2. Uniunea sufletelor- mobilizarea înţelepciunii. Orice fiinţă umană dobândeşte, mai devreme sau mai târziu, o anumită concepţie a acestei lumi şi o anumită viziune a celei următoare. Or, este posibil, printr-o asociere de personalităţi, să se unească aceste puncte de vedere asupra existenţei temporale şi aceste perspective eterne. Atunci, mintea unuia îşi sporeşte valorile spirituale prin asimilarea unei mari părţi ale vederilor de ansamblu ale celuilalt. În felul acesta, oamenii îmbogăţesc sufletul prin punerea în comun a posesiunilor lor spirituale respective. Tot astfel, omul poate evita tendinţa permanentă de a fi victima viziunii sale deformante, a punctelor sale de vedere pline de prejudecăţi şi a îngustimii de judecată. Nu se pot îndepărta frica, invidia şi vanitatea decât prin contactul intim cu alte moduri de gândire. Eu vă atrag atenţia asupra faptului că Maestrul nu vă trimite niciodată singuri pentru a lucra la extinderea regatului; el vă trimite întotdeauna doi câte doi. Din moment ce înţelepciunea este o supracunoaştere, rezultă că unindu-şi înţelepciunea lor, membrii unui grup social, mic sau mare, împărtăşesc reciproc toate cunoştinţele.
(1776.2) 160:2.8 3. Entuziasmul trăirii. Izolarea tinde să epuizeze încărcătura de energie a sufletului. Asocierea cu nişte tovarăşi este esenţială pentru a reînnoi antrenul vieţii, şi indispensabilă pentru păstrarea curajului de a duce bătăliile care urmează ascensiunii la nivelele superioare de viaţă umană. Prietenia însufleţeşte bucuriile şi glorifică triumfurile vieţii. Asocierile omeneşti prieteneşti şi intime tind să ia suferinţei tristeţea ei, iar încercării mult din amărăciunea ei. Prezenţa unui prieten înalţă orice frumuseţe şi exaltă orice bunătate. Prin simboluri inteligente, omul poate însufleţi şi lărgi capacitatea de apreciere a prietenilor săi. Această putere şi această posibilitate a unei stimulări reciproce a imaginaţiei sunt una dintre gloriile supreme de prietenie omenească. O mare putere spirituală este inerentă conştiinţei de a fi consacrat din toată inima unei cauze comune, de a fi fidel reciproc unei Deităţi cosmice.
(1776.3) 160:2.9 4. Defensiva sporită contra oricărui rău. Asocierile de personalităţi şi afecţiunea reciprocă sunt o asigurare eficientă contra răului. Greutăţile, tristeţile, decepţiile şi înfrângerile sunt mai dureroase şi mai descurajante când trebuie să le suporţi singur. Asocierea nu transformă răul în dreptate, dar ajută considerabil la diminuarea chinurilor. Maestrul vostru a zis: „Fericiţi cei mâhniţi” – dacă este acolo vreun prieten pentru a-i consola. Există o forţă pozitivă în cunoaşterea că voi trăiţi pentru bunăstarea altuia, că alţii trăiesc tot astfel pentru bunăstarea voastră şi pentru evoluţia voastră. Omul se zbate în izolare. Fiinţele umane se descurajează infailibil dacă punctul lor de vedere se limitează la înfăptuirile fugitive ale timpului. Când prezentul este separat de trecut şi de viitor, el devine de o banalitate exasperantă. Numai o vedere de ansamblu asupra cercului eternităţii îi dă omului inspiraţia de a face tot ce îi stă în putinţă şi poate scoate tot ce-i mai bun în el pentru a face imposibilul. Când omul se ridică astfel la maximul posibilităţilor sale, el trăieşte cu mărinimie pentru binele semenilor săi care stau cu el în timp şi în eternitate.
(1777.1) 160:2.10 Eu repet că această asociere inspiratoare şi înnobilatoare îşi găseşte posibilităţile ideale în relaţiile de căsătorie umană. Este adevărat că multe rezultate sunt obţinute în afara căsătoriei, şi că un mare, un foarte mare număr de căsătorii nu reuşesc nici una să producă aceste roade morale şi spirituale. Se văd de prea multe ori căsătorindu-se cupluri care caută valori inferioare acestor corolare superioare ale maturităţii umane. Căsătoria ideală trebuie să fie întemeiată pe ceva mai stabil decât fluctuaţiile de sentiment şi decât inconstanţa simplei atracţii sexuale; ea trebuie să se bazeze pe un devotament personal sincer şi reciproc. Atunci, dacă se pot construi aceste mici unităţi fidele şi eficiente de asocieri umane, când acestea vor fi asamblate în organizarea colectivă, lumea va contempla o mare structură socială glorificată, civilizaţia maturităţii pământene. O asemenea rasă ar putea începe să realizeze întrucâtva idealul Maestrului vostru: „Pace pe pământ şi bunăvoinţă printre oameni.” În vreme ce o asemenea societate nu va fi nici perfectă, nici în întregime eliberată de rău, cel puţin ea se va apropia de stabilizare maturităţii.
3. Atracţiile maturităţii
(1777.2) 160:3.1 Efortul de a atinge maturitatea cere muncă, iar munca necesită energie. De unde vine puterea care permite să se înfăptuiască toate acestea? Se pot considera factorii fizici ca dobândiţi, dar Maestrul a zis bine că „omul nu poate trăi numai cu pâine”. Când ai un corp normal şi o sănătate rezonabil de bună, trebuie să cauţi după aceea atracţiile care acţionează ca stimulente pentru a face să survină forţele spirituale care dormitează în oameni. Iisus ne-a învăţat că Dumnezeu trăieşte în om; atunci, cum putem noi să facem omul să elibereze puterile divine şi infinite legate de sufletul său? Cum putem noi să îi incităm pe oameni să dea prilej lui Dumnezeu să izvorască din noi reîmprospătându-ne sufletul în trecerea sa, şi contribuind apoi la iluminarea, înălţarea şi binecuvântarea a nenumărate alte suflete? Care este cea mai bună metodă a mea de a trezi puterile benefice latente care dorm în sufletul vostru? Există un lucru de care sunt sigur, şi anume că excitaţia emoţională nu este stimulentul spiritual ideal. Excitaţia nu sporeşte energia; ea epuizează mai degrabă forţele minţii şi ale corpului. De unde vine, atunci, energia care să permită înfăptuirea acestor mari lucruri? Observaţi-l pe Maestrul vostru. Chiar în ceasul acesta, el este pe dealuri, acumulând putere în timp ce aici noi consumăm energie; secretul acestei întregi probleme stă ascuns în comuniunea spirituală, în adorare. Din punct de vedere uman, este vorba de combinarea meditaţiei şi a destinderii. Meditaţia stabileşte contactul minţii cu spiritul; destinderea determină capacitatea de receptivitate spirituală. Această substituire a slăbiciunii cu forţa, a fricii cu curajul, mentalităţii sinelui cu voia lui Dumnezeu, constituie adorarea. Cel puţin, acesta este felul în care o consideră filozofia.
(1777.3) 160:3.2 Când aceste experienţe sunt frecvent repetate, ele se cristalizează în obişnuinţe, obiceiuri de adorare care dau forţă; aceste obişnuinţe se traduc, până la urmă, în formarea unui caracter spiritual, iar în cele din urmă acest caracter este recunoscut de semenii voştri ca o personalitate matură. La început, aceste practici sunt dificile şi iau mult timp, dar atunci când ele devin obişnuite, procură numaidecât odihnă şi o economie de timp. Cu cât va deveni mai complexă societatea şi cu cât se vor înmulţi mai tare atracţiile civilizaţiei, cu atât mai urgentă va deveni necesitatea pentru persoanele cunoscătoare de Dumnezeu de a contracta aceste obişnuinţe protectoare destinate să conserve şi să sporească energiile lor spirituale.
(1778.1) 160:3.3 Un alt factor necesar atingerii maturităţii este adaptarea cooperatoare a grupurilor sociale la un mediu mereu schimbător. Individul lipsit de maturitate stârneşte antagonismul tovarăşilor lui; omul matur câştigă cooperarea cordială a asociaţilor lui, ceea ce înmulţeşte considerabil roadele eforturilor vieţii sale.
(1778.2) 160:3.4 Filozofia mea îmi zice că există momente când eu trebuie să mă lupt, dacă este nevoie, pentru a apăra concepţia mea de dreptate; eu sunt sigur că Maestrul, de un tip de personalitate mai matură, va câştiga cu uşurinţă şi eleganţă o victorie echivalentă prin tehnica lui superioară şi seducătoare de tact şi de toleranţă. Mult prea adesea, când ne batem pentru o cauză bună, aceasta se termină printr-o înfrângere atât pentru învingător, cât şi pentru învins. Chiar ieri am auzit Maestrul spunând că „dacă un înţelept doreşte să intre pe o poartă încuiată, el nu o va sparge, ci mai degrabă va căuta cheia pentru a o descuia.” Noi ne angajăm prea adesea într-o bătălie numai pentru a ne convinge că nu ne este frică.
(1778.3) 160:3.5 Această nouă evanghelie a împărăţiei face un mare serviciu artei de a trăi, în sensul că ea oferă un mobil nou şi mai bogat pentru o viaţă superioară. Ea prezintă un ţel al destinului nou şi elevat, un rost suprem pentru viaţă. Şi aceste noi concepţii despre un ţel etern şi divin al existenţei sunt în ele însele stimuli transcendenţi, suscitând reacţia a ceea ce este mai bun în natura superioară a omului. Pe fiecare culme a gândirii intelectuale, afli o destindere pentru minte, forţă pentru suflet şi o comuniune pentru spirit. Din această poziţie de viaţă superioară omul poate transcende iritările materiale de la nivelele inferioare de gândire – îngrijorarea, gelozia, invidia, dorinţa de răzbunare şi orgoliul unei personalităţi imature. Sufletele care se ridică pe aceste înălţimi eliberându-se de o mulţime de conflicte încrucişate privitoare la fleacurile existenţei, şi devin astfel libere pentru a fi conştiente de curenţii superiori ai conceptelor spirituale şi ai comunicărilor celeste. Dar scopul vieţii trebuie să fie ocrotit cu gelozie de tentaţia de a căuta realizări factice şi tranzitorii; trebuie deopotrivă să i se acorde o grijă care să îl imunizeze contra dezastruoaselor ameninţări ale fanatismului.
4. Echilibrul maturităţii
(1778.4) 160:4.1 În timp ce aveţi drept ţel unic atingerea realităţilor veşnice, trebuie să răspundeţi, de asemenea, necesităţilor vieţii temporale. Deşi spiritul este ţelul nostru, carnea este un fapt. Se poate întâmpla ca resursele necesare vieţii să ne cadă în mână accidental, însă, în general, trebuie să lucrăm cu inteligenţă pentru a le procura. Cele două probleme majore ale vieţii sunt următoarele: câştigarea traiului tău material şi atingerea supravieţuirii eterne. Chiar şi acela de a-ţi câştiga existenţa are nevoie de religie pentru a fi rezolvat în mod ideal. Cele două probleme sunt extrem de personale. De fapt, adevărata religie nu funcţionează în afara individului.
(1778.5) 160:4.2 Iată factorii esenţiali ai vieţii temporale, aşa cum îi văd eu:
(1778.6) 160:4.3 1. O bună sănătate fizică.
(1778.7) 160:4.4 2. O gândire limpede şi curată.
(1778.8) 160:4.5 3. Aptitudinile şi abilitatea.
(1778.9) 160:4.6 4. Bogăţia – bunurile vieţii.
(1778.10) 160:4.7 5. Aptitudinea de a rezista în faţa înfrângerii.
(1778.11) 160:4.8 6. Cultura – educaţia şi înţelepciunea.
(1779.1) 160:4.9 Chiar şi atunci când e vorba de probleme privitoare la sănătatea şi la eficienţa fizice, cea mai bună manieră de a le rezolva constă în abordarea lor sub unghiul religios al învăţăturii Maestrului nostru, ştiind că trupul şi mintea omului sunt sălaşul darului Zeilor, duhul lui Dumnezeu devenind spiritul omului. Mintea omului devine atunci mediatorul dintre lucrurile materiale şi realităţile spirituale.
(1779.2) 160:4.10 Este nevoie de inteligenţă pentru a-ţi asigura partea ta din lucrurile dezirabile ale vieţii. Este cu totul greşit a presupune că loialitatea în munca de zi cu zi va asigura averea ca recompensă. În afară de achiziţiile ocazionale şi accidentale de bogăţii, se constată că recompensele materiale ale vieţii temporale curg în anumite canale bine organizate; numai cei care au acces la aceste canale pot se pot aştepta să fie bine remuneraţi pentru eforturile lor temporare. Sărăcia va fi întotdeauna soarta celor care caută bogăţia în canale individuale şi izolate. Prosperitate în lume depinde deci în esenţa ei de o înţeleaptă planificare. Succesul cere nu numai ca voi să fiţi devotaţi muncii voastre, ci şi să operaţi ca o rotiţă a unuia dintre canalele bogăţiei materiale. Dacă vă lipseşte înţelepciunea, voi vă puteţi consacra viaţa generaţiei voastre fără a primi vreo recompensă materială pentru aceasta. În schimb, dacă se nimereşte ca voi să beneficiaţi de fluxul bogăţiilor, voi puteţi să vă instalaţi comod în lux chiar şi fără a fi făcut nimic util pentru contemporanii voştri.
(1779.3) 160:4.11 Aptitudinile se moştenesc, dar abilitatea se dobândeşte. Viaţa nu este reală pentru cel care nu ştie să facă bine un lucru, ca un expert. Iscusinţa este una dintre principalele surse de satisfacţie din viaţă. Aptitudinile implică darul spiritului de pătrundere, al prevederii pe termen lung. Nu vă lăsaţi amăgiţi de beneficiile tentante ale faptelor necinstite; acceptaţi să lucraţi pentru veniturile ulterioare inerente unei strădanii cinstite. Înţeleptul ştie să distingă între mijloace şi scopuri; în afară de aceasta, un exces de planuri de viitor poate uneori să contracareze proiectele elevate. În ce priveşte plăcerile, voi ar trebui întotdeauna să le căutaţi atât în producţie, cât şi în consum.
(1779.4) 160:4.12 Exersaţi-vă memoria pentru a păstra ca pe un depozit sacru episoadele vieţii voastre care merită osteneala şi dau vigoare, pentru ca voi să vă reamintiţi la nevoie de ele, pentru plăcerea şi pentru edificarea voastră. Construiţi astfel, pentru voi înşivă şi în voi înşivă, muzee de frumuseţe, de bunătate şi de măreţie artistică. Suvenirurile cele mai nobile sunt amintirile îndrăgite ale marilor momente ale unei frumoase prietenii. Toate aceste comori ale memoriei iradiază influenţa lor cea mai preţioasă şi exaltantă la contactul eliberator al adoraţiei spirituale.
(1779.5) 160:4.13 Dar viaţa va deveni o povară dacă voi nu învăţaţi să eşuaţi cu eleganţă. Există, în înfrângere, o artă pe care sufletele nobile o dobândesc întotdeauna; trebuie să ştiţi să pierdeţi cu voioşie şi să nu aveţi teamă de decepţii. Nu ezitaţi niciodată să admiteţi un eşec. Nu căutaţi să îl ascundeţi sub surâsuri înşelătoare şi sub un optimism radios. Sună bine să pretinzi întotdeauna a fi reuşit, dar aceasta se termină prin rezultate deplorabile. Această tehnică duce direct la crearea unei lumi ireale şi la prăbuşirea inevitabilă într-o ultimă deziluzie.
(1779.6) 160:4.14 Succesul poate să genereze curajul şi să promoveze încrederea în sine, dar înţelepciunea nu provine decât din experienţele prin care un om se adaptează la rezultatele eşecurilor lui. Oamenii care preferă iluzii optimiste în locul realităţii nu pot deveni înţelepţi niciodată. Numai cei care înfruntă faptele şi le adaptează la idealuri pot atinge înţelepciunea. Înţelepciunea înglobează faptele şi idealurile, şi de aceea ea îi salvează pe adepţii ei de la cele două extreme sterile ale filozofiei – omul al cărui idealism exclude faptele, şi materialismul lipsit de viziune spirituală. Sufletele timide care nu pot susţine lupta vieţii decât cu ajutorul continuu al falselor iluzii de succes sunt condamnaţi să sufere eşecuri şi înfrângeri când ele se vor deştepta în cele din urmă din visele propriei lor imaginaţii.
(1780.1) 160:4.15 Viziunea de mare anvergură a religiei îşi exercită influenţa supremă în împrejurările în care trebuie să faci faţă eşecului şi să te adaptezi la înfrângere. Eşecul este pur şi simplu un episod educativ – o experienţă culturală pentru dobândirea de înţelepciune – în viaţa omului în căutare de Dumnezeu, care se lansează în aventura eternă a explorării unui univers. Pentru acest om, înfrângerea nu este decât un nou instrument în atingerea de nivele superioare ale realităţii universului.
(1780.2) 160:4.16 Cariera unui om care îl caută pe Dumnezeu se poate revela ca o mare reuşită în lumina eternităţii, chiar dacă întregul cursul al vieţii lui temporale apare ca un eşec copleşitor, cu condiţia ca fiecare succes să fi suscitat cultura înţelepciunii şi împlinirea spirituală. Nu comiteţi greşeala de a confunda cunoaşterea, cultura şi înţelepciunea. Ele sunt legate în viaţă, dar reprezintă valori spirituale extrem de diferite. Înţelepciunea domină întotdeauna cunoaşterea şi glorifică întotdeauna cultura.
5. Religia idealului
(1780.3) 160:5.1 Voi mi-aţi zis că, după Maestrul vostru, religia umană autentică este experimentarea individuală a realităţilor spirituale. Eu am considerat religia ca experienţa omului ce reacţionează la un factor pe care-l consideră ca demn de omagiul şi de devoţiunea întregii omeniri. În acest sens, religia simbolizează devotamentul nostru suprem faţă de ceea ce reprezintă conceptul nostru cel mai elevat al idealurilor noastre şi limita extremă care poate atinge mintea noastră căutând posibilităţile eterne de înflorire spirituală.
(1780.4) 160:5.2 Când oamenii reacţionează la religie într-un sens tribal, naţional sau rasial, este aşa pentru că ei consideră pe cei străini de grupul lor ca nefiind cu adevărat umani. Noi considerăm întotdeauna obiectul loialismului nostru religios ca fiind demn de respectul tuturor oamenilor. Niciodată religia nu poate fi o simplă treabă de credinţă intelectuală sau de raţionament filozofic. Religia este întotdeauna şi pentru totdeauna un mod de reacţie la situaţiile de viaţă; ea este o manieră de comportare. Religia înglobează gândurile, sentimentele şi faptele respectuoase faţă de o realitate pe care o socotim demnă de adorare universală.
(1780.5) 160:5.3 Dacă ceva a devenit o religie în experienţa voastră, este evident că sunteţi deja un evanghelist activ al acestei religii, de vreme ce socotiţi conceptul suprem al religiei voastre ca demn de venerarea întregii omeniri, a tuturor inteligenţelor universului. Dacă nu sunteţi un evanghelist pozitiv şi misionar al religiei voastre, vă amăgiţi pe voi înşivă; ceea ce numiţi voi religie este numai o credinţă tradiţională sau un simplu sistem de filozofie intelectuală. Dacă religia voastră este o experienţă spirituală, obiectul adorării voastre trebuie să fie realitatea spirituală universală şi idealul tuturor conceptelor voastre spiritualizate. Eu le numesc religii intelectuale pe acelea care se bazează pe frică, pe emoţie, pe tradiţie şi pe filozofie. Numesc adevărate religii pe acelea care se întemeiază pe veritabila experienţă spirituală. Obiectul devoţiunii religioase poate fi material sau spiritual, adevărat sau fals, real sau ireal, uman sau divin. Religiile pot deci să fie bune sau rele.
(1780.6) 160:5.4 Moralitatea şi religia nu sunt în mod necesar acelaşi lucru. Punând mâna pe un obiect de adorare, un sistem moral poate deveni o religie. Pierzând chemarea ei universală la fidelitate şi la devoţiune supremă, o religie se poate transforma într-un sistem filozofic sau într-un cod de morală. Lucrul, fiinţa, starea, sau ordinea de existenţă, sau posibilitatea de împlinire care constituie idealul suprem al loialismului religios, şi care este receptaculul devoţiunii religioase a adoratorilor lui, este Dumnezeu. Independent de numele atribuit acestui ideal de realitate spirituală, este Dumnezeu.
(1781.1) 160:5.5 Caracteristica socială a unei adevărate religii constă în faptul că ea caută invariabil să convertească indivizii şi să transforme lumea. Religia implică existenţa unor idealuri nemaidescoperite care transcend de departe criteriile cunoscute de etică şi de morală încorporate în uzanţele sociale, chiar şi cele mai elevate, ale instituţiilor cele mai mature ale civilizaţiei. Religia caută să atingă idealuri nedescoperite, realităţi neexplorate, valori supraumane, o înţelepciune divină şi o veritabilă realizare spirituală. Adevărata religie înfăptuieşte toate acestea; toate celelalte credinţe nu sunt demne de acest nume. Voi nu puteţi avea religie spirituală autentică fără idealul suprem şi celest al unui Dumnezeu etern. O religie fără acest Dumnezeu este o invenţie a oamenilor, o instituţie umană de credinţe intelectuale fără viaţă şi de ceremonii bune pentru stârnit emoţii şi lipsite de sens. O religie poate pretinde a avea un mare ideal drept obiect al devoţiunii sale, dar astfel de idealuri ireale sunt inaccesibile şi o asemenea concepţie este iluzorie. Singurele idealuri accesibile oamenilor sunt realităţile divine ale valorilor infinite conţinute în faptul spiritual al Dumnezeului etern.
(1781.2) 160:5.6 Cuvântul Dumnezeu, ideea de Dumnezeu prin contrast cu idealul de Dumnezeu, poate face parte din orice religie, oricât de puerilă şi falsă ar putea fi ea. Iar aceia care nutresc această idee de Dumnezeu pot face din ea tot ceea ce vor. Religiile inferioare modelează ideile lor de Dumnezeu pentru a le adapta la starea naturală a inimii umane. Religiile superioare cer ca inima umană să fie schimbată pentru a satisface exigenţele idealurilor adevăratei religii.
(1781.3) 160:5.7 Religia lui Iisus transcende toate concepţiile noastre anterioare ale ideii de adorare, în sensul că nu numai îl descrie pe Tatăl ei ca idealul realităţii infinite, dar şi declară în mod pozitiv că această sursă divină de valori şi centrul etern al universului sunt cu adevărat şi personal accesibile fiecărei creaturi muritoare care alege să intre în împărăţia cerurilor pe Pământ şi recunoaşte astfel că ea acceptă filiaţia cu Dumnezeu şi fraternitatea cu omul. După părerea mea, aceea este cea mai înaltă concepţie a religiei pe care a cunoscut-o lumea vreodată, şi eu proclam că nu poate să existe o alta mai elevată, deoarece această evanghelie înglobează infinitatea realităţilor, divinitatea valorilor şi eternitatea realizărilor spirituale. Această concepţie constituie înfăptuirea experienţei idealismului a ceea ce este suprem şi ultim.
(1781.4) 160:5.8 Eu nu sunt numai intrigat de idealurile perfecte ale religiei Maestrului vostru, dar mă simt puternic împins să mărturisesc credinţa mea în aceste declaraţii că aceste idealuri de realităţi ale spiritului sunt accesibile; că voi şi eu putem întreprinde această lungă şi eternă aventură cu încredinţarea din partea sa că în cele din urmă noi vom sosi cu certitudine la porţile Paradisului. Fraţii mei, eu sunt un credincios, eu am pornit, sunt pe drum cu voi în această aventură veşnică. Maestrul a zis că a venit de la Tatăl şi ne va arăta calea. Eu sunt în întregime convins că el a spus adevărul, şi definitiv convins că în afară de Tatăl Universal, nu există nici idealuri de realităţi, nici valori de perfecţiune care să fie accesibile.
(1781.5) 160:5.9 Eu vin atunci să ador nu numai pe Dumnezeul existenţelor, dar şi pe Dumnezeul posibilităţii tuturor existenţelor viitoare. Trebuie deci ca devoţiunea voastră faţă de un ideal suprem, dacă acest ideal este real, să fie o devoţiune faţă de acest Dumnezeu, căci nu este posibil să fie un alt Dumnezeu. Toţi ceilalţi zei sunt ficţiuni ale imaginaţiei, iluzii ale minţii muritoare, deformări ale unei false logici şi idoli care îi înşeală pe cei care îi creează. Da, se poate avea o religie fără acest Dumnezeu, dar ea nu semnifică nimic. Iar în cazul în care căutaţi a substitui acest ideal al Dumnezeului viu cu cuvântul Dumnezeu, nu faceţi altceva decât să vă amăgiţi punând o idee în locul unui ideal, a unei realităţi divine. Aceste credinţe sunt pur şi simplu religii de himere.
(1782.1) 160:5.10 În învăţăturile lui Iisus, eu văd religia în tot ce poate avea mai bun. Această evanghelie ne pune în măsură să-l căutăm pe adevăratul Dumnezeu şi să-l căutăm. Dar acceptăm noi să plătim preţul acestei intrări în împărăţia cerurilor? Suntem noi doritori să ne năştem din nou, să fim reînnoiţi? Acceptăm noi să ne supunem acestui teribil şi istovitor proces al distrugerii sinelui şi de reconstruire a sufletului? Nu a zis el Maestrul: „Oricine vrea să îşi salveze viaţa trebuie să o piardă. Să nu credeţi că am venit ca să aduc pacea, ci mai degrabă o luptă a sufletului?” Este adevărat că după ce am plătit preţul consacrării voii Tatălui, noi simţim efectiv o mare pace, cu condiţia să continuăm să mergem pe cărările spirituale ale vieţii consacrate.
(1782.2) 160:5.11 Acum, noi abandonăm cu adevărat atracţiile ordinii cunoscute a existenţei în timp ce ne consacrăm fără rezerve căutării atracţiilor ordinii necunoscute şi neexplorate ale existenţei unei vieţi viitoare de aventuri în lumile spirituale ale idealismului superior şi ale realităţii divine. Şi noi căutăm simbolurile semnificative care ne permit să transmitem semenilor noştri concepţiile reale ale idealismului religiei lui Iisus. Noi nu vom înceta să ne rugăm pentru ziua în care toată omenirea va vibra în viziunea comună a acestui adevăr suprem. În prezent, conceptul nostru de Tată, aşa cum este păstrat în inima noastră, este că Dumnezeu este spirit; când îl transmitem semenilor noştri, Dumnezeu este iubire.
(1782.3) 160:5.12 Religia lui Iisus pretinde o experienţă vie şi spirituală. Alte religii pot consta în credinţe tradiţionale, în sentimente emoţionale, în conştiinţa filozofică şi în toate acestea la un loc, dar învăţătura Maestrului implică că trebuie efectiv atinse nivele de progres spiritual real.
(1782.4) 160:5.13 Conştiinţa de a fi împins să te asemeni cu Dumnezeu nu este adevărata religie. Sentimentele emoţionale care împing la adorarea lui Dumnezeu nu sunt adevărata religie. Convingerea conştientă că trebuie să renunţi la sine şi să-l serveşti pe Dumnezeu nu este adevărata religie. Înţelepciunea raţionamentului care concluzionează că religia lui Iisus este cea mai bună dintre toate nu este religia ca experienţă personală şi spirituală. Adevărata religie se referă la destin şi la realitatea înfăptuirii precum şi la realitatea şi idealismul a ceea ce este acceptat din toată inima pe încredere. Şi trebuie ca toate acestea să ne devină personale prin revelarea Spiritului Adevărului.
(1782.5) 160:5.14 Astfel s-au terminat disertaţiile filozofului grec, unul dintre cei mai mari din rasa sa, care a început să creadă în evanghelia lui Iisus.
Până la o nouă revedere … pace și lumină pentru toți !
Constantin RUSU 
